miercuri, 31 decembrie 2014

Psalmul 12 - în tâlcuirea Sf.Părinți




PSALMUL 12
Întru sfârşit. Psalm al lui David.

    Întrucât David, după căderea în preacurvie cu Virsavia [Batşeba], şi după uciderea bărbatului ei, Urie, a căzut în tot felul de ispite, iar Tamara, fiica sa [a lui David] a curvit cu Amnon, fiul lui David * şi fratele ei, iar Amnon a fost ucis de Abesalom, fratele cel de o maică al Tamarei, iar din aceasta nu mică tulburare s-a făcut în casa împărătească a lui David, şi, în sfârşit, întrucât Abesalom, fiul lui, s-a ridicat cu nesupunere şi tiranie asupra părintelui său, l-a gonit din împărăţie, urgisindu-l până la moarte, încă şi oştile lui David adunând, se pregătea să-l prigonească pe părintele său şi să-l omoare. Socotind David toate aceste rele, se gândea că preacurvia şi uciderea pe care le-a făcut i-au pricinuit toate aceste rele întâmplări [nenorociri], din pricină că L-a părăsit pe Dumnezeu, deşi prin gura Proorocului Natan i-au fost iertate ambele păcate. Drept aceea, având aceste pricini, a scris acest psalm [cândva] după psalmul al şaptelea, adică atunci când Huşi a risipit sfatul lui Ahitofel, înştiinţându-l pe David despre cugetarea şi gătirea pe care le face Abesalom împotriva lui, şi s-au sfătuit ce să facă, precum am zis mai înainte la tâlcuirea aceluia. Însă acest psalm se suprascrie întru sfârşit pentru spunerea de mai-nainte ce se va face, că se va birui Abesalom, vrăjmăşitorul său, care stătea la sfârşitul oştirii, de aceea zice aici: Bucura-se-va inima mea de mântuirea Ta (Ps. 12: 6).

1. Până când, Doamne, mă vei uita până în sfârşit,

   Uitarea este lepădarea şi lipsa aducerii aminte; însă înaintea lui Dumnezeu sunt toate lucrurile, nu numai lucrările şi faptele cele groase, ci chiar şi mişcările cele subţiri ale minţii. Deci prin uitarea lui Dumnezeu trebuie să înţelegem, după Hrisostom, părăsirea celor ce s-au rătăcit şi nu au păzit poruncile Lui 53. Căci Dumnezeu Se depărtează, pentru ca călcătorii poruncilor Lui să se ispitească, spre pedeapsa şi înţelepţirea lor. Iar prin până în sfârşit se înţelege în loc de „până va trece multă vreme”.

până când întorci faţa Ta de la mine?
   Faţa lui Dumnezeu este puterea Sa cea văzătoare şi de bine făcătoare, iar întoarcerea lui Dumnezeu este, dimpotrivă, lipsirea de privirea şi facerea Lui de bine. Căci Dumnezeu Se întoarce de către oamenii care nu cred în privirea Sa, după Hrisostom, pentru că Se îngreţoşează şi urăşte faptele lor cele rele. Pornind de la însuşirile omeneşti, David le arată pe cele dumnezeieşti *, căci şi oamenii, atunci când părăsesc pe cineva, încetează totodată şi a-l pomeni pe acela, iar cei ce se întorc dinspre cineva (adică îl urăsc) nu caută nici să-l vadă pe unul ca acela, după Teodorit 54.

marți, 30 decembrie 2014

Psalmul 11 - în tâlcuirea Sf.Părinți




PSALMUL 11

Întru sfârşit, pentru a opta, psalm al lui David.


   Suprascrierea ce o are Psalmul 10 - pentru a opta - o are şi psalmul de faţă, prin urmare vezi acolo tâlcuirea cu pricina, căci şi acesta prooroceşte pentru învierea lui Hristos şi pentru izbândirea creştinilor care sunt nedreptăţiţi. Că Domnul Şi-a primit sfârşitul vieţii Sale în lume prin moarte, şi a înviat în a opta zi, adică duminica, care, ca una ce este început al zilelor, se zice că este întâia, iar ca una ce urmează după a şaptea, adică după sâmbătă, se zice că este a opta, însă psalmul acesta nu se suprascrie, ci pentru a opta, ca şi cel al şaselea, deoarece nu învaţă ce este a opta, ci roagă pe Dumnezeu să vină ziua a opta, pentru ca să se facă izbândire [dreptate] oamenilor care sunt tiranizaţi de diavol şi robiţi idolatriei.

1. Mântuieşte-mă, Doamne, că a lipsit cel cuvios*,

   Adică drept este omul care păzeşte dreptatea în lucrările cele către oameni, iar cuvios este cel bine-cinstitor întru cele către Dumnezeu, iar sfânt este cel ce prin săvârşirea faptelor bune s-a împărtăşit de Dumnezeire. Aceste numiri se aseamănă cu o scară care suie către Dumnezeu pe oamenii care umblă printr-însa. Însă am zis mai sus că Scripturile mai numesc drept şi pe cel ce a împlinit fapta cea bună [virtutea], însă cuvântul de faţă nu se îndreaptă către un drept ca acesta. Dar - fiindcă există unii care întru cele omeneşti urmează o oarecare dreptate, iar cuvioşii au lipsit, o dată pentru că mor, iar alta pentru că sunt prigoniţi de necuvioşi - Proorocul se roagă aici ca oamenii să scape de stăpânitorii răi, făcând această rugăminte şi cerere ca din partea acelora care urmau să primească mântuitoarea propovăduire a Evangheliei, căci, în vremea în care Domnul a venit şi S-a întrupat, lipseau mult mai mulţi cuvioşi47.

că s-au împuţinat adevărurile de la fiii oamenilor.
   „Cuvioşii, zice, au pierit cu totul, iar în oameni au rămas adevăruri puţine, întrucât oamenii de atunci spuneau minciuni în cele mari şi de frunte[*] [†], însă în lucrurile mici şi de nimic spuneau adevărul.”

2. Deşertăciuni a grăit fiecare către aproapele său,

   Lucruri zadarnice, adică amăgitoare şi mincinoase, a grăit fiecare, întrucât oamenii de atunci nu numai că amăgeau şi înşelau pe străini, dar şi pe cei ai lor şi pe prieteni, adică aproapele lor, şi nu prin loc, ci prin apropierea firii şi a alegerii.

Psalmul 10 - în tâlcuirea Sf.Părinți




PSALMUL 10
Întru sfârşit. Psalm al lui David.

   Acest psalm îl cânta David atunci când era prigonit de Saul. Iar pricina pentru care se suprascrie întru sfârşit este că prooroceşte despre izbândirea pe care a făcut-o Dumnezeu asupra lui Saul pentru David.

1. Spre Domnul am nădăjduit, cum veţi zice sufletului meu: „mută-te în munţi ca o pasăre”?

   De vreme ce David era prigonit de Saul, fugind în pustie, el era sfătuit de prietenii lui mai adevăraţi să se mute în munţi pentru o mai bună siguranţă, din această pricină îi prihăneşte aici, pentru că nu-l sfătuiau drept. „Eu, zice, am toată nădejdea în Domnul, trecând cu vederea orice alt ajutor omenesc, deci, cum ziceţi voi sufletului meu, adică mie, du-te în munţi ca o păsărică, şi petrece acolo ca o pasăre înspăimântată?41”. Însă trebuie să luăm aminte că de multe ori David numeşte totul prin parte [figură de stil - sinecdocă], vorbind de suflet, el se numeşte pe sine [persoana sa], precum am tâlcuit la Psalmul 3: 2 (Mulţi zic sufletului meu...).

2. Că iată păcătoşii au încordat arcul, gătit-au săgeţi în tolbă,

   Prin încordarea arcului şi gătirea săgeţilor în tolbă, David a arătat toată pregătirea oştirii adunată de Saul pentru a o îndrepta asupra lui. Ori aceasta o zice deoarece în vremea de atunci erau mulţi care purtau războaie; însă David zice aceste cuvinte dovedindu-şi nădejdea cea tare ce o avea întru Dumnezeu: „Nădăjduiesc cu tărie întru Dumnezeu, zice, pentru că oamenii păcătoşi mă vrăjmăşesc, iar nu cei drepţi”, după Hrisostom42. „Deoarece aceia păcătuiesc, prigonind pe un om nevinovat, care nu i-a nedreptăţit, căutând să-mi răsplătească cu moarte, în timp ce eu m-am făcut lor pricinuitor de mântuire, pentru că eu l-am omorât pe Goliat şi l-am izgonit pe dracul cel rău care voia să-l chinuie* pe Saul.

ca să săgeteze întru întuneric* pe cei drepţi la inimă.
   „Vrăjmaşii mei, zice, s-au gătit să ne săgeteze pe noi, cei simpli şi nevicleni, şi care nu avem nici un lucru strâmb în inima noastră, şi nu să ne săgeteze pe faţă, ci întru întuneric şi cu vicleşug, deoarece cei ce sunt săgetaţi şi loviţi în noapte întunecată şi fără de lună nu-i pot vedea pe cei ce-i săgetează; ori întru întuneric poate fi înţeles şi în sensul că ei, orbindu-se la inimă, nu-i doresc pe cei pe care vor să-i săgeteze, adică pe mine, prietenul şi făcătorul lor de bine.”

luni, 29 decembrie 2014

Psalmul 9 - în tâlcuirea Sf.Părinți



Întru sfârşit, pentru cele ascunse ale fiului lui.

Ce înseamnă întru sfârşit am spus la suprascrierea Psalmului 4. Însă se înţelege şi într-alt chip: că sfârşitul petrecerii în trup a Fiului lui Dumnezeu este moartea prin Cruce, precum zice dumnezeiescul Chiril, căci aici numeşte moartea Fiului ascunsă, precum arată evreiescul izvod, că aceasta a fost taina cea din veac ascunsă şi necunoscută îngerilor; că şi Pavel zice că taina aceasta a fost ascunsă din veac de către stăpânitorii veacului acestuia: ...căci dacă ar fi cunoscut-o [cu adevărat] , n-ar fi răstignit pe Domnul slavei (I Cor. 2: 8)[I].
Deci psalmul acesta priveşte la moartea Stăpânului, prin a Cărui moarte s-au stricat puterile vrăjmaşului. Psalmul este lung, fiind o însuşire a înţelepciunii Duhului Sfânt, deoarece pe nici unul din psalmi nu i-a făcut mici sau scurţi, nici mari sau lungi, ci a împestriţat Cartea psalmilor şi cu unii, şi cu alţii: cu psalmii cei mari deşteaptă nesârguinţa cititorilor leneşi, iar cu cei mici odihneşte pe cititorii obosiţi, după Hrisostom. Însă David face acest psalm ca din partea sa, pentru că el de la acestea se folosea, şi de aici i se facea bine; sau din partea oamenilor cărora li se face bine şi care se slobozesc de tirania diavolului.

Se cuvine însă să avem următoarea cunoştinţă, deoarece alte ziceri ale Sfintei Scripturi se tâlcuiesc numai după povestire [istorie] şi după slovă [literal], precum ne arată pilda aceasta: întru început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul (Fac. 1: 1). Iar altele se tâlcuiesc numai anagogic*, precum zice undeva Solomon: Izvorul apei tale să fie al tău (Pilde 5: 18). Pentru că de nu s-ar fi tâlcuit zicerea aceasta cu anagogie, multă neomenie s-ar fi dovedit din partea poruncii lui Solomon, adică nimeni să nu dea apă la cineva; deci este vădit că aici cuvântul şi sensul său se referă la femeia legiuită [măritată], care după fire este un izvor dulce pentru bărbatul său, iar deosebi, se referă la neamestecarea ei cu alţi bărbaţi. Avem şi alte ziceri care se tălmăcesc fie după istorie, fie după anagogie, precum se tâlcuiesc cele despre şarpele de aramă pe care l-a înălţat Moise: aceasta s-a făcut şi după istorie, iar după anagogie se înţelege pentru Hristos. Drept aceea, multe ziceri se află în aceşti psalmi ai lui David care se tâlcuiesc în ambele chipuri, uneori istoric, iar alteori şi anagogic, deci nu numai după un singur chip.

duminică, 21 decembrie 2014

Tâlcuirea Sf.Ioan Gură de Aur la stihul,,Vrăjmașii Tăi - Psalmul 8 - Fragment



     Pentru vrăjmaşii Tăi, Spune şi pricina pentru care s-a să­vârşit minunea. Căci celelalte minuni nu s-au făcut pentru vrăjmaşi, ci pentru ca cei ce se apropiau să se bucure de binefacere, iar ceilalţi să fie instruiţi. Dar această minune a fost pentru a închide gura vrăjmaşilor Mântuitorului, ceea ce o altă interpretare exprimă mai limpede, traducând:„Pentru cei ce Te-au legat". Căci aceştia L-au legat, ducându-l pe cruce.

     Ca să amuţeşti pe vrăjmaş şi pe răzbunător. Altă versiune: „Ca să facă să înceteze duşmanul şi răzbunătorul", adică poporul evreu. Căci îl izgoneau pe Hristos ca pe un duşman şi făceau aceasta sub pretextul că îl apără pe Tatăl. De aceea aceasta Mântuitorul, oprindu-i de la această scuză, zicea: „Cel ce Mă urăşte pe Mine şi pe Tatăl Meu îl urăşte". Şi ia­răşi: „Cel ce crede în Mine crede şi în Cel ce M-a trimis pe Mine". Întotdeauna îl asociază pe Tatăl atât cu cinstea, cât şi cu insultele pe care le primeşte. Şi vezi exactitatea profe­tului. Căci nu a spus să pedepsească, ci să amuţească, ceea ce un alt tălmăcitor exprimă cu mai multă claritate: adică faptul că nu trebuie să îi pedepsească, ci să facă să înceteze neruşinarea lor, fiindcă boala lor este neîndreptată. Văzând, aşadar, o astfel de minune şi neavând nimic de obiectat, s-au întors împotriva Lui zicând[6]: „Nu auzi ce spun aceştia?"[7]. Trebuind deci să se închine şi să se minuneze, aceia erau în multă împietrire şi, fiind datori să se întrebe unii pe alţii: „nu auziţi ce spun aceştia?", au adresat această întrebare lui Hristos. Şi pentru ce nu au glăsuit îngeri în locul copiilor? Fiindcă aceasta li s-ar fi părut o fantasmă şi o închipuire. Dar împotriva acesteia nimic nu aveau a obiecta. Dar ce spuneau pruncii? Nimic împovărător, nimic supărător şi care ar fi putut să îi rănească, ci arată mai curând armonia Tatălui cu Fiul: „Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului". 


     Atunci a amuţit neruşinarea lor şi apoi a nimicit ce­tatea Ierusalimului şi nu este nici o parte a lumii care să fi rămas străină de nenorocirile iudeilor. Aşa cum cineva care are trupul mutilat merge pretutindeni arătându-şi rănile sau aşa cum judecătorii, după ce au condamnat la moarte mai mulţi ucigaşi, atârnă pe unul dintre ei de un stâlp, pentru ca pătimirea petrecută de curând să îi înţelepţească pe cei vii, la fel şi aici, nu pe nişte morţi, ci pe vii i-a dat spre pildă tuturor, împrăştiindu-i pe aceştia. Şi cei care locuiau o sin­gură ţară acum sunt împrăştiaţi pretutindeni pe pământ.

Psalmul 8 - în tâlcuirea Sf.Părinți







PSALMUL 8

Întru sfârşit, pentru teascuri. Psalm al lui David.
    Ce vrea să zică prin la sfârşit, am spus la suprascrierea Psalmului 4. Iar teascuri (adică linuri*) numeşte aici bisericile aflate în toată lumea. Căci via este Domnul, iar viţele sunt Apostolii, iar strugurule este credinţa care se strânge în biserici şi scoate învăţătura ca pe un vin care veseleşte inimile credincioşilor. După Eusebie şi după Hrisostom, în faţa acestor duhovniceşti linuri s-a glăsuit psalmul acesta de către David. Căci biserica cea veche s-a zidit numai într-un loc din Ierusalim, de vreme ce urma să o moştenească poporul evreilor, despre care a zis Isaia: Şi am zidit în mijlocul ei turn şi lin a săpat într-însa (Isaia 5: 2). Turn adică numind biserica, iar lin - jertfelnicul, iar la sfârşitul veacurilor şi a slujirii după lege, biserica s-a risipit, însă [în schimb] în tot pământul s-au zidit foarte multe biserici, pentru că şi celelalte neamuri au primit cunoştinţa de Dumnezeu; iar suprascrierea din acest psalm o are şi Psalmul 93, că pentru teascuri se suprascrie şi acela.

1. Doamne, Domnul nostru, cât este de minunat numele Tău în tot pământul!
    Domn al necredincioşilor este Hristos, numai după chipul facerii*, iar Domn al credincioşilor este după două chipuri, atât după facere, cât şi după cunoştinţă, precum tâlcuieşte Hrisostom, pentru aceasta şi îndoit zice aici Proorocul: Doamne, Domnul nostru. De aceea zic bisericile credincioşilor către Hristos: „O, Ziditorule Doamne, Care Te-ai făcut şi nouă acum Domn prin cunoştinţă, cât de minunat este numele Tău în tot pământul!”. Căci zicerea cât este aici o formă lungitoare[*] [†] (deoarece chemarea Acestuia izgoneşte demoni, morţi înviază, bolnavi însănătoşează, stihiile le schimbă, şi toate poate a le face)1. David numeşte numele acesta în multe locuri înfricoşător. Mărturisească-se, zice, numelui Tău Celui mare, că înfricoşător şi sfânt este (Ps. 98: 3). Şi zice că este minunat, pentru lucrurile cele mai presus de fire pe care le face, iar înfricoşător, pentru negrăita putere pe care o are. Vezi însă, iubitule, că David se numără şi pe sine împreună cu neamurile, zicând: Doamne, Domnul nostru, deoarece a prevăzut taina iconomiei întrupării, şi credinţa în Hristos, care a trecut pe la toate neamurile lumii. Oare ce vor zice iudeii despre proorocia aceasta? Căci numele nu era minunat, ci defăimat între cele mai multe neamuri, precum însuşi o zice prin Isaia, că numele Lui este defăimat între neamuri (cf. Is. 52: 5). Drept aceea, acest cuvânt este negreşit pentru Hristos, al Cărui nume s-a făcut minunat în tot pământul.

sâmbătă, 20 decembrie 2014

Psalmul 7 - în tâlcuirea Sf.Părinți







PSALMUL 7

Psalmul lui David, pe care l-a cântat Domnului,
pentru cuvintele lui Huşi, fiul lui Iemeni.

    Se vede că suprascrierea aceasta nu se potriveşte cu istoria cuprinsă în Cartea a II-a a împăraţilor (cap. 17), deoarece acolo se zice că Huşi a fost fiu al lui Arahi, şi nu al lui Iemeni, însă, după Marele Vasile, acestea se potrivesc în chipul următor: ori că tatăl lui Huşi avea două nume, şi se numea Arahi şi Iemeni, ori că, deoarece Huşi îi era prieten bun, adică cel dintâi prieten al lui David, care s-a prefăcut [a pretins] că s-a dus la Abesalom şi a stricat sfatul dat de marele comandant Ahitofel, şi astfel, pe batjocoritorul de tată Abesalom, l-a oprit de a da război tatălui său, iar lui David i-a dat vreme de a fugi mai departe şi a-şi aduna mai multe oşti, precum le istoriseşte mai pe larg în cea de a II-a Carte a împăraţilor. Deci, dacă Huşi a fost acela care a dat acest sfat bun, din această pricină, de la acest sfat s-a numit pe sine fiu al lui Iemeni, adică fiu al dreptei, că Iemeni înseamnă dreapta, căci este obişnuit în dumnezeiasca Scriptură a numi pe fii [inspirându-se] mai mult din lucrările şi iscusinţele lor, decât de la numele părinţii lor, că aşa [de pildă] avem numiri precum fiu al păcii, fiu al înţelepciunii sau fiu al pierzării. Aşadar şi aici îl numeşte pe Huşi fiu al dreptei, ca pe un drept şi prea iscusit. Iar dumnezeiescul Chiril zice că Iemeni a fost un popor şi o seminţie din care se trage Huşi, asemenea şi Saul şi Semen [ personaj neidentificat în Scriptură], şi vezi despre aceasta în Cartea I a împăraţilor (cap. 9, stih 1).

Pentru cuvintele lui Huşi.

   Dăm şi aici de o nedumerire: David, în tot psalmul, nu a pomenit de Huşi, deşi deasupra apare suprascris: cuvintele lui Huşi. Noi însă vom arăta şi despre aceasta ceea ce ştim; deoarece David s-a căit pentru că a nădăjduit în înţelepciunea şi cunoştinţa lui Huşi, prietenul său, care a amăgit cu sfatuirea sa pe Abesalom şi a risipit sfatul lui Ahitofel, din această pricină a cântat psalmul acesta către Dumnezeu, şi nu pentru înţeleptul sfat al lui Huşi (căci îşi lăsase nădejdea cea către Dumnezeu, nădăjduind în cuvintele lui Huşi către Abesalom, fiind trimis de el către acela). Deci psalmul acesta este unul curăţitor, prin care David îmblânzeşte pe Dumnezeu şi îl roagă spre ajutorul său.

1. Doamne, Dumnezeul meu, spre Tine am nădăjduit, mântuieşte-mă de toţi cei ce mă prigonesc, şi mă izbăveşte.

    „Deşi, zice, m-am folosit de înţeleptul sfat al lui Huşi, prietenul meu, fiindcă prin acesta m-am răcorit puţin, şi am luat vreme de a mă găti spre război, dar acum nu mă voi lupta având şi nădejdea în acela, ci cu totul sunt atârnat de nădejdea Ta, Doamne, şi pe toate ajutorările le socotesc mai mici: ale prietenilor, ale aliaţilor şi ale ostaşilor, după cum este scris: Blestemat este omul care-şi pune nădejdea în om (Ier. 17: 5). Căci precum nu se cuvine ca cineva să iubească alt lucru în afară de Dumnezeu, tot astfel, nu se cuvine să nădăjduiască în altcineva afară de Dumnezeu, şi se va mântui acela, rămânând nerănit în războaie; dar se va izbăvi şi acela care desăvârşit se liberează de vrăjmaşii săi. Zice dar David, să-l mântuiască de toţi cei ce-1 prigonesc, arătând prin aceasta pe cei ce s-au sculat asupra sa împreună cu Abesalom, care căutau să-l omoare, însetând de moartea lui. Dar se va mântui şi acela care este neputincios, şi cel ce este rob se va izbăvi şi el. Pentru aceasta zice David: „Mântuieşte-mă, Doamne, ca pe un neputincios, şi izbăveşte-mă ca pe un rob, fiindcă aştept ca degrab să fiu luat în robie de vrăjmaşii mei”.Ori: „Mântuieşte-mă, zice, de văzuţii vrăjmaşi care mă vânează, izbăveşte-mă însă şi de nevăzuţii vrăjmaşi demoni, care, îndată ce moare cineva, cercetează să afle păcatele şi rănile sufletului său, socotind să-l ia în robie şi desăvârşit să-l stăpânească”.Prin urmare, rugăciunea de aici a lui David este îndoită, adică este şi pentru viata aceasta, şi pentru cea viitoare, şi pentru vrăjmaşii cei simţiţi, şi pentru cei gândiţi 1.

Psalmul 6 - în tâlcuirea Sf.Părinți







PSALMUL 6

   Întru sfârşit, în laude pentru al optulea veac. Psalm lui David. Ce însemnează întru sfârşit am tâlcuit în Psalmul 4, iar Proorocul, lăudând şi mărind pe Dumnezeu, îl roagă pentru al optulea, adică pentru veacul cel viitor, că veacul acesta este al şaptelea, fiindcă se numără cu şeptimea şi se întoarce şi se sfârşeşte cu ea; iar cel viitor este al optulea, fiindcă vine după acest al şaptelea1. Însă David nu aduce psalmul acesta la Dumnezeu numai din partea sa, ci aduce rugăciune şi din partea noastră, a tuturor, către Dumnezeu, Care va judeca lumea în al optulea veac; însă psalmul acesta l-a scris în vremea când l-au înconjurat ispitele, ispite ce i-au venit din pricina acelor două greşeli. Vezi şi Psalmul 11, care are aceeaşi suprascriere.

1. Doamne, nu cu mânia Ta să mă mustri* pe mine, nici cu urgia Ta să mă pedepseşti.

   În cartea lui Iov scrie: Fericit este omul pe care Domnul îl mustră (Iov 5: 17). La fel şi David zice undeva: Fericit este omul pe care îl vei certa, Doamne (Ps. 93: 12). Oare fuge aici de mustrare? Răspundem cu Marele Vasile şi cu Asterie*, că Proorocul nu fuge aşa simplu de mustrare, nici de pedeapsă, ci de mustrarea cea cu mânie, şi de pedeapsa ce se face cu urgie, ca să nu obosească şi să cadă în deznădejde, neputând suferi unele ca acestea, ca să se îndrepteze cu certare, cu măsură şi cu blândă pedeapsă, şi prin acestea să scape de muncile de la judecata ce va să fie. A pus însă mai întâi certarea şi apoi pedeapsa, pentru că pedeapsa lui Dumnezeu urmează după certarea Lui2. Şi deşi Dumnezeu este slobod de toată patima şi mânia, cu toate acestea, Proorocii potrivesc la Dumnezeu patimi omeneşti, ca acestea de faţă, pentru ca să-i încredinţeze pe oameni că Dumnezeu este cunoscător al tuturor şi judecă, şi se mânie, şi urgiseşte, folosind şi alte cuvinte ca acestea, ca de acestea să se teamă oamenii şi să se ferească de răutate.

    După Hrisostom, se mai înţelege şi în alt chip: prin lucrările omeneşti, Proorocii arată lucrările lui Dumnezeu, deoarece şi cei ce zic acestea sunt oameni, asemenea şi cei ce le aud şi, prin urmare, şi răspunsul către dânşii este omenesc,fiindcă nu este cu putinţă să vorbească cineva cu cei ce au trup, fără numai trupeşte; pentru aceasta, şi când vorbim cu barbari, folosim limba barbară, pentru ca să le dăm să înţeleagă; iar când vorbim cu copiii mici, gângurim şi noi ca ei: chiar dacă suntem prea înţelepţi, ne coborâm totuşi la smerenia şi pruncia acelora; aşijderea şi Dumnezeu, când vorbeşte cu noi, oamenii, întrebuinţează glasuri [forme de exprimare] şi patimi omeneşti, pentru a ne face să înţelegem. Acestea pe care le-am zis aici să-ţi fie ţie, o cititorule, o învăţătură desăvârşită pentru toate cele pe care dumnezeiasca Scriptură, după omeneasca cuviinţă, le zice pentru Dumnezeu. Deci zicerea Nu cu mânia Ta să mă mustri pe mine, nici cu urgia Ta să mă pedepseşti se înţelege prin: „Să nu mă osândeşti după cum mi se cuvine, nici să-mi dai pedeapsa pe care o merit pentru faptele mele”.

luni, 15 decembrie 2014

Psalmul 5 - în tâlcuirea Sf.Părinți







PSALMUL 5
Întru sfârşit, despre cea moştenitoare.
   Ce arată aceasta suprascriere întru sfârşit s-a spus mai înainte, la Psalmul 4. Însă unii zic că se referă la zilele cele din urmă întru care Domnul S-a făcut om, pentru că atunci a luat sfârşit umbra legii, iar acest cuvânt îl adevereşte David din cele următoare prin aceea că face acest psalm în faţa Bisericii celor ce întru sfârşit s-au făcut creştini, deşi el se potriveşte şi la starea lucrurilor din vremea lui David. Însă, după Hrisostom, moştenitoare o numeşte pe Biserică, fiindcă aceasta a fost înfiată prin Sfântul Botez, iar moştenirea ei sunt bunătăţile pe care ochiul nu le-a văzut şi urechile nu le-au auzit, şi la inima omului nu s-au suit, precum zice Pavel (cf. 1 Cor. 2: 9). Despre această mireasă a zis tot Pavel: V-am logodit pe voi unui bărbat, dorind a vă înfăţişa lui Hristos, fecioară curată (2 Cor. 11:2). Iar Ioan zice: Cel ce are mireasă este mire (In. 3: 29). Şi tot David zice undeva: Stătut-a de faţă împărăteasa, de-a dreapta Ta (Ps. 44: 9). Iar moştenitoare a numit-o pe Biserică, şi nu ca pe una care [deja] a moştenit, ci pentru că ea va moşteni în veacul viitor, ori pentru că totdeauna moşteneşte şi niciodată nu încetează.

1. Graiurile mele ascultă-le, Doamne, înţelege strigarea mea.

2. Ia aminte glasul rugăciunii mele.


    Proorocul vorbeşte aici ca din partea Bisericii celei din neamuri, unul şi acelaşi lucru însemnând diferitele ziceri de aceeaşi putere; căci cei ce se roagă din inimă obişnuiesc a zice aceleaşi, fie numind rugăciunea graiuri - fiindcă aceasta prin cuvinte şi graiuri se glăsuieşte, fie strigare - ca una ce se face cu tărie şi cu putere; iar glas o numeşte ca pe una ce este articulată şi cu bună însemnare*. Căci strigarea pare a fi neînsemnată* şi fără articulare, dar şi celelalte ziceri potrivit s-au zis de Proorocul, că ia aminte, a zis, la rugăciunea mea, şi nu numai atât, ci şi înţelege, adică cunoaşte ce vor să zică graiurile acestea, şi încă ia aminte la ele şi nu ca pe un lucru netrebnic să treci rugăciunea mea, fie că se face prin buze, fie prin inimă. Este o însuşire* a Scripturii a numi lucrările lui Dumnezeu din lucrările oamenilor, aşa cum o face şi aici.

Împăratul meu şi Dumnezeul meu.

   „Numai pe Tine, zice, Te am eu, Biserica cea din neamuri (ori din păgâni*), şi împărat - ca Proniator pentru mine (ori purtător de grijă), şi Dumnezeu - ca Făcător al meu, eu, ceea ce am lepădat slujirea idolilor”. Iar Eusebie* zice că prin zicerea Împăratul meu se înţelege Fiul, iar prin Dumnezeul meu, Duhul cel Sfânt, pe care Biserica cea din păgâni şi I-a apropiat, iar pe Tatăl, numit mai sus Domn, L-a numit libertate.

duminică, 14 decembrie 2014

Psalmul 4 - în tâlcuirea Sf.Părinți







PSALMUL 4 
 

Întru sfârşit*, în cântări. Psalmul lui David. 



    Psalmul acesta se suprascrie la sfârşit, pentru că în ultimul verset se prooroceşte despre învierea din morţi, precum vom arăta mai apoi, care înviere este lucru al veacului viitor, care veac este sfârşitul veacului acesta. Şi se suprascrie în cântări deoarece David cântă cu laudă minunile lui Dumnezeu, care l-au preaînălţat peste tiranica apostazie a lui Abesalom, fiul său, după care a cântat psalmul acesta, după Teodorit; însă se potriveşte acesta şi la fiecare creştin care voieşte a se izbăvi de primejdii1.

1. Când te-am chemat, m-ai auzit, Dumnezeul dreptăţii mele.

   Vezi, iubite cititorule, grăbirea induratului Dumnezeu, pentru că, încă din vremea când îl ruga David, l-a şi ascultat, precum zice şi prin Isaia: Atunci vei striga şi Domnul te va auzi; la strigătul tău El va zice: Iată-Mă! (Is. 58: 9), deoarece pe Dumnezeu nu-L poate îndupleca spre a auzi mulţimea de cuvinte ale rugăciunii, ci îl face să se plece doar la curata şi fierbintea aplecare a sufletului celui ce se roagă; iar zicerea al dreptăţii mele este o parafrază prin care vrea să zică: „Dumnezeul meu, al celui drept, fiindcă în privinţa nedreptăţii ce mi-a facut-o Abesalom, fiul meu, eu sunt drept, căci cu nimic nu l-am nedreptăţit”. Şi [nu numai aici, ci şi] în multe locuri din psalmi David se numeşte pe sine drept şi cuvios şi cu alte ca asemenea numiri, dar fără a se mândri, ci măsurându-se pe sine în opoziţie cu răutăţile celor ce îl vrăjmăşeau.

Întru necaz m-ai desfătat. 

   Acest cuvânt îl zice David ca să arate că bucuria lăţeşte şi desfatează inima, iar necazul o strâmtorează. „însă pe mine, zice, în vremea necazului şi a întristării, m-ai lăţit şi m-ai desfătat, Doamne, şi mi-ai dat atâta mărime de suflet, încât am şi poruncit ostaşilor mei să nu omoare pe fiul meu, cel ucigaş de părinte, zicându-le: Cruţă-mi pe feciorul meu, Abesalom (II Împ. 18: 5)”. Iar Hrisostom zice: „Şi nu a zis (David către Dumnezeu): «...ai adus necazurile», ci «ai lăsat să le simt şi m-ai desfătat»,că minunata făptuire a marii lucrări dumnezeieşti de aici mai ales se arată, nu numai întru aducerea necazurilor, ci şi în rămânerea în ele, care [făptuire] dă omului multă îndemânare şi lesnire”.

Milostiveşte-Te spre mine şi ascultă rugăciunea mea. 

   Deşi, după cum s-a arătat mai sus, David a fost ascultat şi miluit de Dumnezeu, iarăşi cere să fie miluit şi ascultat, poate pentru că urma să cadă din nou în ispite, şi pentru aceasta se roagă să nu fie trecută cu vederea de Dumnezeu rugăciunea şi cererea sa, ci iarăşi să fie ascultat şi în viitor, după Hrisostom.

2. Fiii oamenilor: până când grei la inimă?

   Acest cuvânt îl zice David către prietenii şi cunoscuţii săi, care căutau să-l ajute când era în primejdie, spunându-le: „Până când, o, prieteni ai mei, nu veţi ridica inimile voastre către Dumnezeu, când sunteţi în necazuri, ci le îngreuiaţi, pogorându-le jos, la cele pământeşti, cu cugetări omeneşti şi cu griji lumeşti?”. Iar fiii oamenilor, o zice în loc de „o, oamenilor”, aceasta obişnuindu-se a se zice în limba evreiască2.

sâmbătă, 13 decembrie 2014

Psalmul 3 - în tâlcuirea Sf.Părinți



Când fugea de la faţa lui Abesalom, fiul său, în pustie.

         Cei ce citesc Cartea a II-a a Împăraţilor vor afla de acolo cum s-a sculat Abesalom, fiul lui David, asupra părintelui său, căutând să-i ia împărăţia şi să-l omoare. Dar psalmul acesta se potriveşte şi fiecărui creştin care este luptat de vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi, adică de oameni şi de diavoli.

1. Doamne, cât s-au înmulţit cei ce mă necăjesc.

          Proorocul David foarte s-a mâhnit cu inima văzând pe prietenii şi supuşii săi că se ridicau asupra lui cu atât de mare vrăjmăşire şi cu multă ură, împrietenindu-se cu Abesalom, fiul lui, care [şi el] s-a sculat asupră-i căutând să-l omoare, ca să se facă pe sine împărat. Pentru aceasta, către însuşi Dumnezeu îşi înalţă sufletul Proorocul împărat şi întreabă: „Din ce pricină s-au făcut vrăjmaşi ai lui toţi câţi erau împrejurul batjocoritorului de tată şi răzvrătitului Abesalom, necăjindu-l?”. Şi încă întreabă: „Din ce pricină s-au înmulţit aceşti vrăjmaşi ai lui, cărora, în fiecare zi, li se adaugă şi mulţi alţii?”[1] . Se înţelege, însă, cuvântul acesta şi pentru vrăjmaşii cei gândiţi, demonii, care se adaugă în toate zilele, pentru ca să dea război fiecărui creştin, precum zice Grigorie al Nyssei.

Acest cuvânt tălmăceşte şi arată mai deplin ceea ce a zis mai înainte, [anume] că s-au înmulţit[2].
„Mulţi dintre vrăjmaşii mei, chemându-se unii pe alţii, zic despre sufletul meu, adică despre mine. [Căci prin suflet se numeşte toată persoana, din parte înţelegându-se întregul]”. Dar ce zic aceştia? „Omul acesta, fiindcă mult este prigonit şi vrăjmăşit, pentru aceasta a pierdut ajutorul lui Dumnezeu, pentru păcatele lui.” Se mai înţelege şi aşa: „Că mulţi, văzând întâmplările mele, zic că Dumnezeu m-a părăsit”. Iar întru Dumnezeul lui spune în loc de „în Dumnezeul întru Care nădăjduia”[3].

Psalmul 2-în tâlcuirea Sf.Părinți


Psalmul lui David nesuprascris.

     Și acest al doilea psalm este în limba evreiască fără suprascriere, precum cel dintâi. Prooroceşte însă despre vrăjmăşirea pe care au facut-o iudeii asupra Mântuitorului Hristos, ca şi despre chemarea neamurilor şi pieirea iudeilor.
      1. Pentru ce s-au întărâtat neamurile, şi popoarele au cugetat cele deşarte? Stătut-au de faţă împăraţii pământului, şi boierii s-au adunat împreună
                  
     Prevăzând David cu ochii prooroceşti ai minţii sale turbarea ce o vor arăta cei care L-au omorât pe Hristos, plânge şi-i jeleşte prin psalmul acesta, zicând: „Vai! Pentru ce aceştia atâta înnebunind asupra lui Hristos au făcut tulburare şi s-au mişcat până la atâta mândrie?”. Că acestea toate le arată zicerea: s-au întărâtat, precum zic cei ce au tălmăcit din limba evreiască în cea grecească[1]. Deci neamuri sunt ostaşii romani cei de pe lângă Pilat, iar popoare sunt evreii cei ce erau pe lângă Anna şi Caiafa, iar împăraţii - Irod, iar boierii sunt [reprezentaţi de] Pilat, ighemonul * Ierusalimului. Că aşa şi în Fapte, dumnezeieştii Ucenici şi Apostolii lui Hristos au tâlcuit zicerea aceasta a lui David, zicând: Care prin Duhul Sfânt şi prin gura părintelui nostru David, slujitorul Tău, ai zis: Pentru ce s-au întărâtat neamurile şi popoarele au cugetat cele deşarte? Ridicatu-s-au împăraţii pământului şi căpeteniile s-au adunat laolaltă împotriva Domnului şi împotriva Unsului Lui, căci asupra Sfântului Tău Fiu Iisus, pe care Tu L-ai uns, s-au adunat laolaltă, cu adevărat, în cetatea aceasta, şi Irod şi Pontius Pilat cu păgânii şi cu popoarele lui Israel (Fapte 4: 25-27). Şi, la plural, a zis David împăraţi şi boieri, iar nu împărat şi boier, la singular, după obiceiul limbii evreieşti, care întrebuinţează adesea numărul plural în loc de cel singular. Însă înţelege aceasta şi în chip mai adânc, că pentru aceasta a zis David la plural împăraţi, pentru că împăratul cel gândit al păcatului, diavolul, unit fiind cu Irod, văzutul împărat, se porneau amândoi împotriva lui Hristos. Asemenea şi începătoriile şi stăpâniile demonilor, împotriva cărora este şi lupta noastră, după Apostolul, unite fiind cu boierul şi ighemonul Pilat, se întrarmau împotriva Mântuitorului. Dar, fiindcă Hristos este îndoit, adică alcătuit din două firi, din cea nevăzută a Dumnezeirii şi din cea văzută a omenirii, pentru aceasta şi războiul cel asupra Lui a fost îndoit, purtat de vrăjmaşi nevăzuţi şi văzuţi, iar cele deşarte şi zadarnice a zis că au cugetat, în loc de a zice că „în deşert s-au ostenit toţi iudeii cei de mai sus, unindu-se ca să scoată din mijloc şi să piardă pe Iisus, fiindcă El, ca Dumnezeu, S-a sculat din morţi, şi viază în veci”. Însă cuvântul acesta îi priveşte mai mult pe evrei, pentru că ei în zadar au citit Scriptura, fără să înţeleagă că aceasta proorocea pentru Hristos.

Psalmul 1-în tâlcuirea Sf.Părinți















     Psalmul acesta întâi este fără supra-scriere în limba evreiască, la fel este cel de-al doilea. Cuprinde însă fericirea şi lauda bine-cinstitorilor şi a drepţilor, ticăloşirea şi prihănirea necinstitorilor şi a păcătoşilor 1.




     Fericit, după Marele Vasile, este cu adevărat numai Dumnezeu, precum zice Apostolul Pavel, Fericitul şi singurul Stăpânitor (cf. I Tim. 6: 15). Însă Dumnezeu ne-a dat şi nouă numirile acestea, după acelaşi Vasile: adică să ne numim fericiţi, precum ne-a dat şi numele lui Dumnezeu, adică a ne numi dumnezei, după zicerea din psalmi: Eu am zis, dumnezei sunteţi (Psalm 81: 6). De asemenea, El ne-a dat şi alte numiri ca acestea, care se cuvin lui Dumnezeu. Deci numirea de fericit, precum zice acelaşi Vasile, este un rod şi o ispravă a plinirii faptei bune (virtuţii) *.


     Fericit numeşte pe acela care nu are vreo stricăciune şi moarte, căci fericit este acela care nu are vreo stricăciune sau moarte. Vrea să zică, deci, că fericit este acela care nu are parte de stricăciune şi de moarte.


     Fericirea aceasta însă, deşi se dă de Dumnezeu părţii bărbăteşti, împreună cuprinde însă şi partea femeiască, căci partea, precum am zis, cuprinde totul [întregul], cuprinzând amândouă părţile firii omeneşti, fiindcă, după dumnezeiescul Apostol, cap al femeii este bărbatul (cf. I Cor. 11: 3). Şi precum celelalte părţi ale trupului se unesc cu capul, aşa şi femeia se uneşte cu bărbatul. Şi precum firea omenirii este obştească [comună] şi una - şi la bărbaţi, şi la femei - aşa şi faptele bune şi răsplătirile le sunt obşteşti, drept care cu nimic nu se deosebeşte bărbatul de femeie.


     Urmând, dar, Dumnezeiescul David firii lucrurilor, a pus oarecare rânduială în zicerile acestea, căci, dacă rădăcină şi început al lucrurilor şi al faptelor trupului este sfatul cel din inimă şi gândul omului - precum şi Domnul a zis că din inimă ies gândurile cele rele, care fac pe om necurat (cf. Mt. 15: 18 ş.u.) - pentru aceasta, noi, oamenii, mai întâi voim, apoi facem alegerea şi hotărârea sfaturilor şi voinţelor noastre, iar după aceea rămânem în cele ce am hotărât, precum zice Dumnezeiescul Vasile. Şi fiindcă necredincios (necinstitor de Dumnezeu) este ateul (cel ce nu crede în Dumnezeu sau cel ce crede în mulţi dumnezei), Marele Vasile tâlcuieşte, zicând: „Că necinstire de Dumnezeu se zice despre păcatul cel împotriva lui Dumnezeu, iar păcătos este acela care, deşi este bine-cinstitor de Dumnezeu, are însă viaţă în fărădelegi şi păcate. Iar pierzător se numeşte acela care nu se întinează doar pe sine prin păcate, ci şi pe alţii-i strică şi-i împărtăşeşte cu păcatul, precum şi ciumatul răspândeşte ciuma şi la alţii. Pentru aceasta zic că David fericeşte aici pe acel creştin care se va păzi de toate acestea trei *, adică pe cel care nu se împărtăşeşte cu sfatul cel împotriva lui Dumnezeu al necredincioşilor, nici cu dinadinsul, nici în treacăt, după Isihie - că aceasta socotesc că însemnează umblarea şi calea de care zice aici David 2 - nici nu se împărtăşeşte cu starea şi lucrul cel rău al păcătoşilor, deşi, dacă din întâmplare s-ar răpi cândva * , ca om, [el îl îndemnă] să nu se împărtăşească nici de stăruinţa nici de hotărârea pe care oamenii cei pierzători şi stricaţi o fac în răutate, stricând şi pe ceilalţi - despre care şi Solomon a zis: Semeţ şi obraznic şi trufaş pierzătorul se numeşte (Pilde. 21: 24) - că aici, prin scaun, David numeşte stăruinţa.


     Însă zicerea aceasta se poate înţelege şi în alt chip, că sfat al necredincioşilor se înţelege adunarea necredincioşilor, precum au tălmăcit Achila şi Teodoţion *, iar cale şi drum al păcătoşilor este, după Didim, diavolul, pentru că cel ce nu stă la diavol, acela va veni către Hristos, care este Calea cea adevărată, prin Care merg oamenii la fapta bună, precum Singur a zis: Eu sunt Calea (In. 14: 6). Iar scaun al pierzătorilor este, după Asterie, învăţătura oamenilor celor răi. Dar, fiindcă nu este destul la împlinirea faptei bune numai a fugi omul de răutate, ci este trebuinţă să facă şi binele, după aceea zice: Abate-te de la rău şi fă binele (Ps. 23: 14). Şi aceasta: Încetaţi cu vicleşugurile voastre şi învăţaţi-vă a face bine (Is. 1: 16). Pentru aceasta şi David zice în continuare:

miercuri, 10 decembrie 2014

Iov -Comentariu la Iov - Tâlcuire Sf.Ioan Gură de Aur - 4

Capitolul XXX



1. Dar acum au râs de mine cei mai mici dintre ei. Ce sunt cele prezente faţă de acestea? Au râs de mine cei mai mici dintre ei. Acum mă mustră în parte cei ai căror părinţi îi dispreţuiam, pe care nu îi socoteam vrednici nici de câinii turmelor mele . Nu fiindcă era înfumurat, nici mândru, îi compară pe oameni cu câinii, ci aici face aluzie la oamenii vicleni şi spurcaţi. Căci pe unii ca aceştia îi socotea ca nimic. De aceea zice:

2.  Şi tăria mâinilor lor la ce mi-ar fi folosit? La aceştia a pierit ce-au făptuit, luptă în lipsă şi în foame cei care ieri fugeau în loc fără de apă, în întristare şi nenorocire, cei care înconjurau sărăturile cu zgomot şi ienuperii erau mâncarea lor, fără cinste şi dispre­ţuiţi, lipsiţi de orice bine, cei care mestecau de foame mare rădă­cini de copac s-au ridicat împotriva mea tâlhari, ale căror case erau scobituri de stânci, în mijlocul stâncilor răsunătoare vor striga, cei care trăiau în tufişuri sălbatice, fii ai celor fără de minte, cu nume de necinste şi faimă stinsă de pe pământ. Vezi şi altă virtute: Ceea ce spunea profetul: „Defăimat să fie înaintea Lui cel ce vicle­neşte, iar pe cei ce se tem de Domnul îi slăveşte". Fără de cinste, zice, şi dispreţuiţi, lipsiţi de orice bine, cei care au meste­cat rădăcini de copac. Este încă altă răutate faptul de a se arăta astfel în sărăcie: săraci, fără cetate, fără vatră, neavând a se făli nici cu o fericire lumească, nici cu vreo virtute a sufletului.

3.  Dar acum eu sunt alăuta lor şi pe mine mă au de batjocura lor, scârbindu-se, au stat departe de mine, de la faţa mea nu şi-au cruţat scuipatul. Deschizându-Şi tolba, m-a rănit şi pe faţa mea a pus frâu, s-au ridicat împotriva dreptei vlăstarului meu. Şi-a în­tins piciorul lui şi a deschis către mine căile pierzaniei lor, şters-au cărările mele. Vezi care sunt cele pentru care se întristează cel mai mult? A se vedea pe sine batjocură a unor astfel de oa­meni. Tâlhari îi numeşte şi vicleni, oameni spurcaţi şi fără de lege ne-au făcut pe noi pricină de batjocură şi de pomină.

4.  Apoi spune nenorocirea, o amplifică iarăşi, se tânguieşte că Dumnezeu a făcut aceasta. M-a dezbrăcat de veşmântul meu, cu săgeţile Lui m-a străpuns, a făcut cu mine ce a vrut, mă zvâr­colesc în chinuri, se întorc asupra mea dureri, nădejdea mea s-a risipit ca vântul, ca norul a trecut mântuirea mea. Şi acum viaţa mea se va scurge din mine, zile de chin mă cuprind. Noaptea oasele mele se zdrobesc, vinele mi se risipesc. Cu multă putere Dumnezeu mi-a smucit veşmântul, m-a strâns ca gulerul tunicii. M-a socotit ca lutul, în pământ şi cenuşă a pus partea mea. Am strigat către Tine şi nu m-ai auzit, ei s-au ridicat şi m-au pândit. Au venit asupra mea fără milă, de mână puternică sunt biciuit, mi-ai rânduit chinuri şi m-ai aruncat departe de mântuire. Ştiu că moartea mă va zdrobi, căci casa oricărui muritor este pământul. Căci, dacă ar fi de folos, aş putea să-mi fac singur seama sau să cer altuia să îmi facă aceasta. Vezi că acel aş putea nu o spune din pricina neputinţei, ci fiindcă este ceva interzis?

Iov -Comentariu la Iov - Tâlcuire Sf.Ioan Gură de Aur - 3


Capitolul XIII



1.  Iată, acestea toate le-a văzut ochiul meu şi urechea mea le-a auzit şi ştiu tot atâtea câte ştiţi şi voi. Şi deşi sunt mai tânăr decât voi, nu sunt mai nepriceput ca voi. „Ce oare? Chiar dacă sunt mai tânăr", zice, „ştiu acestea limpede".

2. Şi totuşi eu către Domnul voi vorbi, îmi voi apăra dreptatea înaintea Lui, dacă va voi. Vezi, este tocmai ceea ce am spus. „Nu socotiţi", zice, „că am spus ceva greu şi împovărător, din neştiinţă le spuneam. Căci eu ştiu ce am spus. Totuşi nu voi încerca să vorbesc către Dumnezeu (oare cu un om vorbesc?), către Dumnezeu Care cunoaşte cele ascunse ale cugetului. Este mai bine pentru mine, zice, să fiu judecat de Dumnezeu decât de voi".

3.  Căci voi sunteţi doctori nedrepţi ai nedreptăţii, toţi vin­decători ai răutăţii. O, de aţi amuţi, vi se va întoarce vouă în în­ţelepciune. Când cineva vorbeşte fără sens, mai bine tace şi tăcând va fi mai înţelept decât vorbind.

4.  Ascultaţi deci apărarea gurii mele, luaţi aminte la judecata buzelor mele. Nu înaintea Domnului vorbiţi, nu înaintea Lui spuneţi vicleşug? Bine vorbiţi. Ceea ce spune aceasta este: „Nu socotiţi că Dumnezeu ascultă cele ce spuneţi? Fiindcă vorbiţi cu vicleşug. Nu vorbiţi cu o intenţie bună, ci voiţi numai să mă loviţi şi să răniţi cinstea mea. Chiar dacă vorbele voastre par drepte, ele nu vin dintr-un cuget drept. Vor­bele voastre nu caută să îndrepte, să dea învăţătură, nici să facă mai bun - nu învăţaţi un neştiutor -, ci ele caută să abată la pământ".

5.  Veţi da oare înapoi? Fiţi voi înşivă judecători, bine ziceţi. Căci dacă v-ar urmări pe voi, chiar dacă, făcând toate, v-aţi aşe­zat de partea căii Lui, nu mai puţin vă va mustra pe voi. Dacă v-ar urmări pe voi, zice. „Acum, voi, cei care vorbiţi, dacă faptul s-ar judeca despre voi, nu aţi mai spune acestea. Adică dacă voi aţi fi în locul meu şi vi s-ar cerceta în amănunt faptele voastre, nu aţi mai fi judecători ca acum. Sau iată, vă spun acestea altfel, nu puteţi să fiţi judecători ai cuvintelor mele, voi care spuneţi acestea. Chiar dacă aţi spune mai multe decât acestea şi veţi face toate aşa fel încât să fiţi de partea Lui, nu mai puţin vă va mustra pe voi şi va cere seamă şi socoteală de la voi."

6.   Iar dacă în ascuns sunteţi părtinitori cu El, înfricoşările Lui nu vă vor răscoli? Groaza Domnului va cădea peste voi şi fala voastră se va face precum cenuşa, iar trupul vostru precum lutul. Tăceţi ca să vorbesc. Adică: „Tăceţi, şi îmi voi potoli mânia", Vezi că nu erau cuvintele unuia care se îndreptăţeşte, ci erau oarecum o mângâiere pentru chinul lui?

Iov -Comentariu la Iov - Tâlcuire Sf.Ioan Gură de Aur - 2

Capitolul V



1.  Strigă acum, de te va auzi cineva, dacă vei vedea pe vreunul dintre sfinţii îngeri. Şi prin aceasta se arată superioritatea lui Dumnezeu. Fiindcă era normal ca Iov să îşi cerceteze situa­ţia, vezi ce spune Elifaz: Nu-mi spune mie aceasta. Mare este Dumnezeu, face multe lucruri pe care nu le ştim. Mare este josnicia noastră. Noi zăcem undeva departe. Dar de ce vorbesc despre El, când şi despre slujitorii Lui pot spune acelaşi lucru? Prin urmare, ceea ce El face, face bine.

2.  Pe cel nebun îl ucide mânia, pe cel rătăcit îl omoară râvna. Dar înţeleptul le cercetează pe acestea toate cu luare aminte, pe când cel nebun nu priveşte la nimic dintre acestea. Sau că Dumnezeu îl ucide prin mânie pe nebun, iar pe cel rătăcit îl omoară râvna, adică râvna lui Dumnezeu. Mânia ucide pe cei ne­buni. Mi se pare mie că pe cei păcătoşi. Pe cel nebun mânia îl ucide, nicidecum pe cel înţelept. Căci la cel înţelept nici nu este mânie. „Dar mânia îi pierde şi pe cei înţelepţi", se spune în altă parte, atunci nebunia cu cât mai mult îi pierde.

3.  Am văzut pe nebun prinzând rădăcină, dar îndată casa lor le-a fost înghiţită. Şi vezi cum îşi ia de mai înainte precauţii. Să nu-mi spui mie că adeseori au şi copii. Dar nu vreme îndelungată. Fiindcă era posibil ca cineva să spună: Cum?

Dacă Iov era păcătos cum de se bucura de atâtea bunătăţi? Da, zice: am văzut pe cei nebuni prinzând rădăcină. Vezi că nebun îl numeşte pe păcătos? Şi aceasta prin iconomia lui Dumnezeu, astfel încât să nu îi nimicească imediat pe pă­cătoşi, ci să le dea răgaz pentru pocăinţă sau alţii să nu facă binele cu sila.
4.  Departe să fie fiii lor de mântuire, să fie batjocoriţi la por­ţile celor mai mici . Adică să fie risipiţi, împrăştiaţi. Şi nu va fi cel ce izbăveşte.

marți, 9 decembrie 2014

Iov -Comentariu la Iov - Tâlcuire Sf.Ioan Gură de Aur - 1



1.  Mai întâi se cuvine să cercetăm când s-a născut acest bărbat. Unii spun că a trăit mai înainte de Moise, al cincilea neam de la Avraam, iar alţii că a trăit în Lege. Dar să nu ne dăm cu părerea până ce nu vom afla chiar din istorisire dacă a trăit într-una sau alta dintre vremuri. Nu puţin contribuie aceasta la a cunoaşte virtutea bărbatului. Căci nu este ace­laşi lucru dacă un asemenea om, atât de virtuos şi minunat, s-a bucurat de legea mozaică sau a arătat atâta putere şi mai înainte de această învăţătură de lege. Că era un mare bărbat, o arată şi faptele lui, dar o arată şi Dumnezeu Însuşi când zice: „Dacă s-ar afla acolo Noe, Iov şi Danel, nu vor scăpa pe fiii şi fiicele lor".

2.               Dar pentru ce nu este pomenit de însuşi Moise? Dar ce nevoie era să fie pomenit? Sau pentru ce? Tu însă vezi cum strămoşul său Isav nu l-a vătămat în nici un fel. Căci nu era din Avraam, sau, mai degrabă, nu era din Iacov, ci aven şi ţară străină. Vezi că Dumnezeu a trimis tuturor în­văţători? Vezi cum cunoştinţa lui Dumnezeu era vădită pretutindeni? Vezi că şi prietenii lui Iov aveau cunoştinţă despre Dumnezeu? Cine i-a învăţat pe ei, cine le-a vestit lor? Căci mie mi se pare că Iov era mai înainte de Lege - este de la sine evident încât pe bună dreptate ar putea spune cineva că această carte a fost cel dintâi învăţător şi propovăduitor al cunoştinţei lui Dumnezeu, desigur, prin viaţă şi prin răbdare.
3.    Dar trebuia să fie şi semne cu privire la el, astfel încât şi prin aceasta desăvârşit să fie învăţătorul. Căci aşa cum în privinţa lui Avraam au fost multe semne, la fel şi aici. Şi vezi cum vin regii, fiind ei înşişi martori ai nenorocirilor lui. Fiindcă, după înmulţirea chinurilor, schimbarea lui în mai bine era de necrezut, Dumnezeu îi face spectatori pe mulţi şi vreme îndelungată îl aşază pe el afară din cetate, ca să fie „privelişte" tuturor celor ce vor să vadă, pentru ca, atunci când avea să fie schimbată starea lui în mai bine, ni­meni să nu se îndoiască de faptul că el era acela. Căci aşa cum pe Lazăr l-a lăsat patru zile să fie mort, ca să nu fie pusă la îndoială învierea, la fel şi pe acesta l-a lăsat în necaz multă vreme, arătând în acelaşi timp răbdarea lui şi adeverind mi­nunea schimbării lui. Căci cei ce l-au văzut astfel şi care îl luau în râs, văzându-l după aceea schimbat, nu aveau să se îndoiască de faptul că el era acela. Şi aşa cum atunci aceia care ziceau despre Lazăr că „deja miroase" au fost învăţaţi prin fapte adevărul, la fel s-a întâmplat şi acum.

4.    Vezi cum Dumnezeu pretutindeni poartă de grijă oa­menilor? Când iudeii erau în Egipt şi ţara era lipsită de călăuze, aveau exemplul lui Iov. Vezi-l pe el în bogăţie şi in sărăcit, în amândouă fiind pildă, nu plin de mândrie in prima, nici umilit în a doua, şi mai înainte de Lege res­pectând Legea, ca şi când ar fi fost sub Lege. „Căci, zice, legea nu este pusă pentru cel drept". Vezi strălucind aici cu­getele firii. De unde L-a cunoscut acesta pe Dumnezeu? De unde L-a slujit astfel? Cum de a fugit de înşelare? Cum de a arătat o petrecere potrivită Evangheliilor? De unde atâta răbdare? Nimic nu a învăţat de la nimeni. Atunci de unde era astfel? Cine l-a învăţat? Cine l-a educat? Vezi că Hristos nu a venit învăţător a nimic nou şi străin?

vineri, 5 decembrie 2014

Daniel 11-Tâlcuirea capitolui 11 din comentariile Sf.Părinți



PROROCIE PENTRU PERSIA ŞI PENTRU GRECIA [Daniel 11]

În capitolul 11 se vorbeşte despre frământările ce au avut loc sub Antioh şi mai apoi sub Antihrist. Prima secţiune se deschide cu referinţe la Imperiul Persan şi merge până la prevestirea morţii lui Alexandru cel Mare [cf. Daniel 11:1-4].


Şi acum îţi fac cunoscut adevărul: Iată că se vor scula încă trei regi în Persia, iar al patrulea va stăpâni bogăţii mai mari decât toţi şi, când va fi puternic prin bogăţiile sale, va ridica pe toţi împotriva regatului Greciei. Şi va ieşi la iveală un rege viteaz şi va stăpâni peste un regat puternic şi va face numai ceea ce i se va pă­rea bun. Iar când va fi în culmea puterii sale, regatul lui se va prăbuşi şi se va îm­părţi după cele patru vânturi ale carului, fără ca să rămână urmaşilor lui şi nici să aibă putere întocmai ca mai înainte, că regatul lui va fi sfâşiat şi se va împărţi la alţii decât la aceia din neamul lui [Daniel 11:2-4].

Sfântul Hipolit identifică regii aceştia după cum urmează: „Prorocia aceas­ta s-a împlinit deja. Căci după Cyrus (f 529 î.Hr.) s-a ridicat Darius, apoi Artaxerxes (464-424 î.Hr.). Aceştia sunt cei trei regi; iar Scriptura aceasta s-a împlinit. Cine este al patrulea, despre care se spune că este mai bogat decât cei trei la un loc? Xerxes, cel care a domnit şi şi-a sporit faima şi a atacat ţinu­turile Greciei. Împotriva acestuia s-a ridicat Alexandru Macedon, care i-a şi distrus regatul. Şi după ce i-a subjugat pe perşi, regatul lui s-a împărţit în ce­le patru zări ale vântului. Căci Alexandru, la moartea sa, a împărţit regatul în patru principate."

De vreme ce prorocia provine din timpul celui de-al treilea an al domniei regelui persan Cyrus, Între datele istorice pe care le avem la dispoziţie referi­tor la cei trei regi, pe-atunci tocmai pe cale de a se ridica, drept succesori ai lui, cuprindem: Cambise, fiul cel mare al lui Cyrus (a domnit între anii 529-524 î.Hr.); pseudo-Smerdis, un impostor care s-a dat drept fiul cel mai tânăr al lui Cyrus; şi Darius fiul lui Istaspe (522-485 î. Hr.). Darius era văr cu Cyrus, pe li­nie paternă. Cel de-al patrulea rege va fi Xerxes (Ahaşveroş, 485-464 î.Hr.), ca­re a invadat Grecia, dar nu a izbutit să o cucerească. Succesorul său, Artaxerxes I Longimanul, a eşuat şi el în tentativa de cucerire a Greciei (464-424 î.Hr.).

Alexandru cel Mare a înfrânt şi a doborât puterea persană în anul 331, la Gaugamela. Ulterior, acesta a împins graniţele imperiului său mult înspre est, spre Afganistan, valea Indului şi Bahawalpur. Alexandru a murit în anul 323, la Babilon, iar imperiul său a fost împărţit astfel: Macedonia şi Grecia i-au re­venit lui Antipater şi fiului acestuia, Casandru; Tracia şi Asia Mică i-au reve­nit lui Lisimah; Seleuc Nicator a domnit peste tot restul Asiei, mai puţin Siria inferioară şi Palestina; iar Ptolemeu, fiul lui Lagus, a devenit rege al Egiptului şi al teritoriului cunoscut sub denumirea de Palestina. Fiul lui Alexandru, năs­cut de către prinţesa persană Roxana, a murit. Alexandru a rămas astfel fără urmaşi de sânge, care să-i moştenească tronul.

Cele șaptezeci de săptămâni ale lui Daniel și rugăciunea prorocului pentru poporul evreu




Primul an al domniei lui Darius Medul asupra chaldeilor este 539 î.Hr., pentru că Babilonul a fost cucerit de către mezi şi de către perşi în timpul lui Cyrus, adică În 539-538. Darius Medul nu este un monarh deplin, el fiind subordonat lui Cyrus, care l-a uns „rege" doar peste teritoriul chaldeilor. Pto­lemeu susţine că Cyrus, regele perşilor, a domnit nouă ani după Nabonidus. Cyrus a murit în anul 529 î.Hr. Din cei nouă ani de domnie, doi ani trebuie trecuţi în seama lui Darius Medul, astfel încât putem spune că domnia lui Cy­rus însuşi asupra regatului întemeiat de el începe în anul 536, când cei şapte­zeci de ani de robie şi de exil babilonic, pentru evrei, se încheie.
În anul întâi al lui Darius, fiul lui Ahaşveroş (Artaxerxe), din neamul mezi­lor, care a domnit peste regatul chaldeilor, în anul întâi al domniei lui — eu, Da­niel, am citit în cărţi numărul de şaptezeci de ani, pentru care a fost cuvântul Domnului către Prorocul Ieremia, ani care trebuiau să se împlinească de la dărâ­marea Ierusalimului. Şi mi-am îndreptat faţa către Domnul Dumnezeu, stăru­ind în rugăciune şi în rugi fierbinţi, cu post, sac şi cenuşă [Daniel 9:1-3].

Sfântul Hipolit afirmă: „Când Prorocul Daniel a citit [cf. Daniel 9:1-2] din Cartea lui Ieremia, în locul unde se scria că Templul va fi pustiu vreme de şaptezeci de ani [cf. Ieremia 25:11-l2 LXX, TM; 36:10 LXX; 29:10 TM], prorocul a făcut mărturie înaintea Domnului, cu post şi rugăciune, şi a stăruit ca poporul să se poată întoarce acasă din robie."

Sfântul Ioan Gură de Aur observă: „Ai auzit cum a fost vestită mai dinain­te şi această robie? Şi, înainte de timpul hotărât, profetul n-a îndrăznit să-I aducă lui Dumnezeu cerere şi rugăciune, ca să nu se apropie de Dumnezeu în zadar şi fără de folos, ca să nu audă ceea ce auzise Ieremia: Nu te ruga pen­tru poporul acesta şi nu cere ceva pentru ei; că nu te voi asculta [Ieremia 14:11]. Atunci s-a rugat, când sentinţa fusese îndeplinită, când a venit timpul ca iu­deii să se întoarcă în ţara lor. Şi nu s-a rugat în chip obişnuit, ci cu post, cu sac si cu cenuşă."

De unde se începe numărătoarea acestor şaptezeci de ani? Unii consideră că perioada de şaptezeci de ani de stăpânire babilonică, vestită de către Iere­mia, începe odată cu înfrângerea Iudeii, deci din cca 604 î.Hr. După cum am arătat deja, primul an de domnie al lui Darius fiul lui Ahaşveroş (Artaxerxe) a fost 539-538 î.Hr. Cum domnia lui Cyrus, ca stăpân deplin al regatului, în­cepe de la 536, în anul împlinirii celor şaptezeci de ani de exil — iudeilor li se va îngădui de acum să se întoarcă în pământul părinţilor lor, să reconstruiască Ierusalimul şi Templul.

Sf.Proroc Daniel și tâlcuirile viziunilor lui de către Sf.Părinți




Fiara a patra și cornul cel mic-Antihristul [Daniel 7:15-28]


Pentru aceasta, eu, Daniel, am fost tulburat cu duhul meu şi vedeniile pe care le-am avut mă înspăimântau. M-am apropiat atunci de unul din cei de faţă şi l-am rugat să-mi spună adevărul privitor la toate acestea. Şi el mi-a vorbit şi mi-a făcut cunoscut înţelesul acestor lucruri. „Aceste fiare, patru la număr, înseamnă că patru regi se vor ridica pe pământ, şi sfinţii Celui Preaînalt vor primi regatul şi îl vor ţine în stăpânire în veci şi în vecii vecilor. " [Daniel 7:15-l8]

După aceasta l-am rugat să-mi spună adevărul despre fiara a patra, care se deosebea de toate celelalte şi care era afară din cale de înspăimântătoare, cu dinţi de fier şi cu gheare de aramă şi care mânca, sfărâma, iar ceea ce rămânea călca în picioare; şi despre cele zece coarne care erau pe capul său şi despre celălalt care creştea şi înaintea căruia au căzut cele trei şi avea ochi şi gură care grăia lucruri mari şi care era mult mai mare decât celelalte. M-am uitat, şi cornul acela purta război cu cei sfinţi şi i-a biruit, până ce a venit Cel vechi de zile şi a făcut drepta­te sfinţilor Celui Preaînalt, până ce s-a împlinit vremea şi împărăţia a ajuns sub stăpânirea sfinţilor [Daniel 7:19-22].

El a răspuns astfel: „Fiara a patra înseamnă că un al patrulea rege va fi pe pă­mânt, care se va deosebi de toate celelalte regate, care va mânca tot pământul, îl va călca în picioare şi îl va zdrobi. Şi cele zece coarne înseamnă că din acest regat se vor ridica zece regi, şi un altul se va scula după ei; el se va deosebi de cei dinaintea lui şi va doborî la pământ trei regi. Şi va grăi cuvinte de defăimare împotriva Celui Preaînalt şi va asupri pe sfinţii Celui Preaînalt, şi îşi va pune în gând să schimbe sărbătorile şi legea, şi ei vor fi daţi în mâna lui o vreme şi vremuri şi jumătate de vreme. Şi judecata se va face şi i se va lua stăpânirea, ca să-l nimicească şi să-l pră­buşească pentru totdeauna. Iar regatul şi stăpânirea şi mărirea regilor de sub ceruri se vor da poporului sfinţilor Celui Preaînalt; împărăţia Lui este împărăţie veşnică şi toate stăpânirile Îi vor sluji Lui şi pe El Îl vor asculta. " [Daniel 2:23-27]

Iată sfârşitul vorbirii mele cu el. Pe mine, Daniel, gândurile mele m-au înfricoşat foarte şi faţa mi s-a schimbat şi am păstrat cuvântul în inima mea [Daniel 7:28].

Cinstindu-l pe proroc, Sfântul Ioan Gură de Aur notează: „Daniel arată cinstea de care vor avea parte cei drepţi, atunci când scrie: [...}a venit Cel vechi de zile şi a făcut dreptate sfinţilor Celui Preaînalt, până ce s-a împlinit vremea şi împărăţia a ajuns sub stăpânirea sfinţilor [Daniel 7:22], Iar judecata se va face prin foc. Maleahi spune: Căci El este ca focul topitorului şi ca leşia nălbitorului [Maleahi 3:2], Iar apoi drepţii se vor cinsti. Şi Daniel vorbeşte despre învie­re atunci când spune: Şi mulţi dintre cei care dorm în ţărâna pământului se vor scula, unii la viaţă veşnică, iar alţii spre ocară şi ruşine veşnică [Daniel 12:2]".

Sf.Proroc Daniel și vedenia celor patru fiare






În primul an al domniei lui Belşaţar, regele chaldeilor, Profetul Daniel, pe când se afla în patul său, a avut un vis şi a văzut lucruri înfricoşătoare. Apoi şi-a notat visul în scris: 
 Văzut-am în vedenia mea din timpul nopţii cum cele pa­tru vânturi ale cerului au sfredelit marea cea necuprinsă. Şi patru fiare uriaşe au ieşit din mare, una mai deosebită decât alta. Cea dintâi semăna cu un leu şi avea aripi de vultur. M-am uitat la ea până ce aripile i-au fost smulse şi a fost ridicată de pe pământ şi pusă pe picioare ca un om şi i s-a dat inimă de om. Şi iată o a do­ua fiară, cu înfăţişare de urs, stând într-o rână, cu trei coaste în gură, între dinţi, şi aşa i s-a poruncit: „Scoală-te! Mănâncă multă carne!" Apoi m-am uitat din nou şi iată o altă fiară, asemenea unui leopard, având pe spate patru aripi de pasăre; şi fiara avea patru capete, şi i s-a dat putere. În urmă am privit în vedeniile me­le de noapte şi iată o a patra fiară înspăimântătoare şi înfricoşătoare şi nespus de puternică. Ea avea dinţi mari de fier şi gheare de aramă; mânca şi sfărâma, iar rămăşiţa o călca în picioare. Ea se deosebea de toate celelalte fiare de mai înainte si avea zece coarne. M-am uitat cu luare-aminte la coarne, si iată un alt corn mic creştea între ele, şi trei din coarnele cele dintâi au fost smulse de el. Şi iată că acest corn avea ochi ca ochii de om şi gură care grăia lucruri mari [Daniel 7:2-8].

După Sfântul Afraat, marea cea necuprinsă din viziunea lui Daniel este lu­mea aceasta; iar cele patru fiare sunt cele patru regate pe care le-am menţionat mai sus. Mai departe, tâlcuieşte: „Despre prima fiară spune că semăna cu un leu, dar avea aripi ca de vultur. Aceasta pentru că simbolizează împărăţia Babi­lonului, care era ca un leu. Căci aşa a scris Ieremia: Pe Israel, turma cea risipită, leii l-au prigonit; mai înainte l-a mâncat regele Asiriei, iar acum în urmă Na­bucodonosor, regele Babilonului, i-a zdrobit oasele [Ieremia 27:17 LXX; 50:17 TM]. Prin urmare Ieremia îl aseamănă pe Nabucodonosor cu un leu, iar Da­niel, la rândul său, spune despre rege că părul i se făcuse ca de leu, iar unghii­le precum ghearele de vultur [cf. Danie 4:30 LXX; 4:33 TM], Pentru aceasta, aşadar, scrie Daniel: Cea dintâi semăna cu un leu şi avea aripi de vultur. M-am uitat la ea până ce aripile i-au fost smulse şi a fost ridicată de pe pământ şi pusă pe picioare ca un om şi i s-a dat inimă de om [Daniel 7:4]. Mai înainte, în visul regelui [cf. Daniel 3:32, 39], Nabucodonosor era comparat cu aurul, care este mai de preţ decât orice altceva de pe faţa pământului. Iar în viziunea în care se arată cele patru fiare, el este comparat cu leul [cf. Daniel 7:4], care prin pute­rea şi prin măreţia sa este mai presus de toate fiarele. Iar pe lângă aceasta, mai este comparat şi cu vulturul, care este mai presus de toate păsările. Toate cele scrise despre el s-au împlinit întocmai. Căci spune despre el Domnul: Şi acum voi da toate ţările acestea în mâna lui Nabucodonosor, regele Babilonului, robul Meu, ba şi fiarele câmpului le voi da lui spre slujbă; toate popoarele vor sluji lui şi fiului lui şi fiului fiului lui, până când îi va veni vremea şi lui şi tării lui; îi vor sluji popoare multe şi regi mari [Ieremia 34:6 LXX; 2 7:6-7 TM].