Satanism Magie „albă" O vrăjitoare în banca acuzaţilor
Magie neagră De la magia neagră la Hristos Arme împotriva magiei Cine
este afectat de magie? Nu puteţi sluji la doi stăpâni
45
Doreen Irvine s-a
născut în 1939 într-un cartier sărac din Londra.[1]
A fost crescută într-un mediu sărac. Când încă nu împlinise nici 15 ani, a fost
determinată să se prostitueze, apoi să se drogheze, acestea fiind exact
calificativele nece-sare pentru a intra în satanism. Şi, într-adevăr, răul nu a
întârziat să apară. Curând a fost iniţiată. Cum sau întâmplat toate
acestea, ne spune chiar ea în cartea De la vrăjitorie la Hristos.
Din vremea când încă
era tânără, Doreen frecventa un club de streap-tease. Două fete ciudate erau
cliente regulate. Acestea au abordat-o. S-a dovedit că erau sataniste. Doreen
şi-a exprimat dorinţa să afle mai multe despre satanism, astfel că cele trei
fete s-au hotărât să viziteze un templu. Întâlnirea a fost fixată pentru a doua
zi în zori, la ora şase, undeva lângă club. O maşină neagră a venit şi a luat-o
pe Doreen. Şoferul i-a spus că va trebui să o lege la ochi, deoarece nimeni nu
avea voie să ştie unde se află templul satanist. A fost de acord. După vreo
jumătate de oră au sosit la destinaţie. Au urcat nişte scări, după care i-au descoperit
ochii.
Se găsea în faţa unui
templu satanist de mari proporţii. Deja se adunaseră cinci sute de oameni. În
faţă se afla un postament ce susţinea o pânză neagră decorată cu şerpi, dragoni
şi flăcări. Pe postament se afla liderul sataniştilor, îmbrăcat într-un costum
special şi cu o glugă pe cap. În jurul lui se aflau treisprezece preotese,
dispuse în semicerc, îmbrăcate în negru şi cântând.
Liderul a coborât de pe
postament. Preotesele i-au luat gluga neagră de pe cap. Toţi, împreună cu
ceilalţi 500, au căzut la pământ şi s-au închinat în faţa şefului lor. Întreaga
„comunitate" a cântat „imnuri" întru lauda lui. Preotesele i-au
înmânat vasele şi emblema sataniştilor - cuţitul, pe care l-a sărutat şi l-a
consacrat lui Satan.
Au stins luminile şi au
aprins lumânările. Au adus un cocoşel, pe care l-au ucis prin frângerea
gâtului. Apoi au stropit templul cu sângele lui. Au cântat „imnuri" şi au
rostit „rugăciuni." În final, au oferit cocoşelul ca jertfă
„dumnezeului" lor, adică lui Satan.
Doreen a subliniat că toate ritualurile lor au
îngrozit-o teribil. Şi totul s-a făcut în numele lui Satan. Întreaga ceremonie
a durat aproape două ore.
Hotărârea fatală
Liderul a fost informat
că, printre cei 500 de oameni din templu, era şi o tânără care se afla acolo pentru
prima dată şi care venise cel puţin din curiozitate. De îndată ce ceremonia a
luat sfârşit, el s-a grăbit să o întâmpine. Au încins o discuţie; el se arăta
fermecător şi măgulitor. I-a spus fetei că acolo nu există nici tânăr, nici
bătrân, căci toţi sunt egali.
Doreen a înghiţit
momeala. Era agăţată. A consimţit la ceea ce i se propunea şi a devenit
satanistă. Dar înainte să devină o iniţiată, trebuia să primească instrucţie.
Trebuia să înveţe şi să aplice anumite lucruri:
•
Sunt îngăduite minciuna, înşelarea, blasfemia,
depravarea şi chiar crima.
•
Liderul este reprezentantul lui Lucifer. Lui trebuie
să i se acorde supunere totală şi respect.
•
Orice idee care i-ar trece cuiva prin cap şi orice
eveniment care se întâmplă trebuie raportat în detaliu liderului, la templu.
•
Rugăciunile către Lucifer trebuie făcute zilnic.
•
Participarea la templu trebuie să fie periodică. Se
cere punctualitate. Cel care soseşte mai târziu este biciuit de lider şi de
toată comunitatea.
•
Participarea la adunările creştine este interzisă.
•
Studierea Scripturii este interzisă.
• Scripturile trebuie
batjocorite şi arse în templul sataniştilor.
Iniţierea
Pentru tânăra Doreen a
venit momentul să devină membru oficial al sataniştilor şi copil al lui
Lucifer.
„Taina" a avut loc
noaptea, într-un spaţios templu satanist din Anglia. Au fost prezenţi aproape
800 de satanişti, care veniseră din toată ţara pentru a fi prezenţi la marele
eveniment. Doreen Irvine purta o pelerină neagră, lungă până jos, în cinstea
Satanei.
Ea descrie cum liderul şedea pe tron. La un
moment dat, s-a sculat de pe scaun şi şi-a ridicat mâinile. Deodată, toţi cei
800 de oameni, incluzând-o şi pe Doreen, şi-au plecat capetele şi s-au închinat
înaintea lui. Atunci, doi „preoţi" au adus un cocoşel alb. I-au sucit gâtul,
iar sângele a curs într-un vas de argint.
Liderul s-a apropiat de ea cu un cuţit şi i-a făcut o
mică tăietură pe braţul stâng. Sângele ei a curs şi el în vasul de argint, unde
s-a amestecat cu cel al cocoşelului. Doreen a băut puţin din amestec şi i-a
jurat credinţă lui Satana. Apoi şi-a muiat degetul în sânge şi a făcut o
semnătură pe pergament. Acum îşi vânduse sufletul lui Satana şi devenise o
adeptă a lui Lucifer.
Privitorii erau încântaţi că acum Satana are încă un
copil. Dar aceasta n-a fost tot; aceştia au manifestat şi alte semne ciudate de
nebunie. În acea seară au fost săvârşite o mulţime de acte dezgustătoare, de
nespus în cuvinte.
„Tatăl" ei
Lucifer era acum dumnezeul ei, domnul şi tatăl
ei. Ea îi auzea vocea. Îl vedea înaintea ei. Adesea apărea în persoană în
templul său. Toată lumea era sigură că acesta era Satana. Îl auzeau spunând:
- „Eu sunt Lucifer, stăpânul vostru. Copiii mei, eu
vorbesc. Ascultaţi-mă:
•
Faceţi cât de mult rău puteţi.
•
Săturaţi-vă cu plăceri şi căutaţi să vă împliniţi fiecare
dorinţă.
•
Mă simt foarte satisfăcut atunci când faceţi aşa.
•
Nu vă temeţi niciodată.
I se spune „albă" deoarece se crede că face numai
bine. Este o eroare grosolană. Cum este cu putinţă ca cel ucigaş, adică
ucigaşul diavol, să facă vreodată ceva bun?[3]
Materialele
Preoţii lui Hristos,
prin preoţia cu care sunt învestiţi, binecuvântează apa şi o sfinţesc. Atunci
când noi bem această apă, noi bem binecuvântare, şi anume harul lui Dumnezeu
care sălăşluieşte în apă, adică în materie. Cu alte cuvinte, harul lui
Dumnezeu, binecuvântarea Lui, este transmisă prin materie.
Ceva asemănător se
întâmplă şi din partea diavolului. „Preoţii" lui (magicienii)
„binecuvântează" materia atunci când fac
„magie". Energia satanică este
transmisă astfel oamenilor.
Materiale folosite pentru magie:
•
Cuie, ace, săpun, ouă, ulei şi figurine.
•
Oase de şarpe sau de liliac.
•
Unghii de animal sau de om.
•
Pământ din morminte sau cranii.
•
Sânge de om sau de animal.
•Accesorii igienice
feminine folosite (murdare).
• Sfânta Împărtăşanie.
Ritualul
Răposatul Arhimandrit Haralambie Vasilopoulos, în
cartea sa Există magie?, prezintă o mărturie cutremurătoare a unui om
care a participat la un ritual săvârşit de o vrăjitoare, văzând cu ochii săi ce
s-a întâmplat. El zice: „N-am crezut-o pe vrăjitoare, aşa că m-am hotărât să
merg cu ea. M-am dus cu ea la miez de noapte într- un loc pustiu. «Stai aici»,
mi-a zis, iar eu am făcut întocmai. Ea s-a dus ceva mai încolo. S-a oprit. S-a
dezbrăcat. A făcut nişte gesturi. Chema pe draci. Am auzit nişte chiote ciudate
care creşteau permanent în intensitate. Am văzut apoi pisici şi câini negri ca
smoala care se apropiau de ea de peste tot. M-am înfricoşat. Veniseră dracii".
Asupra naturii
Profesorul universitar american Richard Kieckhefer ne
spune[4]
că în Evul Mediu existau vrăjitori care, prin invocaţiile lor, puteau pricinui
geruri şi inundaţii care distrugeau copacii şi culturile. În Suedia şi în alte
ţări învecinate, mulţi vrăjitori erau duşi la tribunal deoarece erau acuzaţi de
distrugerea recoltelor vecinilor cu inundaţii şi alte calamităţi pe care le
pricinuiau.
Fireşte, vrăjitoarele
şi vrăjitorii sunt capabili de a face aceleaşi pagube oriunde. Iată de ce, în
vremurile de demult, înaintaşii noştri mai evlavioşi care trăiau la ţară
„plantau" o cruce în mijlocul grădinilor şi ogoarelor ca armă împotriva
diavolului şi a duhurilor ucigaşe.
Vrăjitoarele pot face rău şi animalelor
necuvântătoare. Dracii au înecat porcii în mare.[5]
Prin invocaţiile lor, şi vrăjitoarele pot face acelaşi lucru; pot ucide
animale.
Într-o duminică din
anul 1989 săvârşisem o Liturghie în capela Sfântul Elefterie din închisoarea
Sfântul Ştefan din Patras, Grecia. După slujbă, am încins o discuţie cu un
pensionar din regiunea Xeromero, în Aetoloacarnania. Discutând noi, el mi-a
relatat cum a ajuns în închisoare.
„În satul în care
locuiam, aveam oi, capre şi alte animale. Un netrebnic sadea mia zis: «Mâine
dimineaţă, primul lucru pe care-l vei găsi în cutare loc va fi o oaie de-a ta
moartă». Şi aşa s-a şi întâmplat. A doua zi, mi-a zis din nou: «Mâine vei găsi
în cutare loc capra ta moartă». Şi aceasta s-a întâmplat. A treia zi a zis:
«Îţi vei găsi calul mort». Şi aceasta s-a întâmplat. Mi-am zis: «La mijloc e
ceva necurat». Ticălosul a făcut vrăji asupra animalelor. M-am înfuriat. Mi-am
luat carabina şi l-am atacat. Pentru aceasta mă aflu aici în închisoare -
pentru încercare de omor prin imprudenţă."
Asupra oamenilor
• Reuneşte cuplurile
Era un om care-şi
înşela soţia. Pentru a-l păstra, soţia, în loc să apeleze la Dumnezeu, s-a dus
la diavol, adică la un vrăjitor, pe care l-a implorat s-o lege de soţul ei.
Vrăjitorul a făcut o
figurină de ceară după figura soţului ei. Apoi a împachetat-o într-o plasă şi
în aripi de liliac, adresând în acelaşi timp invocaţii către Satana. Iar
„miracolul" s-a întâmplat. Da, într-adevăr! Şi noi cunoaştem cazuri când
oamenii s-au „întors" la soţiile lor prin lucrarea ucigaşului diavol![6]
• Aduce „dragoste."
Să presupunem că ar
exista o femeie care vrea să determine pe cineva să se îndrăgostească de ea. Se
duce la o vrăjitoare care învârte globul. Conform practicii obişnuite, ea îl
desenează pe omul respectiv, dezbrăcat, cu sânge de porumbel pe pielea unui
câine. După care tămâiază ş.a.m.d., săvârşind toate cele necesare pentru
chemarea Satanei.[7]
O femeie oarecare, care
era distrusă emoţional, mi-a relatat recent (1997) un caz similar, care i s-a
întâmplat ei. Rudele ei împreună cu soţul se înţelegeau foarte bine. El o iubea
atât de mult încât nu întorcea niciodată capul spre altă femeie. Dar o altă
femeie a pus ochii pe el. La început a ripostat, luând-o peste picior, dar ea
refuza să
cedeze. În final, s-a dus la o vrăjitoare. Şi răul n-a întârziat să se facă. Soţul a început să se depărteze de soţie. Atunci când se întorcea acasă, vomita! Ori de câte ori se întindea în pat cu soţia lui, sărea din nou înapoi. O forţă puternică îl arunca din pat către balcon.
cedeze. În final, s-a dus la o vrăjitoare. Şi răul n-a întârziat să se facă. Soţul a început să se depărteze de soţie. Atunci când se întorcea acasă, vomita! Ori de câte ori se întindea în pat cu soţia lui, sărea din nou înapoi. O forţă puternică îl arunca din pat către balcon.
Într-o seară, fără de
veste, candela de la icoană, care era aprinsă, e explodat în mici ciobuleţe.
Oglinda din dormitor s-a spart în bucăţele. În final, el şi-a părăsit soţia pe
care o iubise atât de mult şi s-a mutat la femeia de care râdea şi pe care o
batjocorea!
• Împiedică... adulterul!
Roland Villeneuve, un
binecunoscut analist al fenomenelor oculte, relatează următorul caz:
Era un soţ (un iniţiat
în magie) care se pregătea să plece într-o lungă călătorie. El era sigur că, în
absenţa lui, soţia îl va înşela. Pentru a se linişti, el i-a cerut diavolului
s-o păzească pe soţia sa. Zis şi făcut. A plecat.
Primul lucru pe care
soţia lui l-a făcut a fost să aducă un bărbat în casă. Ea primea „vizite"
în fiecare seară. Dar ce s-a întâmplat? Nici nu apucase bine să se bage în pat,
că o forţă nevăzută îl arunca pe bărbat înapoi, despărţindu-l de ea. De fiecare
dată când încerca să comită adulter (şi o făcea adesea), se întâmpla aceeaşi
figură. În final, în ciuda repetatelor încercări, n-a reuşit să-şi înşele
soţul.
Soţul s-a întors din
lunga sa călătorie. De îndată ce diavolul l-a văzut, i-a zis: „Am avut grijă de
soţia ta. Dar ce a trebuit să îndur..., numai eu ştiu! Am suferit mult. Am
trecut prin mari greutăţi. Fă-mi, te rog, o favoare. Nu mă mai împovăra din nou
cu ea. Mai degrabă aş păzi toţi porcii din Saxonia decât pe soţia ta. A făcut
tot ce i-a stat în putere să mă înfrângă şi să-şi dea frâu liber
poftelor".
• „Vindecă" bolile
Să zicem că cineva este
bolnav. Această persoană este suferindă. Nu mai este nădejde de vindecare. În
disperarea lor, rudele Îl ignoră pe Cel milostiv, pe Domnul Răstignit, şi se
îndreaptă către urâtorul de oameni şi ucigaşul diavol (o vrăjitoare sau un
vrăjitor), în speranţa de a găsi o vindecare.
Vrăjitoarea, cu
ajutorul unei păpuşi, o figurină sau o fotografie, îşi începe terapia,
asistentul ei fiind diavolul şi leacurile ei - oasele de la piciorul stâng al
unei broaşte, sângele unei pupeze sau al unui porumbel, inima unui ţipar,
pielea unui şarpe, un giulgiu sau o piatră albastră. Arhimadritul Meletie, de
la Sfânta Mănăstire Grigoriu din Sfântul Munte Athos, care este misionar în
Zair, ne spune cum, în 1984, el a vizitat oraşul Kolwezi. El a găsit acolo un
şaman care vindeca o mulţime de oameni prin procedee magice.[8]
Sfântul Ioan Hrisostom
ne spune că diavolul, ca vrăjmaş al nostru, nu ne vrea binele. Dacă chiar ne
vindecă, nu o face pentru binele nostru, ci ca să ne vatăme.
„Dracii v-au scos din
Rai, v-au lipsit de slava cea cerească şi acum vor să vă vindece trupul? Ei nu
au milă faţă de suflet, să aibă oare milă de trup? N-au arătat milă nici
porcilor pe care i-au înecat în mare, aşa că de ce şi-ar arăta milă faţă de
trupul vostru?
Şi chiar dacă, cu
îngăduinţa lui Dumnezeu, diavolul chiar vă vindecă, să nu credeţi că v-a făcut
vreun bine. Se poate să vă fi ajutat în neputinţele trupeşti, dar este sigur că
vă va vătăma sufletul nemuritor, căci diavolul ştie numai să facă rău.
Desigur, Dumnezeu
îngăduie dracilor să vă vindece, pentru a vă da o lecţie, adică să nu aveţi
de-a face cu dracii chiar şi atunci când aceştia vă vindecă."[9]
„Mai degrabă aş muri
decât să alerg la vrăjmaşii lui Hristos pentru vindecare. La ce bun, dacă
trupul este vindecat, iar sufletul vătămat? Care e folosul unei uşurări aici pe
pământ, dacă aceasta ar înseamnă să fim aruncaţi în focul cel veşnic?
Şi totuşi tu, un
creştin, în loc să te tângui, te bucuri şi eşti mândru că diavolul tea făcut
sănătos!"[10]
În 1994, Curtea Supremă
de Justiţie din Atena a condamnat la închisoare o vrăjitoare din cauză că-şi
exploatase vărul pentru interese financiare.
Merită să aflăm modul
prin care această femeie extrem de vicleană şi-a jefuit victima. Evenimentele,
aşa cum sunt relatate aici, sunt preluate chiar de la proces.
Vrăjitoarea a divorţat
de soţul ei în 1978. După care a început să trăiască cu cineva care s-a dovedit
că era vrăjitor, spiritist şi astrolog. Pentru a-şi păcăli clienţii, ei au
aranjat în casa lor o cameră specială, un „paraclis" împodobit cu icoane,
tămâie şi lumânări, precum şi simboluri magice, ca pentagrama ş.a.m.d.
Din
nefericire, oamenii veneau în permanenţă la ei.
Din întâmplare, chiar
în apropierea casei lor, se afla locuinţa familiei vărului ei. Acesta era
directorul secţiei financiare al biroului de asigurare socială din Aghios
Stefanos, în Attica. La serviciu, el era cinstit şi muncitor, dar în viaţa
personală suferea de nervi şi avea probleme psihice.
În 1986 a plecat în
casa părinţilor pentru a face nişte reparaţii. Vara lui, care era vrăjitoare,
l-a invitat la o cafea, făcându-i cunoştinţă cu prietenul ei, pe care l-a
recomandat ca fiind soţul ei. Acesta se arăta pe sine ca unul care avea
legături cu sfinţii ş.a.m.d., care făcea bine oamenilor cu probleme. Pe vărul
nostru, acest lucru l-a pus o vreme pe gânduri.
N-a trecut nici o
săptămână şi omul a bătut la uşa vrăjitoarei şi a iubitului ei, cărora le-a
cerut ajutorul. Vrăjitorul l-a luat într-o cameră separată, „paraclisul".
I-a spus să se aşeze pe pat, să-şi descheie cămaşa, să-şi desfacă cureaua şi să
se relaxeze. El i-a pipăit diferite părţi ale trupului, producându-i o relaxare
şi un „calm" desăvârşit. În final, a citit nişte cuvinte de neînţeles
asupra lui. Vara lui, vrăjitoarea, s-a aflat în tot acest timp undeva, de-o
parte.
Apoi vrăjitorul i-a
spus să se ridice şi să se îmbrace. Toţi trei au reparat camera de zi.
Vrăjitorul a început să vorbească.
-
„Văd că ai o problemă majoră. Soacra ta ţi-a făcut o
vrajă. Ceea ce e mai rău e faptul că vei muri în două luni."
-
„Aşa e", a aprobat vrăjitoarea, cu o căldură în glas.
După cum v-aţi
aşteptat, bietul om a intrat în panică. Dar rudele sale i-au spus că erau mai
mult decât dispuse să-l ajute să zădărnicească vraja.
-
„Iată cum stau lucrurile: dă-ne 200.000 de drahme
pentru a te scăpa de vrajă şi de moarte."
-
„Nu am atâţia bani."
-
„Împrumută şi nu spune nimănui de ce îi vrei",
l-a sfătuit vrăjitorul, care, în acelaşi timp, făcea vrăji în cameră pentru a
produce efecte menite a-şi dovedi puterile sale miraculoase. Şmecheria şi-a
atins scopul propus.
Omul mergea adesea să-şi
viziteze aceste rude ale sale, în nădejdea că vraja va fi contracarată. Aceştia
continuau să-l ducă de nas. „Te vom salva. Numai datorită nouă eşti în
viaţă."
I-au jucat feste până
într-atât încât el îşi pusese încrederea deplină în ei. Prin diferite practici
„magice", ei l-au redus la un simplu instrument supus, care făcea tot ce i
se spune. Le-a cedat chiar şi o parte din moştenirea pe care o avea. Dar asta
n-a fost tot. El se comporta în casa lor ca un slujitor.
Aşa cum am spus,
victima avea o slujbă foarte bună. El era directorul secţiei financiare a
biroului de asigurare socială din Aghios Stefanos. Aceste rude ale sale se
străduiau acum să se bucure mai mult de poziţia lui. În vreme ce anterior el
muncise cinstit şi corect la locul său de muncă, acum se simţea îmboldit de o
forţă ciudată să fure bani de la serviciu. El lua banii şi-i dădea
„salvatorilor" săi. Aceasta s-a întâmplat în iunie 1988.
A continuat să fure şi
să fure. Dădea rudelor sale zeci de milioane de drahme pe lună! Când vedea că
este greu să fure, vara sa îl chema la telefon şi-i întărea hotărârea.
Cu totul, el a furat
282.210.000 de drahme, pe care le-a dat lor, în timp ce el nu avea nici pentru
o masă completă.
Pe 29 noiembrie 1991,
vrăjitorul a murit într-un accident de trafic. Vrăjitoarea era acum singură.
Biroul de asigurare l-a
prins în final pe hoţ. Nimeni n-a putut înţelege cum acest om, care era un şef
atât de cinstit, a putut să fure bani. I s-au adus învinuiri. Vara sa îi
aranjase avocaţi pentru a-l apăra, ea fiind cea care-i plătea taxele, şi nu
pentru că ţinea la el, ci pentru că procesul o expunea la riscuri.
Victima a fost ţinută
în arest temporar. Avea cu el o varietate de amulete magice, dăruite de vara
sa. Mai mult, vrăjitoarea, care se temea ca nu cumva să-şi vină în sine şi s-o
dea de gol, îl vizita adesea în închisoare. L-a sprijinit foarte mult. Dar,
aflat departe de influenţa ei constantă, zilnică, victima s-a eliberat de
influenţa ei. Şi, într- adevăr, şi-a venit în sine şi şi-a recunoscut
„gafa". A mărturisit.
În apărarea sa a fost
angajat un alt avocat. Vrăjitoarea s-a panicat. Trebuia să facă ceva pentru a
se proteja şi chiar a făcut. În ziua procesului, noul avocat al apărării,
conform declaraţiilor sale, s-a simţit ciudat şi neobişnuit de rău. Abia putea
sta în picioare, nefiind în stare nici să gândească limpede. Nu-şi putea
articula bine discursul. În toţi anii, de când era avocat, era pentru prima
dată când i se întâmplase aşa ceva. Secretara lui suferea de simptome similare.
Vrăjitoarea
îşi făcuse vrăjile.
Deşi avocatul fusese
indiferent faţă de religie, s-a dus să se spovedească în aceeaşi după-amiază,
la fel şi secretara sa. Li s-a citit o slujbă de dezlegare, iar biroul a fost
stropit cu agheasmă. Şi-au revenit imediat. S-au dus la tribunal. Vrăjitoarea a
negat cu încăpăţânare faptul că forţase pe victimă să fure bani sau că ea îi
plătise cheltuielile de judecată.
Cum era şi firesc,
curtea nu s-a lăsat convinsă. În august 1994, ea a fost condamnată pentru
instigare morală la furt.
Concluzii
•
Magicienii i-au spus victimei că i se făcuse o vrajă
şi că va muri în două luni. Cu alte cuvinte, i-au spus minciuni pe faţă.
•
Dacă cineva se duce la vrăjitori (sau astrologi, sau
ghicitori) şi i se spune că cineva i-a făcut o vrajă şi aşa mai departe, să fie
sigur că nu sunt decât minciuni.
•
I-au spus aceste minciuni pentru a-l uşura de bani.
Dacă vă duceţi la vrăjitori, vă vor minţi şi vă vor jefui şi pe voi.
• Omul avea probleme
psihice, dar ei, în loc să facă un lucru de bun simţ, acordându-i sprijin
moral, au găsit o ocazie perfectă de a-l distruge! Nu este nimic omenesc în
aceste vrăjitoare şi în cei asemenea lor. Nu se dau în lături de la nimic!
Bieţii oameni care aleargă la mincinoşi pentru
a găsi o soluţie la problemele lor!
La simpla pomenirea a magiei negre, un nor întunecat
ne umbreşte sufletul. Şi nu este doar o figură de stil! Magia este groaznică şi
înfricoşătoare.
Doreen Irvine, englezoaica satanistă de care am
pomenit, s-a ridicat la cea mai înaltă „slujire". A fost iniţiată în magia
neagră. Ea însăşi este cea care ne-a spus ce se întâmplă la aceste ritualuri
respingătoare:
•
Acestea au loc noaptea.
•
Se desfăşoară în locuri liniştite, îndepărtate,
ciudate, în case abandonate, în păduri sau pe plaje părăsite etc.
• În „cultul" lor,
sataniştii se întrec între ei: cine va săvârşi cele mai teribile păcate?
Pentru a fi mai precis:
•
Atât bărbaţii cât şi femeile iau parte la venerarea
lui Satan.
•
Sexul joacă cel mai important rol, în special sexul
depravat (cele mai multe preotese sunt lesbiene).
•
Atât femeile cât şi bărbaţii care iau parte la
ritualuri se dezbracă de toate hainele pentru a-l venera pe Satan.
•
Sado-masochismul este un aspect al venerării. Doreen
Irvine a văzut cu ochii ei preotese care-şi sfâşiau carnea de pe ele sau se
tăiau cu cuţitele.[11]
• O altă formă de
venerare, mult mai obişnuită, este jertfa cadavrelor. Ei deschid morminte, iau
cadavrele şi le oferă ca jertfă lui Satan. Ocazional, se mai întâmplă să
jertfească oameni vii, în special bebeluşi.
Din propria experienţă, Doreen Irvine ne spune
că nimeni nu trebuie să subevalueze vrăjitoarele ce se ocupă cu magia neagră.
Au puteri uriaşe. Pot invoca puterile întunericului.
Pot blestema pe cineva, iar blestemul să se prindă. În
acest caz, viaţa acelei persoane va fi întoarsă pe dos, mergând din rău spre
mai rău. Blestemul poate fi şi cauza morţii! Doreen Irvine spune că este
binecunoscut faptul că unii oameni mor din pricină că poartă un astfel de
blestem.
Spre deosebire de blestem, magia neagră poate provoca
ură de moarte între prieteni sau poate face pe cineva să-şi piardă minţile (să
înnebunească), să-şi piardă vocea sau să se îmbolnăvească.
Dacă, de exemplu, vor
să facă pe cineva „mut", ei pun un ac sau un cui în gura unei păpuşi, în
timp ce fac „rugăciune" către draci. Dacă, pe de altă parte, vor să-i
pricinuiască cuiva dureri de picioare ori să-i paralizeze complet picioarele,
ei fac o gaură în picioarele păpuşii. Profesorul Richard Kieckhefer scrie că un
vrăjitor din Conventry a făcut o figurină de ceară, reprezentând pe vecinul
său, căruia i-a străpuns fruntea cu un cui de fier. Urmarea a fost că vecinul a
înnebunit. Şi nu numai atât, dar a şi urlat de durere. Acest chin îngrozitor a
durat două săptămâni. În final, vrăjitorul a înfipt un cui în inima figurinei,
iar vecinul a murit.
Răposatul Părinte Cosma
de la Mănăstirea Grigoriu din Sfântul Munte Athos (f 1989), care s-a ostenit cu
râvnă neobosită în Zair, relatează un eveniment uimitor întâmplat în acea ţară.
Într-un sat oarecare,
un om fusese ucis. Rudele sale, care, fireşte, erau foarte necăjite, au
încercat să-l găsească pe ticălos, dar n-au reuşit. Astfel că au recurs la
magie pentru a se răzbuna pe ucigaş.
A venit şi vremea când
trebuiau să-l îngroape pe cel mort. Patru săteni îl purtau pe umeri către locul
de veci. În faţă şi în spate îi urmau o mulţime de oameni. Dar, pe măsură ce
cortegiul avansa, s-a întâmplat ceva inexplicabil. Sicriul a început să se
clatine, ba înainte, ba înapoi. Cu cât cortegiul înainta mai mult, cu atât mai
puternic se clătina sicriul, la stânga sau la dreapta, în faţă sau în spate.
Cei patru oamenii care îl purtau au pierdut controlul. Erau efectiv împinşi,
aruncaţi în mulţimea tulburată. Apoi, deodată, a lovit capul unui străin care
urma procesiunea. Străinul a căzut la pământ, plin de sânge şi inconştient.
Curând a murit.
S-a dovedit ulterior că
acest străin îl ucisese pe acel om cu sânge rece!
Observăm cum, şi aici, ocultistul îşi săvârşise „miracolul"
său.
Doreen Irvine ne spune că:
• Practicanţii magiei
negre îşi pierd limpezimea minţii. Raţiunea nu mai face deosebire între bine şi
rău. Sunt complet împietriţi.
• Înspăimântători cum
sunt, ajung în cele din urmă la nebunie.
Adăugăm faptul că:
• Deoarece au de-a face
cu demoni, sunt demonizaţi.
• Pe bieţii oameni care,
pentru a-şi rezolva problemele, aleargă la aceste persoane posedate nu putem
decât să îi compătimim.
În final, satanista şi preoteasa magiei negre, Doreen
Irvine, după o experienţă dramatică, s-a întors la sânul lui Hristos. Cum s-au
întâmplat toate acestea, ne spune chiar ea în cartea sa De la magia
neagră la Hristos.[12]
În cadrul iniţierii în
magie, zeul şi părintele ei, diavolul, i-a dat acesteia puteri supranaturale.
De exemplu, era capabilă să facă mesele, scaunele şi alte obiecte să dispară şi
apoi să le aducă înapoi. Putea pluti în aer în camera ei. Putea ucide păsări
numai cu gândul. Mai erau şi alte lucruri ciudate.
A venit vremea când
trebuia aleasă o regină a magiei negre. Erau şapte candidate, printre care şi
Doreen. Toate trebuiau să treacă printr-un foc de aproape doi metri înălţime.
Cea care suferea cea mai mică pagubă devenea regină.
Momentul probei venise.
Deja se adunaseră peste o mie de vrăjitoare, aşteptând să o vadă pe noua lor
regină.
Venise rândul Doreenei.
Ea l-a implorat pe diavol, tatăl ei, să o ajute, iar el i-a apărut în persoană!
Doreen i-a luat mâna şi au trecut împreună prin foc. Au trecut amândoi prin
dogoarea flăcărilor.
Minunea s-a întâmplat.
Doreen a trecut prin foc nevătămată. Părul ei cel lung n-a suferit nici o
arsură! Nici un fir de păr n-a fost ars.
Cele o mie şi ceva de
vrăjitoare care se adunaseră au început să sărbătorească în faţa noii lor
regine. Tot atunci, au căzut la pământ înaintea ei şi i s-au închinat.
Venise şi vremea să fie
încoronată. I-au pus pe cap o coroană din aur masiv, i-au pus pe umeri
veşmântul regal împodobit cu aur, i-au dat un sceptru şi au ridicat-o pe tron.
Apoi a început
sărbătoarea. Femei şi bărbaţi, goi puşcă, au dansat dansuri drăceşti, au
consumat băuturi amestecate cu narcotice şi au început orgii care nu pot fi
descrise în cuvinte.
Acum, diavolul, tatăl
ei, i-a devenit şi mai apropiat. La fiecare primejdie pe care o întâmpina,
intervenea el însuşi şi o salva. Doreen zice că proverbul: „Diavolul are grijă
de ale sale" se aplică aici din plin. A văzut şi a trăit pe pielea ei.
Cu noua sa funcţie,
darurile ei au sporit. De exemplu, putea vorbi limbi străine fără a le învăţa
şi multe alte lucruri uimitoare.
Dumnezeu vrea ca toţi
oamenii să se mântuiască (I Tim. 2, 4), cu deosebire cei care au fost înghiţiţi
de gura nesăturată a diavolului. Nu vreau moartea păcătosului, ci mai degrabă
să se întoarcă de la căile sale şi să fie viu (Ez. 18, 23), zice
Domnul. Dumnezeu n-a încetat niciodată să se îngrijească de mântuirea Doreenei.
I-a sădit în suflet seminţele pocăinţei. Iar ele au dat rod. Acum că Doreen se
ridicase la cea mai mare slujire a magiei negre, o luminiţă abia pâlpâind a
fost aprinsă în sufletul ei. A început să se gândească la vremea de dinainte
(şi după!). Era îngrijorată; era departe de a fi conştientă de starea în care
intrase.
I-a venit ideea să se
ducă la o adunare a creştinilor şi să audă ceva despre Hristos. Dar făcuse
jurământ să nu participe niciodată la astfel de întâlniri. Se afla în dilemă.
Ce să facă, să se ducă sau să nu se ducă? A luat o hotărâre. S-a lepădat de
jurământul făcut diavolului, iar în mai 1964 se găsea la o adunare creştină. A
auzit o predică despre Hristos, care a pus-o pe gânduri.
O lună mai târziu, s-a
întors la adunare. Din nou a auzit oameni vorbind despre Hristos. Acum era
tulburată într-o măsură şi mai mare. A luat pe dată o hotărâre fermă: „Gata cu
magia, s-a terminat! Pentru totdeauna!".
Când urâtorul de oameni
diavol a văzut că Doreen luase o hotărâre curajoasă pentru a se întoarce la
duşmanul său, Hristos, a scrâşnit din dinţi. Într-o noapte, în timp ce se afla
în pat, i-a apărut în persoană. Braţele îi erau acoperite cu un păr lung şi
negru, iar vocea era respingătoare. Era un spectacol hidos. A luat-o pe Doreen
de gât, aproape sugrumând-o, şi urlând i-a zis: „Nu! Nu! Să nu te duci la
Hristos! Eşti a mea!".
Doreen s-a înfricoşat,
dar nu s-a descurajat. A rămas fermă în hotărârea ei. Nu cu mult timp în urmă
fusese din nou la o adunare creştină. Lucifer a urmărit-o.
La această întâlnire,
Doreen a făcut o seamă de lucruri fără voia ei. A rupt Scripturile, i-a atacat
pe slujitori, a urlat, a căzut la pământ târându-se prin jur ca un şarpe.
După o vreme s-a întors
înapoi la adunare, şi iarăşi, de fiecare dată făcea aceleaşi lucruri
necontrolate sub influenţa lui Satan. Când s-a dus a treia oară, diavolul a
strigat către ea: „Cel mai bun lucru pe care poţi să-l faci acum este să te
sinucizi! Să mori! Să mori! Să mori!".
Vocea plină de cruzime
a străpuns-o ca un cuţit. A fugit pe străzi de parcă ar fi fost urmărită. A
ajuns la un pod peste un râu, a sărit peste îngrăditură şi se pregătea să sară
în apă şi să se înece. Un trecător a oprit-o în ultimul moment.
Prin harul lui Dumnezeu, ea l-a întâlnit pe Arthur, un
misionar creştin. La întâlnirea cu pricina, demonii strigau şi o ameninţau:
•
Unul zicea că este dracul desfrânării, care se afla în
ea încă de când ea avea cincisprezece ani, când începuse să iasă în oraş cu
„prietenii".
•
Un altul pretindea că este dracul îndoielii şi al
necredinţei.[13]
Îi spunea să-l părăsească pe misionar, deoarece el, dracul, nu avea nici o
intenţie s-o lase în pace.
• „Nici eu, nici eu"
- strigau ceilalţi draci.
Arthur şi Doreen au
postit şi s-au rugat. Mulţi dintre draci s-au îndepărtat, deşi unii au „prins
rădăcini" în ea, refuzând să plece. Dracul chinuirii a rămas, chinuind-o
zi şi noapte.
Noaptea avea vise
îngrozitoare. Animale sălbatice şi turbate o urmăreau cu scopul de a o sfâşia.
Îşi înfigeau unghiile în gâtul ei. Ea sărea în sus de spaimă, trupul îi era
acoperit cu zgârieturi.
Dimineaţa părăsea casa,
plecând spre locuri pustii. Dar nu-i folosea la nimic. Seara se întorcea
epuizată. Se întindea să se culce, iar coşmarurile începeau din nou.
Cu Arthur, misionarul,
se întâlnea adesea. „Chinuitorul" nu putea suporta. Îi spunea să ia un
cuţit şi să-l ucidă! Fără să-şi dea seama ce face, a luat un cuţit şi l-a pus
în geantă. Dracul insista să-l ucidă pe Arthur. Era gata-gata să-l ucidă, dar
el a oprit-o la timp.
După rugăciune
stăruitoare şi post, în final a fost izbăvită de „chinuitor". Dar era
necesar ca lupta să continue, deoarece trebuia să scape de ceilalţi draci.
Arthur vorbea despre
Golgota, iar dracii se tulburau teribil. Strigau către el să înceteze a mai
vorbi despre aceasta.
În acest moment, Doreen
a luat nechibzuita decizie să se întoarcă în cercurile magice şi să-şi anunţe
marea sa hotărâre în privinţa salvării ei. Făcând aşa, foştii ei prieteni au început
să o bată până ce şi-a pierdut cunoştinţa. După aceasta, au legato, au pus-o
într-o maşină, au dus-o într-un loc pustiu şi au părăsit-o. Dar Dumnezeu a
lucrat din nou. Curând după aceea, o persoană binevoitoare a trecut pe acolo, a
văzut-o şi a dus-o la spital.
Când Lucifer a văzut că
dracii lui o părăseau unul câte unul, el şi-a jucat ultima carte. Sub influenţa
dracilor, Doreen a început să se comporte ca o nebună.
A fost închisă într-un
spital de psihiatrie. Diagnosticul a fost „manie religioasă", doctorii
făcând eforturi să o vindece cu medicamente. Dar comportamentul ei de la
clinică nu era constant. Atunci când era calmă şi înţelegătoare, ea le spunea
doctorilor că îi puseseră un diagnostic greşit. Le spunea că nu este bolnavă
mintal, ci este posedată de draci.
În mod surprinzător,
doctorii i-au permis să iasă din clinică pentru un week-end. Ea s-a grăbit să-l
întâlnească pe destoinicul misionar şi pe bunii lui prieteni, implorându-i să
se roage pentru eliberarea de acest ultim atac al dracilor. Iar
milostivul Dumnezeu a făcut minunea Sa. Fosta regină a magiei negre scăpase de dracii care o chinuiau.
milostivul Dumnezeu a făcut minunea Sa. Fosta regină a magiei negre scăpase de dracii care o chinuiau.
În lunea ce a urmat, ea s-a întors la clinica
de psihiatrie. Doctorii şi personalul au fost uimiţi să vadă o persoană complet
diferită, căreia i-au dat drumul imediat.
De atunci înainte, ea s-a consacrat slujirii
lui Hristos, Mântuitorul sufletelor noastre. Pe posturile de televiziune din
Marea Britanie, în discursuri, prelegeri, interviuri, peste tot ea propovăduia
mila lui Iisus Hristos, prin harul Căruia ea s-a putut ridica din cele mai de
jos părţi ale iadului.
Celor
care, în această lume, sunt singuri şi fără nădejde, ea le trimite un mesaj de
nădejde, inspirată din propria experienţă. Există, zicea ea, Unul Care-i iartă
şi-i iubeşte, Iisus Hristos. Nici mângâietoarele Sale cuvinte nu le-a trecut cu
vederea: Veniţi toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi
odihni pe voi.
Crucea
În Grecia şi în Balcani
în general, creştinii şi musulmanii trăiesc împreună în armonie.
Era odată un musulman,
păstor bun, binevoitor, care făcând o comparaţie între religia lui Mahomed şi
creştinism, a ajuns la concluzia că creştinismul este mult mai bun decât
islamul. Interesul lui faţă de Hristos creştea pe zi ce trece. A început să
discute, să studieze, să întrebe despre creştinism. Apoi s-a hotărât să renunţe
la islam şi să devină creştin. Aflând tatăl lui despre acesta, a făcut tot ce
i-a stat în putinţă să-l facă să se răzgândească. Dar n-a reuşit cu nici un
chip, căci fiul său era ferm convins că ceea ce face este bine. În final, tatăl
a făcut apel la un ocultist. „Vreau să-l faci pe fiul meu să nu se mai
gândească la Hristos", i-a zis el. Vrăjitorul, sigur de succesul său, s-a
pus pe treabă.
Prima dată a eşuat,
drept care a mai încercat o dată. A eşuat din nou. A treia încercare, al
treilea eşec. Apoi şi-a dat seama de ce nu mergea. L-a chemat pe părinte şi i-a
zis direct: „Dacă vrei ca vraja să aibă efect, spune-i fiului tău să scape de
acele bucăţi de lemn pe care le poartă în jurul gâtului!"
Ce era? Tânărul
musulman văzuse că creştinii poartă o cruce în jurul gâtului, şi s-a gândit să
poarte şi el la fel. A luat două bucăţi de lemn, le-a aranjat în forma unei
cruci şi le-a purtat în jurul gâtului. Şi, mulţumită crucii, de care diavolul
se teme, vraja nu şi-a atins scopul. Amintiţi-vă de momentul când, auzindu-l pe
Arthur misionarul vorbind despre Golgota, unde Domnul a fost răstignit, dracii
s-au înfuriat şi i-au zis să se oprească.
Moaştele
Împăratul Iulian
Apostatul s-a dus la un vrăjitor vestit de la oracolul lui Apollo, la Dafni,
Antiohia. Dar chiar alături de oracol se găsea un cimitir în care se aflau
moaştele Sfântului Mucenic Vavila. Vrăjitorul nu a putut vorbi. I-a spus
împăratului: „Dacă vrei să-ţi spun viitorul, va trebui să sfărâmi racla
împreună cu moaştele Sfântului Vavila. Căci ele mă împiedică să vorbesc".[14]
Evanghelia
Sfânta Evanghelie este
şi ea vrăjmaş al diavolului şi al meşteşugirilor lui magice. Sfântul Ioan Gură
de Aur ne spune că în casa unde se află o Evanghelie diavolul nu va intra.[15]
Amintiţi-vă de tânăra de care am pomenit mai sus, care avea o Evanghelie cu ea,
ceea ce a împiedicat-o să-l mai invoce pe diavol.
Am văzut cum postul şi rugăciunea îi pun pe draci pe
fugă. În continuare nu vom face decât să mai subliniem nişte aspecte:
Neamul dracilor, zice
Domnul, este biruit numai prin post şi rugăciune (cf. Matei 17, 21). Postul are
de-a face cu trupul, rugăciunea cu sufletul. Astfel că întreaga persoană se
angajează în lupta împotriva diavolului.
Să insistăm puţin asupra
rugăciunii. Aş vrea să vă amintesc de vestitul vindecător care s-a dus odată în
Zair şi s-a apucat să vindece oameni. „În luna august 1994, tot Kolwezi-ul era
în stare de agitaţie din pricina unor reclame, afişe şi plancarde care anunţau
că Hristos va veni să-i vindece pe bolnavii şi neputincioşii, pe ciungii şi pe
orbii din toată zona aceea[16].
Mii de dolari fuseseră cheltuiţi pentru pregătirea primirii pastorului
penticostal care venea din Africa de Sud pentru a-i vindeca pe bolnavii din
Zair.
Aceeaşi primire şi
festivităţi l-au aşteptat în Lubumbashi, unde mulţi oameni îl urmaseră în
speranţa că vor fi vindecaţi. Începutul acestei noi propovăduiri şi vindecări
„mesianice" a coincis cu începutul Canoanelor Maicii Domnului, pe care
ortodocşii le săvârşesc în luna august. Preacuviosul părintele nostru,
arhimandritul Meletie, îi avertizase din timp pe creştinii ortodocşi de sosirea
acestui pseudo-Mesia, interzicându-le credincioşilor să se ducă la aceste
adunări chiar şi numai din curiozitate. Numai la doi sau trei creştini le
dăduse permisiunea să se ducă şi să asculte cele ce spuneau acolo, pentru a
putea să-i informeze pe cei din conducerea Misiunii Ortodoxe. În fiecare seară,
„mesia" îi provoca cu câte ceva în engleză, iar doi oameni traduceau cuvintele
sale în franceză şi swahili, adoptând un ton furtunos astfel încât oamenii să
vină în masă ca să fie vindecaţi. În acelaşi timp, părintele Meletie se afla în
biserica Sfântul Gheorghe, la aproape 100 de metri de adunarea demonică,
rostind canoanele Maicii Domnului, precum şi rugăciuni pe metanii cu genunchii
plecaţi, dar şi omilii şi predici. Cele două adunări concurau pentru a vedea
care va ieşi biruitoare.
Rezultatul s-a văzut a doua zi, duminică
dimineaţa, venind chiar de pe buzele acestui presupus predicator protestant şi
săvârşitor de false minuni: „Am fost în numeroase ţări şi oraşe, şi peste tot
predica mea s-a încununat cu succes, dar cele prin care am trecut aici în
Kolwezi mi s-au întâmplat pentru prima dată. Am fost aici atât de multe zile şi
totuşi n-am putut face nici măcar o minune. Mă întreb de ce? Cred că aici în
oraşul vostru există o altă forţă, iubiţilor, care, destul de ciudat, nu m- a
lăsat să vă vindec şi să vă fac pe toţi să credeţi în Iisus
Hristos. Plec cu o mare amărăciune în suflet şi nu mă voi mai putea întoarce în
oraşul vostru".
Această minune a lui Hristos şi a Maicii Sale s-a
confirmat astfel prin chiar mărturisirea acestui duşman al Adevărului. Vestea
s-a transmis credincioşilor în duminica următoare, iar ei au dat slavă lui
Dumnezeu, prăznuind această biruinţă cu cântări de laudă."[17]
Maslul
Un preot, prieten de-al
meu, mi-a relatat următoarele:
Unui enoriaş de-al său i se părea că cineva îi face
vrăji. Drept care a chemat un preot să-i facă slujba Sfântului Maslu. Câteva
zile mai târziu, s-au întâlnit pe stradă, iar acesta i-a zis: „Părinte, ungerea
de la Maslu şi-a făcut efectul! După aceea, am aflat că atunci când rosteaţi
slujba, vrăjitoarea a început să urle, zicând că un preot îi lega mâinile".
Deci Sfintele Taine sunt şi ele arme împotriva magiei.
Spovedania
Aceasta este una dintre
cele mai puternice arme împotriva magiei. Chiar diavolul o spune: „Mi-e teamă
de acea baie pe care creştinii o fac în Biserică".
La o adunare a
vrăjitorilor, el a afirmat: „Să nu vă duceţi niciodată la Spovedanie".
Sfânta Împărtăşanie
„Lucrul de care mă tem
cel mai mult - a spus diavolul - este ceea ce creştinii mănâncă şi beau în
biserică, atâta timp cât o fac cu cuget curat." Sfânta Împărtăşanie este
cea mai de temut armă împotriva magiei. Astfel că, dacă luaţi Împărtăşanie cu
cuget curat, magia nu vă va afecta.
Concluzie:
Dacă vă depărtaţi de
păcat şi trăiţi în Biserică, prin Tainele ei, nu aveţi de ce vă teme!
Niciodată, niciodată nu veţi fi atacaţi de magie.
Din experienţa Bisericii noastre cunoaştem că cei ce
fac păcate, mai ales cei ce sunt robiţi patimilor trupului, sunt expuşi magiei.
Cu alte cuvinte, păcatele lor îi dezarmează complet, ei dându-se poftelor
diavolului.
Dar dacă purtaţi o cruce, dacă vă închinaţi
moaştelor sau dacă aveţi o Evanghelie acasă, cum vă poate afecta magia?
Fiindcă Iulian Apostatul şi-a făcut semnul
crucii cu mâinile curate, dracii care-l atacau la porunca vrăjitorului s-au
împrăştiat ca fumul. Dar după ce a măcelărit un copilaş, după ce i se spusese
să facă aşa de către vrăjitor şi îşi spălase mâinile în sânge, nu mai conta de
câte ori îşi făcea semnul crucii. N-a avut nici un efect, iar dracii l-au
înfrânt.
Păcatul lui îl făcuse nevrednic de paza
dumnezeiască. De aceea, dacă săvârşiţi păcate de moarte, atunci nici moaştele,
nici crucea, nici Evanghelia nu vor folosi la nimic împotriva magiei.[18]
Participarea la biserică
La Dumnezeiasca
Liturghie, oamenii care sunt demonizaţi urlă: „Ard, ard". Din ce pricină
ard? Este din pricina dumnezeiescului har, care la Liturghie se revarsă ca o
apă. Deci Dumnezeiasca Liturghie este foc care-l arde pe diavol (şi farmecele
lui). Astfel că oamenii care nu participă regulat la biserică pot fi afectaţi
de farmece. Iată de ce:
•
Însuşi diavolul, la o adunare a ocultiştilor, le-a
interzis să participe la Dumnezeiasca Liturghie.
• Sfântul Macarie
Egipteanul i-a spus unei femei căreia i se făcuse farmece să nu lipsească
niciodată de la biserică.[19]
Împărtăşirea neregulată
„Vrăjile se prind de tine deoarece nu te-ai împărtăşit
de cinci săptămâni", i-a spus Sfântul Macarie acelei femei amintite mai
sus. „Deci, dacă vă împărtăşiţi rar, îi daţi diavolului un băţ cu care să vă
bată". „...ca nu cumva îndepărtându-mă prea multă vreme de împărtăşirea de
Tine, să fiu prins de lupul cel înţelegător."[20]
(Rugăciunile înainte de Sfânta Împărtăşanie).
Tot cel „vrăjit" trebuie:
•
Să se depărteze de păcat.
•
Să se ducă la biserică, să se spovedească şi să se
împărtăşească cu Sfintele Taine.
•
Să bea agheasmă în fiecare zi.
•
Să se roage şi să ţină post regulat.
• Să i se citească
rugăciunile de exorcizare[21]
[molitfele Sfântului Vasile etc. - n.n.] o dată pe săptămână.
Numai astfel poate fi biruită vraja şi arsă ca
paiele.
(Matei 6, 24)
Impostorii
•
Acei mireni care zic că „elimină magia" rostind
rugăciuni de-ale Bisericii.
•
Călcătorii pe foc, care, purtând icoana Sfinţilor
Constantin şi Elena (şi puterea diavolului!), calcă desculţi pe cărbuni
aprinşi.
•
Vrăjitorul care a murit şi vrăjitoarea care a fost
condamnată, care aveau în casă o cameră specială („paraclis") cu icoane,
tămâie şi simboluri magice.
• Vrăjitorii care pot da
sfaturi legate de săvârşirea Sfântului Maslu.
De ce murdăresc credinţa noastră curată cu elemente
blasfemiatoare, diavoleşti?
O fac pentru a înşela pe cei creduli cărora vor să le
câştige încrederea. Cu alte cuvinte, cine (chiar şi ateii!) ar îndrăzni să-i
viziteze, dacă în camerele lor ar avea numai cranii? Ce-ar fi fost dacă n-ar fi
fost văzută nici o icoană şi nici tămâie? Şi ce sar fi întâmplat dacă n-ar fi
sfătuit oamenii să ceară să li citească Sfântul Maslu?
Sunt sau nu sunt impostori?
...cele sfinte câinilor (Matei 7, 6).
Câinii (şi porcii) nu ştiu nimic despre cele sfinte. N-ar putea şti cum să
le folosească, să le cinstească ori să le ceară binecuvântarea. Dacă ar fi să
le dăm ceva sfânt, n-ar face decât să-l batjocorească. Mai rău decât atât, l-ar
spurca.
Aici, câinii şi porcii pomeniţi în Evanghelia
Sfântului Matei sunt oamenii care se comportă faţă de cele sfinte aşa cum ar
face-o dobitoacele necuvântătoare. În cazul de faţă, aceştia sunt ocultiştii şi
mediumii care, pe lângă cranii, pentagrame şi altele, deţin sfinte icoane sau
cruci, spurcând astfel lucrurile sfinte. Sunt oamenii care se folosesc de cele
sfinte ca momeală pentru victimele lor nevinovate, iar nu pentru binecuvântare
sau sfinţire. Sunt oameni care, şi nu fac singuri ceea ce fac, amestecă cuvinte
înşelătoare cu cuvintele bisericeşti.
O urâciune înaintea Domnului (Deut. 18, 12)
înaintea Domnului (cf. Deut. 18, 10-13). Toţi cei ce
se apucă de astfel de practici sunt urâciuni înaintea Domnului! (Deut. 18, 12).
Cei ce-L tăgăduiesc pe Hristos
Oamenii de acest fel nu sunt numai impostori, nu numai
păgâni, ci ei Îl tăgăduiesc pe Hristos. Cum să nu fie aşa când, prin
„rugăciunile" lor, ei cer ajutorul lui Satan şi nu al lui Hristos?[24]
Pocăinţa
Toţi cei care vor să scape de iadul cel veşnic trebuie
să se pocăiască. Trebuie să taie orice legătură cu lucrurile întunericului.
Altfel, în Ziua Înfricoşătoarei Judecăţi, Domnul le va spune: Afară câinii şi
vrăjitorii şi desfrânaţii şi ucigaşii şi închinătorii de idoli şi toţi cei ce
lucrează şi iubesc minciuna! (Apoc. 22, 15). Aceştia vor fi aruncaţi în râul de
foc şi vor arde veşnic.
„Dar sunt creştini!"
De exemplu, atunci când
vizitează un medium, creştinii creduli se îndreptăţesc astfel: „Dar este
creştin. Are icoane. Vorbeşte despre Dumnezeu".
Aşa cum am mai spus,
mediumul face aceasta pentru a vă întinde o cursă. Sfântul Ioan Gură de Aur
adaugă: „Iată de ce o urăsc şi o dispreţuiesc: ea foloseşte numele lui Dumnezeu
pentru a-L blestema. Spunând că este creştină, ea face ceea ce fac şi
idolatrii! Dracii Îl recunoşteau pe Hristos ca Dumnezeu, dar nu încetau să fie
draci (Marcu 1, 24). Domnul i-a ocărât şi i-a izgonit".[25]
Condamnarea
În octombrie 1997,
într-un cartier din Patras, Grecia, a avut loc următorul eveniment. O familie
se confrunta cu o anumită problemă şi, în loc să se ducă la biserică, a făcut
apel la un medium.
Mediumul i-a dat o
sticluţă cu apă, sfătuind-o să o pună într-un colţ al casei, să cheme un preot
şi să le facă o sfeştanie. Ei au făcut întocmai. Slujba Agheasmei s-a citit în
prezenţa tuturor membrilor familiei, a prietenilor şi a rudelor. La sfârşit,
familia şi-a amintit de sticluţa cu apă pe care le-o dăduseră mediumul şi au
turnat-o în agheasmă. Ce a rezultat de aici? Crucea de metal a preotului, care
se afla încă în apă, s-a rupt în două.
Toată lumea a fost
stupefiată!
Dumnezeu a răspuns: nu poţi fi şi cu El, şi cu
diavolul. Dacă eşti cu Dumnezeu şi cu diavolul, atunci eşti numai cu diavolul
(cf. Matei 6, 24). Pocăieşte-te!
Să zicem că v-aţi duce într-unul
din lăcaşurile lui Satan. Unde credeţi că vă duceţi? Nu vă daţi seama că vă
duceţi la cei pe care Domnul nu-i poate suferi? La cei care-L tăgăduiesc, la
şarlatani? Nu vă gândiţi ce faceţi şi cât de mare este păcatul vostru?
Saul
Regele Saul era îngrijorat
în privinţa viitorului său, astfel că, pentru a afla ceva despre el, a făcut
apel la o vrăjitoare (cf. I Regi 28). Cu toate acestea, pentru că nu s-a întors
către Dumnezeu în acest moment dificil al vieţii, Dumnezeu l-a pedepsit cu
moarte (I Paralip. 10, 13)!
Trebuie să subliniem cu tărie următorul lucru:
Dumnezeu l-a dat morţii pe regele Saul numai pentru că a mers la o vrăjitoare
şi nu la Dumnezeu. Saul a crezut că vrăjitoarea îi va fi de mai mare ajutor
decât Atotputernicul Dumnezeu. El a crezut mai degrabă în vrăjitoare şi nu în
Domnul.
Creştinul
Dacă Domnul S-a mâniat pe Saul - l-a dat morţii -,
care a trăit înainte de Hristos, cu cât mai mânios va fi pe creştinul care face
astfel de lucruri, când el trebuie să le cunoască mai bine? Creştinul făgăduieşte
„să se lepede" de Satana şi de toate mândria lui.
Saul L-a nesocotit pe Dumnezeu într-un moment dificil
al vieţii. Prin urmare, orice creştin care apelează la ocultiştii de vreun fel,
Îl nesocoteşte pe Dumnezeu în mod asemănător.
•
Aceşti oameni (creştini!) cred în vindecător,
astrolog, medium, mai degrabă decât în Hristos.
•
Ei cred că vor obţine mai mult ajutor de la şarlatani
decât de la Dumnezeu!
•
Ei cred în oase de liliac, potcoave de cai, pentagrame
şi câte şi mai câte, dar nu cred în Domnul şi în Crucea Sa!
Canonul
Sfântul Grigorie al Nissei îi aşează pe
creştinii care urmează „mândria satanicească" în aceeaşi categorie cu cei
care-L tăgăduiesc pe Hristos. Aceştia sunt opriţi de la Împărtăşanie cel puţin
şase ani![26]
Cei care fac amulete [talismane, fetişe] pe
care apoi le poartă, chemându-l pe diavol prin ele, intră de asemenea sub
incidenţa aceluiaşi canon, şase ani oprire de la Împărtăşanie.
•
Deci luaţi seama cu grijă cum umblaţi, nu ca nişte
neînţelepţi, ci ca cei înţelepţi.
•
Răscumpăraţi vremea, căci zilele sunt rele.
•
Drept aceea, nu fiţi fără de minte, ci înţelegeţi care
este voia Domnului (cf. Efes. 5, 15-18).
Părintele Arsenie
Papacioc
„Cu nimic nu e lupta mai
grea decât cu tradiţiile intrate în conştiinţa poporului, chiar şi când acestea
ajung să fie absurde şi să-şi piardă sensurile originare. Numai prin jertfe
vechiul poate fi biruit de nou, iraţionalul de raţional."
Î.P.S. Antonie Plămădeală
În ultimii ani, ni s-au
oferit diferite surogate ale credinţei prin răspândirea unor filade ce se
numesc apocrife, care sunt condamnate de Biserică. Cea mai
cunoscută dintre acestea este cărticica Visul Maicii
Domnului, retipărită de nenumărate ori, la diferite edituri, dar şi de unele parohii,
acordându-i-se chiar şi „înalte binecuvântări".
Broşura prezintă la
început câteva rugăciuni obişnuite ale Bisericii, dar adaugă şi un „text"
despre care se crede că ar fi fost trimis de Dumnezeu oamenilor. Acest
„text" nu a fost acceptat de Biserică, dar unii au considerat că ar
întreţine un sentiment de evlavie. În realitate, însă, apocrifa ademeneşte
sufletele mai slabe nu spre o credinţă creştină, ci spre superstiţie.
Se vorbeşte acolo
despre un vis pe care l-a avut Maica Domnului, în care i s-au vestit dinainte
toate patimile Domnului.
Dar noi ştim din Sfânta
Scriptură că la numai 40 de zile de la naşterea Fiului ei i s-a vestit de către
Dreptul Simeon: Şi prin sufletul tău va trece sabie. Cu alte cuvinte: vei
asista la răstignirea Fiului tău.
Deci nu era nevoie de
un vis pentru a o „înştiinţa" sau menaja pe Maica Domnului, deoarece i se
vestise încă de la Întâmpinarea Domnului (2 februarie).
Maica Domnului ştia de
calvar şi din cuvintele Domnului când le spunea ucenicilor Săi: Fiul Omului
trebuie să pătimească multe... şi să fie omorât... (Luca 9, 22).
Încă şi din Vechiul
Testament pe care îl cunoştea, cu siguranţă, Maica Domnului ştia de patimile
lui Mesia.
De-a lungul vremii,
Biserica s-a confruntat cu multe descoperiri şi vedenii, dar Părinţii
duhovniceşti le-au privit cu circumspecţie şi de multe ori au preferat să le respingă decât să cadă
în vreo greşeală. Vedem aceasta mai ales în Pateric şi în Vieţile
sfinţilor.
Astfel, Sfântul Diadoh
al Foticeii ne îndeamnă să nu primim nici vis, nici arătare, nici lumină, nici
glas, nici strălucire, pentru că de cele mai multe ori sunt batjocură a
dracilor.
Şi chiar dacă vedenia
este de la Dumnezeu, El nu se supără dacă nu o primim pentru că ştie că din
pricina dracilor ne apărăm (Filocalia, vol. I).
Respectivul răvaş
susţine că „dormind Preasfânta Fecioară în muntele Eleonului, când a fost în
cetatea Betleemului, a venit acolo şi Domnul nostru Iisus Hristos care ia
spus: «Maica Mea Preasfântă, adevărat vis ai visat. Iar de va scrie cineva
visul tău şi- l va purta cu sine şi în casă îl va păstra, de acea casă
vrăjmaşul nu se va apropia şi duhul cel necurat se va goni. Arhanghelul Mihail
va fi lângă dânsul, îndreptând calea lui, iar la dreapta judecată va afla milă
şi va fi primit în Împărăţia cerurilor»".
Pentru asemenea cazuri
de falsă credinţă, Pravila Bisericească vesteşte cu luminat adevăr: „Dumnezeu
nu voieşte să fie slujit prin minciună, căci ceea ce astăzi minciuna pare că
zideşte, mâine distruge împătrit mai rău". În Pravila Bisericească amuleta
este considerată un obiect făcut de oameni spre a le aduce noroc sau a-i apăra
de pagube, dar care este, în realitate, un semn de necredinţă în Dumnezeu. De
aceea se canoniseşte ca şi vrăjitoria, fiindcă este neplăcut lui Dumnezeu.
Siguranţa că te vei
mântui este o ispită grea care îşi are rădăcina în mândrie, ispită a celui rău
tocmai pentru a-l îndepărta pe om de la mântuire. Atitudinea corectă este cea
ortodoxă - adică nădejdea mântuirii, nu certitudinea.
Iată o
pildă în acest sens:
Un bun creştin ce era preocupat
de mântuirea sa se străduia să împlinească trei lucruri. Mai întâi, ţinea să
fie bine spovedit întotdeauna. Apoi punea întotdeauna pomelnice la Sfânta
Liturghie şi, al treilea, dădea milostenii.
Cel mai important lucru
cu care trebuie să ne prezentăm la Judecata de Apoi este dezlegarea de păcate
obţinută prin spovedanie la duhovnic, nu Talismanul. Că nu rămân păcatele
nespuse, ori la duhovnic spre iertare, ori la Judecată spre pedeapsă.
După moarte, l-au luat
îngerii şi l-au dus în Rai. Primul lucru de care s-a mirat a fost că n-a
întâlnit acolo pe cei care muriseră înaintea lui şi care fuseseră siguri că se
mântuiesc. Al doilea, s-a mirat că a aflat pe unii la care nu se aştepta, care
după socoteala omenească n-aveau şanse de mântuire. Şi cea mai mare mirare
pentru el a fost că era şi el acolo, din mila lui Dumnezeu.
Asta
înseamnă să ai nădejde, nu să fii sigur.
Aşa şi noi, fiind
ortodocşi, nu ne vom lăsa „duşi de nas" de garanţiile unui vis sau
talisman care ne promite că „la Judecata de Apoi vom afla milă". Fraţilor,
fără spovedanie, fără dorinţa de a ne curăţa viaţa, nu se mântuieşte nici un
creştin, chiar de ar purta la el toate talismanele din lume.
Nu este oare această
promisiune că „va fi primit în Împărăţia cerurilor" o păcăleală de 1
aprilie sau un fel de asigurare ADAS?
Mai departe se spune
acolo: „Iar de va scrie cineva visul şi-l va purta cu sine (...) Arhanghelul
Mihail va fi lângă dânsul, îndreptând calea lui".
Niciodată nu-i va cere
Hristos vreunui creştin ca, de dragul Lui, acesta să-şi vopsească barba în
albastru sau să-şi pună la pălărie o pană mare de păun. La fel, nici nu-i va
cere vreodată să poarte la el vreun talisman.
În
schimb, Mântuitorul ne cere să ne purtăm crucea vieţii cu răbdare.
Apostolul Iacov spune: credinţa fără fapte
este moartă. Iar faptele înseamnă să împlinim poruncile lui
Hristos din Evanghelie.
În schimb, omul care
poartă Visul sau Talismanul împlineşte porunci
omeneşti şi crede că acestea îi vor aduce mântuirea. El caută o credinţă
ieftină, care nu-i cere nici un efort. Credinţa lui se află în buzunar şi nu se
cere dovedită prin fapte bune. Se laudă cu Talismanul şi-i găseşte diferite
întrebuinţări: vestă antiglonţ, paratrăznet, le atribuie putere de exorcizare.
Se mai spune acolo că
„din acea casă în care va fi păstrat, duhul rău va fi gonit". Dar Sfinţii
Părinţi spun că diavolul are îndrăzneala să intre şi în biserică şi în Altar,
numai în Sfântul Potir nu-i îngăduie Dumnezeu să intre. Deci, de vom crede că
nu va intra în casa ce are Talismanul, se îmbolnăveşte dracul
de râs şi trebuie spitalizat.
Iată cât de grosolană
este înşelăciunea vrăjmaşului pentru cei creduli şi cu câtă obrăznicie se
foloseşte el de numele Maicii Domnului şi al Arhanghelului Mihail
pentru a înşela. Aceasta din cauza urii nestăvilite pe care o are faţă de Arhanghelul Mihail, care i s-a împotrivit, şi faţă de Maica Domnului, care i-a zdrobit capul.
pentru a înşela. Aceasta din cauza urii nestăvilite pe care o are faţă de Arhanghelul Mihail, care i s-a împotrivit, şi faţă de Maica Domnului, care i-a zdrobit capul.
Mai nou,
se face reclamă pe posturile TV la diferite lănţişoare cu cruciuliţe aducătoare
de noroc şi câştig care, zice-se, au girul Ierusalimului.
Iarăşi o credinţă care
nu-ţi cere nici un efort.
Dar un proverb românesc
spune: „Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi pune în traistă".
Un altul
german: „Dumnezeu ajută pe marinar la vreme de furtună, dar timonierul trebuie
să fie la cârmă".
Înţelepciunea
popoarelor arată de mult prăpastia dintre credinţă şi credulitate. „Iubesc
naivitatea, spunea cineva, dar nu la bărboşi." Bărboşii se cade să fie
înţelepţi.
Cumpărătorii
dornici de noroc şi-au achiziţionat bijuteria miraculoasă doar, doar cocoşul
bătut din poveste va aduce punguţa cu doi bani (Bingo).
Niciodată
nu vom trăi fără probleme şi fără săbii îndreptate împotriva noastră, dar toate
acestea nu trebuie să ne descurajeze. Nu trebuie să ne dăm bătuţi. Dumnezeu
ştie necazurile noastre, dar ne curăţeşte prin ele, aşa cum se arată aurul în
cuptor.
Dumnezeu
ne-a mântuit prin Cruce, nu prin dreptate, nu prin minuni. Pe Cruce Hristos era
biruitor, iar Satana era învins.
Deci nici
un creştin nu este scutit de crucea sa, pentru că aceasta este un dar de la
Dumnezeu spre mântuire.
Suferinţa
nu este numaidecât o pedeapsă, dar, chiar dacă ar fi, ea este un canon care ne
ajută să ne îndreptăm, să ne întoarcem la bine.
De vreţi
să vă pregătiţi pentru viaţă şi să nu aveţi surprize, bune sunt studiile, bună
e ingineria şi mai bună este meseria - brăţară de aur -, bună este tehnica,
bune sunt limbile străine, dar cea mai temeinică pregătire este studiul
Calvarului şi al Golgotei. Asta este şcoala practică şi tehnică, asta este
adevărata şcoală profesională a meseriei de om în lume.
În
concluzie, „dorim" vânzare bună celor care comercializează aceşti idoli în
miniatură: Visul, Epistolia, Talismanul şi bijuteria de la
Ierusalim.
Iar puţin credincioşilor care le cumpără
înşelare uşoară dacă sunt slabi. Dar să nu fie nimeni slab! Amin.
Chiar în
timp ce te rogi o să vină duhuri rele să-ţi schimbe mintea de la rugăciune, dar
nu te teme.
Nu există
creştin sau monah care să nu fie ispitit când se roagă. Să nu te agiţi, să fii
calm, că tot apuci să zici ceva.
Cu o râvnă
care se naşte în toţi ai vrea numai să faci mai mult. Dar nu, tu roagă- te cu
măsură, mulţumeşte-te cu daruri mici. Nu-i convine deloc satanei că te rogi şi,
ca să te împiedice, îţi dă de lucru. Acesta e semnul că noi facem lucrul bun.
Ia să te gândeşti la lucruri deşarte, să vezi că nu te mai opreşte. Are şi el
libertatea să ne ispitească, atât. N-ar putere, e un tolerant dracul.
Nu faceţi
greşeala să-l blestemaţi. Cu dracul nu se stă de vorbă. Decât cu: „Doamne
Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine, păcătosul". Fuge dracul de puterea
numelui lui Iisus.
Dacă uiţi
să zici, îţi revii cu greu, agitaţia îi convine satanei, că nu eşti în stare
să- ţi mai revii. Harul lui Dumnezeu nu vine unde-i mâhnire, unde-i întristare,
deoarece cu o astfel de bogăţie nu ştii ce să faci şi o risipeşti. Deci să ai o
stare de veselie pe unde trăieşti, care înseamnă şi o stare de rugăciune şi o
trăire creştină.
Când sunteţi trişti,
gândiţi-vă la lucrul acesta: „Stai, că este ceva drac aici!". Şi nu
acceptaţi, rugaţi-vă la Maica Domnului. Cât poate Dumnezeu cu puterea, poate şi
Maica Domnului cu rugăciunea.
Sfinţii povestesc că
odată a venit diavolul la uşa unui călugăr. Împingea diavolul să intre,
împingea şi călugărul pe dinăuntru să nu-l lase. Şi se ruga în timpul acesta:
„Doamne Iisuse, ajută-mă!".
Dar dracul împingea mai
tare şi era mai-mai să-l biruie când, de teamă, a strigat călugărul cât a
putut: „Doamne Iisuse, ajută-mă!". Şi imediat a dispărut diavolul şi lângă
el a apărut Mântuitorul: „De ce n-ai venit până acum?", L-a întrebat
călugărul. „Am venit când M-ai chemat cu adevărat." Deci rugăciunea şi
gândul la Dumnezeu, dacă nu pleacă din inimă, sunt spoială.
Câţi
dintre noi nu păţim asemenea călugărului la uşa sufletului nostru?
Zicem că ne rugăm,
zicem că ne împotrivim păcatului, dar numai când suntem copleşiţi, în momente
de mare cumpănă ne gândim cu adevărat la Dumnezeu. O clipă înseamnă un timp şi
un suspin înseamnă o rugăciune. Rugăciunea este un mijloc neapărat folositor,
dar trezvia e un scop atins. Trebuie ştiut că mult se teme diavolul de omul
treaz, cât mai treaz.
Partea întâi
Partea a doua
Partea a treia
[2] Doreen Irvine, ibid.
[5] Cf. Marcu 5, 13.
[6] Ar fi interesant de aflat ce fel de iubire a fost între acei soţi
[n. tr.].
[7] Cf. Richard Kieckhefer, ibid.
[8] Despre multe alte
exemple de practici magice în Zair, a se vedea cartea Cuviosul Cosma Athonitul, Apostol în
Zair - Apusul vrăjitoriei Editura Egumeniţa, Galaţi, 2004 [n. tr.].
50
Ce-i drept, asemenea
practici sunt mai rar întâlnite, necazul cel mare e că, în general, pe cei care
nu cer ajutorul lui Dumnezeu în demersurile, necazurile lor etc., nici
Dumnezeu, la rândul Său, nu îi ajută, drept care rămân „de capul lor",
pradă ispitelor Satanei care nu pregetă să „pună umărul" la împlinirea
dorinţelor lor cele fără de Dumnezeu, fie că tintesc sau nu spre binele lor sau
al altora [n. tr.].
[11] Care ar fi motivul
acestei auto-mutilări? Şi oare doar sataniştii fac acest lucru? Dumnezeu a
creat pe om ca
să-i fie bine pe pământ şi să aibă viaţă din belşug, zice Scriptura. Diavolul este vrăjmaşul binelui,
al bunăstării, al vieţii, al TRUPULUI; aceasta înseamnă fie că voieşte să-i
„sfâşie" integritatea, fie că voieşte să avem cât mai multe, ca, printr-un
prisos inutil, adunat în mod egoist, pentru luxul propriu, să batjocorim ceea
ce ne-a dat Dumnezeu. Deci motivul auto-mutilării este batjocorirea şi
distrugerea vieţii, a vieţii care palpită la nivelul cel mai înalt, adică
personal, în trupul uman. Oare doar sataniştii fac acest lucru? Nu, o fac şi
cei ce-i slujesc acestuia din afara „templelor". O formă mai uşoară de
sado-masochism este şi sexul inutil, care are ca scop mai puţin iubirea sau facerea
de prunci, cât plăcerea reciprocă. Pe măsură ce o căutăm mai mult, plăcerea
căutată pricinuieşte tot mai multe chinuri; se caută plăcere din lipsa unui
sens şi unei bucurii pe care viaţa (ceilalţi, familia etc.), chipurile, ar fi
datoare să ne-o ofere în mod activ, în timp ce nouă ni se cuvine, în mod pasiv,
să primim „para mălăiaţă a lui Nătăfleaţă". Simţim în jur numai
înşelăciune, corupţie şi lăcomie. Pe scurt - viaţă amară, pricinuită, zice-se,
de cei care ne conduc, de cei care ne-au crescut, de cei care umflă preţurile
etc. Cauza tuturor acestora este OMUL, omul în general, omul care se
automutilează pe el însuşi (nemaigăsind nici o valoare demnă de preţuit din
partea trupului), descoperind în el moartea, adică pe diavolul, nici un strop
de viaţă fericită, ci numai moarte spirituală, sinonimă cu viaţa pătimaşă,
ce-şi trage seva din stricăciunea acestei lumi; Dumnezeu Însuşi,
Viaţa-personalizată, izvorul vieţii pare undeva de negăsit - drept care omul
simte nevoia chinuirii de sine, într-o căutare a bucuriei de a trăi acolo unde
ea nu este, aceasta prin: sfâşierea armoniei trupului şi a vestimentaţiei
(cercei, ace de siguranţă etc. înfipte pe unde se poate, zburlirea părului
(expresie a devierii mentale), ruperea hainelor (în scopuri „estetice"), schimonosirea
şi colorarea lor într-un mod cât se poate de deşănţat), sfâşierea armoniei
mişcărilor trupului (muzica şi dansurile [post]moderne, ce-şi au originea, prin
filieră americană, în riturile mai mult sau mai puţin demonice ale triburilor
africane, ce ţin magia ca bază a cultului, respectiv în tradiţiile naţionale
ale burgheziei avide de bogăţie, care, nesăturată de opulenţa vieţii europene,
a căutat „pământ nou" de exploatat pe tărâm american, loc în care acest
duh burghezo- 54 mamonic a dat mâna cu demonismul ritmurilor
muzicale de tradiţie demonic-africană, formând ceea ce se numeşte astăzi muzică de calitate) [n. tr.].
[12] Deoarece părintele
Vassilios nu dă mai multe amănunte privitoare la confesiunea în care a intrat,
ne simţim obligaţi să facem câteva precizări. Cei care citesc mai multe despre
Doreen Irvine află că ea nu a trecut la Ortodoxie. Adunarea creştină care a
convins-o să renunţe la vrăjitorie era o adunare evanghelică. Ulterior, Doreen
Irvine s-a apropiat de o altă sectă neoprotestantă. Modul în care părintele
Vassilios face referire la povestea ei (probabil din lipsă de informaţii) poate
naşte confuzii. În momentul în care considerăm că intrarea într-o grupare
sectantă este întoarcere „la sânul lui Hristos" punem pe acelaşi prag Biserica,
Trupul lui Hristos, cu grupările eretice. Într-adevăr, convertirea lui Doreen
Irvine este cutremurătoare. Dar ar fi fost şi mai cutremurătoare dacă de la
minciunile vrăjitoriei ar fi trecut la adevărul lui Hristos, care se poate
cunoaşte numai prin Biserică. Hristos nu S-a întrupat numai ca oamenii să
renunţe la vrăjitorie şi la practicile păgâneşti. S-a întrupat pentru a le
arăta oamenilor drumul adevărului care nu este amestecat cu minciuna. Şi drumul
acesta este prin Biserică. Ceea ce ne face să avem anumite semne de întrebare
privitoare la
credinţa creştină pe care Doreen Irvine a căpătat- o de la sectanti... [n.
red].
[13] Conform Sfântului Ioan
Scărarul şi altor Părinţi, dracii sunt organizaţi de Lucifer pe specializări
[patimi]. Există diferite împărţiri ale patimilor şi dracilor care se ocupă de
ele, dar „listele" nu epuizează diversitatea patimilor, care, negrăit
îmbinate, dau naştere altora. O dată înrobit de patimă, robul patimii este
lăsat „liber" de dracul respectiv, ca unul care face răul de la sine,
nemaifiind nevoie de constrângere. Aici înţelegem şi de ce unii păcătoşi sunt
„fericiţi" ca unii care nu mai sunt chinuiţi de diavol, fiind „la mâna
lui". În schimb, creştinul nu este slăbit de acesta, ca unul care este
pizmuit neîncetat de acesta. Lupta cu patimile este una cu căutarea lui Hristos
şi împlinirea poruncilor Lui, odihna dăruită de Hristos fiind darurile Sfântului
Duh, care se fac ca un scut de apărare împotriva dracilor [n. tr.].
[14] Cf. Sfântul Ioan Gură
de aur, Cuvânt de
laudă la Sfântul Sfinţit Mucenic Vavila [în trad. rom.:
Sfântul Ioan Gură de Aur, Predici la Sărbători împărăteşti şi cuvântări de laudă la sfinţi, traducere din limba
greacă de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, E.I.B.M.B.O.R, 2002, p. 296.].
[15] Aceasta nu înseamnă că Biblia este realmente un scut care ne asigură
toată liniştea casei. Biblia ne poate apăra în măsura în care credem în puterea
izbăvitoare a cuvintelor dumnezeieşti, putere care izvorăşte din ea, sau mai
degrabă din Dumnezeu. Să nu uităm că şi vrăjitoarele (cel puţin cele de pe
plaiurile noastre) folosesc crucea şi Biblia ortodoxă, dar ele le transformă,
prin credinţa lor în puterile malefice pe care le dau dracii, în instrumente
ale înşelării. Ce să mai spunem de faptul că Biblia este folosită clandestin -
spun clandestin, deoarece ea a fost scrisă în Biserica adevărului, cea de la
început, care viază şi astăzi şi nu în grupările ce au ieşit din ea - de
sectele (neo)protestante? Iată ce spune părintele Dimitrie Gagastathis despre
îndrăzneala dracilor de a intra chiar şi în locurile unde Biblia este cinstită
cel mai mult: „Ei [diavolii] pot fi găsiţi şi în biserică, chiar în timpul Dumnezeieştii
Liturghii. Ei pun gânduri rele în minţile oamenilor, abătându-i de la rugăciune
şi distrăgându-le atenţia de la dumnezeieştile Taine. Totuşi, ei se depărtează
în vremea Heruvicului şi a Vohodului Mare. În Altar poate intra numai Lucifer,
conducătorul lor, nimeni altul. Odată, săvârşeam noaptea o Liturghie şi, la un
moment dat, au intrat în biserică şi au început să răstoarne scaunele.",
cf. Părintele Dimitrie Gagastathis, Amintirile unui sfânt, Editura Bunavestire,
Galaţi, 2003, p. 106 [n. tr].
[16] Nu de puţine ori, asemenea vindecători, cu slogane similare, şi-au
făcut apariţia şi în România, în special în Bucureşti, autorităţile locale
cedând în faţa banilor oferiţi de aceştia [n. tr].
62
[17] Cuviosul Cosma
Athonitul, Apostol în Zair - Apusul vrăjitoriei, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2004,
p. 188 [n. tr.].
[18] Într-adevăr, numai
spovedania îl poate ajuta pe cel care, în urma păcatelor sale, a devenit
vulnerabil în faţa atacurilor magiei să poată rezista acestora [n. red].
64
[20] Se mai pot da şi alte exemple care pot invalida concepţia conform
căreia omul trebuie să se împărtăşească (măcar) în cele patru posturi din an.
Poate că acest îndemn e valabil pentru cei care vin rar la biserică. Oricum, o
viaţă sacramentală cu împărtăşirea „măcar de patru ori pe an", continuată
la nesfârşit, devine în timp o invitaţie către vrăjmaş, care răcneşte ca un
leu, gata să înghită pe oricine (cf. I Petru 5, 8) [n. tr.].
[21] Asta dacă într-adevăr i s-au făcut vrăji. Este greşită alergarea după
dezlegări numai când omului i se năzare că i s-au făcut vrăji. Există chiar o
psihoză, întreţinută de diavol, datorită căreia oamenii dau vina pe farmece
pentru orice necaz care li se întâmplă, fără a-şi da seama că de fapt unele
necazuri sunt pedepse îngăduite de Dumnezeu pentru curăţirea sufletului păcătos
[n. red.].
[22] Oare atunci când ne
gândim la orice ritual satanicesc, ne ducem cu gândul numai la anumiţi
închinători ai diavolului rupţi de societate, pasionaţi de ocultism, rromi,
„babe", scamatori, şarlatani sau alte căpuşe sociale? Să ne amintim
relatarea Doreenei: cei ce se închinau Satanei, pe lângă simpla plecare în faţa
lui, îşi exprimau entuziasmul sau devotamentul faţă de el prin exaltarea
plăcerilor carnale sau de altă natură, prin batjocorirea moralei seculare şi
creştine etc. Aceste forme de
manifestare [dacă nu
chiar acest cult] sunt larg răspândite în practicile adolescenţilor de azi şi
de ieri. Muzica satanică, chiar dacă este puţin difuzată la radio şi la TV,
este aproape la fel de răspândită ca şi cea comercială. În sprijinul difuzării
ei existând sute, dacă nu chiar mii de case discuri. Este adevărat că, printre
adepţii acestei muzici, sunt puţini cei care practică ritualuri magice prin
care să se închine 66
direct diavolului. Dar,
prin formele lor de manifestare [beţie, sex, auto-multilare, tatuaje
înfricoşătoare (blasfemiatoare), vestimentaţie ieşită din comun (indecentă sau
obscenă), care trădează refuzul acestei lumi şi a valorilor ei, comportamente
animalice numite dansuri moderne etc.], ei se dovedesc făţiş a fi instrumentele
diavolului. Toţi aceştia se potrivesc faimoasei zicale a lui Baudelaire: „Cea
mai frumoasă şiretenie a diavolului constă în a ne convinge că el nu
există". Dacă creştinii se plâng că abia scapă de ispitele sale, sau de
robia în care îi aruncă uneori, ce să mai vorbim despre ceilalţi, care sunt
numai botezaţi? Muzica satanică (pop-rock, cu zecile ei de derivate) este a
doua treaptă de evoluţie spre „cultul" satanei. De fapt, iniţierea în
„cultul" Satanei se face începând de la muzica zisă „uşoară" (mai
exact a acelei părţi din ea care exaltă plăcerile acestei lumi) cu nenumăratele
ei derivate. Odată iniţiat, „fanul" este îndemnat să nege plăcerile
acestei lumi împreună cu valorile moral-creştine sau să alterneze între negare
şi exaltare, după pofte., scopul său fiind unul foarte neclar. Scăparea de
acest chin infernal, pe care „fanul" îl promovează, dar de care vrea să şi
scape, constă în descoperirea sensului acestei lumi: iubirea lui Dumnezeu şi
iubirea dintre oameni [n. tr.].
56 Adică este urât de El,
Îi face silă [n. tr.].
57 Canonul III al
Sfântului Grigorie al Nissei.
[26] Canonul 61 al Celui
de-al Şaselea Sinod Ecumenic.
[27] Text preluat din
broşura „Efecte înşelătoare: Talismanul, Visul, Epistolia şi altele",
Ediţia a II-a, Mănăstirea Dervent, Arhiepiscopia Tomisului, Constanţa, 2000. Am
socotit potrivit să anexăm acest text la cartea părintelui Bakoiannis pentru că
mulţi creştini fug de vrăjitorie, dar se lasă înşelaţi de diavol prin diferite
lucrări care par nevinovate. Creştinii trebuie să se ferească de scrierile
mincinoase, cum e aşa-numitul Talisman sau celelalte texte puse pe seama Mântuitorului sau a
Sfinţilor Apostoli (fiind de ajuns să amintim aici Evanghelia după Toma sau Evanghelia păcii a Sfântului Ioan , pe care Biserica
le-a respins pentru că sunt pline de învăţături rătăcite). Chiar dacă
materialul părintelui Arsenie Papacioc nu e exhaustiv, el reuşeşte să tragă un
semnal de alarmă [n. red.].
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu