Din rândul multelor semne care arată însuşirile şi
lucrarea iubirii adevărate şi desăvârşite în Dumnezeu, care sunt enumerate de
dumnezeiescul Apostol, eu socotesc că cel mai mare dintre ele este să nu te
bucuri de neadevăr, ci să te bucuri de adevăr. Cu adevărat, prieten sincer şi
credincios este acela care se bucură din tot sufletul pentru faptele cele bune
şi izbânda prietenului său, ca şi cum ar fi ale sale, şi se mâhneşte atunci
când vede că prietenul său ori se rătăceşte în ceea ce priveşte dogmele
apostolice ale bunei credinţe şi predaniile Sfinţilor Părinţi, ori a căzut în
necazuri lumeşti. Şi, împărtăşind durerea prietenului său, se străduieşte prin
orice mijloc să îl ajute şi să îl aducă la bunăstarea dinainte.
Cu o asemenea dragoste fiind şi eu legat de cuvioşia
ta, iubite frate, ar fi, într-adevăr, nedrept, după legea sfintei iubiri, dacă
aş tăcea, văzând că urmezi învăţătura elină, caldee şi latină, născocită de
draci. Vorbesc cu privire la acea idee despre roata norocului, numită la latini fortuna, pe care tu o ai şi o propovăduieşti şi altora -
conform căreia Hristos şi Mântuitorul nostru cârmuieşte prin intermediul
acestei roţi faptele oamenilor şi cu ea îi ridică pe unii în culmea puterii,
iar pe alţii îi detronează şi îi coboară în cea mai mare umilinţă şi ruşine. Eu
mă mir cum tu, un asemenea om priceput mai mult decât alţii în ştiinţa
Scripturilor insuflate de Dumnezeu, ai fost atât de repede atras de această
învăţătură ticăloasă a lui Nicolae neamţul! O asemenea învăţătură noi nu am
auzit şi nu am văzut până acum în nici o scriptură dumnezeiască. Dacă vrei să urmezi
adevărului, atunci vei afla că aceasta nu numai că este pe deplin lepădată de
toţi Părinţii şi învăţătorii inspiraţi de Dumnezeu, ci este aruncată anatemei
atât învăţătura însăşi, cât şi cei ce o urmează şi o propovăduiesc.
Noi ştim că această învăţătură greşită a fost iniţiată
de Zoroastru şi de alţi vrăjitori de demult care au trăit în Persia şi care au
învăţat că toate faptele oamenilor sunt rânduite după mişcările cereşti ale
stelelor, fie că sunt virtuţi sau necazuri lumeşti. Acest vicleşug l-au primit
cu tot sufletul egiptenii, iar de la ei elinii, care au născocit şi multe alte
hule ticăloase împotriva Creatorului. Ei, blestemaţii, cugetă şi învaţă că El
(Creatorul), prin influenţa forţată a stelelor şi apropierea planetelor de
zodiac, îi face pe oamenii născuţi sub semnul unei planete sau al unei stele,
buni sau răi, slăviţi sau umiliţi. Ei au născocit acest lucru din cugetarea cea
pământească, vestind din pântecele lor, plăsmuind norocul neobişnuit sau
fortuna, despre care un înţelept elin, pe nume Cheos, a spus că este orb şi că
stă pe o piatră rotundă. El a spus că este orb din pricina vicleşugurilor lui,
deoarece le dă oamenilor averi şi ranguri domneşti în chip nesăbuit şi
neuniform. Şi a spus că stă pe o piatră rotundă, deoarece darurile lui nu sunt
statornice, ci se schimbă uşor, trecând de la unii la alţii.
Desfătându-se cu asemenea poveşti şi fiind ei înşişi
desfătare pentru diavoli, elinii şi egiptenii au scris şi au hotărât învăţătura
lor ca unii ce erau străini de luminarea dumnezeiască şi de raţiunea neîntinată
a Scripturilor prooroceşti insuflate de Dumnezeu. Iar începătorul răutăţii,
diavolul cel urzitor de rele, văzând că adevăraţii credincioşi, luminaţi de
Scripturile insuflate de Dumnezeu, nu se lipesc de învăţătura lui cea urâtă de
Dumnezeu, ci, dimpotrivă, o urăsc şi o leapădă, s-a străduit, ticălosul, prin
alt mijloc să facă învăţătura lui accesibilă pentru cei binecredincioşi. El i-a
convins pe latinii şi germanii, care se afundaseră deja în această învăţătură
şi înghiţiseră tot vicleşugul pierzător de suflet, să zugrăvească puţin mai sus
de ticăloasa fortuna, preacuratul chip al Domnului şi Mântuitorului nostru
Iisus Hristos, Care cu un lănţişor fin, ce cobora din sfânta Lui mână, ar
cârmui norocul şi roata înfăţişată înaintea lui.
El a făcut astfel, pentru ca cei binecredincioşi, înşelaţi de o
asemenea imagine, să se aplece către ticăloasa înşelăciune astrologică, văzând
că fortuna este cârmuită de preacurata mână a Mântuitorului. Îşi doreşte
necuratul diavol să atribuie o mică parte a bunei credinţe cugetului său
viclean ca, astfel, să întărească în principiile binecredincioşilor, vicleşugul
învăţătorilor mincinoşi - al astrologilor! Şi aceasta nu e de mirare. Căci nu o
dată s-a întâmplat ca acest ticălos, luând chip de Înger de lumină sau de preot
sfânt, să se apropie de un pustnic sfânt şi să îl amăgească, dar s-a mai
întâmplat ca el, ticălosul, să lucreze în mod înfricoşător şi cu chipul
Mântuitorului Însuşi.
Această învăţătură este o născocire vicleană a
elinilor! În ceea ce o priveşte, ascultă cu atenţie şi pătrunde cu râvnă ceea
ce spune despre fortuna un înţelept filosof creştin: „Elinii numesc noroc
cârmuirea lumii, străină de purtarea de grijă a lui Dumnezeu, sau strămutarea
din cunoscut către ceea ce este necunoscut şi întâmplător. Iar noi, creştinii
ortodocşi, mărturisim că Hristos Dumnezeu rânduieşte şi cârmuieşte totul".
Şi iarăşi tot el spune: „Nu prin gândurile şi judecăţile omeneşti, ci prin
grija lui Dumnezeu şi prin judecăţile Lui nepătrunse sunt rânduite toate faptele
oamenilor; iar oamenii nebuni s-au obişnuit să numească acest lucru întâmplare
şi soartă, neînţelegând de unde şi din ce pricină se ivesc întâmplările
cunoscute în viaţa unui om. Însă noi, creştinii cei binecinstitori, credem în
Hristos, Care cârmuieşte totul".
Îndreptaţi-vă acum atenţia cuvenită către fortuna cea
înfăţişată de elini. Ei spun că norocul este cârmuirea lumii cea străină de
purtarea de grijă a lui Dumnezeu, adică totul există nu datorită proniei
înţelepte şi drepte a lui Dumnezeu. Înţelegi de aici că latinii şi germanii
rostesc hule împotriva Celui ce este singur bun, drept şi preaînţelept Făcător
şi Cârmuitor a toate, zugrăvind-o aproape de preacuratul chip al Mântuitorului
pe ticăloasa fortuna, mărturisind că ea ar fi ajutorul Lui la cârmuire?
Acest lucru nu l-au putut învăţa din dumnezeieştile
Scripturi, căci nicăieri nu găseşti în Scripturile insuflate de Dumnezeu o
asemenea învăţătură pierzătoare de suflete şi nimeni dintre toţi filosofii
străini nu a lăudat acest lucru. Dimpotrivă, unii dintre ei au spus că norocul
este orb, atribuind această însuşire cârmuirii lumii, celei străine de purtarea
de grijă a lui Dumnezeu, adică învăţăturii că totul este săvârşit nu prin grija
şi rânduiala lui Dumnezeu.
Ei îl osândesc pe filosoful Epicur pentru că el a
gândit şi i-a învăţat nedrept pe oameni, şi de aceea nu îl laudă, ci îl numesc
necredincios, zicând astfel: „Învăţătura lui Epicur spune că toată această
creaţie este cârmuită de un anumit noroc, nu de voia şi judecata lui
Dumnezeu". Auzi, oare, a cui este această învăţătură necredincioasă şi cum
o ponegresc înşişi elinii?
Cum se poate ca tu, un asemenea om, să te laşi
ademenit atât de uşor şi fără judecată de aceste vorbe nebune şi deşarte ale
nemţilor, fără să-l asculţi pe dumnezeiescul şi tainicul învăţător, care ne spune în
Epistola către Coloseni:
Luaţi aminte să nu vă fure minţile cineva cu filosofia şi cu deşarta
înşelăciune din predania omenească, după înţelesurile cele slabe ale lumii şi
nu după Hristos
(Col. 2, 8). Şi iarăşi tot el spune în Epistola către Evrei: Nu vă lăsaţi furaţi de învăţăturile străine cele
de multe feluri
(Evr. 13, 9).
Şi cum de nu te-a înfricoşat acelaşi dumnezeiesc
propovăduitor care le vorbeşte despre acelaşi lucru nebunilor de galateni: Dacă vă propovăduieşte cineva altceva decât aţi
primit, adică ceea
ce aţi primit de la noi, Apostolii lui Hristos, să fie anatema! Chiar dacă un Înger din cer va face acest lucru, să fie anatema, adică să fie blestemat!
Înţelegi, oare, din aceasta că şi unii dintre latini
sunt supuşi aceleiaşi anateme rostite de Apostol, ca unii ce au adus în minţile
binecredincioşilor învăţătura cea străină?
Străduieşte-te, pentru Dumnezeu, străduieşte-te să
fugi de acest vicleşug al nemţilor şi mărturiseşte drept şi cinstit, împreună
cu David cel inspirat de Dumnezeu şi cu Proorociţa Ana, care spun lămurit şi fără nici
o viclenie aşa: Domnul
sărăceşte pe om şi tot El îl îmbogăţeşte; El smereşte şi El înalţă. El ridică
pe cel sărac din pulbere şi din gunoi pe cel lipsit. Spune-ne, o, Sfântă Proorociţă, pentru ce
face acestea? Punându-i în
rând cu cei puternici şi dându-le scaunul măririi, căci ale Domnului sunt
temeliile pământului şi El întemeiază lumea pe ele. Nu cu fortuna şi nici prin
învârtirea roţii, ci prin Sfântul Prooroc l-a uns Domnul ca împărat mai
întâi pe Saul, iar apoi pe David, luându-l pe acesta
de la păscutul oilor, de la
turmă, aşa cum
este scris.
Judecă cu mintea şi modul în care Dreptul Iosif s-a
proslăvit în Egipt, astfel încât a fost recunoscut al doilea ca putere, după
Faraon, al întregii ţări. De asemenea, gândeşte-te cum a fost Moise ridicat la
o aşa înălţime, prin rânduiala şi grija lui Dumnezeu, iar nu prin norocul cel
orb şi învârtirea roţii. Străină, cu totul străină de Sfânta Scriptură, şi
necunoscută este această învăţătură latină despre fortuna, iubitul meu frate şi
domn! Din această pricină, cei care păzesc această învăţătură potrivnică lui
Dumnezeu, se îndepărtează de adunarea ortodocşilor. Aceşti oameni nu adună
împreună cu Hristos grâul cel curat şi neîntinat în jitniţele Lui cereşti, care
sunt inimile şi gândurile celor ce cred în El, ci, dimpotrivă, scot din ei şi
din cei ce îi ascultă acea comoară dumnezeiască ce a fost pusă de sus în
gândurile lor, adică dogmele ortodoxe despre dreapta purtare de grijă a lui Dumnezeu.
Ceea ce nu a fost scris de Proorocii şi Apostolii inspiraţi de Dumnezeu, nu
trebuie să primim, aşa cum ne porunceşte aspru marele sfeşnic al întregii lumi
- Ioan Gură de Aur.
Să rămânem în hotarele neîntinatei raţiuni
dumnezeieşti. Ca nişte prunci nevinovaţi să bem cu nerăutate „laptele cel
dulce" ca să dovedim şi noi că împlinim exact porunca Mântuitorului, care spune: Dacă nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi ca
pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerească. Şi iarăşi spune: Dacă cineva nu va primi împărăţia lui Dumnezeu
ca un prunc, nu va intra în ea. Prin împărăţia lui Dumnezeu, Stăpânul numeşte aici
propovăduirea evanghelică, adică ceea ce auzind de la Tatăl Său le-a descoperit
ucenicilor Săi. Acestea sunt: poruncile, învăţătura cea tainică în pilde,
dogmele despre neîntinata cunoaştere a lui Dumnezeu, precum: dogma despre
veşnicia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, Care sunt o singură
dumnezeire, domnie şi împărăţie, dogma despre nemurirea sufletului şi despre
învierea cea de obşte de la sfârşitul veacului şi despre răsplata celor ce au
trăit cucernic şi plăcut lui Dumnezeu, de asemenea despre chinurile nesfârşite
ale celor ce nu s-au supus propovăduirii apostolice şi au trăit necinstit.
Toate acestea, precum şi
celelalte dogme şi învăţături apostoleşti şi prooroceşti, Mântuitorul le-a
arătat printr-o singură expresie împărăţia lui Dumnezeu. El
doreşte ca
noi să primim acestea în simplitate, cu toată credinţa şi evlavia, şi
să ni le însuşim cu fermitate, ca nişte copii nevinovaţi care primesc fără
cercetare învăţătura învăţătorilor lor şi, cu ajutorul credinţei şi ascultării
faţă de ei, ajung la cunoaşterea desăvârşită a Sfintelor Scripturi şi a
ştiinţelor filologice. Aşa trebuie să păzim şi noi dogmele şi învăţăturile
propovăduite nouă de Însuşi Mântuitorul nostru şi de Sfinţii Lui ucenici şi
Apostoli şi de Sinoadele ecumenice şi să nu adăugăm nicidecum ceva la ele sau
să scoatem, căci aşa au rânduit Părinţii noştri purtători de Dumnezeu, prin ale
căror sfinte rugăciuni să ne învrednicim să dobândim partea celor ce se
mântuiesc. Amin.
Sfârşitul lumii te-ai grăbit să îl prevesteşti,
Nicolae, supunându-te stelelor, dar sfârşitul neaşteptat al vieţii tale nu poţi
nici să îl prezici, nici să îl afli dinainte. Ce poate fi mai nebun decât
nebunia ta? De aceea, voi cu adevărat sunteţi învăţătorii înţelepciunii
deşarte, voi care credeţi că totul este cârmuit de stele, iar nenorocirea
voastră nu puteţi să o aflaţi dinainte, aşa cum spune Leonid: „Vrăjitori care
urmăriţi cursul stelelor! Pieriţi, învăţători ai minciunii şi ai înţelepciunii
deşarte! Pe voi v-a născut necuviinţa şi v-a educat nebunia, însă nu puteţi să
aflaţi dinainte nenorocirea voastră".
Cuvânt
împotriva relei credinţe latine; tot aici şi împotriva „Almanahului" care a prezis că va fi un potop universal, mai distrugător decât cel pomenit
odinioară
Acest cuvânt este simplu şi lipsit de viclenie, nu
pentru că are scopul de a relata lucruri simple şi prea puţin demne de atenţie.
El este scris nu cu scopul de a arăta înţelepciunea cea vicleană, oricât de
zadarnică ar fi ea, ci pentru a-i scoate din adâncul vicleşugului astrologic pe
cei ce s-au afundat în el. Dar să nu vă miraţi de asprimea introducerii, căci
eu sunt cuprins de o mare suferinţă lăuntrică nu numai pentru că voi, suferind
fără vindecare, nu vă îngrijiţi de ceea ce se cuvine şi nu aveţi nicidecum în
minte intenţia să vă treziţi, ci şi pentru că strâmbaţi căile cele drepte ale
Domnului şi vă străduiţi necontenit să atrageţi mulţimea nevinovată a
credincioşilor în aceeaşi prăpastie a înşelăciunii, deoarece nu vă mulţumiţi cu
propria voastră nenorocire.
Voi nici nu ştiţi că înaintea voastră stă nenorocirea
care vine de la Domnul. De ce? Pentru că sunteţi vinovaţi de sminteală! Căci Domnul
spune clar: Iar cine va
sminti pe unul dintr-aceştia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i
se atârne de gât o piatră de moară şi să fie afundat în adâncul mării (Mt. 18, 6). Dacă celui ce
sminteşte un singur credincios în Domnul, i se înfăţişează o asemenea
nenorocire groaznică, atunci ce trebuie să credem despre aceia care smintesc nu
numai unul sau doi credincioşi, ci o Biserică întreagă care s-a adunat cu bine
în Domnul? Ei râvnesc să o corupă şi să o îndepărteze de învăţătura Apostolilor
şi a Părinţilor. Voi, prin învăţăturile voastre dăunătoare, pe care le scoateţi
din pântecele vostru, nu vă temeţi să răstălmăciţi învăţătura cea luminoasă
propovăduită de Apostoli şi de Sfinţii Părinţi. Iar uneori, lucrând cu
şiretlicurile cele rele ale lui Valaam şi cu citirile în stele ale diavolilor,
îi înduplecaţi pe oamenii simpli să vină la voi şi să creadă prezicerile
voastre despre ceea ce urmează să se întâmple în viaţa fiecăruia.
Însă, socotind că introducerea este de ajuns, a venit
momentul să îndrept cuvântul către ceea ce aveam de gând, către ideea care vă
va învăţa să nu cugetaţi în felul vostru. Şi dacă acest cuvânt al meu va ajunge
cu bine la ţelul său, atunci slavă lui Dumnezeu Care l-a îndrumat către scopul
propus. Iar dacă nu îşi va atinge scopul şi nu va mişca gândurile voastre, şi
atunci slavă lui Dumnezeu Care m-a ajutat să mă nevoiesc spre îndreptarea
voastră, chiar dacă voi aţi lepădat ţinta din pricina înclinaţiei mari către
nemulţumire.
Dacă voi, o oamenilor, credeţi puţin în Hristos şi
aşteptaţi învierea morţilor şi venirea pe cer a dreptului Judecător, înaintea
Căruia se vor înfăţişa toţi oamenii care au fost din veac şi fiecare va da
răspuns pentru ceea ce a făcut, chiar şi pentru un cuvânt deşert, precum a spus
Judecătorul, atunci pentru ce nesocotiţi şi lepădaţi de la voi sfintele Lui
făgăduinţe şi învăţături spuse dreptului Noe şi, urmând vicleşugului astrologic
şi învăţăturii diavoleşti a caldeilor, propovăduiţi despre schimbările ce vor
fi făcute de zodiac în tot ceea ce există şi în toate făpturile raţionale şi
iraţionale care se mişcă pe pământ, aşa cum nu a fost de la începutul lumii şi
cum nu s-a auzit în manuscrisele cele vechi? Voi păziţi atât de ferm aceste
convingeri, încât este mai uşor să vă oprim respiraţia acestui aer decât să vă
dezlipim de aceste practici.
Spunând aceasta, eu nu mustru ştiinţa corpurilor
cereşti, care este necesară şi folositoare vieţii acesteia, cum ar fi ştiinţa
rotirii, apariţiei şi dispariţiei stelelor, după care se calculează fără greşeală
timpurile acestui veac şi se determină corect data Paştilor. Eu nu mustru
această ştiinţă, ci înclinaţia peste măsură către această ştiinţă şi cercetarea
prea multă a ceea ce este ştiut numai de Dumnezeu. De asemenea mustru abaterea
cea rea şi vicleană a credincioşilor de la Dumnezeu prin înduplecarea lor ca să
urmărească poziţiile stelelor, datorită cărora unele
dintre ele sunt numite binefăcătoare, iar altele răufăcătoare! Şi de aici, ajung la concluzia că nu numai zilele şi orele, ci şi oamenii sunt diferiţi, numindu-i pe unii buni, iar pe alţii răi. Acest lucru îl osândesc eu şi îl numesc necredinţă, urmându-i astfel pe toţi sfinţii bărbaţi care din veac au strălucit prin buna credinţă.
dintre ele sunt numite binefăcătoare, iar altele răufăcătoare! Şi de aici, ajung la concluzia că nu numai zilele şi orele, ci şi oamenii sunt diferiţi, numindu-i pe unii buni, iar pe alţii răi. Acest lucru îl osândesc eu şi îl numesc necredinţă, urmându-i astfel pe toţi sfinţii bărbaţi care din veac au strălucit prin buna credinţă.
Şi voi, toţi propovăduitorii, adepţii şi apărătorii
înflăcăraţi ai acestui lucru, sunteţi dovada cea mai convingătoare a faptului
că nu mint atunci când spun că voi şi cei din jurul vostru sunteţi martori de
netăgăduit. Făgăduinţa fermă şi porunca Creatorului, pe care El a dat-o
dreptului Noe, voi le-aţi crezut mincinoase şi aţi dat crezare prezicerilor
ticălosului „Almanah", şi nu vă este ruşine să propovăduiţi că pe tot
pământul va veni în scurt timp un potop mai rău decât a fost cel dinainte. Dar
pentru că această prezicere s-a dovedit a fi mincinoasă şi voi v-aţi făcut de
ruşine, afirmaţi acum că prezicerea s-a referit nu la un potop de apă, ci la
schimbarea şi transformarea a tot ceea ce există pe pământ. Cu toate acestea,
„Almanahul" spune clar că acest lucru trebuie să se săvârşească prin
intermediul apei şi că celelalte stele trebuie să se adune la zodiac şi să dea
naştere unei asemenea schimbări pe pământ. Iar pe zodiac îl numiţi:
„prevestitorul şi vinovatul apelor şi al ploilor".
Însă este timpul să vă spun şi vouă cuvântul
Fericitului Pavel, pe care el l-a scris către galateni (3, 1): „O, latini fără
de minte! Cine v-a ademenit pe voi să nu vă încredeţi adevărului? Ce v-a făcut
să vă îndepărtaţi de adevăr şi să cercetaţi zilele, lunile, timpurile şi anii?
Văd că vi s-a întâmplat şi vouă lucrul acesta, asupra căruia i-a prevenit
Apostolul pe coloseni, şi vă amăgiţi cu filosofia şi cu deşarta înşelăciune din
predania omenească, după înţelesurile cele slabe ale lumii şi nu după Hristos (2, 8). Şi nu e de mirare.
Căci cea mai mare importanţă o are la voi Aristotel, care v-a atras, sau mai
bine zis, v-a inundat cu silogisme patetice şi cu vorbe viclene, fără să vă dea
voie să fiţi de acord cu ceea ce au spus Proorocii şi Apostolii, în chip
tainic, despre Înalta Treime. Şi dacă o dogmă nu se potriveşte cu silogismele
lui [ale lui Aristotel] alcătuite viclean, atunci ori o numiţi netrebnică, ori
o prelucraţi fără nici o frică, de dragul şiretlicurilor patetice.
Dacă nu ar exista primejdia ca lungimea cuvântului meu
despre această nebunie să copleşească atenţia voastră, eu v-aş arăta ceea ce vă
călăuzeşte, şi cu privire la majoritatea tainelor cinstite de creştini v-aş
arăta că pe unele le-aţi distrus complet, iar pe altele le-aţi schimonosit în
favoarea voastră, răstălmăcind toate canoanele Sfinţilor Părinţi. Dar să nu credeţi
că eu, din această pricină, osândesc învăţătura cea străină, care este
folositoare şi încuviinţată de aproape toţi cei care au strălucit prin buna
credinţă. Eu nu sunt un ucenic atât de nerecunoscător al acestei învăţături,
chiar dacă nu m-am aflat în pragul ei, dar osândesc curiozitatea nemăsurată a
raţiunii. Căci ar trebui ca oamenii să cerceteze cu evlavie această învăţătură
şi să-şi însuşească cu mintea numai ceea ce contribuie la întărirea credinţei
creştine şi, aşa cum spune dumnezeiescul Pavel, să-şi înrobească toată raţiunea
în ascultarea lui Hristos şi să oblige ştiinţa să urmeze în toate adevărul
evanghelic, socotind-o roaba acestui adevăr.
Dar ei procedează invers: s-au lăsat cu totul în voia
ştiinţei, îndepărtându-se de adevăr, şi îi urmează toată viaţa lor pe
Aristotel, pe Platon şi pe ceilalţi filosofi elini; cu ei se hrănesc şi pe ei
îi respiră. Schimonosirea dogmelor, care ia naştere de aici, şi reaua credinţă
care, de obicei, se naşte în convingerile celor ce studiază ştiinţa, nu pot fi
descrise de nici un cuvânt. Eu însumi sunt martorul de încredere al tuturor
acestor lucruri şi nu ca unul care a auzit, ci ca unul care a văzut acestea în
Italia şi în Lombardia şi care a fost oarecând părtaşul lor. Şi dacă nu mar fi
miluit Domnul, Care se îngrijeşte de mântuirea tuturor, şi nu m-ar fi cercetat
imediat cu harul Său şi nu ar fi luminat cu lumina Sa gândul meu, atunci aş fi
pierit de mult împreună cu necredincioşii care se aflau acolo.
Vai, câţi oameni am întâlnit în Italia, oameni care aveau
credinţe păgâne şi îşi băteau joc de cele mai mari taine ale noastre! Unul
dintre aceşti oameni, Cobezmic Ferrarski, care îi întrecea pe ceilalţi în
ştiinţă, atunci când a murit le-a spus ucenicilor şi prietenilor săi:
„Bucuraţi-vă împreună cu mine, iubiţilor, căci mâine mă voi odihni în câmpiile
Elizee cu Socrate, cu Platon şi cu toţii eroii!". Într-atât fusese înşelat
de învăţătura păgână!
În Patavia a fost un altul, după el, filosoful Sesa
napolitanul, care atât a urât credinţa noastră şi obiceiurile ei, încât, atunci
când a mers la biserică, le-a spus prietenilor săi: „Să mergem şi noi la
amăgirea comună!".
Cine nu îl ştie pe Angelo Poliziano care a trăit în
Florenţa şi care a ajuns vestit prin necredinţă şi toată necurăţia şi s-a
sfârşit în chip jalnic? Au existat şi alţii, în alte locuri pline de toată
necinstirea, care, într-adevăr, ar fi ridicat de mult altare idolilor dacă nu
i-ar fi cuprins frica în faţa excomunicării de către papă.
Însă trebuie să mă întorc acolo unde am lăsat cuvântul
şi să arăt că voi nu numai că sunteţi înşelaţi de Aristotel şi celelalte
învăţături filosofice şi vă abateţi de la adevărul creştin, dar şi ceea ce
spuneţi spre îndreptăţirea voastră este cu totul vrednic de râs. Căci
îndrăznind să procedaţi aşa, voi pretutindeni îl socotiţi pe al vostru papă
dumnezeiesc, atribuindu-i puterea dată marelui Apostol Petru. Şi cu papa, ca şi
cu o sperietoare, nu încetaţi să îi speriaţi pe oamenii simpli, cugetând greşit
şi în acest caz, precum şi în altele. Căci puterea dată celui mai mare Apostol
(ceea ce însemnă că: dacă ceva este dezlegat sau legat pe pământ, dezlegat sau
legat va fi şi în cer) a fost, de asemenea, dată şi celorlalţi ucenici.
Puterea dată celui mai mare Apostol nu constă în
faptul de a schimba Evanghelia lui Hristos, adică rânduiala şi învăţătura
dumnezeiască atât despre El, cât şi despre Sfânta Treime, ci în faptul de a
ierta păcatele celor ce se căiesc şi a lucra părinteşte la mântuirea lor,
neţinând cont de asprimea canoanelor rânduite, ci, uitându-se la starea sufletească
a celor ce se căiesc, să scurteze sau să prelungească vremea pocăinţei. Iar ca
să nu îndrăznească nicidecum să schimbe ceva foarte mic care este cuprins în Evanghelie,
Domnul a poruncit, zicând:
Deci, cel ce va strica una din aceste porunci, foarte mici, şi va învăţa aşa pe
oameni, foarte mic se va chema în împărăţia cerurilor (Mt. 5, 19).
Oare nu s-a transmis puterea dată celui mai mare
Apostol şi la Episcopii romani de după el, cum ar fi: Silvestru, Celestin,
Leon, Agapit, Agaton, Adrian şi mulţi alţii? Este clar pentru fiecare că s-a
transmis. Care dintre ei a îndrăznit vreodată să schimbe ceva din
dumnezeieştile dogme ortodoxe şi din pravilele şi obiceiurile bisericeşti, până
la al şaptelea Sinod ecumenic? Oare nu s-au aflat toţi în acord cu sfeşnicele
din răsărit, fiind uniţi unii cu ceilalţi prin legătura iubirii în Sfântul Duh,
ocârmuind astfel cu bine bisericile credincioşilor de pretutindeni? Oare nu a
existat pretutindeni o singură mărturisire de credinţă ortodoxă care conţinea
învăţătura despre Mângâietorul Care purcede numai din Tatăl? Oare nu se
săvârşea unul şi acelaşi Botez prin întreita cufundare, aşa cum porunceşte
pravila apostolică? Oare nu exista o singură prescură care conţinea sare şi
drojdie şi se aducea ca jertfă fără de sânge? Şi acestea reies din multe
mărturii, dar mai ales ne-au încredinţat cu privire la ele minunaţii arhierei
Vasile cel Mare şi Ioan Gură de Aur, lăsând bisericilor scrieri despre ele.
Dumnezeiescul Vasile a dus luptă împotriva ereticului
Apollinarie care a spus că Fiul lui Dumnezeu a luat un trup fără minte şi
suflet şi, din această pricină, a rânduit pentru adepţii lui să aducă azimă ca
jertfă, deoarece sarea este chipul minţii omeneşti, potrivit cu cele spuse în
Evanghelie: să aveţi sare în
voi; iar drojdia
închipuie sufletul care însufleţeşte trupul. Luptând împotriva hulei lui
Apollinarie, dumnezeiescul Vasile a lăsat în scrierile sale următorul canon, pe
care trebuie să-l păzească Biserica Sobornicească: „Dacă cineva aduce ca jertfă
azimă, să fie anatema!".
Iar dumnezeiescul Ioan Gură de Aur, ne-a arătat
adevărul, vorbind în cuvântul său despre Cruce astfel: „Cele vechi au trecut,
toate cele noi au venit: acolo chivotul, aici Fecioara, acolo toiagul, aici
Crucea, acolo azima, aici pâinea". Aşa a strălucit adevărul prin aceşti
doi învăţători.
Iar voi ce puteţi să spuneţi împotriva acestora?
Spunând că în trecut a existat porunca azimei, el a pus în faţa ei pâinea.
Astfel, a adeverit că ea ne face părtaşi la jertfa Noului Testament. Dacă voi
ne puneţi în faţa celor spuse de Sfântul Apostol Pavel către corinteni: Curăţiţi aluatul cel vechi, ca să fiţi
frământătură nouă
(1 Cor. 5, 7) şi iarăşi: De
aceea să prăznuim nu cu aluatul cel vechi, nici cu aluatul răutăţii şi al
vicleşugului, ci cu azimele
curăţiei şi ale adevărului (5, 8) noi, ca răspuns la acestea, nu vă vom spune ceva de la noi, ci ceea ce am auzit de la acelaşi Părinte şi învăţător Ioan Gură de Aur, care prin descoperire dumnezeiască a tâlcuit Epistolele Sfântului Apostol Pavel, aşa cum reiese din viaţa lui. El spune astfel: „Sfântul Apostol Pavel, mustrându-i mai întâi pentru faptul că ei au trecut sub tăcere împreună-vieţuirea cu mama vitregă şi au lăsat fără cercetarea cuvenită această fărădelege, îi sfătuieşte [pe coloseni] să se lepede de răutatea cea veche în care au trăit înainte, adică de dobitoceasca şi ticăloasa împreună-vieţuire păgână [de incest], pe care a numit-o metaforic aluatul cel vechi, după cum le-a spus Domnul Apostolilor: Feriţi-vă de aluatul fariseilor, adică de învăţătura lor făţarnică şi de traiul lor nelegiuit. Şi le porunceşte să trăiască în nedospirea curăţiei şi adevărului, adică în obiceiuri sfinte şi curate, aşa cum se cuvine creştinilor să trăiască, numind aceasta sărbătoare".
curăţiei şi ale adevărului (5, 8) noi, ca răspuns la acestea, nu vă vom spune ceva de la noi, ci ceea ce am auzit de la acelaşi Părinte şi învăţător Ioan Gură de Aur, care prin descoperire dumnezeiască a tâlcuit Epistolele Sfântului Apostol Pavel, aşa cum reiese din viaţa lui. El spune astfel: „Sfântul Apostol Pavel, mustrându-i mai întâi pentru faptul că ei au trecut sub tăcere împreună-vieţuirea cu mama vitregă şi au lăsat fără cercetarea cuvenită această fărădelege, îi sfătuieşte [pe coloseni] să se lepede de răutatea cea veche în care au trăit înainte, adică de dobitoceasca şi ticăloasa împreună-vieţuire păgână [de incest], pe care a numit-o metaforic aluatul cel vechi, după cum le-a spus Domnul Apostolilor: Feriţi-vă de aluatul fariseilor, adică de învăţătura lor făţarnică şi de traiul lor nelegiuit. Şi le porunceşte să trăiască în nedospirea curăţiei şi adevărului, adică în obiceiuri sfinte şi curate, aşa cum se cuvine creştinilor să trăiască, numind aceasta sărbătoare".
Vedeţi, oare, cum înţelege acest dumnezeiesc părinte
cugetarea apostolică? El nu a pomenit deloc despre pâinea adusă la Sfânta
slujbă, aşa cum tâlcuiţi voi. Cui ne porunciţi voi să ne supunem: celor care au
strălucit în trecut prin toată sfinţenia şi înţelepciunea dumnezeiască,
Sfântului Vasile cel Mare, Sfântului Ioan Gură de Aur şi tuturor celorlalţi
Sfinţi, sau vouă, celor care încălcaţi cele legiuite de ei şi ne atrageţi
erezia lui Apollinarie? Voi nu puteţi să spuneţi că azimele sunt rânduială
apostolească. Este rânduiala voastră! Iar îndreptăţirea voastră se dă în vileag
prin ceea ce au spus Sfinţii Vasile cel Mare şi Ioan Gură de Aur.
Însă cele spuse aici despre acestea sunt de ajuns
pentru cei care se supun cu înţelepciune tradiţiei Bisericii ortodoxe. De ce?
Pentru că nu trebuie să prelungesc cuvântul pentru cel care stăruie în intenţia
lui. Iar intenţia acestui cuvânt este de a da în vileag ideea voastră greşită
despre potop, pe care voi aţi alcătuit-o cu obrăznicie, vorbind „din pântecele
vostru"[1].
Ce preziceri prooroceşti şi apostoleşti aţi vestit
voi, oamenilor, de aţi răspândit această învăţătură defăimătoare în lume? Cum
aţi zămislit şi aţi scos la lumină acest rod ticălos vrednic de întunericul
peşterilor trotoniene? Oare voi nu ştiţi, oamenilor, că, dacă sunteţi cât de
cât creştini, nu trebuie nici să cugetaţi, nici să scrieţi nimic mai presus de
cele scrise şi lăsate nouă de Prooroci, Apostoli şi de învăţătorii de după ei,
dacă doriţi să cugetaţi drept în domeniul credinţei?
Poate că veţi spune: cine a rânduit acest lucru? L-a
rânduit Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos în Sfânta Evanghelie, unde, dându-i
în vileag pe saduchei, care cugetau nedrept cu privire la înviere, le-a spus: Vă rătăciţi neştiind Scripturile (Mt. 22, 29). Oare aceste
cuvinte nu conţin în mod clar porunca de a nu îndrăzni să cugetăm nimic mai
mult decât cele scrise? El le- a spus cam aşa: „Voi vă rătăciţi pentru că nu
daţi ascultare Sfintei Scripturi, pe care trebuie să o urmaţi în toate şi de la
ea să învăţaţi adevărul". Oare nu acelaşi lucru se cuvine să vi-l spună şi
vouă, latinilor: „Vă rătăciţi neştiind Scripturile, nici puterea lui
Dumnezeu"? Dacă voi aţi fi crezut ceea ce i-a spus Creatorul şi Stăpânul
tuturor dreptului Noe, că nu va mai fi în veci potop de apă pe pământ astfel
încât să piardă tot trupul (Fac. 9, 11) şi că e cu neputinţă ca Dumnezeu să fi minţit (Evr. 6, 18) şi că cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele
nu vor trece (Mt.
24, 35) - dacă voi aţi fi ştiut toate acestea şi le-aţi fi crezut, atunci nu
aţi fi ajuns la o asemenea nebunie. Ce puteţi spune împotriva acestui lucru?
Dacă v-aţi convins de cele spuse, atunci rămâneţi cu noi în adevăr. Sau aveţi
nevoie de leacuri mai puternice? Voi face atunci şi aceasta cu ajutorul lui
Dumnezeu.
Mi se pare că cei ce se menţin în această nebunie
suferă de unul din cele două lucruri: ori nu cred că Însuşi Creatorul poartă de
grijă făpturilor Sale, şi în acest caz sunt necredincioşi; ori cred că El le
poartă de grijă, însă nu tuturor, ci numai făpturilor Sale cereşti, iar pe cele
pământeşti le-a lăsat în seama cârmuirii zodiacului şi planetelor şi aşa
numitului noroc. Însă nici în acest caz nu vor scăpa de învinuirea necredinţei,
căci necredinţa este cuprinsă în egală măsură şi în primul lucru şi în al
doilea. Iar dacă Însuşi Creatorul le poartă de grijă făpturilor
Sale şi Îi pasă de ele, astfel încât fără voia Lui nici pasărea nu cade
în plasă şi nici numărul firelor noastre de păr nu Îi este necunoscut, aşa cum
a spus Domnul în Evanghelie, atunci cum vor putea zodiacul şi planetele să
aducă un asemenea dezastru în creaţia lui Dumnezeu, când Dumnezeu o întreţine
şi o păzeşte cu mâna Lui creatoare?
Iar dacă voi, fiind stingheriţi de adevăr, alergaţi la
ştiinţa astrologică şi spuneţi că ştiinţa astrologică vă învaţă să gândiţi şi
să judecaţi astfel şi nu se poate nicidecum să fie altfel, atunci eu vă voi
spune iarăşi la modul cel mai simplu aşa: pronia nepătrunsă a lui Dumnezeu,
care cârmuieşte, rânduieşte şi ţine totul cu înţelepciune, nu este supusă nici
influenţei stelelor, nici mişcării planetelor, ci stăpâneşte şi rânduieşte
totul aşa cum vrea. Iar Dumnezeu vrea, cu tot dinadinsul, ca totul să fie
cârmuit drept şi înţelept de pronia Lui cea nepătrunsă şi înţeleaptă, şi nu
vrea ca prin influenţa forţată a stelelor şi a zodiacului totul să se
săvârşească în chip nesăbuit şi neuniform, precum huliţi voi, atribuind o forţă
de neînlăturat planetelor şi zodiacului, care v-au înşelat. Dacă ar fi existat
în ele o asemenea forţă, la care visaţi voi, şi dacă totul ar fi fost cârmuit
nu prin voia cea dumnezeiască, ci prin forţa şi mişcarea lor, care ar fi adus
asemenea dezastre, precum spuneţi voi, atunci totul ar fi pierit de mult, fiind
forţat de influenţa puternică a stelelor.
Iar dacă, fiind mustraţi de mine, veţi spune că toate
acestea trebuie să se întâmple cu voia cea dumnezeiască, atunci aduceţi-mi
dovezile din care aţi scos acest lucru: proorociile şi scrierile Apostolilor şi
ale învăţătorilor bisericeşti. Cine a prevestit după Moise, cel ce L-a văzut pe
Dumnezeu, că va fi pe pământ un al doilea potop? Spuneţi-mi dacă aveţi o
asemenea proorocie. Însă nu puteţi să îmi arătaţi, chiar dacă v-aţi trudi la
nesfârşit!
Vreţi să vă dovedesc prin alt mijloc necredinţa celor
ce au scris şi au înţeles aşa? Numai să nu vă tulburaţi, căci a mai rămas
pentru voi nădejdea mântuirii. Dacă vreţi să vă convingeţi că unii s-au înşelat
cugetând în afara Sfintei Scripturi, atunci cuvântul acesta este de ajuns
pentru a da în vileag înşelăciunea lor. Ce li se poate spune despre ceea ce au
adăugat la sfârşitul acestei preziceri diavoleşti, zicând: „Înălţaţi capetele
voastre, o bărbaţi creştini"? Sau voi credeţi că prin această glăsuire vă
adresaţi unor inculţi care nu au minte? Ce altceva spun ei prin această scurtă
expresie dacă nu faptul că, lipindu-se odată de înţelepciunea deşartă a acestui
veac, s-au despărţit de Biserica creştinilor şi, în marea lor nebunie, au
învinuit Sfânta Scriptură? De aceea propovăduiesc cu trufie reaua lor credinţă
şi cu cea mai mare mândrie ne ocărăsc pe noi, cei binecredincioşi,
poruncindu-ne să înălţăm capetele noastre, adică minţile. Mai că nu ne spun:
„O, creştinilor nebuni! Voi, care vă înşelaţi cu scrierile lui Moise şi nu mai
aşteptaţi al doilea potop înainte de sfârşitul cel de obşte! Înţelegeţi, dar,
dacă puteţi, că v-aţi înşelat şi reveniţi-vă din această amăgire!".
Oare nu râdeţi de noi, spunând acest lucru? Oare nu
propovăduiţi o adunare necredincioasă şi păgână, poate cea a caldeilor, ai
cărei părtaşi sunteţi, şi de aceea ne numiţi pe noi: „creştini"? Căci cine
apără concepţiile potrivnice creştinismului şi se leapădă de numele de creştin,
acela, evident, merge pe alt drum. Oare nu cu aceeaşi trufie l-au mustrat
fariseii pe orbul
cel luminat, zicându-i în adunarea lor: Tu eşti ucenic al Aceluia, iar noi suntem
ucenici ai lui Moise
(Ioan 9, 28)?
Dar noi suntem atât de departe de a ne întrista de
acest lucru, încât vă şi mulţumim pentru că ne numiţi creştini, iar capetele
noastre, adică minţile, le înălţăm cât mai sus, adică la înălţimea raţiunii
Sfintei Scripturi şi, luând de acolo luminare din belşug, cântăm împreună cu Proorocul David: Spusu-mi-au călcătorii de lege deşertăciuni, dar
nu sunt ca legea Ta, Doamne (Ps. 118, 85). Şi iarăşi: Certat-ai pe cei mândri; blestemaţi sunt cei ce
se abat de la poruncile Tale (Ps. 118, 21). Cine sunt călcătorii de lege dacă nu
aceia care, prin ticălosul „Almanah", spun că din pricina apropierii
planetelor şi a zodiacului iau naştere transformări şi schimbări ce nu au
existat la început? Cei ce spun acest lucru nesocotesc legămintele sfinte ale
lui Dumnezeu date dreptului Noe, în care Stăpânul cel iubitor de oameni nu o
dată, ci de multe ori îl întăreşte pe acesta cu cuvinte ce exprimă marea grijă
părintească, deosebita atenţie şi neschimbarea legământului.
Să fie aduse aici cuvintele cele sfinte ale Stăpânului
tuturor către dreptul Noe, ca să arate neamului omenesc marea grijă şi pronie a
lui Dumnezeu pentru restul creaţiei. De asemenea să arate că El şi pedepseşte
şi miluieşte cu dreaptă măsură şi că prin porunca Lui dumnezeiască ţine şi
cârmuieşte totul cu înţelepciune şi cuviinţă, iar nu prin lucrarea nesăbuită şi
necuviincioasă a zodiacului şi a planetelor.
Însă înainte de a pomeni cele spuse de Dumnezeu lui
Noe, să ne îndreptăm atenţia spre faptul că, după mărturia Dumnezeieştii
Scripturi, Stăpânul tuturor trimite cu dreptate necazuri asupra oamenilor din
trei motive: fie pentru viaţa desfrânată şi necurăţia care au sporit, fie
pentru necredinţa şi neascultarea faţă de El, fie pentru încălcarea poruncilor
Lui. Pentru primul motiv slujesc ca dovadă contemporanii lui Noe şi, de
asemenea, Sodoma şi Gomora. Pentru al doilea Faraon şi tot Egiptul, care
ajunseseră la mare necredinţă şi nu se supuneau deloc Stăpânului tuturor,
neţinând cont de nenumăratele minuni pe care le făcuse Moise înaintea lor. Iar
pentru al treilea, poporul israelit care, după ce a ajuns la pământul
făgăduinţei, pentru încălcarea poruncilor Stăpânului a fost prigonit de mii de
ori de străini, iar mai târziu a fost luat în robie de babilonieni.
Nu degeaba vă vorbesc despre acestea, ci ca să arăt falsitatea
proorociei „Almanahului" despre potop şi să vă arăt şi faptul că vorbirea
lui deşartă nu este numai ticăloasă, pentru că se opune fără ruşine Stăpânului
tuturor şi lui Moise, celui plăcut Lui, ci este cu totul plină de nesăbuinţă şi
nebunie. Căci ea [proorocia] nu înfăţişează nici unul dintre motivele pomenite
mai sus, pentru care, de obicei, Stăpânul tuturor îi pedepseşte pe călcătorii
de lege, aşa cum s-a spus, ci aduce numai un motiv: mişcarea iraţională a
planetelor şi a zodiacului. Din aceasta reiese că ea suferă de o mare
necredinţă, deoarece atribuie cârmuirea întregii creaţii unui lucru neînsufleţit şi nesimţitor,
iar nu lui Dumnezeu Care, potrivit cu cuvintele Apostolului, ţine toate cu cuvântul puterii Sale. Dar deja este timpul să ne
îndreptăm atenţia la făgăduinţa de mai sus, să scoatem mai bine în vileag
deşarta proorocie a „Almanahului" şi să arătăm că este mincinoasă şi
hulitoare.
Creatorul şi Păzitorul tuturor are grijă de mântuirea
noastră şi niciodată nu trimite asupra noastră pedepse fără motiv, iar acest
lucru reiese din celelalte cugetări şi întâmplări ale Scripturii, mai ales din
relatarea Sfintei Scripturi despre potopul din timpul lui Noe. Despre acesta este scris aşa: Pământul însă se stricase înaintea feţei lui
Dumnezeu şi se umpluse pământul de silnicii (Fac. 6, 11). Aceste cuvinte conţin în ele învinuirea
vieţii noastre desfrânate şi îndreptăţirea judecăţii lui Dumnezeu: El nu
trimite nici o pedeapsă fără motiv, ci se îngrijeşte părinteşte de trezirea
noastră atunci când noi ne îndepărtăm de El fără putinţă de întoarcere. Apoi,
arătând iubirea de oameni a Stăpânului şi faptul că El râvneşte puternic la mântuirea noastră, spune: Şi a căutat Domnul Dumnezeu spre pământ şi iată
era stricat, căci tot trupul se abătuse de la calea sa pe pământ (Fac. 6, 12).
Prin expresia a căutat, este arătată iubirea nespusă a Stăpânului către noi,
căci şi noi ne desfătăm şi nu ne mai săturăm de vederea celor pe care îi iubim,
astfel încât nimic nu ne poate abate privirile de la ei. Mai departe spune: Atunci a zis Domnul Dumnezeu către Noe: Sosit-a
înaintea feţei Mele sfârşitul a tot omul, căci s-a umplut pământul de
nedreptăţile lor, şi iată Eu îi voi pierde de pe pământ (Fac. 6, 13).
Stăpânul cel iubitor de oameni a binevoit să se judece
cu făpturile mâinilor Sale, ca să arate că El nu Se bucură de pieirea oamenilor, ci că ei
înşişi sunt vinovaţi de pieirea lor. Sosit-a sfârşitul spune, adică a sosit vremea răsplăţii şi a dreptei
judecăţi. Şi mai spune: de mult îndur Eu fărădelegile voastre. Şi zicând: s-a umplut pământul de nedreptăţile lor, El a arătat motivul, pentru
care i-a osândit la pieire. De asemenea, spune: nu Eu sunt vinovat de pieirea
lor, ci ei înşişi prin fărădelegile lor au dus la mânie îndelunga Mea răbdare.
Apoi îi descoperă dreptului Noe şi calea pierii lor, zicând: Şi iată Eu voi aduce asupra pământului potop de
apă, ca să pierd tot trupul de sub cer, în care este suflu de viaţă, şi tot ce
este pe pământ va pieri (Fac. 6, 17).
De ce este adăugat aici: Şi iată Eu? Ar fi fost de ajuns să spună voi aduce. Să nu credem că aceasta în zadar este spusă aşa.
Pentru că în acel timp avea mare trecere vicleşugul astrologiei, care îşi
dobândise începutul de la Set, aşa cum scrie istoricul evreu Iosif [Flaviu], şi
pentru că mulţi dintre oamenii de atunci, ca şi cei de astăzi, aveau concepţii
greşite, atribuind totul zodiacului, mişcării planetelor şi norocului. De aceea
Stăpânul cel iubitor de oameni, adaugă această expresie în chip părintesc şi
pentru mustrarea lor: Şi iată
Eu, ca şi cum ar
spune: oamenilor, nu daţi atenţie învăţăturilor mincinoase ale celor ce vestesc
din pântecele lor. Nu zodiacul va trimite apă pe pământ, datorită apropierii
dintre el şi celelalte stele, ci Eu, voia Mea, sfatul Meu şi porunca Mea
vor deschide de sus jgheaburile
cerului, iar jos toate izvoarele adâncului (Fac. 7, 11) şi astfel va
pieri tot trupul.
Iar faptul că
nu va mai fi un asemenea potop ne învaţă clar tot Sfânta Scriptură, care ni-L înfăţişează
pe Creator vorbind astfel: Iar Domnul
Dumnezeu a mirosit mireasmă bună şi a zis Domnul Dumnezeu în inima Sa: Am
socotit să nu mai blestem pământul pentru faptele omului, pentru că cugetul
inimii omului se pleacă la rău din tinereţile lui şi nu voi mai pierde toate vietăţile, cum am făcut (Fac. 8,
21).
Ce poate fi mai convingător şi mai adevărat decât
aceste cuvinte scurte? Creatorul Însuşi vorbeşte cu Sine, întărindu-ne şi
făcându-ne încrezători, ca pe viitor să nu ne mai temem şi să nu mai aşteptăm ceva
asemănător. De aceea, adaugă şi motivul: pentru că cugetul omului se pleacă la rău din
tinereţile lui şi
el nu poate, fiind trupesc, să se elibereze de dorinţele şi poftele trupeşti,
pentru care Eu ar trebui să îi pierd des de pe pământ. Acest lucru nu este
propriu bunătăţii Mele şi de aceea trebuie să Mă îngrijesc de ei prin îndelungă
răbdare, pace şi diferite pedepse. Pentru aceasta, Stăpânul şi Domnul cel
iubitor de oameni, întărindu-ne mai mult, repetă acelaşi cuvânt, zicând: nu voi mai pierde toate vietăţile, cum am făcut.
Acestea ar trebui să fie de ajuns dacă acest cuvânt al
meu ar ajunge la oamenii înţelepţi, pentru deplina încredinţare că nu trebuie
să mai aşteptăm un potop pentru toată lumea. Dar pentru că acest cuvânt se
referă la latinii care sunt orbiţi mai mult decât toţi oamenii de vicleşugul
păgân şi de învăţătura diavolească a caldeilor, să cercetăm şi celelalte
cuvinte prooroceşti şi sfinte cu care Stăpânul cel iubitor de oameni l-a
întărit pe dreptul Noe, iar prin el pe tot neamul omenesc, ca să nu se mai
teamă în veci de un asemenea dezastru.
Cuvintele
Sfintei Scripturi sunt următoarele: Iată
Eu închei legământul Meu cu voi, cu urmaşii
voştri. Şi cu tot sufletul viu, care este cu voi (Fac. 9,
9-10). Apoi, repetând, spune acelaşi cuvânt: Şi închei acest legământ cu voi, că nu voi mai pierde tot
trupul cu apele potopului şi nu va mai fi
potop, ca să pustiiască pământul (Fac. 9,
11).
Ce poate fi mai clar sau mai convingător decât aceste
cuvinte? Priviţi, orbilor, şi auziţi, surzilor, şi, dacă puteţi, înţelegeţi,
nesăbuiţilor, Cine spune acestea! Şi, înţelegând, îngroziţi-vă de faţa Domnului
Savaot, Făcătorul tuturor, Care pe toate le creează şi le schimbă aşa cum vrea, cu cuvântul puterii Lui. El ne făgăduieşte şi ne spune
că nu mai trebuie să ne temem de un asemenea dezastru, iar voi fără ruşine
spuneţi că va fi potop datorită acţiunii stelelor. Cine a spus şi a întărit
lucrul acesta?
Oare nu îl auziţi pe Isaia care spune clar: Iată hotărârea pentru tot pământul, iată mâna
întinsă peste toate neamurile! Dacă Domnul Savaot a hotărât, cine Il va putea
împiedica? Şi dacă mâna Lui stă întinsă, cine o va întoarce la loc? (Isaia 14, 26-27). Aţi înţeles
voi, oare, din aceste cuvinte sfinte, tăria şi statornicia făgăduinţei
Atotţiitorului Dumnezeu şi ale adevărului Lui? Sau încă vă mai menţineţi în
neascultarea cea dragă vouă şi în aplecarea către ceartă sau, mai bine zis, în
necredinţă?
Dacă voi aţi fi crezut Sfânta Scriptură şi aţi fi
îndreptat auzul vostru cu atenţie către ea, atunci nu aţi fi căzut în aceste
prăpăstii ale hulei. Dar, ca să nu prelungesc fără măsură cuvântul, aducând
toate proorociile, care sunt foarte multe, voi mai spune ceva scurt şi cu
aceasta voi încheia. Căci oricine menţionează proorociile trebuie să înţeleagă
foarte bine avertismentul cuprins în ele.
Aşadar, noi, o, oamenilor, prin harul lui Hristos,
fiind de la început creştini, educaţi în învăţăturile şi predaniile Apostolilor
şi ale Părinţilor, şi păzind cu evlavie şi neschimbate cele adeverite şi
pecetluite de ei, aşa cum am învăţat, cum am crezut, cum păzim şi cum
mărturisim împreună cu ei, aşa vă scriem şi vouă, nespunând nimic de la noi,
nici născocind noi înşine ceva, aşa cum, după cât se pare, îndrăzniţi să faceţi
voi. Însă, împrumutând dovezi din Sfânta Scriptură şi explicând acestea cu
tâlcuirile Sfinţilor Părinţi, noi ne întărim astfel pe noi înşine, primind
lumina raţiunii, pe care o dăruim celor ce strălucesc prin credinţă.
Vă rugăm, lepădaţi şi voi orice împotrivire şi orice
trufie care se nasc din pricina raţiunii false în cei ce se lipesc fără băgare
de seamă de ea, şi primiţi cu credinţă această bucurie şi, împreună cu Proorocul David,
spuneţi-I întotdeauna, cu smerenie, Stăpânului tuturor: Că eram fără de minte şi nu ştiam; ca un dobitoc
eram înaintea Ta. Dar eu sunt pururi cu Tine (Ps. 72, 22). De ce spune el acest lucru? El spune:
eu am înţeles, o Stăpâne, că taina judecăţilor Tale este un adânc nepătruns şi
neînţeles al raţiunii Tale dumnezeieşti. Eu nu sunt decât un vierme, nu sunt
om, şi de aceea mă mulţumesc cu ceea ce am primit de la învăţătorii dinaintea
mea şi la acestea mă limitez şi nimic mai mult nu cercetez, căci ştiu neputinţa
cugetului meu. De aceea eu socotesc că este drept să primesc cu simplitate şi
fără discuţie sfintele Tale porunci, judecăţi şi învăţături, aşa cum dobitocul
cel supus pântecelui primeşte sarcina aşezată de stăpân pe el şi merge acolo
unde îl îndrumă stăpânul. Eu aplic acest lucru faţă de mine pentru a fi
întotdeauna cu Tine, nedespărţit de harul Tău dumnezeiesc.
Căci nu se poate, o, oameni buni, să intre cineva în
Împărăţia cerească făgăduită nouă, dacă nu o primeşte ca un copil, adică dacă
nu primeşte cu simplitate şi fără cercetare dumnezeiasca învăţătură care ne-a
fost descoperită despre Înalta Treime şi ceea ce ne-a fost propovăduit şi
întărit de Părinţii purtători de Dumnezeu de la cele şapte Sinoade ecumenice,
fie că sunt tâlcuiri, obiceiuri sau canoane. Căci ei nu au spus de la sine, ci
prin ei a vorbit Duhul Sfânt Care purcede de la Tatăl, aşa cum ne-a arătat
Domnul, lăsându-ne învăţătura despre El, şi Care este de o fiinţă cu Fiul, aşa
cum ne învaţă Sfântul Chiril cel Mare şi toţi Sfinţii. Aşa cum cauza Celui
Unuia Născut este numai Tatăl, aşa şi cauza Mângâietorului este numai Tatăl,
Care Îl purcede, iar Persoanele dumnezeieşti sunt egale în toate, tocmai
datorită cauzei (dumnezeirii lor).
Fiul nu este lipsit de egalitatea cu Tatăl, precum
spuneţi voi, chiar dacă El nu Îl purcede pe Duhul, exact aşa cum Duhul nu este
lipsit de egalitatea cu Tatăl şi Fiul, chiar dacă nu Îl naşte împreună cu Tatăl
pe Fiul. Aceasta este îndreptăţirea voastră copilărească, ce vă atrage în
gândirea satanică şi vă duce în prăpastia lui Savelie. Aceia care mărturisesc
că Duhul Sfânt purcede şi de la Fiul, ca şi cum Fiul ar fi o cauză, trebuie să
îngăduie unul din cele două lucruri: Persoana Tatălui trebuie să Se unească cu
Persoana Fiului ori după fiinţă ori după Persoană, atunci când Ei Îl purced pe
Mângâietorul. Dar dacă voi spuneţi că Ei Se unesc după fiinţă, atunci ideea nu
numai că pare nepotrivită, dar conţine în ea o mare hulă, căci în toate cele
trei Persoane fiinţa este una singură şi nedespărţită. Unind după fiinţă
Persoana Fiului cu Persoana Tatălui, voi, evident, îl separaţi pe Mângâietorul
de această unire într-o fiinţă. Iar acest lucru este mai presus de orice hulă!
Iar dacă spuneţi că Ele se unesc după Persoană, atunci luaţi seama cum vă daţi
în vileag, apărând erezia lui Savelie, căci Persoanele nu se unesc, potrivit cu
învăţătura tuturor Sfinţilor teologi, şi nu se amestecă între ele.
Multe alte neghiobii care se ascund în învăţătura
voastră ar putea fi scoase la iveală; însă nu mai este timp să vorbesc despre
ele în această epistolă care se apropie deja de sfârşit. Domnul le porunceşte clar în
Sfânta Evanghelie celor ce cred în El: Cine nu este cu Mine este împotriva Mea şi cine
nu adună cu Mine risipeşte (Mt. 12, 30). Şi iarăşi: Oile Mele ascultă de glasul Meu; iar după un
străin, ele nu vor merge, ci vor fugi de el, pentru că nu cunosc glasul străinilor (Ioan 10, 27;5).
Aceia care schimbă şi răstălmăcesc, prin adaosuri
străine, credinţa apostolică lăsată de cele şapte Sinoade ecumenice, nu sunt cu
Hristos şi nu adună cu El, ci risipesc. Iar acest lucru reiese atât din multele
dovezi de netăgăduit, cât şi din faptul că ei nu se tem să moştenească
nenumăratele blesteme şi anateme ale Sfintelor Sinoade, încălcând învăţăturile apostoleşti şi dispreţuind propovăduirea şi predaniile Sfinţilor Părinţi.
Iar dacă doriţi şi voi să fiţi
cu Hristos şi să adunaţi cu El bogăţia adevăratei învăţături dumnezeieşti şi să
scăpaţi de acele blesteme înfricoşătoare, atunci păziţi fără cercetare
învăţătura lăsată de Domnul şi, de asemenea, predaniile şi îndrumările
Sinoadelor ecumenice, ca nişte prunci nevinovaţi, hrănindu-vă din vasul
evanghelic cu laptele cel dulce, până când veţi ajunge la bărbatul desăvârşit, spunând ca Apostolul, la măsura vârstei
deplinătăţii lui Hristos. Atunci va fi de ajuns pentru noi acest răspuns, iar
vouă vă va fi în chip deosebit prieten şi răsplătitor Hristos, Care vă va spune: Bine, slugă bună şi
credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră
întru bucuria Domnului tău (Mt. 25, 21).
nenumăratele blesteme şi anateme ale Sfintelor Sinoade, încălcând învăţăturile apostoleşti şi dispreţuind propovăduirea şi predaniile Sfinţilor Părinţi.
