Mihail Urzica Minuni si false minuni 4

PARTEA A DOUA

PUNCTE DUBIOASE COMUNE LA DIFERIŢI PRESUPUŞI „ILUMINAŢI" ŞI „PROFEŢI" '

CAZURI CONTEMPORANE

În diferitele cazuri de „teofanie" de care ne ocupăm în cele de faţă, se constată dintru început o serie de puncte comune foarte dubioase, care apar în toate presupusele revelaţii petrecute în ultima vreme la noi în ţară.

Aşa, de pildă, se pot menţiona următoarele:

1. Uşurinţa de a crede în vedenii

De îndată ce unul dintre aceşti vizionari a avut o arătare, el a primit-o fără nici o rezervă şi i-a acordat toată încrederea.

Într-adevăr, cum i s-a arătat unuia o vedenie în chipul Maicii Domnului acela a şi crezut că este însăşi Maica Domnului, cum i s-a arătat altuia o vedenie în chipul lui Hristos el a şi crezut că este însuşi Hristos, cum i s-a arătat altuia un moş spunînd că este Dumnezeu, acela, fără ocol, a şi crezut că este ÎnsuşiDumnezeu.

Asemenea s-au mai arătat chipuri de Arhangheli, de

îngeri şi de Sfinţi... şi toţi au crezut că erau într-adevăr Arhangheli, Îngeri şi Sfinţi.

Pe cîtă vreme, experienţa pustnicească ne învaţă că sfinţii şi toţi cuvioşii păstrau totdeauna cea mai mare rezervă faţă de asemenea arătări şi refuzau să creadă în spusele vedeniilor. Este atît de pilduitoare pomenirea care ni se face în Pateric cu acel cuvios bătrîn care, rezistînd în toate chipurile lucrărilor diavoleşti ce se făceau împotriva lui, a avut într-o zi o vedenie care i-a spus:

„Eu sînt Hristos". Iar bătrînul, văzîndu-1 pe el, şi-a închis ochii săi. Şi diavolul i-a zis: „Pentru ce îţi închizi ochii ? Caută de mă vezi, că eu sînt Hristos". Răspuns-a lui bătrînul: „Eu nu vreau să văd pe Hristos cu ochii mei aici, în lumea această'. Acestea auzind diavolul, s-a făcut nevăzut (Patericul pp. 318-319, Tipografia Cozia a Sf. Episcopii a Rîmnicului).

De asemenea, mai mulţi îngeri arătîndu-se în vedenie unui alt bătrîn, l-au întrebat: „Voieşti să vezi pe Hristos ?" Şi le-a răspuns lor: „anatema vouă şi aceluia pentru care ziceţi; că Hristosului meu cred, Carele a zis: «De va zice vouă cineva, iată aici e Hristos sau iată-L acolo, să nu credeţi». Şi auzind dracii s-au făcut nevăzuţi" (Patericul p. 325, aceeaşi ediţie 1930).

Dar în afară de aceste pilde şi de altele asemănătoare, experienţa vieţii creştine ne învaţă despre atîtea cazuri nenorocite, în care cuvioşii părinţi şi-au pierdut mîntuirea, pentru că s-au lăsat lesne crezători unor astfel de vedenii.

Aşadar, din primul punct comun tuturor acestor vizionari, despre care se pomeneşte în lucrarea de faţă, reiese marea uşurinţă de care au dat dovadă aceştia, acceptînd fără rezervă spusele vedeniilor şi arătîndu-se cu totul lipsiţi de grijă în fixarea identităţii adevărate a acelor vedenii. Pe de altă parte, toţi s-au crezut vrednici de a fi aleşii lui Dumnezeu şi de a primi solii cereşti.

2. Spectacolul semnelor „ suprafireşti"

Un alt fapt fundamental este acela al belşugului de vedenii, înfăţişate în toată gama puterilor cereşti fiecăruia dintre aceşti vizionari. Tuturor acestora li se perindă pe dinainte multe şi nenumărate semne; pe cîtă vreme, se ştie cît este de mare iconomia lui Dumnezeu în facerea de minuni.

De asemenea, este de observat că felurite apariţii luminoase, aureole, cruci strălucitoare, porumbei zbu­rători, vedenii şi alte asemenea semne „suprafireşti" s-au arătat şi multor pelerini veniţi dinadins la locurile „minunilor", în dorinţa de a vedea şi ei asemenea arătări. Aşa de pildă:

„În toate aceste cazuri, cei în cauză văd la Maglavit, cînd ascultă propovăduirea ciobanului, diferite chipuri omeneşti ce plutesc în aer, sub formă de nori sau raze luminoase şi pe care ei le socotesc cu toată convingerea ca închipuiri ale lui Dumnezeu". (Din referatul P. C. Consilier Cultural Pr. D. Cristescu adresat P. S. Episcop al

Rîmnicului la 30 iulie 1935).

„...Văd desprinzîndu-se - scrie P. C. Părintele Dumitru Antal - din făptura ciobanului şi ridicîndu-se în sus umbra unui bust alburiu cu plete ondulate şi răsfrînte pe umeri ca de moşneag bătrîn... La exclamaţia mea că văd figura pe nori, spun şi alţii că o văd. Alţii se plîng că ei nu văd nimic. Cam de la jumătatea cuvîntării apare deasupra capului ciobanului un evantai fin de raze alburii. Din spatele ciobanului s-a proiectat o figură alburie..." etc. (din cartea „Ce-am văzut la Maglavit" pp. 14-15, Tip. Cărţilor Bisericeşti).

Aceleaşi relatări le dă şi P. C. Preot D. Roman în cartea sa „La Maglavit" p. 14, P. C. Pr. Ouatu în „Maglavitul", Dr. Nicolăescu Plopşor etc.

Din convoiul sutelor de mii şi milioane pe pelerini care s-a scurs pe la Maglavit, mulţi nu au văzut nimic din toate aceste vedenii şi apariţii luminoase; unii au văzut puţin, alţii au văzut mai mult şi pe măsură ce unii sau alţii se „învredniceau" să vadă închipuiri de îngeri, lumini şi sfinţi, se socoteau mai curaţi la suflet şi mai plăcuţi înaintea lui Dumnezeu. Aşadar, ispita trufiei se producea şi lucra asupra mulţimii.

Deci, într-o covîrşitor de mare măsură, toate aceste fenomene au devenit certificatele de aprobare ale „minunilor" petrecute la locurile arătărilor.

Anumiţi credincioşi au fost ispitiţi să creadă că apariţiile luminoase de cruci ar fi fost indiciul cel mai sigur că asemenea minuni sînt de la Dumnezeu.

Aceasta este însă o credinţă greşită. De fapt, acea putere luciferică care poate îmbrăca chipul Sfinţilor, al Arhanghelilor, al Maicii Domnului şi chiar al lui Hristos, nu poate oare, prin propriile noastre facultăţi, să facă o mistificare şi a semnului crucii ? Să nu ne lăsăm înşelaţi!

„Demonii - scrie Sfîntul Damaschin în Dogmatica sa - nu au nici stăpînire, nici putere contra cuiva, decît numai dacă li se îngăduie de Dumnezeu în scopul mîntuirii, cum este cazul cu Iov şi după cum este scris în Evanghelii despre porci (Matei 8, 30-32). Dar o dată ce Dumnezeu le îngăduie, au putere, se schimbă şi iau forma pe care o vreau dupâ fantezia lor" („Dogmatica", Izvoarele Ortodoxiei, Edit. Librăriei Teol. Buc. p. 65).

În această privinţă, un mare trăitor de viaţă ascetică, Ioan al Crucii, ne sfătuieşte „de a en feri de orice fel de descoperiri şi de a nu le dori. În orice caz, sîntem legaţi de a le destăinui la un cît mai încercat duhovnic, ca nu cumva să le înţelegem greşit. Este iarăşi bine să ne ferim de asemenea descoperiri, nu numai fiindcă acestea sînt foarte uşor născocite de demoni, dar fiindcă un suflet care le-ar dori sau care s-ar complace în ele s-ar împotmoli în deşertăciuni" („Suirea Carmelului").

Drept urmare, constatarea unor semne cu caracter „suprafiresc" nu poate fi un indiciu că astfel de semne sînt
o lucrare dumnezeiască. În cazul că asemenea fapte nu pot fi lămurite cu deplină înţelegere de către duhovnicii cărora ne mărturisim, pentru a şti de ce esenţă este o descoperire pe care am fi avut-o, datori sîntem să rămînem în rezervă pînă se va face lumină. Şi dacă alte semne, vedenii sau vise ni s-ar mai repeta, se va putea înţelege adeseori din conţinutul lor din ce izvor provin; căci, pînă la urmă, ce este de la Dumnezeu se va arăta că este de la Dumnezeu, iar ce este de la Satana se va trăda că este de la Satana.

3. Nesocotirea Sfintelor Taine

Un alt fapt, cu totul izbitor, care apare în cercetarea acestor fenomene, este completa lipsă a elementului euha- ristic din toate predicile şi chemările acestor vizionari.

Într-adevăr, toţi îndeamnă lumea spre pocăinţă, ca să vină pe la crucile ridicate pe locurile arătărilor, iar acolo să-şi plîngă păcatele.

Ei nu îndeamnă însă pe nimeni să se împărtăşească, adică să-L primească cu adevărat pe Hristos, în gîndul că

Sfînta împărtăşanie este o condiţie esenţială a mîntuirii, fără de care nu putem dobîndi viaţa veşnica.

(Bineînţeles însă că, pentru cine trăieşte în cîrdăşie cu păcatul şi în neascultare faţă de Biserică, însăşi împărtăşirea cu Sfintele Taine nu înseamnă mîntuire, ci osîndirea în focul cel veşnic).

În predica lui Petrache Lupu ni se vorbeşte răspicat:

„«Moşul» spune că ne iartă, fraţilor, dacă nepocăim la

Cruce " („Maglavitul" Pr. Ouatu, p. 53).

Sau: „Mergeţi măi fraţilor, la buturugă, mergeţi la Cruce, staţi acolo şi vă rugaţi să vă ierte Dumnezeu păcatele".

De asemenea, din arătările pe care le-a avut Vasilica Barbu, ni se vestesc următoarele:

„...să spui la săteni, să faceţi o cruce cu chipul Mîntuitorului pe ea, pentru iertarea păcatelor voastre" (I­a vedenie p. 22. „Minunile din com. Tudor Vladimirescu", Tip. Mînăstirea Cernica 1939).

Astfel de îndemnuri li s-au dat şi celorlaţi vizionari: lui Bănică Doleanu din Cassota-Buzău, fetiţei Măria din Floreasca şi altora.

Aşadar, ni se iartă păcatele dacă mergem la Crucea de la Maglavit sau la crucea din com. Vlad Ţepeş sau dacă ridicăm o cruce în com. Tudor Vladimirescu sau dacă ne pocăim la „buturugă" !...

De unde însă asemenea susţineri ? Căci dacă plîngerea pentru greşelile noastre este o dovadă de căinţă, în schimb,

iertarea de păcate nu o putem obţine printr-o simplă pocăinţă la o „cruce", ci numai prin împărtăşirea cu Sfintele Taine.

Spovedania la duhovnic a fost dinadins lăsată de Dumnezeu, pentru curăţirea de păcate şi pentru a dobîndi astfel iertarea.

Prin urmare, adevărata pocăinţă se face numai la du­hovnic, singurul care are puterea de a lega şi de a dezlega.

Iar Euharistia desăvîrşeşte totul şi ne uneşte cu Hristos.

Căci „Domnul va zice: adunaţi-Mi toate slugile Mele

cele cuvioase, care au făcut legătura cu Mine prin jertfă' (Psalmul 49, 5).

Este de observat că Sfînta Măria Egipteanca, care s-a nevoit o viaţă întreagă în pustie, cu atît de mare plîngere încît izbutise să trăiască ca îngerii, totuşi nu primise dezlegare pentru păcatele ei, pînă cînd, prin mila Domnului, n-a descoperit-o în pustie Avva Zosima, căruia i s-a spovedit şi care, după un an, i-a adus Sfîntul Trup şi Sînge al Domnului, ca să se împărtăşească şi astfel să poată să se săvîrşească din viaţă.

Nu încape îndoială că, la orice cruce, ca şi în faţa oricărei sfinte icoane, ne putem ruga cît de mult şi bine vom face, dar nu Crucea ca valoare spirituală exclusivă ne poate ierta şi dezlega de păcate, ci numai împărtăşirea cu Sfintele Taine ale Domnului printr-o cît mai mare pocăinţă a noastră şi în deplină ascultare faţă de Biserică. Orice abatere de la acest adevăr este o rătăcire.

Aceasta este şi sminteala mare a tuturor protestanţilor, care şi-au tăiat craca mîntuirii de sub picioare cînd, într-un fel sau altul, s-au lipsit de nepreţuitul dar al Sfintelor Taine lăsate de Dumnezeu în aşezămîntul sfînt al Bisericii Sale celei adevărate.

Iată astfel că elementul central şi hotărîtor al mîntuirii, Euharistia la care drept credinciosul nu capătă acces decît prin spovedanie şi prin duhovnicie, lipseşte cu
desăvîrşire la toţi aceşti vizionari. Şi totuşi, Domnul spune: „Adevărat vă spun că dacă nu mîncaţi trupul Fiului Omului şi dacă nu beţi sîngele Lui, n-aveţi viaţa în voi înşivă". Sau: „Cine mănîncă trupul Meu şi bea sîngele Meu, are viaţa veşnică şi Eu îl voi învia în ziua de apoi" (Ioan 6, 53-54).

În schimb, Satana, care se fereşte de focul mistuitor al sîngelui şi trupului Domnului Hristos, caută prin toate căile să abată lumea din calea adevărată şi sigură a mîntuirii.

În această privinţă, mai degrabă ne-ar îndemna vicleanul să postim toată viaţa sau să facem nesfîrşite metanii sau să facem milostenii, decît să mergem să ne spovedim şi să luăm Sfînta împărtăşanie, care ne uneşte cu Dumnezeu.

Deci, ce ne va fi nouă să-L mărturisim pe Hristos, dacă nu ne vom împărtăşi cu Hristos ? Dar ce vom dobîndi primind Sfintele şi dumnezeieştile Taine, dacă ne vom împărtăşi cu nevrednicie ?

O spune Apostolul Pavel: „Cine mănîncă pîinea aceasta sau bea paharul Domnului în chip nevrednic, va fi vinovat de trupul şi sîngele Domnului. Căci cine mănîncă şi bea îşi mănîncă şi bea osînda lui însuşi, dacă nu deosebeşte trupul Domnului" (I Corinteni 11, 27-29).

Drept urmare, Sfînta Împărtăşanie fiind darul de răscumpărare al păcatelor noastre pentru viaţa veşnică, o condiţie esenţială de mîntuire în Ortodoxie este

5                                                 5

duhovnicia; iar dacă această condiţie lipseşte din viaţa creştinului, omul acela este ca şi o cetate nepăzită, unde pot pătrunde uşor orice vrăjmaşi. Cu atît mai mult însă, în manifestarea pe teren mistic a unor pretinşi iluminaţi, izvorul lor de inspiraţie devine mai dubios cînd din toate cuvîntările lor lipseşte elementul euharistie şi acela al duhovniciei.

4. Precumpănirea grijii pămînteşti

Se relevă, în chip cu totul deosebit, stăruinţa foarte mare pe care o depun toţi presupuşii profeţi de care ne ocupăm, asupra elementelor materiale ale vieţii.

Prin spusele vedeniilor lor, aceştia pun tot preţul şi cîntărirea pe cele vremelnice. Pedeapsa lui Dumnezeu ei o mărginesc întotdeauna la roadele cîmpului şi la starea sănătăţii noastre; în schimb problema mîntuirii lipseşte.

Petre Lupu spune: „E rău de noi, fraţilor, dacă nu ne pocăim cu vorba pe care m-a trimis pe mine Moşul, căci n-ai cu ce ţine nimic: nici bou, nici cal, nici oaie, nici porc, nici pasăre, nici nimic..." („Maglavitul", Pr. Ouatu p. 54, Tip. „Oastea Domnului" Sibiu 1935).

Sau: „Dacă ne lăsăm de faptele noastre rele, ne dă sănătate, ne dă grîu, ne dă porumb, ne dă de toate"...

Sau: „Dacă ne pocăim, România are muncă, Dumnezeu dă de toate. E belşug şi trăieşte bine toată ţara" (p. 60)

Chiar şi în orice rugăciune a lui, Petre Lupu este preocupat de aceleaşi „idei".

El se roagă cu deosebire pentru sănătate: „Dumnezeu să nu mai canonească lumea cu boală grea".

Din toate rugăciunile lui lipseşte preocuparea de mîntuire a lumii.

La cele de mai sus, putem adăuga că: dacă e drept că profeţii Vechiului Testament vorbeau şi ei în felul acesta, vestind pedepse şi răsplătiri materiale, aceasta se întîmpla tocmai prin faptul că în acea vreme mîntuirea sufletului nu era încă cu putinţă, deoarece toţi, chiar şi cei drepţi, mergeau în locuinţa morţilor, în Şeol, unde aşteptau slobozirea lor de către Mîntuitorul Hristos, Care nu venise încă. Dar ceea ce era firesc pentru profeţii Vechiului Testament, nu mai e firesc pentru un profet al Noului Tes­tament, care ştie că Hristos a venit în lume şi a sfărîmat porţile iadului, ridicînd mai presus de orice, pentru toţi credincioşii, grija mîntuirii sufletului.

Căci, ce pot însemna roadele cîmpului pe care le-am dori cu atîta precădere, dacă ne abatem de la calea adevărului ?

Şi ce poate însemna o credinţă oricît de mare, în care sîntem preocupaţi de bunătăţile vremelnice şi nu de mîntuire ?

Răspicat spune în această privinţă Sfîntul Apostol Pavel:

„Dacă numai pentru viaţa aceasta ne-am pus nădejdea în Hristos, atunci sîntem mai de plîns decît toţi oamenii" (I Corinteni 15, 19).

5. Mistificări

După cum se ştie, aproape în toate locurile arătărilor, unde a fost vorba de „revelaţii", vizionarii care fuseseră în legătură cu acele puteri nevăzute, şi potrivit cu cererea acelor năluciri, s-au adresat preoţilor, spre a veni să slujească la locul vedeniilor lor; dar numai după ce vîlva „minunilor" se stîmise şi mulţimile se îmbulzeau să se împărtăşească din acele „minuni", fără să le mai fi cercetat natura.

Aşadar, au fost preoţi însufleţiţi de bună credinţă, dar care nu şi-au dat răgazul necesar pentru a pătrunde cît mai adînc în cuprinsul realităţii acestor arătări şi care deci au împlinit pe aceste locuri, fără prea multă cercetare diferite sfinte slujbe, întărind astfel, prin această pecete, o lucrare foarte dubioasă, despre care Biserica, în sobornicitatea Ei, nu s-a pronunţat încă.

Aceste slujbe fiind întru totul valabile, prin puterea lor sfinţitoare, au putut însă acoperi unele manifestări şi fenomene de o esenţă potrivnică Bisericii, întrucît s-au săvîrşit pe anumite locuri legate de întîmplări psihice neidentificate.

Iar în acest domeniu, oricît de mică ar fi o rătăcire, ea poate totuşi primejdui mîntuirea multor suflete, după cum şi un microb nevăzut de ochiul liber poate doborî viaţa multor oameni şi după cum şi o băutură cît de bună devine otrăvitoare printr-o singură picătură de otravă.

6. Constringeri şi făgăduinţe

Toţi vizionarii de care ne ocupăm în cele de faţă vestesc din partea vedeniilor lor că mare pedeapsă va veni pentru oricine nu va voi să creadă în arătările lor, după cum, de mare răsplată se vor învrednici cei ce vor crede.

Petre Lupu spune: „Eu mi-am făcut datoria. Să nu credeţi pe vrăjmaşii care spun că nu e adevărat, că e rău de voi" („Maglavitul", Pr. Ouatu, p. 64 - Sibiu).

Iar pretinsul Hristos care i s-a arătat în vedenie Vasilicăi Barbu, spune: „care va crede, va crede; care nu, am eu grijă' (p. 27), sau: „lasă să nu creadă, vor vedea ei, dar atunci va fi prea tîrziu".

Vedenia care i s-a arătat săteanului Ion Popa Gheor- ghe, în chipul Mîntuitorului, după ce îi porunceşte prin „Arhanghelul Mihail" să scrie o carte cu toate vestirile pe care le-a căpătat, adaugă următoarele:

„Mulţi se vor lumina prin cuvintele cărţii şi toţi cîţi vor asculta cuvintele lui (ale lui Ion Popa Gheorghe) nu cuvintele lui vor asculta, ci cuvintele Mele şi pe ale iubitului meu Mihail ! Iar cei ce vor defăima cuvintele lui, pe ale Noastre vor defăima şi niciunul din ei faţa Luminii Mele nu o vor vedea!". (Puterea Rugăciunii, Ioan Sinescu, p. 28, ed. II. Editura Noastră, Bucureşti).

Pe de altă parte, se fac şi făgăduinţe cît se poate de ispititoare, pentru toţi aceia care vor crede în aceste ară­tări, precum şi în toate învăţăturile şi practicile care s-au dat prin mijlocirea acestor presupuse puteri cereşti.

Atît constrîngerea de a crede sub imperativul unei ameninţări, cît şi ispitirea de a crede, sub făgăduinţa unor mari răsplătiri, au darul de a-i smulge pe credincioşi din sînul şi din ascultarea Bisericii, prin faptul că toţi sînt îndemnaţi a lua o atitudine pripită, mai înainte ca Biserica în soborul ei să se pronunţe despre aceste cazuri.

Deci, în loc să rămînem cu toţii sub aripa Bisericii, singura care prezintă chezăşia sigură a mîntuirii noastre, sîntem ispitiţi de a ieşi de sub această ocrotire.

În această privinţă, adevărata atitudine creştină îi impune credinciosului să nu o ia niciodată razna, după capul lui. Nu îi este nimănui îngăduit de a porni pe drumuri dubioase şi de a face experienţe în afară de calea Bisericii, socotind anumite fapte drept „minuni", sau pe cîte unii oameni drept „sfinţi", fără ca autoritatea sobornicească şi ecumenică a Bisericii să se pronunţe asupra unor asemenea cazuri.

Pe de altă parte, dacă cineva a avut o vedenie, sau alte semne deosebite, nu trebuie să le creadă fără nici o rezervă ca venind de la Dumnezeu, ci, mai degrabă, prin post şi prin rugăciune şi în adîncă smerenie, ar trebui să meargă la duhovnic, la un duhovnic cit mai încercat, pentru ca mârturisindu-i lui toate acele întîmplări „suprafireşti" să poată primi de la el, sub puterea tainei spovedaniei dezlegarea sau legarea faţă de acele lucrări.

Aceasta este trăirea în Ortodoxie şi numai acest drum de supunere şi de ascultare îi este plăcut lui Dumnezeu.

Restul este anarhie şi lucrare antihristică.

7. Curiozităţi

În sfîrşit, în acest ultim punct va fi vorba despre anumite manifestări personale şi comune ale tuturor vizionarilor de care ne ocupăm.

Toţi aceştia, socotindu-se purtătorii cuvîntului dumnezeiesc, primesc să li se spună sfinţi; ba chiar ei înşişi pretind multora să-i întîmpine cu acest cuvînt de mărire. Este de prisos a mai dovedi acest fapt, deoarece este îndeobşte binecunoscut.

Ne întrebăm: care au fost sfinţii Bisericii care, mai presus de alţi credincioşi, şi spre deosebire de ei, ar fi pretins, sau cel puţin ar fi îngăduit să li se spună sfinţi ?

De bună seamă că nu este nici unul, pentru că oricare creştin cu adevărat cuvios s-ar fi cutremurat să se înalţe în cugetul lui. Pentru că toţi sfinţii au fost înainte de orice foarte smeriţi; smeriţi un numai din gură, dar cu tot duhul lor. Dealtfel, cînd însuşi Mîntuitorul este întîmpinat de tînărul bogat cu cuvintele: „Bunule învăţător", oare nu răspunde El categoric şi răspicat: „Pentru ce Mă numeşti bun ? Nimeni nu este bun, decît unul singur Dumnezeu" (Luca 18, 19).

Pe de altă parte, presupuşii profeţi, care se complac nu numai în a li se spune sfinţi, dar în a li se săruta şi mîna, au o foarte vădită înclinare spre diferite pasiuni lumeşti. Ei au o mare predilecţie de a se fotografia cît mai mult şi în
tot felul de poze, de a da autografe, de a se vedea „scrişi" în ziare, de a colecţiona toate reportajele care îi privesc, de a se aşeza în fruntea altora, de a se bucura cînd sînt lăudaţi, de a se întrista cînd nu li se dă destulă însemnătate.

Cunoscute sînt, astfel, toate fotografiile pe care atît Petrache Lupu, cît şi Vasilica Barbu le-au făcut în atitudini de rugăciune, cu scopul de a fi răspîndite apoi în public. Şi aici nu este vorba de anumite fotografii de reporteri sau de amatori, prinse la întîmplare, într-un instantaneu, ci de poze de dimensiuni mai mari, executate de fotografi profesionişti. Vedem astfel pe Petrache Lupu îngenun­cheat în faţa iconostasului, sau a altarului din biserica de la „buturugi", cu mîinile lipite şi ridicate către cer şi cu înfăţişarea fixă pe care o impune o fotografie - poză... De asemenea, o vedem şi pe Vasilica Barbu care, într-un mare studiou fotografic de pe Bulevardul Elisabeta, şi-a improvizat pe o masă un fel de iconostas, cu o icoană şi un borcan cu flori în faţa căruia, stînd în genunchi, şi-a luat o poză extatică de rugăciune.

Pentru ce aceste manifestări ?

Unde mai este smerenia de a ne ruga în ascuns şi de a ne feri de privirile celorlalţi, după cum ne îndeamnă Mîntuitorul ?

În schimb, de cîtă viaţă aspră au ştiut să dea dovadă toţi sfinţii şi cuvioşii lui Dumnezeu, defăimînduse pe ei înşişi şi urînd toate „ măririle " lumii.

Dar iată şi cuvîntul Sfintei Scripturi, care spune:

„Orice inimă trufaşă este o scîrbă înaintea lui Dum­nezeu; hotărît, ea nu va rămîne nepedepsită" (Pildele 16, 5) sau: „Dumnezeu stă împotriva celor mîndri, dar dă har celor smeriţi' (Iacov 4, 6).

CAZUL DIN CUCA-ARGEŞ. ION POPA GHEORGHE

Seria marilor „minuni" petrecute la noi în ţară după războiul din 1916-1918 o deschide probabil Ion Popa Gheorghe din Argeş, muncitor din satul Cuca.

Povestirile întîmplărilor lui deosebite au fost de la început culese într-o scriere şi publicate apoi în mai multe ediţii, sub titlul foarte atrăgător de „Puterea Rugăciunii" sau „Calea la Cer". Redactorul acestor scrieri a fost dl. Ioan Sinescu, institutor pensionar, cunoscut pentru credinţa sa spiritistă. Dacă cazul întîmplat cu săteanul din Argeş n-ar fi fost răspîndit în popor într-o atît de mare măsură - fie prin viu grai, fie prin tipărituri apărute în multe mii sau zeci de mii de exemplare - desigur că n-ar fi fost nevoie de a se mai pune în discuţie cele petrecute cu atîţia ani în urmă.

Interesează totuşi speţa.

Printr-un şir de vise alegorice, Ion Popa Gheorghe are viziunea Raiului şi a Iadului, într-o dantescă desfăşurare de imagini, în care contrastul scrîşnirii dinţilor din locul Adîncului se contrapune impresiei de pace din grădina edenică a Împărăţiei Cereşti.

Descrierea acestor vise este destul de amănunţită şi de impresionantă. Ni se perindă prin faţă muncile păcătoşilor, morţi nepocăiţi, precum şi binefacerile veşnicelor bunătăţi şi binecuvîntări dumnezeieşti.

O închipuită arătare a Arhanghelului Mihail îl că­lăuzeşte pe vizionar pe dinaintea multor presupuse puteri cereşti după ce îl trece prin toate „vămile văzduhului". În această călătorie „eterică", Ion Popa Gheorghe este purtat în duh pînă dinaintea „feţei Tatălui Ceresc", ca să I se închine. De la El primeşte mai multe solii, între care şi îndemnul de a tipări şi răspîndi cartea cu minunile lui.

Din tot cuprinsul acestei tipărituri rezultă stăruinţa mare care se pune asupra rugăciunii. Ni se arată nepreţuita însemnătate a comunicării noastre spirituale cu Dumnezeu, şi mai cu seamă a rugăciunii, însoţită de metanii la pămînt. Această învăţătură este fără îndoială bună şi întru totul potrivită cu Evanghelia, căci şi Sfînta Scriptură ne îndeamnă să ne rugăm neîncetat.

Dar, din păcate, nu se mărgineşte totul aici. Ci, alături de această momeală atrăgătoare, ne stă deschisă şi cursa pierzătoare a Ispititorului.

O serie de alte învăţături stricate şi antievanghelice sînt încredinţate spre a fi răspîndite în lume de către aceeaşi nălucă cu chipul Mîntuitorului.

Iată, astfel, cîteva elemente de reflecţie:

a) Mai înainte de toate, „revelaţia" lui Gheorghe Popa se întemeiază, de la început, pe o flagrantă confuzie, pe
care o face între Tatăl Ceresc şi Domnul Iisus Hristos, după cum face o confuzie gravă şi între Arhanghelul Mihail cu un oarecare înger ocrotitor.

„O, Sfinte Mihaile - spune el - păcătos mă duci acum pe mine la părintele ceresc".

Dar „îngerul" îi spune:

„Am trecut vămile văzduhului, acum ne aflăm în cer înaintea Domnului nostru Iisus Hristos".

„Odată cu aceste vorbe ne aflarăm în faţa Domnului nostru Iisus Hristos "...

„Îngerul făcu închinăciune, cum fac preoţii în biserică; apoi mă luă de mînă şi îmi zise c-o voce dulce: «Scoală, Ioane, şi sărută tălpile Tatălui ceresc, ca să te bine- cuvînteze»".

„Cuprinsei cu mare dragoste picioarele Domnului Iisus Hristos şi începui a le săruta cu lacrimi". („Puterea Rugăciunii", Ioan Sinescu - Editura Noastră -Ediţia a Il-a, pp. 18-20. Ediţiile următoare au fost publicate la Tipografia Episcopiei Rîmnicului şi la „Asociaţia Patriarhul Miron").

Confundarea Tatălui Ceresc cu Fiul lui Dumnezeu a constituit şi în epoca primară a creştinismului o erezie foarte osîndită de Biserică, cunoscută sub numele de erezia Sabelienilor, care propovăduia învăţătura „Fiului- Tată", iar adepţii acestei rătăciri nu puteau fi primiţi în sînul Bisericii Ortodoxe decît ca şi păgînii: adică prin catehumenat, lepădări şi botez.

b)   Deşi săteanul din Argeş are conştiinţa păcatelor lui, cu toate acestea el este încredinţat din toate părţile cereşti că nu e păcătos ci, dimpotrivă, că este iubit pentru faptele lui.

După cum se ştie, în lucrările de rătăcire, ispita trufiei este de cele mai multe ori puntea de legătură pe care diavolul, ca o capcană, o întinde spre noi.

Dar Gheorghe Popa spune:

„Din copilăria mea doream cu mare dragoste ca să văd faţa Tatălui Ceresc, dar acum merg negata, că mă luaşi, frumosul meu înger, fără luminare".

„Îngerul întoarse (atunci) iarăşi capul spre mine şi-mi zise cu o voce mîngîietoare: «Nu eşti păcătos...»" (Op. cit. p. 15), iar închipuita arătare a Mîntuitorului (sau a Tatălui Ceresc) îi spune de asemenea:

„Nu eşti păcătos, Ioane. Te-am plătit de toţi duşmanii şi mai ai şi ceva frumos în împărăţia Med' (p. 21). „Şi pentru acele zile ce le-ai petrecut în lene, părăsind rugăciunea, te iert, fiindcă nici greşale nu ai multe" (p. 22).

c)  Iată însă şi o stîlcire voită pe care o face vedenia cu chipul Domnului, asupra textelor Sfintelor Scripturi.

Gheorghe Popa spune:

„Ştiu, Părintele meu Ceresc, că mă rugam în lagăr (în timpul războiului) şi ceream în rugăciunile mele ca să-mi văd încă o dată ţara, casa şi copiii. Venind acasă, am găsit nevasta şi copiii mei rătăciţi de la credinţă de cum îi ştiam
şi de multe necazuri m-a supus duşmanul nevăzut, de am părăsit şi eu rugăciunea".

„Răspuns-a Domnul iar şi mi-a zis: «Dar nu ştii din Sfînta Evanghelie că dacă te sminteşte ochiul tău, scoate-1, şi mîna ta tai-o de la tine, adică: soţia, copilul, sora, tat[l ori mama ta de sînt rătăciţi, lasă-i pe ei şi urmează-Mi Mie»" (p. 22).

În schimb, aşa vorbeşte Scriptura:

„Dacă un frate are o nevastă necredincioasă şi ea voieşte să trăiască înainte cu el, să nu se despartă de ea". Pe de altă parte: „bărbatul necredincios este sfinţit prin nevasta credincioasă şi femeia necredincioasă este sfinţită prin fratele..." (I Corinteni 7; 12, 14).

Sfintele Scripturi nu dau prin urmare învăţătura de a desface o căsătorie săvîrşită prin binecuvîntarea Bisericii între soţi drept credincioşi, după cum nici nu îndeamnă ca unul din soţi „să lase" pe tovarăşul lui de viaţă pentru motive de evlavie.

În acelaşi spirit ortodox, canonul al V-lea Apostolic hotărăşte chiar mai mult: „Episcopul, preotul şi diaconul nu trebuie să-şi lase soţia pe motive de evlavie; de o va lăsa să se afurisească, iar dacă stăruie în greşeală să se caterisească".

Pe acelaşi temei nu putem să ne părăsim nici copiii şi nici părinţii, ci urmînd noi întru totul Domnului şi scoţînd din noi înşine răul din rădăcină, să căutăm mai degrabă să ajutăm cît mai mult şi la mîntuirea celor din jurul nostru,
iar necum să-i părăsim.

d)   Dar, Ion Popa Gheorghe adaugă: „Oh ! Tatăl meu ceresc, cu îndoială m-am închinat eu pînă acum înaintea feţei Sfinţiei Tale, căci nu ştiam ce putere are rugăciunea cu metanii înainte-Ti".

„Nu te-ai închinat cu îndoială - zise Domnul -căci tu cînd vedeai crucea Mea ori chipul Meu, dacă nu vedeai pe nimeni, cuprindeai cu mîna dreaptă crucea Mea şi o sărutai cu lacrămi din inimă şi cu multă dragoste"... (pp. 23-24).

Conţinutul acestor cuvinte surprinde prin condiţia care a fost stabilită în legătură cu cinstirea în ascuns a crucii sau a icoanei Domnului. Căci i se spune: „...dacă nu vedeai pe nimeni cuprindeai cu mîna dreaptă crucea Mea..." etc.

Ce poate să însemne această ferire de a mărturisi deschis credinţa noastră creştină, prin orice act de cucernicie ? Căci se cuvine să-L slăvim pe Dumnezeu în orice împrejurare a vieţii noastre şi, cu atît mai mult, prin semnul mîntuirii lumii, care este Crucea şi prin cinstirea sfintelor icoane !

e)   Apoi i se spune: „cînd te închini să nu faci metanii multe, cum făceai în lagăr, ci mai puţine, dar tot cu regulă"...

„Eu întrebai şi zisei: «Tatăl meu din Ceruri, spune-mi

ce însemnează canon de rugăciune sau rugăciune plină ?».

Domnul răspunse:

«Cum făceai tu în lagăr, adică un număr de mătănii către Sfînta Treime, altul către Maica Mea, către Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril, către toţi sfinţii şi toate puterile cereşti, altul către toţi sfinţii îngeri din ceruri, către ziua în care te afli, către sfîntul acelei zile şi către sfîntul tău înger păzitor»" (pp. 25-26).

Dacă rugăciunile cu mătănii sînt de mare folos duhovnicesc, în schimb, o călcare alături de drum poate să însemne o cădere în prăpastie.

Învăţătura de mai sus, despre rînduiala închinărilor cu mătănii cuprinde o gravă abatere, şi anume:

Dacă bine este ca, în rugăciunile noastre zilnice, să-1 pomenim întru ajutor şi pe sfîntul acelei zile, în schimb cădem în idolatrie dacă vom lua întru ajutor chiar pe însăşi ziua aceea.

Şi totuşi, alta este învăţătura dată prin Ioan Popa Gheorghe. Despre felul în care trebuie să ne facem mătăniile, acolo ni se spune lămurit de a rezerva un număr de mătănii şi „către ziua în care te afli". Mulţi credincioşi şi-au luat astfel deprinderea de a se ruga în felul acesta: „Sfîntă Marţi, miluieşte-mă" sau „Sfîntă Joie, ajută-mi", însoţind aceste rugăciuni cu mătănii la pămînt, potrivit cu învăţăturile din cartea „Puterea Rugăciunii".

Dar aceasta este o adevărată închinare la idoli. Căci nu ne putem închina unor lucruri neînsufleţite, care înfăţişează o parte din zidirea lui Dumnezeu, şi nicidecum pe Făcătorul însuşi. Iar dacă toată zidirea şi firea au fost
binecuvîntate, nu înseamnă de asemenea că au putere sfinţitoare şi mîntuitoare asupra noastră.

Dealtfel, chiar a doua poruncă dumnezeiască a Decalogului spune:

„Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici vreo asemănare a celor ce sînt în cer sus, sau pe pămînt, jos, sau în apă, sau sub pămînt, să nu te închini lor, nici să le slujeşti". Deci nu ne putem închina zilelor, după cum nici soarelui şi lunii nu ne putem închina.

Caracterul pierzător al acestei învăţături rezultă şi din sensul denumirii zilelor săptămînii, atunci cînd le atribuim un cult anumit.

Din păcate, această nomenclatură a rămas păgînă şi ţine încă de pomenirea numelor vechilor zeităţi: Marte, Jupiter, Venera...

Cînd spunem, deci, Sfîntă Marţe, fără voie, îl invocăm pe Marte, şi tot asemenea se întîmplă cu Lunea, cu Joia şi cu Vinerea...

Iar faptul că, pe alocuri, poporul a confundat numele Cuvioasei Paraschiva cu „Sfînta Vinere", este de asemenea o greşeală, deoarece cultul sfintei ajunge să se confunde astfel cu cultul zilei.

f) Iată acum şi o altă învăţătură nouă, care ni se dă prin aceeaşi pretinsă revelaţie. „Îngerul" spuse lui Gheorghe: „haina ce porţi acum (albă şi strălucitoare) este a botezului ce se dă fiecărui creştin, la Sfîntul Botez şi nu se ia lui niciodată dacă nu păcătuieşte !".

„Cînd merge copilul de se botează după ce preotul termină slujba, cînd blagosloveşte pînzeturile ce le aduce naşul pentru a îmbrăca pe cel botezat, atunci Duhul Sfînt pogoară o lumină peste acel suflet; acea lumină este dar haina ce o porţi acum. Această haină se ia de la el dacă păcătuieşte omul"... (pp. 31-32).

Pentru cine înţelege să cîntărească sensul cuvintelor, afirmaţia de mai sus va apărea destul de izbitoare, pentru a nu mai avea nevoie de alt comentariu.

Drept vorbind, inovaţia acestei învăţături cuprinde două mari erezii.

Prima se referă la tăgăduirea Botezului ca Taină Sfinţitoare în veşnicie pentru creştinul botezat în dreapta credinţă.

Căci binefacerea botezului în dreapta credinţă, prin care sîntem spălaţi de toate păcatele, şi deci şi de păcatul adamic, nu se mai ia de la noi niciodată, oricare ar fi starea noastră duhovnicească de după botez.

Iar pentru păcatele săvîrşite după botez, există Sfintele Taine ale Spovedaniei, Maslului şi împărtăşaniei, care ne pot curaţi şi împăca cu Dumnezeu, în măsura în care ne pocăim cu adevărat.

Pe temeiul sfintelor canoane ecumenice, Biserica a statornicit, dintru început, că reprimirea în sînul Bisericii Ecumenice şi Apostolice a unui drept credincios care a părăsit cîndva credinţa lui şi a trecut la oricare altă religie, fie ea şi păgînă, nu se mai face prin rebotezare, ci numai
prin lepădarea de credinţa greşită, printr-un canon de pocăinţă şi prin ungerea cu Sfîntul Mir.

Aşadar, botezul drept credinciosului rămîne bine cîştigat, o dată pentru totdeauna, orice împrejurare s-ar ivi în viaţa lui de mai tîrziu.

Al doilea punct vicios prezentat prin învăţătura despre „haina botezului" este susţinerea „că după ce preotul termină slujba, cînd blagosloveşte pînzeturile ce le aduce naşul pentru a îmbrăca pe cel botezat, atunci Duhul pogoară o lumină peste acel suflet"...

Din această falsă descoperire, urmează că Duhul Sfînt nu se pogoară asupra unui nou botezat în timpul săvîrşirii Tainei Mirungerii, la pecetluirea darului Duhului Sfînt, ci de-abia cînd preotul binecuvîntează eventual scutecele pruncului.

Cele de ultimul preţ şi exterioare vor să ia locul celor de primul preţ şi lăuntrice.

În acest fel, centrul de greutate al unei lucrări harice este scos din cuprinsul acelei Sfinte Taine dumnezeieşti şi purtat în afara ei, într-un simplu act de devoţiune.

g) Urmînd acelaşi fir de cercetare, putem constata cum, alături de multe îndemnuri frumoase de evlavie şi alături de o întreagă alcătuire îmbrăcată în haină mistică, întîlnite în „Puterea Rugăciunii", duhurile inspiratoare ale lui Gheorghe Popa caută să arunce o umbră peste cultul morţilor, pe care Biserica noastră îl păstrează într-o atît de mare preţuire.

La paginile 40-41 aflăm următoarele:

„Îngerul răspunse: «Domnul Hristos a lăsat şi această milă pentru mîntuirea fiecărui creştin şi anume: dacă unul dintre rudeniile mai apropiate face în lume o dare la biserică (slujbă anumită) ca sărindar şi altele, pentru acel suflet păcătos, la preoţi şi la schituri, încît se plăteşte la duşmanii iadului şi nu mai rămîne nimic dator, încît se răpeşte de îngerii luminaţi acel suflet şi se duce în lagărul drepţilor. Dar să ştii că rar se întîmplă aşa caz, la mii şi milioane unul»".

Cultul morţilor, înfăţişînd prinosul de dragoste pe care cei vii îl aduc celor morţi, pentru uşurarea stării lor duhovniceşti, reprezintă în spiritualitatea Bisericii Ortodoxe o manifestare a trăirii ecumenice a celor de aici cu cei de dincolo, socotindu-se toţi drept credincioşii creştini ca mădulare ale aceluiaşi trup: Iisus Hristos.

Toţi cunoaştem slujbele pentru morţi: parastasele, sărindarele, liturghiile şi toate pomenirile făcute în orice rugăciune. Din acest punct de vedere, învăţătura transmisă prin Gheorghe Ion Popa ar părea întru totul conformă cu tradiţia Bisericii noastre. Cu toate acestea, sensul veritabil este stricat.

Mai întîi de toate, ajutorul duhovnicesc pe care cei vii îl pot aduce, prin Biserică, celor morţi, nu trebuie - şi nu poate - fi mărginit numai la legătura ce există între „rudeniile cele mai apropiate" şi mortul.

De ce oare această specificare ?

Bine primită înaintea lui Dumnezeu poate să fie orice slujbă făcută cu evlavie întru pomenirea unui mort, fie de rudeniile mai apropiate, fie de cele mai depărtate, fie de unii prieteni, fie chiar şi de un simplu necunoscut, care în recunoştinţa vreunei fapte bune de care i s-ar fi făcut parte, înţelege să dea o liturghie pentru sufletul răposatului. Căci dacă Domnul, în mila Lui pentru cei plecaţi din trup, a lăsat şi acest dar minunat Bisericii Sale, firesc este să ne folosim cît mai mult de această cerească binefacere pentru mântuirea lumii, iar nu să reducem lucrarea sfinţitoare a lui Dumnezeu numai la cercul foarte mărginit al „rudeniilor mai apropiate" ale mortului.

Cunosc, în această privinţă, creştini pravoslavnici care la orice slujbă aprind luminări la morţi, dar nu numai pentru neamurile lor, ci pentru toţi cei drept credincioşi mai dinainte adormiţi; deci pentru toţi cei răposaţi, pentru cei fără neam sau fără urmaşi, pentru care nimeni nu se roagă, pentru cei morţi în grele păcate, şi pentru toţi cei nespovediţi şi neîmpărtăşiţi.

În gîndul aceleiaşi dragoste pentru aproapele, aceşti dreptmăritori aduc colive la Biserică de ziua morţilor, întru pomenirea tuturor acestor fraţi, părinţi, moşi şi strămoşi ai noştri, pentru ca Domnul, după voia Lui, să facă milă cu ei, cu toţi cei din veac adormiţi întru nădejdea învierii şi a vieţii veşnice şi să le ierte păcatele.

În rugăciunile lor de fiecare zi, aceşti pravoslavnici creştini fac pomeniri cu lumînarea aprinsă ca la parastase, pentru toţi aceşti morţi sau uneori dau pomeni pentru ei,
iar pomelnicele lor la liturghii sînt pline cu zeci şi zeci de nume ale tuturor rudeniilor, prietenilor, binefăcătorilor, ajutătorilor, servitorilor şi chiar ale duşmanilor lor, răposaţi în credinţa ortodoxă.

Iată, prin urmare, o adevărată cufundare în ecumeni- citate, cu o revărsare de dragoste pentru toată lumea.

Dacă însă învăţătura despre cultul morţilor, aşa cum a fost transmisă prin Gheorghe Ion Popa, caută să restrîngă cît mai mult cercul credincioşilor care ar putea veni în ajutorul morţilor, pe de altă parte aceeaşi învăţătură stabileşte că „numai la mii sau milioane" de cazuri s-ar putea mîntui cineva prin asemenea mijlociri.

Susţinerea unei atît de vagi şi problematice posibilităţi de mîntuire prin ajutorul pe care cei vii îl pot aduce celor răposaţi este de la sine înţeles că micşorează nădejdea noastră în darurile sfinte ale Bisericii, şi că deci ne răceşte din dragostea acestui cult.

În realitate, prin orice slujbă a Bisericii, care se face cu evlavie spre pomenirea unui mort, sau prin orice milostenie sau rugăciune pe care o facem pentru pome­nirea lui, îi putem îmbunătăţi starea în care se află.

Deci, chiar dacă un păcătos, pentru multele lui păcate, nu se poate învrednici de a fi primit în împărăţia Cerurilor, totuşi, parastasele şi liturghiile şi celelalte ajutoare care i se dau sînt balsamuri de uşurare pe rănile lui duhovniceşti. Nimic nu se pierde înaintea lui Dumnezeu, care va ţine seama şi de paharul cu apă pe care îl dăm în numele Lui;

de asemenea, nimic nu rămîne fără folos de mîntuire pentru acele suflete, atît pentru starea de acum, cît şi pentru ziua cea mare a Judecăţii de Apoi, cînd mulţi vor fi descătuşaţi din lanţurile iadului prin ajutorul celor vii, care au mijlocit pentru ei prin Biserică.

Aşadar, nu se cuvine a pune oprelişti în calea Împărăţiei Cereşti ci, dimpotrivă, este nevoie de a îndemna şi mai mult pe toţi credincioşii să practice cultul morţilor, cu o trăire lăuntrică şi mai intensă.

h) Gîndul continuu de îndepărtare de la cele sfinte, măcar în parte, dacă nu în totul, se mai observă în pretinsa revelaţie din „Puterea Rugăciunii", şi cu privire la Sfintele Taine.

Îngerul în chip de Arhanghel îi spune vizionarului din Argeş:

„Dacă trăieşte omul o viaţă cît de lungă şi nu poate să se lase de faptele rele nici pînă la ceasul din urmă, deşi atunci va veni preotul la patul lui de moarte, nu-i mai foloseşte la nimic spovedania nici împărtăşirea cu trupul şi sîngele Domnului, căci în inima lui domneşte atunci Antihrist".

„Sfînta Împărtăşanie zboară îndată de la acel om dacă i se ia haina botezului, crucea şi îngerul păzitor, toate îl părăsesc".

„Mărturisirea către duhovnic nu-i foloseşte, deoarece a făcut-o în timpul canonului morţii numai din gură, căci
inima îi este stăpînită de duşmanul care nu-1 lasă din gheare"... (pp. 44-45).

Prin această afirmare se tăgăduieşte în mod absolut mîntuirea tîlharului de pe cruce; se tăgăduieşte că cei veniţi în ultimul ceas sînt primiţi; se tăgăduieşte puterea mîntuitoare a Sfintelor şi dumnezeieştilor Taine pentru cine le primeşte cu credinţă, cu dragoste şi cu cutremur, măcar în ultimele clipe conştiente ale vieţii lui.

(Căci nu este vorba de administrarea Sfintelor Taine unor muribunzi care au căzut în agonie şi şi-au pierdut cunoştinţa, ci de împărtăşirea unor oameni care se pot încă spovedi, şi deci sînt încă în deplinele lor facultăţi).

Există atîţia oameni care au fost păcătoşi o viaţă întreagă şi au trăit într-o mare nepăsare duhovnicească; dar aceasta nu înseamnă că ei nu s-ar putea pocăi pe patul de moarte sau că pocăinţa acestora n-ar avea preţuire.

Deci fără a-i îndreptăţi cu nimic pe cei care au trăit în multă împietrire (căci rău au făcut), totuşi nu putem închide calea mîntuirii pentru nimeni dintre cei care, măcar la urmă, îşi plîng păcatele şi cheamă pe preot ca să-i grijească.

Iar dacă mărturisirea către duhovnic ar face-o cineva „din gură" şi nu „din inimă", aceasta nu o ştie decît duhul aceluia şi Dumnezeu, şi nu este rostul nostru să judecăm pe nimeni.

În afară de perspectiva pe care ne-o oferă cele cîteva puncte menţionate mai sus şi care alcătuiesc fondul
pretinsei descoperiri din Argeş, mai este de luat în seamă şi fişa duhovnicească a vizionarului Ioan Gheorghe Popa.

Fără a intra într-o vinovată judecare a unui suflet, este totuşi de folos să prezentăm cîteva elemente duhovniceşti, culese chiar din cartea „Puterea Rugăciunii" şi care identifică structura lăuntrică a lui Ioan Gheorghe Popa. Din convorbirea pe care a avut-o acesta cu îngerul din vedenie, rezultă că el se mira de dragostea mare ce i se arăta şi de locul frumos pe care „Tatăl Ceresc" i-1 gătise în împărăţia Sa; el îşi dădea aşa cu socoteala:

„Poate că acele rugăciuni m-or fi scăpat de iad, Sfinte Mihaile, pentru că alt bine în lume nu am făcut, căci aveam nevastă şi copii şi ori de unde veneam, tot lor le aduceam fără a da şi eu la vreun sărac ceva" (p. 15). Iată deci atitudinea lui faţă de săraci; dar iată şi alte atitudini de ordin spiritual, foarte surprinzătoare pentru un „vas ales".

„Sînt 24 de vămi, zise îngerul, dar îţi spusei ţie că eşti plătit de duşmanii tăi şi nici tu nu vei vedea faţa lor, nici ei pe a ta, căci vom trece nesupăraţi pe altă cale, calea luminată".

„Oh ! zisei eu, cum nu am putere de la Tatăl Ceresc să prind în mînă unul din duşmanii mei nevăzuţi ca să-1 batjocoresc acuma la trecere, căci mult am făcut în lume voia lui cînd dam lui: soţia, copiii mei şi vitele, pînă şi cămaşa şi carnea de pe mine, moartea şi p'ăl de m-a rînduitpe mine.

În multe rînduri am hotărît a mă lăsa de acest rău obicei şi n-am putut' (pp. 17-18).

Purtat fiind, în duhul lui, pe dinaintea închipuitei arătări a Domnului, Gheorghe Popa spune iarăşi:

„Cînd eram în lumea vremelnică, mult am fost înşelat de duşman, că la orice necaz dam lui (dracului) soţia, copiii, vitele, hainele de pe mine, carnea mea şi pe ăl de m-a rînduit pe mine" (p. 26).

Iar la pagina 21 spune: „...de multe necazuri m-a supus duşmanul nevăzut de am părăsit şi eu rugăciunea". Aşadar, nemilostivire faţă de cei săraci, blestemări prin repetate drăcuiri de sine însuşi, precum şi a celor din jurul lui şi, în sfîrşit, părăsirea rugăciunii!

Sînt de luat în seamă şi anumite antecedente care apar în viaţa acestui om şi care converg spre aceleaşi concluzii.

„În anul 1910 - spune Gheorghe Popa - mi s-a îm­bolnăvit copilul meu cel mare, anume Niculae, în etate de 10 ani, fiind elev în clasa a IlI-a primară avînd bătaie cu lucru diavolesc la mîna şi piciorul stîng' (p. 73).

Pentru lămurirea acestui caz mai rămîne de relevat încă un fapt, şi anume condiţiile sufleteşti şi trupeşti în care s-a aflat acest vizionar în clipa „revelaţiilor" lui.

Din chiar începutul cărţii „Puterea Rugăciunii" aflăm următoarele:

„În iarna anului 1920, luna decembrie, ziua 6, mă pomenesc surprins de o boală de tifos (lingoare). Prietenii care mă vizitau nu credeau că mai scap. Am suferit astfel
vreo două săptămîni şi, văzîndu-mă slăbit cu desăvîrşire, am trimis nevasta după preotul satului, care a venit de m-a spovedit şi m-a împărtăşit, după datina creştinească" (pp. 9-10).

După o zi de la primirea Sfintelor Taine, Gheorghe Popa are mai multe vedenii în stare de veghe, iar din aceeaşi noapte încep visele fantastice.

De pe urma primului vis, în care a crezut, s-a vindecat de boală ca „prin minune" şi s-a încredinţat că toate cîte le-a văzut erau de la Dumnezeu. El a primit deci drept bune, fără nici un control, toate învăţăturile ce i s-au dat spre a le răspîndi în lume.

Totodată, boala şi vindecarea lui neobişnuită au slujit drept semn spre mai multă convingere în toată lucrarea săvîrşită prin el.

Din cele mai sus expuse, s-a putut însă constata că învăţăturile transmise prin Ioan Gheorghe Popa sînt cu totul potrivnice spiritului Evangheliei, sînt potrivnice Sfintei Predanii şi dreptelor rînduieli, aşa că nu provin dintr-o lucrare dumnezeiască.

Viaţa şi trăirea duhovnicească a acestui om sînt cu totul departe de a ne da o chezăşie de neprihănirea lui ca vas ales al lui Dumnezeu.

Şi deoarece lumina nu poate sta laolaltă cu întunericul, duhul de viaţă făcător al lui Dumnezeu nu se revarsă cu darurile sale într-un „vas" care cu bună ştiinţă se dă diavolului.

Ca un temei al acestor susţineri pot sluji chiar roadele înveninate ale lucrării săvîrşite prin Ioan Gheorghe; sînt învăţăturile stricate faţă de dreapta credinţă şi sînt unele îndemnuri pierzătoare de suflet care ni se dau prin acest pretins profet. Faptul că, în boala lui, el cheamă preotul ca să-1 grijească dovedeşte că înaintea morţii într-adevăr a simţit nevoia de a primi Sfintele Taine. Dar o împărtăşire fără nici o trăire lăuntrică nu este o chezăşie de adevărată viaţă duhovnicească şi chiar şi în acest din urmă caz nu es­te un criteriu de infailibilitate în faţa ispitelor, cu atît mai mult cu cît nimeni nu este infailibil, decît numai Sfînta Biserică Sobornicească şi Apostolică.

Domnul spune: „Duhul necurat, cînd iese afară dintr-un om, umblă prin locuri fără apă şi caută odihna. Fiindcă n-o găseşte, zice: «Mă voi întoarce în casa mea, de unde am ieşit». Şi cînd vine, o găseşte măturată şi împodobită. Atunci se duce de mai ia cu el alte şapte duhuri mai rele decît el, intră împreună în casă, se aşează în ea şi starea de pe urmă a omului aceluia ajunge mai rea decît cea dintîi" (Luca 11, 24-26).

Dorind deci să-şi curăţească sufletul prin împărtăşirea cu Sfintele Taine, omul din Argeş s-a arătat asemenea omului din parabola Mîntuitorului, care a vrut să-şi cureţe casa. Pocăindu-se de faptele lui vinovate, duhul răului s-a îndepărtat de la el dar, ca şi în Sfînta Evanghelie, s-a reîntors după puţin cu alte şapte duhuri şi mai rele. Acestea i s-au arătat în chip plăcut şi l-au ispitit prin toate acele semne şi vedenii în închipuire dumnezeiască, pe care
el le-a crezut fără ocol şi s-a lăsat prins într-o mare cursă. Trezindu-se din visul lui, el povesteşte soţiei şi copiilor ce s-a petrecut cu el, precum şi faptul că se va face sănătos.

„Dar femeia rîse şi nu crezu" (p. 51).

În schimb, îngerul din vis îi vestise că pentru hula lor „vor cădea şi ei în boală..." (p. 37).

„La o săptămînă după aceasta, se îmbolnăviră toţi din casă cîte şapte, soţia şi copiii şi zăcură şase săptămîni, fără cunoştinţă şi fără grai..." (p. 52).

După cum vedem, sîntem în prezenţa unui caz tipic de demonism, cu fenomene de îmbolnăviri şi tămăduiri neobişnuite, apărînd ca nişte minuni, dar fiind de fapt nişte meşteşugite ispitiri satanice, împlinite cu nişte oameni căzuţi în raza de acţiune a celui rău.

Acesta este adevărul în cazul lui Ioan Popa Gheorghe din Argeş, ale cărui învăţături s-au infiltrat într-o mare măsură în popor, devenind un cult pentru sumedenie de lume.

Domnul să-i izbăvească însă pe toţi aceşti creştini de înşelăciunile vicleanului şi să-i întoarcă în căile Sale, păzindu-ne de orice cădere şi pe noi toţi, pribegi călători prin astă viaţă, ca să nu ne prindem nici unul în iţele şi în laţul Vrăjmaşului, ci să ieşim la limanul cel bun, în lumina Adevărului.

CAZUL DIN CASSOTA-BUZĂU. BĂNICĂ DOLEANU

Sub titlul „Minunea din Buzău" s-a răspîndit timp de mai mulţi ani, de-a lungul ţării, o cărticică de vreo 80 de pagini, tipărită în anul 1930 de către Ieromonahul Macarie, la tipografia Sfintei Mînăstiri Cernica, cu aprobările necesare, şi care a stîrnit multă vîlvă printre cititori. Aflîndu-se încă în mare cinste prin multe case creştine, această tipăritură cuprinde datele unor întîmplări fantastice atribuite - fără rezerve - unei lucrări dumne­zeieşti.

Văcarul satului Cassota - Buzău - Bănică Doleanu, povesteşte printre altele: „La 30 iulie 1928, cînd eram cu cireada de vaci pe islaz, priveam bietele vite cum din cauza secetei mănîncă rădăcinile de păşune ce mai rămăseseră amestecate cu pămînt. Uitîndu-mă în dreapta, văd un moşneag cu pletele şi barba albă stînd pe loc.

Îmi dă bună ziua şi-mi zice:

«Aveţi preot în sat ?» Eu îi răspund că avem. Iarăşi mă întreabă dacă preotul face slujbă în zilele cînd este vineri şi daca lumea lucrează în acele zile. I-am răspuns aşa cum facem noi, creştinii. Bătrînul mă trimite a chema preotul din comună spre a-i vorbi. El se face nevăzut.

Înfricoşîndu-mă, merg pînă la marginea satului şi neîndrăznind a merge să spun părintelui că-1 cheamă, fiindcă nu mă credea, m-am înapoiat la vaci. Stau jos. Nu apuc a răsufla, ci deodată aud un glas nevăzut iarăşi strigîndu-mă: «Ai fost la preot să-1 chemi aici, aşa cum ţi- am spus ?».

Eu răspund repede emoţionat fără a mă uita şi zic: «Am fost». Mă scol în sus şi privesc în văzduh, nevăzînd pe nimeni. Iarăşi strigă la mine şi cînd mă uit văd un porumbel care-mi vorbea din văzduh cu glas omenesc. Lăsîndu-se pe pămînt, lîngă mine, s-a prefăcut în moş bătrîn şi cu ton răstit îmi zice: că de ce îl mint, că am fost la preot spre a-1 chema, căci el ştie că am fost numai pînă la marginea satului şi, îndoindu-mă de cele auzite, m-am înapoiat la vaci, minţind că am fost, fără sa fi fost. Pentru că am minţit şi ca să fiu iertat de Dumnezeu, m-a pus ca să fac o mie de metanii în faţa lui. Am făcut metaniile şi, după terminare, iar m-a trimis a chema preotul satului să vină la dînsul.

Ducîndu-mă, cum mi s-a spus, am zis: că nu am venit din voia mea, ci fac aşa după cum mi s-a spus. Deci, preotul desigur nu a dat crezare, nefiind convins de cele spuse de mine.

Mă înapoiez şi raportez moşului cum a fost, arătîndu-i că nici acum nu m-a crezut părintele. Bătrînul răspunde şi cu voce cam tînguită zice: că într-adevăr am fost, şi fiindcă nu crede preotul are să fie rău.

Acestea s-au petrecut în timpul de trei zile în continuu" ⁽pp. ^16-18).

„Alături de un puţ cu apă, în partea de M. N. a islazului, era o treierătoare cu aburi, care treiera grîu. Deci, cam pe la jumătatea zilei, cînd treierătoarea funcţiona înconjurată de lucrători şi spectatori, deodată apare în mod natural în faţa tuturor porumbelul, care puţin mai înainte spusese că se va arăta la mai multă lume. El se pune pe umerii a cîţiva oameni şi oamenii încercînd a pune mîna pe el, el sărea fără a-1 putea prinde. Deodată, în faţa tuturor intră în treierătoare în timpul mersului pe locul unde se scoteau paiele şi iese prin tobă, unde se puneau snopii de grîu pentru treier; de acolo se pune pe cazanul vaporului care era fierbinte, stînd fără a se înfricoşa din cauza mersului treierătoarei.

Atunci toată lumea ce era de faţă a dat crezare că, într- adevăr, cele ce se spun de mine, văcarul satului, sînt adevărate pentru porumbelul care a vorbit în chip şi cu grai de om, şi în urmă se făcea moşneag bătrîn. Mă uitam cum toţi se rugau cuprinşi de o credinţă curată, încît nimic nu le-a mai putut fi obstacol întru a crede cele spuse de porumbel, cum şi celor ce se vor mai spune.

La trei zile după arătarea porumbelului la popor, s-a arătat un glob de foc pe cer, care s-a văzut de mai mult popor, şi acel foc a căzut pe pămînt în locul arătat, iar unde a căzut s-a făcut groapă în pămînt, care se vede şi acum şi la care loc s-au ridicat două micuţe cruci unde
se închină mulţimea credincioasă ce vine din diferite părţi" (pp. 22-23).

După această primă parte de semne şi vedenii, în- tărindu-se cu neclintire credinţa lui Bănică Doleanu şi a poporului din acele părţi, cum că cele întîmplate sînt o lucrare dumnezeiască, era firesc ca aceşti lesne crezători să primească fără nici un discernămînt tot ce avea să se mai producă tot ca o adevărată revelaţie.

Arătîndu-i-se deci, la un scurt răstimp, văcarului din Cassota aceeaşi vedenie a porumbelului, acesta i-a dat, de astă dată, o solie mai precisă.

Pe de o parte, era vorba despre o mustrare adusă creştinilor pentru răcirea lor faţă de credinţă şi Biserică; pe de altă parte, era vorba despre diferite îndemnuri de folos duhovnicesc. Iată însă că, între aceste cuvinte foarte atrăgătoare, prezentate într-un înveliş de credinţă ortodoxă, vedenia spune:

„Fiţi cu luare-aminte, câ Antihrist cel mare a apărut în lume..".

„Eu am să plec şi după ce voi pleca va apare însuşi în persoană Antihrist care te va ispiti" (p. 28). „La o săptămînă după cele întîmplate - spune Bănică - pe cînd eram pe la mijlocul islazului, împreună cu toate vitele, apare înaintea mea un om voinic avînd pe lîngă sine mai multe bunătăţi: haine, mîncări, bani etc.

Eu îl văd. El mă strigă pe nume.

Înainte de a-i răspunde, deşi eu de cele ce-mi spusese
bătrînul-porumbel, mai înainte, referitor la această apariţie, nici un moment nu mai gîndeam, deodată în mod brusc parcă-mi vorbeşte cineva şi-mi zice:

«Acesta este Antihristul ce ţi s-a spus de porumbel». Eu îi răspund, iată-mă. Atunci el, acel om, se apropie de mine şi începe rînd pe rînd a mă ispiti cu toate bunătăţile ce avea în jurul său, şi eu ţinînd seama de cele spuse de porumbel, ca nimic să nu primesc din cele ce mi se va da, îl refuzam la fiecare în parte, care forţîndu-mă şi neizbutind, foarte se turbura.

Îndreptîndu-mi mintea către Hristos-Dumnezeu, mă înclin de trei ori, facîndu-mi cruce pînă la pămînt. Făcînd acestea, imediat a pierit omul ce mă ispitea, împreună cu toate bunătăţile şi s-au făcut fum foarte urît".

Potrivit cu spusele vedeniei în chip de porumbel şi de moş, Bănică Doleanu vesteşte lumii că „cel rău, ca să înşele pe oameni, se preface în chipul a toate fiinţele ce-s pe pămînt şi în cer, cu nălucire, însă numai porumbel, asin şi oaie nu se poate închipui' (p 32).

După cererea moşului-porumbel, pe locul unde i s-au arătat lui Bănică vedeniile s-a ridicat o cruce de piatră, săvîrşindu-se în această împrejurare o slujbă cu preoţi. În urmă, în jurul crucii s-a construit un paraclis cu multe icoane şi s-a aşezat o candelă care arde sub îngrijirea văcarului.

Bănică Doleanu povesteşte: „Urmînd în fiecare zi aprinderea, peste cîteva zile am terminat untdelemnul ce
aveam strîns pentru acest scop. Deci, m-am pus pe gînduri ce să fac, cu ce să mai aprind candela. Plec într-una din zile ca să aprind candela cu ce mai rămăsese şi, după obiceiul meu, înainte de a începe aprinsul, întîi făceam cîteva metanii la pămînt şi sărutam crucea.

După aceea aprindeam. După ce aprind şi mă aplec din nou a face metanii, văd alături de cruce, în interiorul smeritului paraclis, un corp de om în nesimţire. Privesc la el. Văd că era plin de înţepături de suliţe şi plin de stropituri de sînge. Pe cap avea cunună de spini. După ce sărut crucea, sărut şi mîinile şi picioarele acelui om şi-1 mişc fără să se deştepte. Plimbîndu-mă primprejurul paraclisului, văd pe acest om viu în picioare. Îi văd mîinile că au semnul găurilor de piroane şi înţeleg că este Mîntuitorul Hristos. Eu văzîndu-L, imediat Îi fac metanii şi mă blagosloveşte, iar cînd mă ridic, văd alăturea pe Maica Domnului. Ei erau înconjuraţi de raze de lumină şi, după ce îi privesc mai bine, îmi vorbesc şi-mi zic:

«Nu te întrista băiete de untdelemn că nu mai ai. Ci de acum încolo să nu mai aprinzi candela decît la duminici şi sărbători, ca să nu mai paţi necaz pentru acest serviciu.

Că oamenii cei slabi în credinţă vin de se uită numai aici, dar nu aduc şi cîte puţin untdelemn spre a pune în candelă, ci pun tot de aici, pe de gata; drept aceea, puţină lume se va mîntui, că şi-au pierdut adevărata credinţă în Dumnezeu, iubind mai mult lăcomia şi trîndăvia, din care ies toate răutăţile».

5

Aşadar, vorbindu-mi acestea, eu nu aveam nici o teamă şi-L priveam drept în faţă.

După aceea s-au înălţat la ceruri, făcîndu-se nevăzuţi" (pp. 58-60).

Din cele expuse cu privire la „minunile" din Cassota se desprind cu destulă evidenţă tot felul de puncte dubioase şi potrivnice învăţăturilor credinţei noastre ortodoxe.

Fără a intra în prea multe amănunte, vom reda numai esenţialul faptelor.

Mai întîi de toate, ne izbeşte uşurinţa de care a dat dovadă Bănică Doleanu, încrezîdu-se fără nici o rezervă în vedeniile lui, pe care le-a atribuit, ca o unică posibilitate de înţelegere, unor descoperiri dumnezeieşti.

Surprinde deopotrivă atitudinea acestui „vas ales" care, de la început, după chiar spusele lui, porneşte cu o vădită minciună. El îl minte pe acel „moş", închipuita arătare a lui Dumnezeu, spunînd că s-a dus în sat la preot, cînd de fapt nu se dusese. Pentru a fi iertat, „moşul" îi cere să facă o mie de metanii în faţa lui. Şi el face acele metanii în faţa „moşului", ca în faţa lui Dumnezeu însuşi. Captivat de acea vedenie, el nu se întreabă cîtuşi de puţin dacă prosternările lui nu le făcea cumva în faţa unei năluciri a Satanei !

Elementul duhovniciei lipseşte cu desăvîrşire.

În urma unor asemenea fapte neobişnuite, acest păzitor de vite nu se gîndeşte să meargă de îndată la un încercat duhovnic, spre a afla de la dînsul înţelepciune şi spre a lua

binecuvîntarea lui, pentru a şti ce avea de făcut.

Cîteva semne cu o înfăţişare suprafirească, petrecute în mijlocul unei mulţimi doritoare de „semne şi minuni", au pus repede stăpînine pe toate acele minţi înfîerbîntate.

Dar semnele trebuiau să tindă şi către un scop concret. Şi scopul n-a întîrziat să se arate.

De fapt, încă de la prima arătare, „moşul" îl întreabă pe Bănică, cu destulă grijă, „dacă lumea lucrează în zilele de vineri".

Iată, într-adevăr, din capul locului o întrebare alăturea cu drumul. Drept vorbind, ce poate însemna această digresiune meşteşugită, prin care ni se dă a înţelege că ar fi rău de lucrat în zilele de vineri ? Biserica nu a impus niciodată vreo restricţie de muncă pentru această zi.

În schimb, „moşul" nu a întrebat dacă lumea lucrează duminicile !...

Totodată, vedenia îi vesteşte lui Bănică „că Antihrist cel mare a apărut în lume"; şi este vorba de Omul- Antihrist. Mărturisirea aceasta este fără îndoială deosebit de gravă, dat fiind sensul ei real. De fapt, sfîrşitul lumii acesteia şi Judecata cea Mare la a doua venire a Domnului Hristos, se leagă de domnia Antihristului, care va veni cu toată puterea Satanei. Dar Antihristul va fi un om, şi nu o nălucire, şi va trăi la sfîrşitul vremurilor, iar nu acum.

Domnul spune: „De la smochin învăţaţi pilda lui: cînd îi frăgezeşte şi înfrunzeşte mlădiţa, ştiţi că vara este aproape. Tot aşa şi voi, cînd veţi vedea aceste lucruri, să ştiţi că

Fiul Omului este aproape, este chiar la uşi" (Matei 24, 32-33). Din semnele vremurilor de faţă se poate spune cu temei „că frăgezeşte şi înfrunzeşte mlădiţa", dar „vara" încă n-a sosit, căci încă alte semne urmează să se întîmple pînă la Parusie.

Apostolul Pavel ne previne deopotrivă cu multă luare- aminte: „...să nu vă lăsaţi clătinaţi aşa de repede în mintea voastră şi să nu vă tulburaţi de vreun duh, nici de vreo vorbă, nici de vreo epistolă ca venind de la noi, ca şi cum ziua Domnului a venit chiar. Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip, căci nu va veni înainte de a fi venit lepădarea de credinţă şi de a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul, care se înalţă mai pe sus de tot ce se numeşte Dumnezeu sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dîndu-se drept Dumnezeu.

Şi atunci se va arăta acel NELEGIUIT (Antihristul) pe care Domnul Iisus îl va nimici cu suflarea gurii Sale şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale" (II Tesaloniceni 2).

Potrivit cu profeţiile diferiţilor sfinţi ai Bisericii, Antihristul se va ridica din mijlocul poporului iudeu, ca împărat al lor, va fi el însuşi iudeu, din seminţia lui Dan, şi va întări sinagoga. Va face semne şi minuni mincinoase şi va provoca marea apostazie care premerge sfîrşitului. În timpul lui se va închide cerul de ploaie trei ani şi jumătate. Va fi foamete neînchipuită şi se vor coborî pe pămînt Sfinţii Enoh şi Ilie, care ÎI vor mărturisi pe Hristos.

Din toate aceste date, se înţelege limpede că vremurile sfîrşitului n-au sosit încă. Deci este o mare înşelăciune a se afirma că „Antihristul cel mare a apărut în lume".

Asemenea vestiri sînt primejdioase prin neadevărul pe care îl cuprind; ele produc confuzie printre credincioşi şi deformează sensul Scripturilor. Încurcîndu-se semnele, se pierde sensul veritabil al vremurilor şi astfel, mai lesne putem cădea în capcana Satanei. Toţi cunoaştem povestea cu lupul: făcînd haz un copil în joaca lui nesocotită, striga cu putere mare din marginea satului că a venit lupul să-1 omoare, şi oamenii au sărit de zor ca să-1 scape. Dar copilul minţise. Repetînd altă dată aceeaşi ispravă, s-a întîmplat într-o zi că, într-adevăr, lupul venise în marginea satului. Zadarnic a mai strigat însă atunci copilul după ajutor, căci nimeni nu 1-a mai crezut şi fiara 1-a sfîşiat.

Într-un chip asemănător s-a scos veste în lume şi de către vizionarul de la Vlad Ţepeş (Ialomiţa) că a sosit vremea Judecăţii de Apoi. „La 22 iulie 1936, fratele (Gheorghe Enică) a văzut în vis cum de la miazănoapte venea un fum dogoritor nevoie mare, ca un zid de la cer pînă la pămînt şi a auzit un glas: «E sfîrşitul pămîntului !»" („Sela" nr. 2, Tip. Flacăra Călăraşi, p. 6).

Între altele, vedenia din Cassota îi mai vesteşte lui Bănică Doleanu şi această... axiomă:

„Cel rău, ca să înşele pe oameni, se preface în chipul a toate fiinţele ce-s pe pămînt şi în cer, în mod de nălucire, însă numai porumbel, asin şi oaie nu se poate închipui".

Iată aici o altă afirmaţie fără temei. Căci, după care judecată şi cu ce logică s-ar putea admite că duhul răului, care poate îmbrăca tot felul de înfăţişări, prefăcîndu-se şi în îngeri de lumină (II Corinteni 11, 14) şi mistificînd pînă şi chipul sfinţilor şi al Domnului Hristos, nu ar putea să se prefacă într-un porumbel, într-o oaie sau într-un asin ?

Deci, întrucît ar fi mai sfinte aceste animale decît înşişi îngerii şi sfinţii, pentru ce exteriorizarea lor să fie inviolabilă de către nălucirile sataniceşti ?

Dar, din clipa în care se emit asemenea afirmaţii, pe o cale presupusă dumnezeiască, este de la sine înţeles că asemenea credinţe vor stăpîni minţile oamenilor, iar diavolul va putea, în toată libertatea, să regizeze orice înşelăciuni şi abateri de la dreapta credinţă, în chipul unui porumbel, al unei oi sau al unui asin^[1] !

Într-una din zile, văcarul din Cassota, închinîndu-se în paraclisul unde s-a înălţat crucea - pe locul arătărilor - vedea, trîntit pe jos, un trup în nesimţire, cu înţepături de suliţe şi cu o cunună de spini pe cap.

După puţin, acest om cu stigmate se ridică în picioare, iar Bănică Doleanu înţelege că este „Mîntuitorul Hristos" şi îi face metanii.

În schimb, Domnul Hristos ne spune răspicat: „dacă vă

va spune cineva: «Iată, Hristosul este aici sau acolo», să nu-l credeţi. Căci se vor scula hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi; vor face semne mari şi minuni, pînă acolo încît să înşele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi. Iată că v-am spus mai dinainte. Deci, dacă vă vor zice:

«Iată-1 în pustie», să nu vă duceţi acolo !

«Iată-1 în odăiţe ascunse», să nu credeţi !" (Matei 24, 23-26).

Dar, în afară de aceste consideraţii, este de luat în seamă şi atitudinea acestui vizionar care, „fără nici o teamă" priveşte „drept în faţă" întruchiparea presupusă a lui Dumnezeu.

În schimb, iată cum priveşte Biserica pe Cel de Sus: „Dumnezeul dumnezeilor şi Domnul Domnilor, făcătorul cetelor celor de foc şi lucrătorul puterilor celor fără de trup, meşterul celor cereşti şi al celor pămînteşti, pe care nimenea din oameni nu L-a văzut, nici poate să-L vază, de carele se teme şi se cutremură toată făptura, carele pe mai marele îngerilor cela ce şi-a înălţat grumazul oarecînd şi slujba sa cu neascultarea s-a lepădat, l-a surpat pre pămînt"...

„Domnul puterilor este numele Lui, căruia cetele cele fără de număr cereşti de foc cu frică slujesc şi laudă, şi de mulţimea cetelor Îngerilor şi Arhanghelilor cu cutremur este închinat şi slăvit. Domnul cel cinstit de puterile ce stau împrejur şi de înfricoşaţii Heruvimi şi Serafimi cei cu
cîte şase aripi şi cu ochi mulţi, care îşi acopăr cu două aripi feţele lor pentru dumnezeirea Lui cea nevăzută şi necurmată şi cu două aripi îşi acopăr picioarele lor, ca să nu se arză de slava cea negrăită şi de mărirea Lui cea necuprinsă cu mintea"... (Evhologhiu. Moliftele Sfîntului Vasile cel Mare).

Se ştie de asemenea că înaintea Domnului „Moise şi-a ascuns faţa, căci se temea să privească pe Dumnezeu" (Exod 3, 6).

Iar Pavel, cînd mergea spre Damasc şi i s-a arătat puterea lui Dumnezeu, „a căzut la pămînt'.

Şi după ce Domnul i Se descoperă din lumina cerească ce strălucise în jurul Lui, el a zis „tremurînd şi plin de frică: «Doamne, ce vrei să fac ?»" (Fapte 9, 3, 4, 6).

Tot astfel, Sfîntul Ioan Evanghelistul, povestind cum i s-a înfăţişat vedenia simbolică a Mîntuitorului, adaugă:

„În mîna dreaptă ţinea şapte stele; din gura Lui ieşea o sabie ascuţită cu două tăişuri; şi faţa Lui era ca soarele cînd străluceşte în toată puterea lui. Cînd L-am văzut, am căzut la picioarele Lui ca mort' (Apocalipsa 1, 16, 17).

Cu toate acestea, Bănică Doleanu priveşte „fără nici o teamă" şi „drept în faţă" întruchiparea presupusă a Mîntuitorului!

Faţă cu cele petrecute la Cassota, este desigur dureros că s-au putut da, fără nici o pătrundere, certificate de minuni unur asemenea cazuri de falsa teofanie. Este de asemenea dureros că s-au putut da, cu prea multă pripă,

anumite aprobări pentru publicarea cărţii „Minunea de la Buzău", apărută în multe ediţii şi în nenumărate exemplare care s-au răspîndit în popor, vreme de mai mulţi ani, înfierbîntînd astfel imaginaţiile oamenilor, cu

semne şi minuni care nu sînt minuni.

---

[1] E cu deosebire interesant de remarcat cu privire la acest punct că, dacă într-adevăr Mielul este emblema Mîntuitorului, iar Porumbelul aceea a Sfîntului Duh, în schimb măgarul se poate lesne întîlni în numeroase rituri de magie neagră; el este, dealtfel, după cît se pare, emblema unuia dintre cele mai primejdioase centre satanice ale lumii.