doktoru

duminică, 18 mai 2014

Mihail Urzica Minuni si false minuni 5



CAZUL PETRACHE LUPU - MAGLAVIT
O muchie de cuţit, o culme ideală desparte neîncetat domeniile de manifestare ale celor două lumi nevăzute: de o parte Hristos cu mîntuirea şi odihna cea veşnică, de cealaltă Satana, cu adîncul Gheenei şi muncile cele veşnice. Iar haina sub care se îmbracă conţinutul fiecăreia din aceste lumi este tot... „blana de oaie ".
Sînt interesante, în această privinţă, unele cugetări ale d-lui Costin Deleanu („Ideea românească", XI -1935, II - 1936 „Pătru Lupu-Maglavitul") care, deşi convins în acea vreme de esenţa mesianică a minunii de la Maglavit, releva totuşi următoarele:
„În această luncă a chinuiţilor şi plîngerilor, vindecările minunate sînt fapte precare ce pot fi valorificate adevărat numai de cei care suspină după ele. Căci minunile sînt fenomene de limită şi se petrec într-o zonă unde relativul şi absolutul se îngemănează, acolo unde numai virtutea poate respira". Iar mai departe adaugă: „Între această lume orăşenească şi cea organic-românească a satelor este o deosebire esenţială; aceea dintre Toma şi restul ucenicilor. În vreme ce noi ne ducem să vedem daca este sau nu mi­nune, ţărănimea participă originar la faptul fantastic, fiind
constitutivă în aceeaşi urzeală a minunii. Noi venim cu o mentalitate lucid exactă să constatăm o minune întîmplată în afară de noi, pe cînd ei, apropiindu-se, o poartă în inimă, aduc minunea cu dînşii. Căci puterile fantasticului, astăzi învolburate aievea, sînt păstrate din începutul acestei lumi originare în zonele latente ale conştiinţei sale istorice, sub forma miturilor folclorului etnic. Întreaga pătură etnică nu a fost altceva decît cutia de rezonanţă care sta gata să prindă şi să amplifice vestea minunatei arătări. În această lumină trebuie de înţeles şi fenomenul de generalizare care a întovărăşit mistica maglaviteană".

Fapt întru totul adevărat este că tot poporul nostru românesc, robit de multe veacuri suferinţei şi obijduirii, căzut el însuşi în mrejele păcatului, dar înclinat spre trăirea mistică a unei lumi de mituri, s-a arătat a fi foarte primitor faţă de „minunea" de la Maglavit. Fiecare a căutat să-şi făurească, în mintea lui, o închipuire de mai multă revărsare de har dumnezeiesc peste tot norodul nostru, cu o putinţă de mai mult bine, de mai multă pace, de mai multă frăţietate şi de mai multe binecuvîntări cereşti...
Frumoasă şi minunată este, desigur, trezirea con­ştiinţelor spre Dumnezeu, în căutarea izvorului vieţii, în care lacrimile pocăinţei se amestecă cu nădejdile de mîntuire ! Şi neuitate au rămas, pentru atîţia credincioşi, mulţimile Maglavitului, adunate în freamăt de rugăciune în jurul troiţelor, cu bătrîni şi copii îngenuncheaţi în pulberea drumului, cu fum gros de tămîie înălţat la cer, ca
o jertfă de curăţire, cu toată priveliştea acelor locuri „biblice", cu toţi acei ciungi şi orbi şi paralitici, care cereau mila lui Dumnezeu.
Pagini nenumărate de ziare, de reviste şi de felurite scrieri s-au dat la iveală de către oamenii ştiinţei sau ai credinţei, ca să susţină sau să nege realitatea fenomenului de la Maglavit. S-au înflăcărat cărturari cu renume, prelaţi ai Bisericii şi deseori chiar şi simpli mireni care, în dorinţa unei redeşteptări religioase şi cu gîndul unei vieţi de mai multă spiritualitate, au scris pagini atît de frumoase de gînduri bune pentru credinţă, pentru Dumnezeu şi pentru toată grija mîntuirii noastre... dar, din păcate, n-au cercetat îndeajuns adîncurile acestor „minuni", n-au cercetat nici izvoarele din care s-au revărsat semnele şi arătările acestea. În această exaltare mistică, nu ne-am oprit decît la răsfrîngerea imediată, pe care Maglavitul a avut-o asupra lumii noastre. În mirajul unor dorinţe care nu erau sprijinite pe o realitate controlată, a fost destul ca Petre Lupu să fie cioban, să fie gîngav, să aibă vedenia unui „moş", pentru a fi deîndată asemuit cu profeţii Vechiului Testament. Ba chiar, un cunoscut profesor universitar a decretat că „Petrache Lupu este desigur cel mai curat suflet dintre oamenii care populează scoarţa globului" („Porunca Vremii" din 7.XI.1935).
Pe alţii i-a impresionat în chip deosebit mulţimea fără de număr care a luat drumul Maglavitului, din toate părţile ţării, Scria, astfel, un cunoscut prelat:
„Multe şi felurite sînt minunile reale, adevărate,
săvîrşite de Petre Lupu. Cea mai mare dintre ele, după părerea mea, este extraordinara repercusiune ce a avut pînă departe peste hotare, vestea despre persoana şi minunile lui Petrache Lupu. Peste două milioane de oameni, de toate vîrstele şi de toate condiţiile sociale, din toate unghiurile ţării, s-au grăbit să se ducă în pelerinaj la Maglavit".
Acest fapt poate fi impresionant pentru o sensibilitate poetică sau pentru curiozitatea unui sociolog, dar faţă de adevărul însuşi al fenomenului nu dovedeşte încă nimic. Căci dacă Adevărul s-ar cunoaşte după numărul mulţimii care ar îmbrăţişa o idee, atunci de bună seamă că orice minciună poate fi luată cîndva drept adevăr. Ce-am zice, astfel, de Arie ereticul sau de alţi începători de eresuri, pe care i-au urmat milioane de oameni în rătăcirea lor, ca să se zvîrle cu toţii într-o prăpastie ? Şi, de asemenea, ce-am zice şi de mulţimile impresionante de mahomedani care, în fiecare an, se îndreaptă cu atîta evlavie spre Mecca, ca să cinstească piatra cea neagră „căzută din cer" ?
Dacă la Maglavit s-a dus lume multă, acest fapt îşi găseşte în parte explicaţia şi în dorinţa poporului de a vedea semne şi minuni. Mulţimile sînt adeseori atrase de mirajul unor lucruri fantastice. Dar mulţi au mers la Maglavit şi în nădejdea vindecării unor boli, deci pentru un folos propriu şi material.
Unii se întrebau atunci: „Pentru ce Dumnezeu S-a arătat unui biet cioban, gîngav şi mărginit la minte, iar nu unui vlădică, unui preot sau unui învăţat teolog ?". Dar nu
deopotrivă s-a pus întrebarea dacă „moşul" din vedenie a fost într-adevăr Dumnezeu sau dacă n-a fost mai curînd o nălucă a Necuratului, în scopul de a ne prinde într-o cursă, printr-o momeală foarte ispititoare.
Întrebat de profesorul Nichifor Crainic, cum se face că tocmai lui i S-a arătat Dumnezeu, Petrache Lupu răspunde:
„Dacă «Moşul» s-ar fi arătat unui om cu învăţătură, cum sînteţi voi şi acel om ar fi spus ce spun eu, lumea nu l-ar fi crezut. Că lumea ar fi zis: astea le spune de la el, nu le spune de la Dumnezeu. Dar aşa, «moşul» s-a arătat unui cioban prost şi lumea ştie că ce spun eu, nu spun de la mine, ci de la Dumnezeu. Şi lumea crede" („Gândirea", ianuarie 1936).
Ce e drept, răspunsul este ingenios şi poate ispiti prin iscusinţa sofisticii, dar nu prin chezăşia adevărului. Căci nici Moise, nici Saul şi nici Ioan Evanghelistul nu au fost nişte „proşti", ci nişte mari teologi şi învăţaţi, cărora totuşi Dumnezeu le-a făcut atîtea descoperiri de seamă, iar lumea i-a crezut, dupâ cum îi crede şi acum, nu prin impresia desprinsa din persoanele lor, ci prin esenţa dumnezeiasca a descoperirilor pe care le-au avut ei.
Prin predica ciobanului, prin acea chemare spre pocăinţă, care a îndemnat mulţimile să se lase de cele rele şi să umble în cele bune, mulţi s-au îndreptat, mulţi s-au căit şi în multe suflete s-a trezit credinţa. Iar ziarele din anii trecuţi scriau că „lumea s-a lăsat într-o mare măsură
de bătăi şi de omoruri, că s-au împuţinat judecăţile şi că o influenţă moralizatoare se resimte asupra vieţii ţărănimii olteneşti, de pe urma Maglavitului".
Răsunau, desigur, în mintea multor pelerini cuvintele ciobanului care îndemna lumea să se lase de hoţii, de bogăţii, de vrăjmăşii... şi vocea lui pătrunzătoare străbătea încă cale lungă în auzul pelerinilor care trecuseră pe la locul cu „buturuga";
„Să nu mai aveţi cu nimeni nimic. Fiţi oameni cum se cade, că e bine pentru noi şi pentru toată România. Lăsaţi lucrul omului acolo. Nu mai furaţi de la nimeni nimic; nu mai fura munca altuia şi nu da foc, nu mai face rău. Nu rîdeţi de bătrînii voştri, nu rîde de nimeni, nu mai aruncaţi copii pe la gropi, pe la fîntîni, pe la grîu, pe la porumb, că-i rău de noi, fraţilor; ne canoneşte fără muncă. Să ajutăm pe fraţii noştri, să ţineţi posturile, să ţineţi sărbătorile, să ţineţi şi vitele acasă la sărbători, că-i rău pentru noi şi toată ţara..."
Aşa răsuna necurmat strigarea ciobanului maglavitean, de pe „amvonul" lui de pămînt din locul arătărilor. Şi multă lume credea şi se întărea în nădejde.
Ascultînd asemenea îndemnuri frumoase, ele nu pot într-adevăr decît bucura, căci cine nu ar dori să ne îndreptăm cu toţii într-o viaţă nouă, cinstită şi plină de fapte bune ? Dar în această dorinţă ne-am arătat totuşi prea uşuratici, dîndu-ne girul cu prea mare pripă, aşa cum s-a petrecut cu Maglavitul.
Se va putea întreba oricare: ce este rău în predica lui Petre Lupu şi prin ce greşeşte acest frumos şi chipeş cioban, atît de cinstit, atît de credincios şi atît de rîvnitor ?
Pentru a răspunde la această întrebare, este necesar a ne încredinţa că anumite îndemnuri morale nu sînt îndestulătoare pentru a putea înscrie o lucrare în cuprinsul haric al Bisericii noastre Ortodoxe. De fapt, cîţi adventişti şi cîţi baptişti, şi cîţi alţi rătăciţi, aparţinînd atîtor rătăciri religioase, nu cheamă lumea, din capiştele lor, prin cele mai frumoase îndemnuri morale ? Într-adevăr, oare nu ne vorbesc aceştia de cinste, de dragoste, de bună rînduială, de pocăinţă, de rugăciune şi de Dumnezeu? Iar predi­catorii lor nu îşi vestesc cuvîntul cu înflăcărare în atîtea adunări ? Şi nu combat ei beţia, desfrînarea şi pornirile rele ?...
Dar nu e destul! Căci unele fapte de felul acestora nu pot da singure mîntuirea.
Pe de altă parte, dacă Petre Lupu ne îndeamnă să ţinem sărbătorile, să ne ducem la biserică, să ne rugăm lui Dumnezeu de sănătate şi să ţinem posturile, faptul acesta poate fi pentru unii atrăgător, fiind îmbrăcat în haină bisericească, şi ar putea să fie un indiciu de încredere în solia lui, după cum tot atît de convingătoare ar putea să fie aceleaşi poveţe cînd sînt date prin diferite cercuri spiritiste. Repede, însă, această chemare este întunecată de alte învăţături şi fapte potrivnice. Cu drept cuvînt, spunea Sfîntul Mucenic Justin filosoful, în scrisoarea lui către Anton Piu, pentru înştiinţarea poporului roman:
„Demonii încearcă să zădărnicească lucrarea lui Hristos, imitîndu-I învăţătura şi aşezămintele".
Să vedem, prin urmare, care sînt elementele care ne îndreptăţesc să credem că fenomenul de la Maglavit nu se poate integra în Biserica noastră. În scopul acesta, trebuie să considerăm Maglavitul în tot complexul lui, deci nu în mărginirea celor cîteva precepte din predica ciobanului, ci în totalitatea elementelor care îl susţin şi cu care se întreţese, cu toate „minunile" şi cu întreaga „spiritualitate" care se desprinde din ele.
„Persoana lui Petre Lupu e centrul fenomenelor de la Maglavit - spune dl. Nichifor Crainic -, ea ne interesează deci în rîndul întîi" („Sfarmă Piatră", 10.X. 1936).
Pe acest temei, vom analiza cazul acesta, deosebit de interesant, care a pasionat şi pasionează încă sumedenie de lume.
Din cele ce urmează, se va putea desprinde un şir de argumente care vin împotriva presupusei teofanii de la Maglavit. Dezvăluirea unor asemenea constatări constituie, fără îndoială, o durere sufletească pentru mulţi din binecredincioşii Bisericii Ortodoxe, care au fost prinşi sufleteşte de „minunile" lui Petre Lupu. Dar adevărul trebuie mărturisit mai presus de orice, fără ocol şi fără şovăială, ca să nu ţinem lumina sub obroc.
Se va întîmpla, poate, că anumiţi duşmani ai Bisericii noastre pravoslavnice, între care şi sectanţii, se vor bucura - în felul lor - de întorsătura fenomenului de credinţă, care
5 ~
a roit în jurul celor cîteva locuri cu arătări, şi mai cu deosebire în jurul Maglavitului. Şi îşi vor închipui cît de întemeiaţi au fost ei, să nu creadă în asemenea cazuri.
Mai bine le-ar fi însă acestora să se smerească şi să se tînguiască pentru rătăcirile şi întunecările lor, căci numai prin trufie s-au despărţit ei de adevărul mîntuirii şi s-au rupt de trunchiul Bisericii. Deopotrivă cu nişte crengi rupte dintr-un pom, s-au uscat şi ei de seva dătătoare de viaţă a harului. Să se smerească aceştia şi să nu judece poporul lui Hristos, căci noi dacă am greşit cu ceva, tot în Adevărul Sfintei Biserici Apostolice şi Soborniceşti ne ridicăm, iar dînşii de nu vor voi să-şi părăsească rătăcirile lor, tot în pustiul din afară se vor afla.
1. Uşurătate şi lipsă de duhovnicie
După cum se ştie, în ziua de vineri 31 mai 1935, cio­banul Petre Lupu are prima vedenie a „moşului", la bu­turugi, în drum spre tîrlă. Apariţia a fost cu totul stranie şi înfricoşată. Ciobanul se sperie. Puţin mai în urmă îşi revine, iar „moşul" îi vorbeşte şi îi dă solia de a merge în lume.
„După asta, spune Petre Lupu, acel «moş» a dispărut, în nor pătrat, pînă nu l-am văzut. M-am închinat şi am plecat la oi. N-am spus la nimeni nimic. Mi-am zis: Ce vorbă a fost asta ? Ce «moş» a fost ăla ?" (din cartea „Ce am văzut şi ce am auzit la locul minunatei arătări de la Maglavit" -
Pr. Dumitru Antal, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, 1935, pp. 20-21).
Drept urmare a primei vedenii, ciobanul rămîne buimăcit şi nu ştie ce să creadă. „Moşul" nu i s-a lămurit, nu i s-a identificat şi nu ştie cine e. Trece o săptămînă; el nu vorbeşte cu nimeni despre acest fapt şi nu merge la duhovnic, după cum ar fi fost firesc.
În a doua vineri şi pe acelaşi loc, vedenia i se arată din nou. Era tot aşa. „De ce nu te-ai dus la lume ?". „Doamne, iartă ca am uitat", „Să te duci să spui la lume, să-ţi faci datoria cu faptele ce te-am trimis, că te iert". „M-am închinat şi a dispărut în nor pătrat... Iar mi-am zis: Ce vorba a fost asta, ce «moş» a fost ăla ?"
Aici se întîmplă un fapt curios. Deşi Petre Lupu nu ştia încă la o a doua lui întîlnire cine putea să fie „moşul" din arătarea lui, îi spune totuşi hotărît: „Doamne, iartă ca am uitat" (uitase de însărcinarea care i se dăduse...). Deci Petre Lupu se adresează vedeniei ca însuşi lui Dumnezeu şi îi cere iertare. Şi cînd arătarea a dispărut, el se întreabă din nou: „Ce vorbă a fost asta ? Ce «moş» a fost ăla?" (Prof. dr. Antal, op. Cit.).
Dar prin această şovăitoare atitudine, din care rezultă că nu ştia ce să creadă despre „moşul" din vedenie, căruia îi spunea Doamne, prins într-o încercare atît de tulburătoare, Petre Lupu nu se duce nici de astă dată la duhovnic, ca să se mărturisească şi să se lămurească, ci o ţine mai departe în felul lui. Mai este de luat încă în seamă că, întrebînd
„moşul" pe cioban pentru ce nu s-a dus la lume cu vorba ce i se dăduse, Petre Lupu răspunde: „Doamne, iartă c-am uitat". În realitate, prin aceste cuvinte de dezvinovăţire, el a minţit.
Dovada acestei minciuni ne-o dă chiar Petre Lupu, prin propria lui mărturisire cînd, după prima întîlnire cu „moşul", povesteşte: „M-am dus la stînă, mirîndu-mă mult de aceea ce mi s-a întîmplat. Cînd am ajuns acolo n-am spus la nimeni nimic pentru ca sa nu fiu luat în rîs. Soţiei nu i-am spus nimic din cele ce mi s-au întîmplat'. Iar mai apoi adaugă: „M-am dus la oi şi iar n-am spus la nimeni nimic, căci mi-era ruşine că va rîde lumea de mine" (Propria declaraţie a lui Petre Lupu din cartea „Maglavitul", Dr. Nicolăescu-Plopşor, pp. 39-40, Tip. „Ramuri", Craiova).
După cum se vede, el se ruşinase de a spune la lume ce i se încredinţase, dar nu uitase, după cum căuta să se dezvinovăţească.
Este de remarcat în cele de faţă deplina analogie care există între comportarea lui Petre Lupu şi aceea a lui Bănică Doleanu din Cassota.
Şi unuia şi altuia li s-a arătat un „moş"; şi unul şi altul au fost repede captivaţi de vedeniile lor. Amîndurora le lipseşte elementul duhovniciei şi amîndoi au minţit în faţa arătărilor lor.
În cea de-a treia vineri, vedenia îl îndeamnă cu asprime să-şi împlinească solia, să se ducă „la lume, la popă, la
primărie". El nu se duce nici de astă dată la preot ca să fie luminat ci, sub obsesia acelor vedenii, merge în lume, fără a mai cerceta adevărul, şi împînzeşte tot satul cu „minunile" lui. La preot merge tocmai la urmă, şi fără vreun gînd duhovnicesc, ci numai ca să raporteze „minunea", după ce faptul se săvîrşise şi după ce vestea se lăţise cu iuţeala fulgerului. Dovada ne-o dă tot Petrache Lupu, cînd spune:
„După ce am muls oile, am plecat în sat cam pe la orele 10 dimineaţa şi am început a spune toate astea la toţi cîţi îi întîlneam în cale. Am spus şi soţiei, cum şi lui moş G. Mituleţul care, auzind, a mers cu mine şi la părintele Bobin acasă" (Din aceeaşi declaraţie, cartea d-lui dr. Nicolăescu-Plopşor, pp. 42-43).
Întîmplarea ajunge la cunoştinţa ziarelor şi mulţimea începe să se reverse la Maglavit, mai înainte ca toată această pretinsă descoperire să mai fi avut vreme de a fi fost filtrată de oameni cu răspundere teologică. Iar cînd au sosit şi teologii şi preoţii la locul arătărilor, în acea fascinaţie de impresii ale mulţimilor şi de semne neobişnuite, ei n-au mai avut răgazul de a cerceta „revelaţia" în adîncurile ei, ci au lăsat ca vremea să lămurească totul.
De aici încolo, nu mai e vorba de „moşul" care i s-a arătat ciobanului, ci de „omul care a vorbit cu Dumnezeu". Puţină vreme în urmă, după ce lumea s-a stîrnit să meargă la Maglavit şi după ce toate imaginaţiile s-au înflăcărat, iată că într-o zi Petre Lupu mai are nişte
vedenii. I se arată „Diavolul", care vrea să-1 piardă (Încercarea de diversiune prin arătarea Diavolului, care apare într-o... altă haină, ca să convingă mai bine despre primele vedenii cu „Dumnezeu", se regăseşte şi la alţi presupuşi profeţi; cazuri asemănătoare s-au petrecut şi cu Bănică Doleanu din Cassota-Buzău, cu Vasilica Barbu din Tecuci, Cu Ion Popa Gheorghe din Argeş, cu Gheorghe Enică din Vlad-Ţepeş - Ialomiţa şi cu alţii).
Şi Diavolul îi spune: „De ce m-ai făcut pe mine şi-a rămas lume puţină rea ?". Apoi urmează un dialog cu tîlc: Petre Lupu răspunde: „Nu eu, «moşul»". „Care e ăla «moşul» ?". „Cînd a auzit, s-a acoperit un nor cu 11 inşi şi o femeie". Şi „moşul" i-a vorbit: „Tu ştii că era să te omoare Diavolul ?". Şi-a dat cu un guguloi mare şi a omorît pe Diavol. „Cînd a dat cu el, n-a mai rămas nimic". Apoi i se spune: „De ce tot zici că eu sînt «moşul» ? Ia seama ca eu am fost Dumnezeu care m-am lăsat la tine pe pămînt („Maglavitul", Dr. Nicolăescu-Plopşor, Ramuri, Craiova, p. 127).
Aceeaşi relatare o dă şi părintele Ouatu, în cartea Sfinţiei Sale „Maglavitul" (Tipografia Oastei Domnului - Sibiu, p. 59).
Şi astfel, prin aceste vedenii contrastante, diavolul caută a întări credinţa că „moşul" de la Maglavit ar fi fost Dumnezeu. Dar aici mai apare un element curios; este afirmarea vedeniei, cu pretenţie de divinitate, care spune:
„Eu am fost Dumnezeu care m-am lăsat la tine pe pămînt'.
Pe cîtă vreme, Domnul i Se descoperă Sfîntului Ioan Evanghejistul cu cuvintele:
„Eu sînt Alfa şi Omega, începutul şi Sfîrşitul, Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine, Cel Atotputernic" (Apocalipsa 1, 8). Căci Dumnezeu nu este numai în trecut, dar este deopotrivă şi în prezent şi în veşnicie.
Din toate cele relatate se constată că Petre Lupu crede totul, primeşte totul şi îndeplineşte orice i s-a poruncit de acea vedenie, fără să ştie că şi Necuratul ni se poate înfăţişa în chipul „moşului", al Mîntuitorului, al Maicii Domnului şi al tuturor sfinţilor, cu gînduri viclene şi ispititoare, ca să ne piardă.
2. Anticlericalism şi anticanonicitate
În duminica Rusaliilor din anul 1935, adică a doua zi după ce se stîrnise lumea cu „minunile", Petrache Lupu se afla în biserica comunei Maglavit. După ce preotul vorbise poporului, ciobanul a avut aceeaşi vedenie a „moşului" chiar în Altar (După cum se ştie, diavolul se poate furişa chiar şi pînă în Altar, dar numai în Sfîntul Potir nu poate intra). Privindu-l, „moşul" îi face „un semn din cap", chemîndu-1 să intre în Altar. Şi Petre Lupu, fară să mai şovăiască, a intrat în Sfînta Sfintelor, chiar pe uşile împărăteşti.
„Ce cauţi în Altar, zice popa la mine, nu e voie".
„N-am nevoie de tine. Pe mine moşul m-a chemat („Maglavitul", Pr. V. I. Ouatu, p. 57)".
O relatare asemănătoare este redată şi în cartea „Ce am văzut la Maglavit" (Pr. D. Antal, p. 23), precum şi în celelalte broşuri care tratează acelaşi subiect. Din această împrejurare trebuie reţinută puterea arătării care a putut lucra asupra lui Petrache Lupu, ispitindu-l a intra în Sfîntul Altar şi răzvrătindu-l împotriva preotului. Căci era vorba de un slujitor al Domnului, îmbrăcat în odăjdii, în plină lucrare a slujbei Sfintei Liturghii şi aflat în faţa Sfîntului Jertfelnic; iar cuvîntul lui de oprire a fost atunci ca o poruncă dumnezeiască. Deci cum ar putea Dumnezeu să-şi răstoarne Aşezămîntul Lui Apostolic, provocînd o stare de destrămare înlăuntrul obştei creştine ? Cum ar putea El, prin mijlocirea unor cauze lăturalnice, să ceară unui credincios un lucru neîngăduit de Biserică, pe care ştie bine că slujitorul Lui este dator să-1 oprească ?
Acest simplu fapt, şi încă ar fi de ajuns să ne pună pe gînduri. În primul rînd, este vorba de călcarea unui canon ecumenic, Canonul 69 al Sinodului Trulan, în care se precizează: „Nu se cuvine nimănui dintre mireni să intre în Sfîntul Altar". În al doilea rînd, cînd preotul se împotriveşte ca Petre Lupu să intre în Altar, acesta trece totuşi peste preot, cu cuvintele: „N-am nevoie de tine...". Este oare această atitudine duhovnicească ? Dar... „Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorînduielii, ci al păcii, ca în toate bisericile sfinţilor" (I Corinteni 14, 33). Pe de altă parte, ascultarea şi smerenia sînt cele două virtuţi de temelie, necesare oricărui început de viaţă creştină.
În schimb, voind într-o zi o fată din popor să se urce pe „amvonul" de pămînt al lui Petrache Lupu, acesta „cu glas aspru i-a spus: «Nu te sui că ai păcătuit mult»" (din relatările asupra Maglavitului - P. C. Pr. D. Antal, 1935, p. 10). Aşadar, Petre Lupu socotea un păcat mare ca cineva să se ridice pe movila lui de pămînt, unde numai el se suia şi nu i se părea păcat să intre în Sfînta Sfintelor, în timpul Sfintei Liturghii, cu atît mai mult, cînd slujitorul lui Dumnezeu, care este chipul văzut al Mîntuitorului, 1-a oprit cu tot dinadinsul.
Sub un raport mai larg, Petre Lupu s-a arătat anti- clerical şi prin defăimarea în public a diferiţi preoţi şi prelaţi.
Dar bîrfirea în public a unui preot, chiar cu dreptate, este un păcat atît de mare, încît Canonul 56 Apostolic prevede să se afurisească chiar şi clericul care ar îndrăzni să defaime pe un preot sau diacon. Preoţilor, pînă şi îngerii le dau toată cinstirea, pentru că ei săvîrşesc Sfînta Jertfă a Domnului, aşa încît, într-o cît mai mare măsură, noi avem datoria să-i cinstim. Cît despre păcatele unor slujitori care nu înţeleg să se menţină cu adevărat la înălţimea sacerdoţiului, fiecare îşi va da socoteala în faţa Scaunului de Judecată. Iar Judecătorul este unul singur. El este drept şi nemitarnic şi îi va osîndi cu înfricoşare pe toţi aceia care au ştiut Legea şi nu au împlinit-o.
3.  Atitudinea faţă de Ortodoxie. Ideea de Dumnezeu
Principiul de căpetenie al dogmei Bisericii noastre Ortodoxe, singura Biserică creştină dreptmăritoare, îşi află temelia pe înţelegerea Sfintei Treimi, aşa cum s-a statornicit în Crezul de la Niceea. Înţelegerea dumnezeirii în Treime este punctul de plecare al mărturisirii ortodoxe, chiar pentru cel mai simplu şi redus credincios; iar în afara Sfintei Treimi şi în afara acestei mărturisiri, nu se poate concepe dumnezeirea. Din toate predicile lui Petrache Lupu a lipsit însă întotdeauna înţelegerea şi mărturisirea Sfintei Treimi. El nu vorbeşte decît de un „moş", de un „moş" abstract şi vag, care ar închipui un Dumnezeu singular şi neipostatic.
Din toată trăirea spirituală a lui Petrache Lupu lipseşte concepţia Mîntuitorului. El nu pomeneşte de Hristos, ci numai de „moşul". Răscumpărătorul păcatelor noastre lipseşte din cuvîntul lui. Semnele, „minunile" şi vindecările pe care le face, nu le împlineşte în numele lui Hristos, cum s-ar cuveni. Iar dacă uneori pomeneşte de Dumnezeu, această invocare nu-l situează cu nimic în plămada Bisericii noastre Ortodoxe, deoarece ideea de Dumnezeu este vagă şi o putem întîlni la orice eretic, la orice sectant şi la orice mozaic sau mahomedan.
4.   Ideea de mîntuire
Totodată, din toate manifestările lui Petrache Lupu, din toate „descoperirile" şi îndemnurile lui, lipseşte ideea de
mîntuire. El nu are sensul spiritualităţii şi al veşniciei. Este preocupat de cele pămînteşti, şi nu de cele cereşti. Cuvîntul soliei lui îndeamnă: „Să ne ducem la biserică să ne rugăm lui Dumnezeu de sănătate". După cum s-a văzut la punctul 4 al capitolului IX, rugăciunile lui Petrache Lupu sînt lipsite de spiritualitate; el nu caută mîntuirea şi nu se preocupă de moştenirea cerurilor. Rugăciunea lui tipică, singura rugăciune pe care o spune, este de ordin pă- mîntesc. „Să dea Dumnezeu sănătate. Vezi, Doamne, cum se roagă. Uite, Doamne, cum te mai roagă. Te rog şi eu, Doamne. Dă-le vedere. Dă-le picioare. Dă-le putere. Dă-le să audă. Ia de pe ei boala grea şi nu-i mai canoni, Doamne, şi ajută-le pentru vorba care m-ai trimis în ţară, te rog şi eu, dă-le sănătate şi nu-i mai canoni. Să dea Dumnezeu sănătate" („Maglavitul", Pr. Ouatu, p. 62). Apoi, Petre Lupu spune: „E rău de noi, fraţilor, dacă nu ne pocăim cu vorba pe care m-a trimis pe mine «moşul», n-ai cu ce ţine nimic: nici bou, nici cal, nici oaie, nici porc, nici pasăre, nici nimic". „Dacă ne pocăim ne dă sănătate, ne dă grîu, ne dă porumb..." (Op. cit. p. 54 şi 58).
Sau: „Dacă ne pocăim, România are muncă, Dumnezeu dă de toate, e belşug şi trăieşte bine toată ţara" (p. 60).
Iată, prin urmare, cum tot miezul soliei lui Petrache Lupu este de ordin pămîntesc. Iar faptul acesta este un indiciu cît se poate de suspect pentru cine pretinde că se află pe linia profeţilor. Spune Domnul ucenicilor Săi: „Nu vă îngrijoraţi cu privire la viaţa voastră, gîndindu-vă ce veţi mînca, nici cu privire la trupul vostru, gîndindu-vă cu
ce vă veţi îmbrăca". „Căutaţi mai întîi împărăţia lui Dumnezeu şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra" (Luca 12, 22 şi 31).
Spre a medita mai bine asupra contrastului care există între duhul Maglavitului şi spiritualitatea adevărată a creştinismului, socotesc potrivit a reda o parte din mi­nunata rugăciune către Domnul nostru Iisus Hristos din Acatistul Sfintei Cruci:
...„O, răstignitul meu Hristoase, cîte ai pătimit pentru noi, cîte rane, cîte scuipări, cîte batjocuri şi necinste ai răbdat pentru păcatele noastre, pentru ca sa ne dai pildă de adevărata răbdare. De aceea, cum pot eu sa fug de Cruce, văzînd pe Dumnezeul meu că este ridicat pe ea ? Cum să-mi pară grele chinurile văzînd pe Stăpînul meu că le iubeşte şi le cere şi le socoteşte Lui de mare cinste? Ruşine îmi este cu adevărat de mă voi întrista de relele ce-mi pricinuiesc oamenii sau ispitele ce-mi aduc diavolii, trupul şi gîndul meu cel rău, sau pentru sărăcia şi boalele ce-mi vin din voia lui Dumnezeu pentru păcatele mele, deoarece acestea toate le trimite pentru ca să mă apropii mai mult de El. Pentru ca să-L măresc şi să mă pedepsesc în această viaţă pentru binele meu, pentru ca să mă hodinesc cu mai multă mărire întru împărăţia Lui cea veşnică. Şi de vreme ce este aşa, înmulţeşte-mi, Doamne, ostenelile, ispitele şi durerile, dar să-mi înmulţeşti împreună şi să-mi prisoseşti răbdarea şi puterea, ca să pot răbda toate cîte mi s-ar întîmpla".
Pentru mîntuirea noastră însuşi Mintuitorul ne
porunceşte să ne luăm Crucea, dacă voim cu adevărat să-I urmăm Lui.
Totodată, este de observat că Petrache Lupu se roagă lui Dumnezeu şi într-un alt sens, cu totul curios. El spune, fără şovăire: „Ia uite, Doamne, cum te mai roagă credincioşii mei, iartă-i, Doamne, că sînt nevinovaţi'. Ce poate oare să însemne această mărturisire care se face despre nevinovăţia noastră cînd ştim bine că toţi sîntem păcătoşi şi că numai Hristos, împreună cu Sfînta Sa Maică, au fost fără păcate ?
Dar explicaţia acestui fapt se află mai degrabă într-o ispită de trufie, pe care Satana caută să o infiltreze pe nesimţite în oameni, prin mijlocirea unor asemenea manifestări. Cu privire la răsplata dumnezeiască a faptelor noastre bune sau rele, ciobanul de la Maglavit este stăpînit de aceeaşi concepţie pămîntească care gravitează în jurul roadelor cîmpului şi a sănătăţii trupeşti. După vorba pe care a primit-o de la „moşul", Petrache Lupu spune între altele: „Să nu mai aruncaţi copii pe la gropi, pe la fîntîni, pe la grîu, pe la porumb, că-i rău de noi, fraţilor. Ne canoneşte fără muncă" („Magiavitul", Pr. V. I. Ouatu, p. 59).
Lepădarea de prunci este o ucidere. Canonul 91 al Sfîntului Sinod Trulan hotărăşte: „Cei ce dau doctorii care provoacă avortul, precum şi cele ce primesc otrăvuri omorîtoare de prunci, se supun pedepsei ucigaşului". Este vorba deci de un păcat de moarte, prin care ne putem pierde sufletul. Pentru urîciunea înfricoşată a uciderii de
prunci, pe care nici jivinele sălbatice nu o fac cu puii lor, Sfîntul Vasile cel Mare a statornicit că vinovaţii acestui păcat, care se pocăiesc, să rămînă zece ani neîmpărtăşiţi, deci despărţiţi de Hristos. În faţa acestui prăpăd duhovnicesc, care ne poate prăvăli în focul cel veşnic, vestitorul de la Maglavit anunţă numai „canonirea fără muncă", adică lipsa de roade şi de bucate. Viziunea mîntuirii îi lipseşte, iar spiritualitatea lui este coborîtă la un nivel biologic.
5. Substituirea Sfintelor Taine
După cum s-a văzut în primele capitole, Petrache Lupu, ca şi ceilalţi vizionari asemănători, prezintă o falsă concepţie despre iertarea păcatelor. Din toate manifestările lui lipseşte înţelegerea necesităţii Sfintelor Taine, şi mai cu seamă a spovedaniei şi a împărtăşaniei. Cu privire la putinţa iertării păcatelor, el îşi închipuie că e destul să ne pocăim la Cruce sau la buturugă, spre a ne curaţi de tina sufletului nostru. El însuşi porunceşte: „Mergeţi, măi fraţilor, la buturugă, mergeţi la Cruce, staţi acolo şi vă rugaţi să vă ierte Dumnezeu păcatele" („Maglavitul", Pr. Ouatu, p. 26).
Aici apare însă şi o altă mare rătăcire, în legătură cu buturuga şi cu sălciile „minunate", atît de bine cunoscute tuturor pelerinilor.
Din cartea „Ce am văzut şi ce am auzit la Maglavit" (Pr. D. Antal, 1935, pp. 8-9), desprindem: „...Ceva mai
încolo dăm de plopul din a cărui creangă uscată izvorăşte apă în chip minunat". „Ciobanul Petre Lupu spune ca aici s-au oprit să-şi lege cureaua la opinci, cînd i s-a arătat a treia oară «moşul». Fiecare credincios ţine mîna să-i picure măcar trei picături. Privind mîinile ce stăteau întinse ca după o mană cerească, am observat că picăturile se îndesesc sau se răresc după mîna care stă întinsă".
Asemănător relatează despre acele „plute" şi dl. ing. George G. Dobrescu din Bucureşti, în cartea părintelui Ouatu: „Toţi se roagă lui Dumnezeu să le sloboade cîteva picături, ce sînt bune pentru orice durere şi suferinţă. Vine la rînd un bărbat. Îşi întinde sticla, dar picătura întîrzie, nu vine deloc, şi omul pleacă gînditor... Urmează o femeie. Dar nici ea nu primeşte nici o picătură. Învinsă, pleacă cu privirea în pămînt. Şi aşa urmează zi şi noapte. Unii iau cîteva picături, alţii nimic. Zeci şi sute de mii de suflete se perindă pe sub plută pentru picătura făcătoare de minuni. Un surd se pleacă pentru a primi picătura drept în ureche. Şi îndată murmură: încep să aud. Doamne, aud. Un orb se spală pe ochi cu această picătură şi vederea îi revine. Lucruri care te uimesc şi te înfricoşează".
Iată cum vorbeşte despre aceste „sălcii plîngătoare" şi răposatul părinte V. I. Ouatu în cartea sa „Maglavitul": „Sînt nişte copaci din a căror ramuri uscate pică apă tămăduitoare. Creştini mulţi, grupaţi în jurul lor, aşteaptă să le picure în sticle, în ochi, în urechi sau pe cîte o rană, cîteva picături din această apă binecuvîntată". „Pe aceste locuri, poporul îşi mărturiseşte cu îndrăzneală păcatul şi
lăcrimînd aşteaptă iertare. Aceste sălcii plîngătoare au auzit multe inimi suspinînd şi multe suflete oftînd din greu. În faţa lor, poporul s-a mărturisit deschis. Sînt cazuri unde s-a aşteptat ore întregi şi n-a curs nici măcar o singură picătură, în timp ce la alţii au curs ca la comandă, repede şi frumos, zeci de picături". Tot astfel, ni se precizează şi în cartea „Despre arătarea dumnezeiască de la Maglavit" de I. Constantinescu, epitropul Aşezămîntu- lui „Madona Dudu" (Tip. Victoria, Craiova, pp. 3940):
„Am văzut cu mirare că dintr-o cracă uscată ca un ciot care părea o mînă de om avînd lipsă laba, picura ca şi o lacrimă din ochiul omului, picături de apă limpede ca şi cristalul". „Am privit o vreme şi am văzut cu mirare cum unora le picura în palmă mai repede, pe cînd altora mai încet şi chiar cu greutate". „Îţi dădea impresia că picătura sfîntă cîntăreşte mai întîi de meriţi sau nu să te împărtăşeşti de puterea ei miraculoasă".
Relatări asemănătoare ni se dau şi în cartea „Petrache Lupu, ciobanul din Maglavit" de Caterina Cerkez (Editura Casei Şcoalelor pp. 18-19), precum şi în celelalte cărţi asupra „Minunilor de la Maglavit"[1].
Iată deci ce fel de nemaipomenite sminteli ! A ajuns lumea cu zecile şi sutele de mii să-şi mărturisească păcatele în faţa unor copaci şi să primească iertarea de la
Dumnezeu în baza unor superstiţii. Prin urmare, şi pe alte căi decît aceea a preoţilor se poate dobîndi dezlegarea de păcate !...
La acele sălcii, de ani de zile şi pînă acum, s-au îm­bulzit toţi pelerinii care au venit la Maglavit ca să-şi afle tămăduirea şi iertarea de păcate; dar ciobanul Petrache Lupu nu numai că nu a împiedicat această credinţă, dar chiar a luat în nume de bine aceste manifestări şi le-a privit cu bunăvoinţă, ceea ce a încurajat şi mai mult lumea să practice asemenea ciudate deprinderi.
O dovadă în plus că această rătăcire a pătruns în masele populare este şi „Colindul popular al Maglavitului" publicat în ziarul „Universul" din 1 ianuarie 1940, care glăsuieşte astfel:
Colo, colo-n răsărit,
Colo-n şesul înflorit,
Pe rîtul lui Maglavit,
Ciobănaş cu oi trecea,
Şi din fluieraş doinea,
Dumnezeu i s-arăta Şi-n lume că-l trimitea,
Tuturor ca să vestească,
De rău să se pocăiască,
Cerul să nu-i potopească.
Şi lumea se înturna,
Pe Dumnezeu cuvînta.
Dumnezeu iertare da.
Dintr-o ciotură uscată. Apă bună şi curată, De greşale iertătoare, De dureri alintătoare.
Cît despre toţi credincioşii care au aşteptat iertarea de păcate de la acele cioturi, ei s-au întors de bună seamă la casele lor cu toate păcatele cu care veniseră, atîta vreme cît nu s-au mărturisit la duhovnic.
În legătură cu vindecările petrecute la „plutele mi­nunate", s-au putut găsi destule explicaţii în precedentele capitole, asupra fenomenului care le caracterizează; la acestea se mai poate adăuga încă un caz revelator: În veacul al XVIII-lea, baronul de Reichenbach, unul din începătorii aplicaţiilor de „magnetism animal", a magnetizat un copac, care a căpătat însuşiri tămăduitoare. Cu puţin în urmă, s-au putut constata cîteva vindecări neobişnuite prin simpla atingere a bolnavilor de trunchiul copacului. De bună seamă că ne aflăm şi aici în prezenţa unor fenomene care nu au nimic de-a face cu lucrarea Duhului Sfînt (despre asemenea cazuri putem afla relaţii în orice tratat de magnetism animal).
6. Binecuvîntârile
Încă din primele zile ale fenomenului maglavitean, şi în chip neîntrerupt, ciobanul cu arătările a „binecuvîntat" pe toţi pelerinii care i s-au perindat pe dinainte. Mireni, preoţi
de mir şi monahi, erau binecuvîntaţi deopotrivă de acest profet, care îşi punea mîinile pe capul tuturor. Şi lumea se îmbulzea prin mulţime, dintr-o pornire de bună credinţă, dar uşuratecă, ca să primească acele „blagosloviri"...
În gîndul că omul acesta deosebit ar fi fost într-adevăr un trimis al lui Dumnezeu, fiecare voia să se apropie de „sfinţenia" lui, ca să se simtă mai întărit sufleteşte.
„L-am văzut a doua zi, povesteşte P. C. Pr. D. Roman în cartea sa „La Maglavit", p. 10, punînd mîna pe capul celor îngenuncheaţi pe două rînduri, în faţa casei, l-am văzut atins şi sărutat de toată lumea ca pe nişte moaşte"...
De fapt, sensul acestor „binecuvîntări" nu este întemeiat pe nimic, şi tocmai de aceea dovedeşte o abatere în plus, care se adaugă la toată rătăcirea Maglavitului. Nimeni nu poate avea putere sfinţitoare decît preoţii Bisericii, prin harul lui Dumnezeu, care se revarsă peste ei din ziua hirotonirii lor. Prin punerea mîinilor arhiereşti, începînd de la Apostoli şi pînă azi, se păstrează fără întrerupere legătura puterii sfinţitoare a tainei preoţiei. Iar mireanul, oricine ar fi el, deci chiar un cuvios cu viaţă de sfînt, sau un profet, sau un prooroc, nu poate să intre în domeniul sacerdotal decît prin hirotonie. Lipsindu-i această taină sfîntă, el este acela care trebuie să primească binecuvîntările, şi nu poate nicidecum el să le dea. Temeiul acestei susţineri este împuternicit de toată Legea lui Dumnezeu, care nu vine să tulbure şi să strice rînduielile Aşezămintelor Sale sacramentale, ci să le întărească.
„Sînt felurite daruri, dar este acelaşi Duh; sînt felurite slujbe, dar este acelaşi Domn; sînt felurite lucrări, dar este acelaşi Dumnezeu" (I Corinteni 12, 4-6).
Puterea sfinţitoare aparţine preoţimii, nu numai din perioada Noului Testament, ci şi aceluia din vremea Vechiului Testament. Funcţiunile leviţilor nu puteau fi îndeplinite de către profeţii Vechiului Testament şi de către nimeni altcineva, decît numai de către leviţi. Şi chiar în perioada patriarhilor, binecuvîntările pe care le-au dat aceştia îşi găsesc originea în actul sfinţitor al lui Melhisedec, care întemeiază „Preoţia în veac" şi care „a binecuvîntat pe cel ce avea făgăduinţele" (Evrei 7). Cît despre binecuvîntările capilor de familie, acestea aveau caracter restrîns în vechiul Israel, şi nu se dădeau decît acelora din propria lor casă.
Pe ce temei îşi însuşeşte, prin urmare, Petrache Lupu puterea sfinţitoare de a binecuvînta lumea, şi chiar pe slujitorii Domnului, prin punerea mîinilor, el care nu este preot ?
În aceeaşi măsură, ciobanul de la Maglavit „bine- cuvîntează" şi diferite icoane, cruci sau cărţi de rugăciuni, care i se aduc de către pelerini spre... „sfinţire"; iar dintre aceste icoane, unele nu sînt ortodoxe, ci poartă „sfinţi" nerecunoscuţi de Biserica noastră.
7. Talismanele
Ca o urmare a celor de mai sus, Petre Lupu a întărit, de
la început, credinţa în talismane. Cum poporul este înclinat în mare parte spre superstiţie, această ispită poate lua forme foarte accentuate dacă este încurajată. Aşa se întîmplă şi cu ciobanul de la Maglavit. În felurite împrejurări, pelerinii superstiţioşi îi dau în păstrare, pentru puţină vreme, diferite obiecte: cîte un ceasornic, un portmoneu, un carnet, un bilet de loterie, sau chiar o batistă, ca să le poarte asupra lui, sau ca să doarmă pe ele şi astfel, atinse acele obiecte de „sfinţenia" lui, să poată deveni „aducătoare de noroc"... Este de luat în seamă faptul că Petrache Lupu admite fără rezerve asemenea deprinderi. Despre aceste cazuri, sînt diferiţi creştini cu frica lui Dumnezeu care mărturisesc cele văzute, între care şi semnatarul celor de faţă.
Dacă pot fi - din păcate - creştini atît de superstiţioşi, care s-au lăsat subjugaţi de această ispită, surprinzător apare însă faptul că un „trimis al lui Dumnezeu", prin care se presupune că vorbeşte Duhul Sfînt, se poate învoi la o asemenea urîciune.
Dar Petre Lupu, care şi-a dovedit înclinaţia de a sprijini superstiţia talismanelor, îşi arată multă precădere şi pentru jocul de noroc. În scrierea „Minunile de la Maglavit - Pămîntul Mîntuirii" (Editura Ţicu Eşanu Bucureşti, p. 16), autorul C. Ştefan aduce această mărturisire: „Un vizitator al Maglavitului i-a adus lui Petrache Lupu, în semn de sinceră dragoste frăţească, un loz de la loteria de stat, care poartă numărul 52.859. Dacă voi cîştiga (a zis Petrache), banii din cîştig îi voi da pentru ridicarea unei mănăstiri
aici în sat"[2]. Dar el n-a cîştigat !
În schimb, canonul al 50-lea al Sinodului Ecumenic Trulan hotărăşte:
„Nimeni, fie dintre laici, fie dintre clerici, sa nu mai practice jocurile de noroc. Daca cineva s-ar dovedi făcînd aceasta, daca este cleric să se caterisească, dacă este laic să se afurisească".
Dealtfel, Domnul spune:
„Cu multă trudă să-ţi cîştigi hrana" sau „În sudoarea feţii tale să-ţi cîştigi pîinea" (Geneza 3, 17-19). Deci ce fel de duh însufleţeşte pe Petre Lupu ca să primească de bunăvoie ispita unui joc de noroc pentru a destina apoi acel cîştig, blestemat de Biserică, ca temelie a unei biserici ?...
Cu drept cuvînt spune Sfîntul Ioan Damaschin: „Binele nu este bine cînd trăieşte în prietenie cu răul" („Dog­matica", p. 301, Ed. Librăria Teologică, Bucureşti).
8. Sărutarea mîinii
După cum se ştie, aproape toţi credincioşii care vin în legătură cu Petrache Lupu îi sărută mîna cu toată cu­cernicia, iar el admite, fără ocol, acest act de venerare.
Dar uneori faptul acesta prezintă şi o altă perspectivă. Aşa s-a întîmplat, de pildă, în toamna anului 1938, cînd ciobanul venise la Bucureşti. În cele cîteva zile ale şederii în Capitală, fiind poftit să vorbească parohienilor Bisericii Oborului Vechi, la vestea sosirii lui, lumea a umplut repede biserica, precum şi toată împrejurimea. La sfîrşitul vorbirii, Petrache Lupu a început să „binecuvînteze" mulţimea, şi cum parte dintre credincioşi i se prosternase, el a spus în faţa tuturor: „Fraţilor, nu mie îmi sărutaţi mîna ci «moşului»".
Cuvîntul acesta ar putea trece la prima vedere drept o dovadă de smerenie. Cercetînd însă mai îndeaproape dedesubtul acestei idei, descoperim în realitate o altă latură. Mai înainte de toate, nici un sfînt, sau profet, sau mare cuvios, din cele mai străvechi vremuri şi pînă în ziua de azi, nu şi-ar fi îngăduit să ceară asemenea acte de venerare, închipuindu-se pe ei ca „vase alese" şi sfinte ale lui Dumnezeu.
Dar acest cuvînt mai cuprinde un înţeles, şi anume prevenirea hotărîtă că „ moşului" i se sărută mîna. Cum însă „moşul" este o vedenie neidentificată, ba dimpotrivă se deduce că a fost o arătare a Necuratului, înseamnă că nu lui Dumnezeu I s-a sărutat mîna, ci şarpelui cel viclean, care a înnodat astfel atîţia creştini uşurateci şi prea lesne primitori de ispite, în mrejele lucrărilor lui.
9. Relaţii cu spiritiştii
Este necesar ca, în şirul argumentelor folosite aici, să punem în discuţie şi o altă înfăţişare a fenomenului de la Maglavit. Şi anume faptul că, încă din primele zile ale arătărilor şi pînă în vremea de faţă, a existat o foarte mare apropiere între lumea spiritistă şi Maglavit, precum şi o mare simpatie din partea lui Petre Lupu pentru spiritişti.
În mai toate cercurile spiritiste s-au primit nenumărate „comunicări" prin care „sfîntul" de la Maglavit era în chip deosebit susţinut şi lăudat. Toţi aceşti spiritişti şi „spiritualişti", „aleşii Domnului", care pretind că le vorbeşte Tatăl ceresc, Mîntuitorul sau diferiţi sfinţi, au fost îndemnaţi, de la început, a crede în „revelaţiile" de la Maglavit şi a merge în pelerinaj acolo.
Anumite cercuri spiritiste s-au dus în grupuri la locul pretinselor minuni şi au putut recolta, în mod deosebit, fel şi fel de apariţii luminoase şi de semne neobişnuite.
Diferiţi spiritişti cunoscuţi, între care şi conducătorul uneia dintre Societăţile spiritiste din Bucureşti, au făcut diferite reportaje în marile cotidiane asupra „minunilor" de la Maglavit. De asemenea, şi revistele spiritiste de la noi l-au susţinut, cu aceeaşi înflăcărare, pe Petrache Lupu.
În aceeaşi vreme, presupusul spirit al „Sfîntului Anton de Padova" le comunica membrilor unuia dintre cunoscutele cercuri spiritiste din Capitală următoarele: „La zi mare a îngăduit Dumnezeu ca unul din cercul vostru să aibă fericirea să facă legătura cu ciobanul sfînt
de la Maglavit. Acum nimeni nu se mai poate îndoi de puterea ciobanului sfînt, precum şi de comunicările cercului asupra lui. Cercul vostru are o legătură cu acest suflet înălţat, pe care nici unul nu o poate bănui. El, căruia «moşul» i s-a arătat, vă poate îndrepta pe aceia care vreţi să credeţi în el".
Iar la data de 16 aprilie 1936, acelaşi cerc primea noi întăriri despre misiunea lui Petrache Lupu. Li se comunica acelora: „...Acest spirit încarnat, neînchipuit de mare şi puternic, la care cu încetul nouă mări şi nouă ţări vor veni să se închine şi să vadă minunile sale, nu-1 poate concepe nimeni de unde pleacă şi cum a ajuns la voi. Să credeţi în Petre Lupu din Maglavit şi să credeţi că şi voi aveţi misiunile voastre".
Cu prilejul începerii lucrărilor pentru biserica de la Maglavit, prima săpătură de pămînt a fost făcută, în chip simbolic şi cu aprobarea ciobanului, tot de către nişte spiritişti care, în acea vreme, mărturiseau tuturor, în mod deschis, această credinţă a lor. Iată însă că, la 21 iunie 1938, „spiritele" vorbeau astfel unei grupări spiritiste:
„Veţi lucra în colaborare cu mult iubitul şi încercatul nostru frate Petrache, care ispăşeşte păcatele altora. Iubiţi-1 mult, pentru că legătura voastră cu el este cimentată cu binecuvîntarea divină. Cercul vostru numără 44 de fraţi; deci cîţi puteţi mai mulţi, chiar cu sacrificii, fiţi alături de el la Sfîntul Petru". Pe baza acestei vestiri, Petrache Lupu a putut să-şi petreacă onomastica din anul 1938 în mijlocul spiritiştilor. De asemeni, el a făcut
adeseori şi rugăciuni în comun cu grupuri spiritiste, ceea ce pentru un drept credincios este o mare urîciune, ţinînd seama de Canonul 45 Apostolic, prin care se hotărăşte ca însuşi „Episcopul, preotul sau diaconul, care se roagă nu­mai împreună cu ereticii, să se afurisească".
S-ar putea obiecta că Petre Lupu n-ar fi avut cunoştinţă de practicile acestor fraţi rătăciţi de la adevărata cale a Bisericii, după cum n-ar fi avut cunoştinţă nici de ceea ce este spiritismul în sine, ca o lucrare demonică pe care Biserica o osîndeşte şi o blestemă.
Dar Petre Lupu ştia şi a fost prevenit de toate acestea, cu gîndul unei lămuriri, de către chiar semnatarul celor de faţă, în luna iunie 1937, cînd am cercetat Maglavitul. De altfel, pentru un „profet" care atît de uşor ştie să ghicească tainele multor oameni, este de presupus că n-ar fi trebuit să i se spună de către alţii asemenea grave lucruri, ci să le ştie el însuşi, pe aceeaşi cale pe care este de obicei insuflat. Totuşi, lui Petre Lupu nu i s-a descoperit nimic în legătură cu toate acestea şi, aflîndu-le pe altă cale, reacţia lui a fost neexistentă iar de atunci încoace legăturile reci­proce dintre el şi spiritişti s-au accentuat.
10. Divulgări de păcate
În virtutea aceleiaşi lucrări, prin care s-au produs vedeniile, precum şi toate celelalte semne neobişnuite, Petre Lupu a fost de la început, în toată vremea, insuflat şi călăuzit de o gîndire străină de a lui.
Părintele D. Roman din Ploieşti pomeneşte, în cartea sa „La Maglavit Dumnezeu Se arată şi vorbeşte", că o altă putere grăieşte prin gura ciobanului, încît el nici nu arată vreun fel de osteneală a minţii şi a memoriei pentru cele ce spune (p. 15).
Spune şi P. C. Părinte D. Antal, în relatările Sfinţiei Sale despre Petrache Lupu:
„Răspunsurile îi sînt scurte şi logice, ca nişte axiome, ca nişte profeţii, care nu-s de la el pornite, ci de la o putere străină şi el e numai transmiţătorul lor" (p. 12).
Dar, în afară de toate observaţiile de mai sus, chiar Petre Lupu ne face unele mărturisiri interesante în acest sens.
II întreabă astfel d-1 Nichifor Crainic:
„De unde ştii tu cum ştii ?"
„Eu văd prin om, ne-a răspuns simplu şi hotărît. Uite, dacă omul s-ar ascunde după paravanul ăsta de lemn (arătîndu-ne capul patului pe care şedeam în odaia lui), eu văd dincolo de el, pînă în om".
„Mai mult n-a putut să ne lămurească în privinţa acestei pătrunderi stranii prin lucruri şi fiinţe" („Sfarmă Piatră" nr. 42, 10 septembrie 1936).
Într-adevăr, cu mare uşurinţă, şi spre uimirea lumii, Petrache Lupu citeşte în viaţa multor oameni care i se perindă pe dinainte, aflîndu-le tainele şi păcatele lor, de îndată ce îi vede. Sînt, desigur, bine cunoscute aceste cazuri tulburătoare, care încremenesc atîtea suflete.
Dar putinţa de a cunoaşte asemenea ascunzişuri sufleteşti, pe o cale nevăzută, poate decurge din două izvoare diferite şi îşi găseşte originea fie într-o inspiraţie a Duhului Sfînt, fie într-o inspiraţie a Necuratului. Şi, după cum pomul bun după roadele lui bune se cunoaşte, tot astfel şi pomul rău, după roadele lui rele se cunoaşte.
Vom vedea deci care sînt roadele „darului" de care se foloseşte ciobanul de la Maglavit, pentru a se putea identifica toată lucrarea lui.
În mod obişnuit, de îndată ce Petrache Lupu ia cunoştinţă de faptele tăinuite ale unora dintre pelerinii Maglavitului, veniţi într-un gînd de bine pe locul arătărilor, el le divulgă păcatele în public.
Iată cîteva pilde raportate de către P. C. Părinte D. Roman, în cartea sa „La Maglavit Dumnezeu se arată şi vorbeşte", p. 16:
„«Ce-ai scoborît aici din palat de la Bucureşti, şi vrei să dormi pe rogojină, ca să înşeli pe Dumnezeu să-ţi dea vindecare fiicei tale cînd ai făcut atîtea avorturi pînă acum ?». Aşa ceartă el pe o cucoană de la Bucureşti, care îi cerea să se roage pentru copila ei bolnavă, şi care îndată ce primeşte această mustrare cade într-un leşin"...
„Şi cîte alte asemenea mustrări de profet cunoscător al tainelor celor dinlăuntrul sufletului nu veţi vedea şi auzi acolo".
La p. 29 a aceleiaşi cărţi, ieromonahul Mircea Drăghici,
de la mînăstirea Cheia-Prahova, aduce următoarea mărturie:
„Erau acolo lîngă troiţa de la stînă doi copii orbi, fraţi. Mama lor cere vindecarea. Păstorul îi răspunde: «Iţi iei tu asupra ta osînda păcatului tău căzut peste copii ? Tu ai făcut aceşti copii cu fratele tău». Într-un leşin de plîns disperat, femeia şi-a recunoscut acest păcat"[3].
În cartea „Rolul Maglavitului în viaţa noastră reli­gioasă" (Pr. Ioan Mihălcescu, Tip. Viaţa literară, Bucureşti, 1936), la p. 14, se redau următoarele:
„O altă categorie de minuni săvîrşite de Petrache Lupu este citirea gîndurilor şi cunoaşterea trecutului unora din cei ce se duc la el. Un om care era chinuit de dureri mari la un ochi se prezintă la Petrache, pe cînd acesta se afla pe amvonul său (deci în mijlocul mulţimii), şi îl roagă să-l vindece. Petrache îi zise: «Ai să te vindeci cînd o învia popa pe care l-ai omorît». Într-adevăr, omul a mărturisit că omorîse cu mulţi ani înainte, fără să fi fost descoperit, pe un preot".
Aceste pilde s-ar mai putea continua într-un lung şir; dar cele mărturisite aici, de către mai mulţi preoţi ai Bisericii, sînt destul de lămuritoare pentru a ne convinge,
cu prisosinţă, de duhul antievanghelic de care este stăpînit acest vizionar.
Ce poate însemna, din punct de vedere duhovnicesc, divulgarea în public a păcatelor cuiva ? Indiferent pe ce cale am cunoaşte tainele unui frate al nostru, în nici un caz nu avem dreptul să le divulgăm în lume. Păstrarea tainei mărturisirii este, de altfel, principiul de bază al duhovniciei.
Cînd Noe, după ce băuse vin, se dezgolise în mijlocul cortului său, Han, tatăl lui Canaan, a văzut goliciunea tatălui său şi a spus celor doi fraţi ai lui, afară. Apoi, Noe s-a trezit din ameţeala vinului şi a aflat ce-i făcuse fiul său cel mai tînăr. Şi a zis: „Blestemat să fie Canaan. Să fie robul robilor fraţilor lui" (Geneza 9, 22-24).
După cum se vede, dacă pentru faptul că Han a descoperit faţă de ceilalţi fraţi ai lui starea de goliciune trupească a lui Noe, el s-a făcut vinovat de atîta pedeapsă, cu cît este oare mai mare păcatul de a dezvălui goliciunea sufletească a unui semen al nostru ?
Din cercetarea Sfintelor Evanghelii, nu vom găsi nici o singură împrejurare în care Mîntuitorul dezvăluie în faţa mulţimii păcatele vreunuia dintre oameni. Cînd a mustrat pe farisei, i-a mustrat în genere pe toţi, pentru necredinţa şi împietrirea inimii lor, dar nu le-a dat la iveală păcatele personale. Ba dimpotrivă, ori de cîte ori s-a întîmplat, Mîntuitorul a căutat ca să ferească pe cel păcătos şi 1-a chemat la Sine, să-1 ocrotească. Pilduitor este cazul cu
femeia păcătoasă, care a spălat picioarele Domnului cu mir mirositor, în casa fariseului Simon.
„Cînd a văzut lucrul acesta, fariseul care-L poftise şi-a zis: «Omul acesta dacă ar fi un prooroc, ar şti cine şi ce fel de femeie este aceea care se atinge de el, că este o păcătoasă»". Cu toate însă că Domnul a cunoscut gîndul lui Simon, nu a voit să dezvăluie păcatele acelei păcătoase, în scopul de a-i încredinţa pe cei de faţă că era un prooroc; în schimb, le-a povestit parabola celor doi datornici şi, lămurindu-se fariseul, Mîntuitorul S-a întors către femeie şi i-a spus: „Iertate îţi sînt păcatele". „Credinţa ta te-a mîntuit, du-te în pace" (Luca 7, 36-50).
Asemenea se întîmplă şi cu femeia prinsă în prea- curvie, care urma să fie bătută cu pietre. Domnul spune: „Cine dintre voi este fară păcat, să arunce cel dintîi cu piatra în ea". După ce toţi s-au retras ruşinaţi, „cînd n-a mai văzut pe nimeni decît pe femeie, Iisus i-a zis: «Femeie, unde îţi sînt pîrîşii tăi ? Nimeni nu te-a osîndit?». «Nimeni, Doamne», i-a răspuns ea. Şi Iisus i-a zis: «Nici Eu nu te osîndesc. Du-te şi să nu mai păcătuieşti»" (Ioan 8, 1-11).
Nici Domnul Hristos, nici sfinţii, şi nici cuvioşii Lui n-au dezvăluit vreodată în faţa lumii păcatele celor ce se pocăiau, şi nici n-au îndepărtat pe nimeni de la darurile şi binecuvîntările lui Dumnezeu. În schimb, Petrache Lupu ia piatra şi aruncă în cel păcătos... Sub ce insuflare face el aceasta ?
y\
11. îndepărtări de la calea mîntuirii
Monahul Mircea Drăghici de la Mînăstirea Cheia- Prahova redă în cartea P. C. Pr. D. Roman încă un fapt revelator petrecut cu Petrache Lupu.
„Un om vine - povesteşte Sfinţia Sa - ca să-i ofere toată averea pentru mînăstirea care se va ridica la Maglavit. Ciobanul îl respinge, spunîndu-i că averea lui e făcută cu hoţii. Omul recunoaşte că a fost hoţ de trenuri" (p. 29) şi pleacă amărît.
Învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos ne arată să nu îndepărtăm pe nimeni de la „ospăţul nunţii Fiului de împărat", ba dimpotrivă, să-i adunăm şi să-i strîngem pe toţi, ca să vie întru bucuria făgăduinţelor veşnice.
Şi Mîntuitorul ne dă El însuşi această pildă, cu Zacheu vameşul. Pentru simplul fapt că acest mituitor necinstit al vremurilor vechi a dorit numai să-L vadă pe Hristos, cînd a intrat în Ierihon, Hristos i-a zis: „Zachee, dă-te jos degrabă, căci astăzi trebuie să rămîn în casa ta !" Zacheu s-a dat jos în grabă şi L-a primit cu bucurie. Cînd au văzut lucrul acesta, toţi cîrteau şi ziceau: „A intrat să găzduiască la un om păcătos !". Dar Zacheu a stat înaintea Domnului şi I-a zis: Iată, Doamne, jumătate din avuţia mea o dau săracilor, şi dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, îi dau înapoi împătrit", lisus i-a zis: „Astăzi a intrat mîntuirea în casa aceasta, căci şi el este fiul lui Avraam" (LucaJ.9, 1-10).
Deci Domnul Domnilor şi împăratul împăraţilor merge
în casa păcătosului şi-i dăruieşte mîntuirea lui Zacheu, pentru gîndul acestuia de a da săracilor jumătate din averea lui, necinstită, precum şi de a despăgubi pe cei pe care i-a năpăstuit.
În schimb, „vameşul" care a venit la Maglavit să se pocăiască a vrut să-şi dea toată averea lui pentru mînăstire, iar Petre Lupu, după ce îi divulgă păcatul în faţa lumii, îl şi îndepărtează.
Pe temeiul învăţăturilor Domnului nostru Iisus Hristos, Canonul 52 Apostolic hotărăşte în mod definitiv: „Dacă un episcop sau preot nu primeşte pe cel întors din greşeală, ci îl îndepărtează, să se caterisească, deoarece mîhneşte pe Hristos, care a zis: «Bucurie mare se face în cer pentru un păcătos care se pocăieşte»".
12. Porniri de răzbunare
Iată încă un caz interesant pe care monahul M. Drăghici îl mărturiseşte în cartea Părintelui D. Roman, „La Maglavit" (Tip. „Unirea", Ploieşti): „În mersul său prin mulţime - povesteşte Sfinţia Sa - ciobanul s-a oprit în faţa unui om din Mehedinţi şi l-a întrebat de ce l-a înjurat în crîşmă; apoi i-a spus că pînă a doua zi va rămîne înţepenit cu tot corpul. A doua zi omul nu se mai putea mişca" (pp. 28-29).
Prin urmare, Petre Lupu, cunoscînd prin mijlocirea duhului care îl insuflă întîmplarea petrecută cu acel om, în loc să-l mustre cu bunătate şi să-l ierte, cum ar fi fost
firesc, îl blestemă să i se înţepenească tot corpul. Şi după cum s-a constatat, acel blestem şi-a atins ţinta chiar a doua zi, spre uimirea tuturora. După cum este uşor de presupus, omul cu pricina era, de fapt, descoperit duhovniceşte, şi deci vulnerabil unei săgetături a Satanei[4].
Ne întrebăm: cum se face că Petrache Lupu nu s-a gîndit niciodată să lovească pe cineva cu boală sau cu nenorocire, pentru că ar fi înjurat într-o crîşmă de Sfînta împărtăşanie sau de Hristos, lucru atît de posibil pentru mulţi din toate acele zeci de mii de oameni veniţi la Maglavit, iar în schimb s-a arătat întotdeauna atît de sensibil cînd a fost vorba de persoana lui!...
Pe de altă parte, să ne ducem cu mintea la viaţa Mîntuitorului şi să ne întrebăm: a pedepsit vreodată Hristos pe cineva cu boală sau cu nenorocire, pentru că n-a crezut în cuvîntul Lui, sau pentru că L-ar fi înjurat ? Ne-a dat El asemenea învăţături? El, care a iertat şi pe
călăii care L-au pironit pe Cruce, ne-a dat asemenea pilde ? Reîntîlnim oare duhul credinţei creştine în asemenea apucături ? Se poate răzbuna creştinul chiar pentru cauze presupuse sfinte ?
Dar Răzbunătorul este unul singur, şi-şi va face singur judecata, iar judecata încâ n-a venit.
La cele de mai sus, este de luat în seamă că nu dintr-un duh de părtinire a fost pomenit acest caz în cartea Părintelui Roman, ci tocmai dimpotrivă, ca o constatare a unei „minuni", şi într-o relatare exactă a celor petrecute. Iar P. C. Părinte D. Cristescu, Consilier Referent al Sfintei Patriarhii, aduce de asemenea cîteva mărturii preţioase în referatul Sfinţiei Sale din 30 iunie 1935, către Episcopia Rîmnicului:
„Locuitorul G. I. Ştefan Coca din Maglavit, pentru că a luat în derîdere pe cioban, a fost lovit cu paralizia braţelor şi a picioarelor".
„De asemenea, ciobanul Gurău Brînzache din Flă- mînda-Mehedinţi, pentru că nu credea în cele propo­văduite, rămîne paralizat".
Iată deci, prin ce mijloace de constrîngere lumea este ţinută să creadă în „minunile" lui Petrache Lupu. După cum se vede, i se pare mai grav ciobanului ca unii oameni să-l ia în derîdere pe el, decît să-L înjure pe Hristos. În schimb Dumnezeu, care este bun şi îndelung răbdător, îi aşteaptă la mîntuire şi pe cei din urmă păcătoşi, şi pe cei mai mai nesocotiţi, dîndu-le tuturor prilej de pocăinţă. Iar
cine nu crede şi nu vrea să ştie de Dumnezeu, este lăsat deoparte şi păstrat pentru Judecata cea Mare, cînd se vor deschide toate cărţile.
Mai este de luat în seamă că toate cazurile pomenite mai sus s-au petrecut chiar din vara anului 1935, ceea ce pecetluieşte dintru început „spiritualitatea" ciobanului şi dovedeşte esenţa puterii care îl inspiră şi îl ajută în săvîrşirea „minunilor" lui...
13. Ciudate mijloace de convertire ale Maglavitului
În cartea „Reconvertirea de la Maglavit a unui fost sectant" (Ştefan D. M. Cazan, 1935, Editura Creştină a Sfintei Episcopii a Rîmnicului Noului Severin) autorul povesteşte, printre altele, următoarele întîmplări:
„...M-am amestecat şi eu într-una din zilele lui iulie 1935, în marea mulţime de oameni de acolo. Era om de om, căruţă de căruţă, automobile... Şi am văzut pe ciobanul Petre Lupu şi l-am privit şi ascultat cu încordare. Unii oameni spuneau că văd în jurul capului lui raze de soare; alţii un nour; eu însă n-am văzut nimic şi auzind pe alţii că văd, n-am crezut şi chiar am răspuns aspru la cîţiva din jurul meu. Neproducîndu-se nimic deosebit pentru mine, m-am revoltat în inima mea şi n-am crezut că minunea de la Maglavit este adevărată. Mă căiam că mi-am pierdut ziua în zadar pe acolo, că am dat banii degeaba la maşină. Cînd am ajuns în apropierea pădurii, mi-am zis: «Hai să mă mai uit o dată la cioban».
Uitîndu-mă, am văzut la spatele lui o flacără de foc; dar n-am voit să cred nimic. M-am uitat şi a doua oară şi iarăşi am văzut flacăra, însă mai mică şi totuşi n-am voit să cred. Am intrat în pădure şi, cum eram cu haina pe umăr, am aruncat-o jos şi m-am culcat. Am adormit şi în vis mi s-a tras o palma atît de tare, încît am sărit drept în picioare. Iată însă că o pasăre ca o rîndunică mă loveşte în cap, nu în faţă. Mi-am zis: «Doamne, şi pasărea asta nu cumva mă lovi pentru necredinţa mea în cele spuse de Petre Lupu ?». Şi cînd mă gîndeam aşa, pasărea m-a lovit a doua oară, însă foarte uşor. Atunci, deodată, m-am luminat şi am crezut. Ducîndu-mă în mulţime, n-am spus nimănui ce mi s-a întîmplat. Deodată, se aude un glas: «Fraţilor, ascultaţi că s-a făcut o minune». Şi s-a sculat un om din Flămînda- Teleorman, care a spus în gura mare că a văzut de dimineaţă pe Petre Lupu, dar el n-a putut crede nimic. În pădure însă, o pasăre ca o vrabie, l-a ciocnit de nenumărate ori în faţa, că de-abia putea să se apere şi n-a putut scăpa de ea pînă nu s-a gîndit la necredinţa lui de dimineaţă şi pînă ce n-a crezut în minunea lui Petre Lupu"
Din relatările de mai sus, desprindem numai faptele în sine, ca material documentar asupra Maglavitului, fără a atinge cu ceva valoarea credinţei şi trăirea duhovnicească a povestitorilor, nefiindu-ne dat să-i judecăm.
Cineva care însă se leagă sufleteşte de anumite false minuni şi îşi pune temei pe nişte învăţături de credinţă viciate, în realitate este legat de Satana. Iar în această
privinţă, după cuvîntul Ascetului Ion al Crucii, „cînd o pasăre este legată, fie cu o funie groasă, fie cu o aţă subţire, ea tot nu poate zbura pînă ce nu-şi va rupe legătura".
Ispitele prin care cei doi creştini pomeniţi au putut în cele din urmă să creadă în „revelaţiile" şi „minunile" de la Maglavit s-au înfăţişat ca o foarte bogată momeală. Dar aici se vede şi cursa meşteşugită a Satanei; căci nu prin asemenea scamatorii a căutat Domnul Hristos să atragă lumea la credinţă. Credinţa este un dar spiritual, care răsare prin libera alegere a omului, dar nu prin constrîngerea Făcătorului. Dumnezeu nu a adus pe nimeni cu arcanul la mîntuire. Altfel credinţa nu ar mai fi credinţă.
Desigur că uşor I-ar fi fost Domnului Hristos să Se coboare de pe Cruce ca să creadă mulţimea adunată pe Golgota că El este Fiul lui Dumnezeu. Şi toţi ar fi crezut şi s-ar fi înfricoşat de puterea Domnului, dar neamul omenesc nu s-ar mai fi mîntuit. Dar iată că nu aceasta este înţelegerea Celui Atotputernic, şi nu prin asemenea căi putem moşteni împărăţia Cerurilor.
„...Suspinăm în noi şi aşteptăm înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru. Căci în nădejdea aceasta am fost mîntuiţi. Dar o nădejde care se vede nu mai este nădejde, pentru că ce se vede se mai poate nădăjdui ? Pe cînd dacă nădăjduim şi nu vedem, aşteptăm cu răbdare" (Romani 8, 23-25).
Iar Domnul spune:
„Tomo, pentru că M-ai văzut, ai crezut. Ferice de cei ce n-au văzut şi au crezut" (Ioan 20, 29).
14. Semne şi minuni
Explicaţia semnelor şi apariţiilor luminoase petrecute la Maglavit se poate găsi cu prisosinţă în primele capitole. Prin lucrările tainice ale puterilor care au insuflat şi au provocat întreg fenomenul maglavitean, se explică şi semnul cu luminarea lui Petrache Lupu care a rămas aprinsă în bătaia vîntului, cînd a ieşit în procesiune cu poporul la cîmp pentru ploaie. Aşa se explică şi semnul cînd, într-o altă împrejurare, datorită rugăciunilor ciobanului, s-a îndepărtat ploaia de la locul arătărilor, unde se afla o mulţime mare de oameni, iar locul a rămas uscat. Asemenea lucrări amintesc cititorilor de povestirile Sfîntului şi Marelui Mucenic Ciprian care, pe vremea cînd nu se creştinase încă şi era mare vrăjitor, putea şi el „să schimbe văzduhul, să pornească vînturi, să slobozească tunete şi ploi, să tulbure valurile mării", precum şi alte semne nemaipomenite, prin mijlocirea puterii diavoleşti. Dar întru săvîrşirea unor asemenea semne nu este necesar a fi vrăjitor, ci este de ajuns a se lăsa condus, într-un chip inconştient, de lucrarea Ispititorului.
Tot astfel se poate înţelege şi semnul „minunat" cînd Petrache Lupu şi-a trecut mîna prin foc, iar mîna nu i-a ars deloc, voind să convingă pe nişte necredincioşi că el este
cu adevărat un trimis al Celui Prea Înalt[5].
Dar pentru cine face asemenea lucrări, Domnul a vestit prin Moise că mare este această urîciune înaintea Lui şi mare va fi osînda pentru neamurile în care asemenea urîciuni se petrec (Deuteronom 18, 10-12).
15. Vindecările de la Maglavit
Un alt capitol de seamă al Maglavitului îl constituie, desigur, vindecările multor pelerini bolnavi. Aceste vindecări s-au produs fie prin mijlocirea psihică a ciobanului, fie de-a dreptul prin rugăciunile credincioşilor la „plute" sau la locul arătărilor.
Pentru cei mai mulţi dintre susţinătorii Maglavitului, diferitele cazuri de vindecări, constatate şi certificate chiar de unii medici, au însemnat argumentul suveran pentru temeiul „minunilor" şi al revelaţiilor dumnezeieşti întîmplate cu Petrache Lupu.
Dar despre mecanismul producerii acestor vindecări s-a vorbit în capitolele precedente şi s-a arătat în ce chip şi cu ce putere se mai pot ele întîmpla.
Se poate totuşi presupune că unele vindecări s-au produs şi prin reale minuni, cu anumiţi pelerini cre­dincioşi, dar independent de fenomenul Maglavitului, ci prin rugăciunile şi postirile lor, cu mijlocirea Bisericii şi
prin ajutorul Tainei Sfîntului Maslu la care au luat parte aceşti bolnavi.
16. „Profeţiile" lui Petre Lupu
În afară de semnele, „minunile" şi vindecările care s-au petrecut la Maglavit, şi în afară de predica pe care o ţine ciobanul din porunca „moşului", Petrache Lupu a dat la iveală şi nişte preziceri, sub forma unor „profeţii".
Încă de la început, ciobanul a vestit lumii că a văzut „o stea mare vestind moartea la lume". Şi el adaugă: „Avea marginile ca cerul, o lumină mare la mijloc şi patru bucăţi: ploaie, foc, vînt şi cărbune. De trei ori am vrut să pun mîna pe ea şi n-am putut. A patra oară am întrebat: «Moşule, ce e cu vorba care mi-ai trimis ? Adică dacă jumătate din lume este rea şi jumătate bună ?». Şi «moşul» a zis: «Pe jumătate o iau şi pe jumătate o las. Am să mă mai las o dată»" („Maglavitul", Pr. V. I. Ouatu, pp. 57-58).
Şi Petre Lupu spune: „În toamna asta sau la altă toamnă, nu se ştie care toamnă, va apare iar steaua în sat, la lume. Şi eu am să zic: De ce nu v-aţi pocăit, fraţilor ? Puneţi mîna pe ea. Şi de trei ori nimeni n-o va putea atinge. A patra oară voi zice: De ce n-aţi pus mîna pe ea ? Acum mergeţi acasă, vă primeniţi curat, că gata, moartea vine. Toţi vor chiui de frică. Eu am să zic: De ce nu v-aţi pocăit ?" (Op. cit., p. 59).
Din cele vestite, se înţelege că un mare prăpăd se va abate peste capul omenirii, într-o toamnă, „nu se ştie în
care toamnă"; dar, totodată, rezultă de aici că vizionarul de la Maglavit a primit vestea că misiunea lui urmează să se întregească cu o nouă manifestare în toamna acelui prăpăd. Cele patru urgii pe care le-a văzut Petrache Lupu sînt cauzate, în parte, de stihiile naturii cum ar fi „ploaia" - prin inundaţii catastrofale - şi „vîntul", prin uragane groaznice. „Focul" şi „cărbunele" prin urgiile unor războaie care vor pustii „jumătate din lume". În cursul ultimilor ani, felurite semne naturale s-au abătut peste tot pămîntul: cutremure, erupţii vulcanice, alunecări de tere­nuri, inundaţii, cicloane şi alte flagele. De pretutindeni s-au pornit războaie şi revoluţii. În toamna anului 1939 s-a ridicat ca o stafie a morţii prăpădul războiului, care tinde să se lăţească peste toată lumea. Se poate însă întîmpla ca toamna prezisă de către Petre Lupu să nu fi sosit încă în tot prăpădul ei. Această toamnă va însemna şi începutul unei foamete mari.
Dar faptul că prevestirile ciobanului încep să prindă margini desluşite, nu înseamnă cîtuşi de puţin că el a profetizat în sensul adevărat al cuvîntului, prin insuflarea Duhului Sfînt ci - după cum s-a arătat în cuprinsul acestei lucrări - a putut face o ghicitoare prin mijlocirea unui duh pitonicesc care l-ar fi inspirat, ţinîndu-se seama în cîte feluri se pot mistifica profeţiile, prin previziuni care adeseori se împlinesc.
Exemple de false profeţii, verificate în cursul vremii, sînt acelea ale predicţiunilor ce s-au făcut de către atîţia
astrologi, magi şi rabini, pe care totuşi   Biserica i-a anatemizat.
Un caz cunoscut este, de pildă, acela           al lui Nos- tradamus, din veacul al XlV-lea.
În această categorie de fenomene demonice se înscriu şi prezicerile spiritiste care, adeseori, s-au putut verifica cu multă precizie, dar care sînt deopotrivă de osîndite de Biserica noastră dreptmăritoare.
Vedenia stelei cu patru colţuri, descrisă de Petra-che Lupu ca simbol a patru urgii cu care va fi bătut pămîntul, poartă cu sine - indiferent de împlinirea prăpădului prevestit - aceeaşi pecete cu totul dubioasă care identifică tot fenomenul Maglavitului.
Adevărurile de mărturie pe care Dumnezeu ni le-a descoperit prin toţi sfinţii Săi, şi mai presus de toţi prin însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, sînt cuprinse în cuvîntul Sfintelor Scripturi. Toate învăţăturile de trebuinţă pentru mîntuirea noastră ni s-au dat în întregime. Tot astfel, ni s-au dat şi profeţiile, prin care putem cunoaşte semnul vremurilor. Iar cine vrea să se înţelepţească, n-are decît să citească Sfintele Scripturi, rugîndu-se în duh smerit, ca Domnul să-1 lumineze şi va putea afla şi cunoaşte ce-i va fi de folos. Ce nu ni se va descoperi din Sfintele Scripturi înseamnă că încă nu ne este dat să ştim. Dar să nu-L ispitim pe Dumnezeu cu lucruri neîngăduite, căci chiar dorinţa de a cunoaşte viitorul poate fi un mare păcat pierzător de suflet, ca şi ieşirea de sub ascultarea
Bisericii, într-o izolare faţă de obştea ecumenică.
17. Observaţii
Şirul punctelor dubioase ale cazului de la Maglavit s-ar putea prelungi cu încă multe alte date; totuşi, din cele arătate, oricine va avea destul material documentar pentru a-şi forma convingerile sale în această privinţă. Iar materialul documentar folosit aici a fost bazat, în cea mai mare parte, pe date unanim recunoscute sau pe mărturii aduse în diverse scrieri ale unor prelaţi, preoţi şi teologi ai Bisericii. S-au înlăturat deci mărturiile orale, care ar fi provenit chiar din partea unor oameni de foarte bună credinţă, pentru a un se prilejui bănuieli de părtinire asupra relatărilor lor.
În încheierea acestui capitol, este nevoie să se po­menească şi de mînăstirea care se înfăptuieşte la Ma­glavit. După cum se ştie, gîndul înălţării acestui Sfînt Aşezămînt nu provine nici dintr-o poruncă a „moşului" şi nici dintr-o dorinţă a lui Petrache Lupu, ci din iniţiativa d- lui dr. C. S. Nicolăescu-Plopşor, membru în Comisiunea Culturală a Sfintei Episcopii a Rîmnicului Noului Severin.
Dealtfel, însuşi Petrache Lupu mărturiseşte deschis: „«Moşul» nu mi-a spus să fac biserică. «Moşul» nu mi-a spus să fac spital. Cine vrea, să facă, dar mie «moşul» nu mi-a spus" („Maglavitul", Pr. V. I. Ouatu, p. 62). . Cînd lumea a început să dea bani în acest scop, Petrache Lupu, ca factor central al Maglavitului, şi-a luat însărcinarea de a
patrona Comitetul de lucru al acestei biserici. Iar această biserică s-a pornit şi construcţia ei sporeşte. Ce se va alege de ea, nu se ştie încă. Daca această zidire de închinare va continua să fie ridicată pe temeiul unor fenomene dubioase şi de o esenţă necurată, care nu au fost destul de bine cercetate, ridicarea acestui aşezămînt va fi o mare urîciune, care ne va atrage mînia lui Dumnezeu[6]. Dacă, în schimb, se va căuta să se năruiască lucrarea de rătăcire care s-a putut produce arătîndu-se pe faţă şi cu toată îndrăzneala ispita mare în care s-au prins atîţia oameni de bună credinţa, atunci biserica ce se înalţă acum va fi cu adevărat binecuvîntata de Dumnezeu.
Faţă de toate cele petrecute în acest caz, putem spune cu amărăciune:
Ce folos că unele lucruri aparente, din cîte s-au săvîrşit cu Petre Lupu, sînt bune, dacă în schimb altele poartă cu ele otrava şarpelui!
Ce folos că mulţi oameni au fost atraşi de mirajul credinţei, în schimb nu spre o credinţă adevărată, ci spre o cursă de moarte !
Ce folos că în urma unor vedenii se ridică o mînăstire, dar se rătăceşte lumea !
Ce folos că se pocăiesc cîţiva oameni la duhovnic, iar cei mai mulţi se pocăiesc la o „buturugă" sau îşi pun
nădejdea de izbăvire în picăturile prelinse dintr-o cracă uscată, sau în alte credinţe deşarte !
„Adevărat, fericiţi cei ce ascultă cuvîntul lui Dumnezeu şi-L păzesc pe dînsul".
Şi cuvîntul Domnului spune:
„Nu oricine-Mi zice: Doamne, Doamne ! va intra în împărăţia Cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu, care este în ceruri. Mulţi îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne ! N-am proorocit noi în numele Tău ? N-am scos noi draci în numele Tău ? Şi n-am făcut noi multe minuni în numele Tău ? Atunci le voi spune curat: Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fără de lege" (Matei 7, 21-23).

[1] „Arătarea de la Maglavit în lumina Teologiei' de Econ. dr. I. C. Beldie, Arta Grafică, Galaţi, 1939; „La Maglavit" de Pr. D. Roman, Unirea, Ploieşti; „Ecoul Maglavituluf de Pr. P. Georgescu, Tip. R Darurilor, Bucureşti etc.
[2] Cunoscută este în această privinţă şi fotografia ciobanului de la Maglavit, alături de un agent al colecturei „Băncii Române de Comerţ", în care ciobanul ţine demonstrativ, într-o mînă întinsă, un bilet de loterie. Reprodusă în multe exemplare, această fotografie a ajuns repede în mijlocul vitrinelor amintitei colecturi, slujind astfel de reclamă firmei.
[3] Din elementele acestui din urmă caz, în afară de atitudinea ciudată care îl caracterizează pe cioban, se mai desprinde un fapt interesant, şi anume: recunoaşterea că cei doi copii au primit orbirea (un duh de orbire) ca fii ai păcatului, născuţi din fărădelegea mamei lor (a se vedea capitulul 5 al scrierii de faţă).
[4] Blestemul nu-i poate atinge pe cei sfinţiţi prin harul lui Dumnezeu. Domnul spune lui Moise şi lui Aaron, în ţara Egiptului: „În ziua a zecea a acestei luni, fiecare om să ia un miel de fiecare familie, un miel de fiecare casă... să ia din sîngele lui şi să ungă amîndoi stîlpii uşii şi pragul uşii caselor, unde îl vor mînca. În noaptea aceea, Eu voi trece prin ţara Egiptului şi voi lovi pe toţi întîii născuţi din ţara Egiptului, de la oameni pînă la dobitoace şi voi face judecata împotriva tuturor zeilor Egiptului: Eu, Domnul. Sîngele vă va sluji ca semn pe casele unde veţi fi. Eu voi vedea sîngele şi voi trece pe lîngă voi, aşa că nu vă va nimici nici o urgie" (Exod 12, 1-13).
Iată deci, preînchipuirea legăturii lui Hristos prin jertfa sîngelui. Oamenii cu adevărată trăire euharistică sînt apăraţi de blesteme şi de nenorociri, după cum o casă cu paratrăznet este apărată de descărcările electrice.
[5] Această relatare este dată de d-l G. Ilioniu în studiul său „La Maglavit", apărut în foiletonul ziarului „Universul" nr. 283 din 15 octombrie 1939.
[6] În această privinţă, canonul 83 al Sinodului de la Cartagina porunceşte: „Toate altarele care se ridică în urma visurilor şi descoperirilor false ale unor oameni, în tot chipul trebuiesc înlăturate".
Publicat de la

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)