COMENTARIILE
SAU
EXPLICAREA EPISTOLEI I CĂTRĂ
THESALONÎCENI
A celui întru sfinţi
Părintelui nostru
IOAN CHRISOSTOM
Archiepiscopul
Constantinopolei
Fragmente
„Că voi fraţilor, următori v'aţi
făcut bisericilor lui Dumnezeu, celor ce sunt în Iudeia întru Christos lisus,
căci aceleaşi aţi pătimit şi voi dela cei de un neam cu voi, precum şi aceia
dela Iudei. Carii şi pre Domnul lisus au omorît, şi pre Prorocii lor, şi pre
noi ne-au gonit, şi lui Dumnezeu nu sunt plăcuţi, şi tuturor oamenilor stau
împotrivă. Cari ne opresc pre noi să nu grăim neamurilor ca să se mântuiască,
ca să-şi împlinească păcatele lor pururea, — ci a sosit asupra lor mânia până
în sfârşit"
(Vers. 14—16).
„Că voi, fraţilor, următori v'aţi făcut bisericilor
lui Dumnezeu celor din Iudeia". Mare mângâiere li aduce aici. «Nu e nimic de mirare dacă ii vă fac atâtea rele, de
vreme ce tot aşâ a făcut şi cu cei de un neam cu dânşii». Şi aceasta este o
dovadă nu mică, că predica este adevărată, de vreme ce şi Iudeii le sufăr toate
din cauza ei. „Căci aceleaşi aţi pătimit şi voi, zice, dela cei de un neam cu
voi, precum şi aceia dela Iudei".Expresiunea „şi aceia" are o mare
însemnătate „In Iudeia", zice. Aici arată că pretutindeni se vorbia de
dânşii ca luptători pentru credinţa. Deci li spune si Thesalonicenilor:
«Aceiaşi aţi pătimit şi voi. Şi ce poate fi de mirare, dacă au cutezat şi
asupra voastră aceleaşi, care au cutezat şi asupra stăpânului?». Vezi, cum a
introdus el aici aceia ce li aduceâ o mare mangaiere ? De altfel apostolul
încontinuu se învârteşte asupra acestui fapt, în toate epistolele sale, — dacă
se cercetează exact, — căci peste tot locul el pune înainte patimile lui
Christos, negreşit reprezentându-le în diverse feluri. Priveşte cum şi aici el
acuză pe Iudei, aducându-li aminte de stăpânul nostru lisus Christos, şi de
patimile lui, căci ştiâ el, că aceasta li va fi de o mare mângâiere. „Cari şi
pe Domnul lisus au omorît", zice. «Dară poate nu l'au cunoscut» ar putea
zice cineva. Ba l'au cunoscut foarte bine. Dară ce? Oare nu tot ii iau ucis pe
Profeţii lor şi i-au împroşcat cu pietre, deşi dealtfel cărţile (scrierile) lor
le poartă cu dânşii? Şi toate acestea ii le-au făcut nu pentru adevăr. Aşâ dară
aceasta este nu numai o mângâiere în ispite, ci şi o amintire, că dânşii fac
acestea nu pentru adevăr, şi de aceia să nu se alarmeze. :;Şi pe
noi, zice, ne-au gonit", adecă şi noi am pătimit multe rele din partea lor-
„Şi lui Dumnezeu nu sunt plăcuţi, zice, şi tuturor oamenilor stau împotrivă,
cari ne opresc pe noi să nu grăim neamurilor să se mântuiască".
„Tuturor
oamenilor stau împotrivă". Cum aceasta? «Apoi dacă trebuie a grăi lumei
întregi, şi ei împiedecă, negreşit că sunt duşmanii comuni ai întregei lumi. Pe
Christos l-au omorît, pe Profeţi i-au omorît, pe Dumnezeu îl batjocoresc, şi
pe noi ne alungă ca să nu propoveduim lumei mântuirea; de aceia şi sunt duşmani
comuni ai lumei. Deci ce poate fi de mirare, dacă vă alungă şi pe voi, precum
şi în Judeia» ? „Cari ne opresc pe noi să nu grăim neamurilor să se
mântuiască". Aşâ dară a împidecâ pe toţi dela mântuire, este fapt provenit
din pizmă. „Ca să'şi împlinească păcatele lor pururea, ci a sosit asupra lor
mânia până în sfârşit". Ce înseamnă„pana în sfârşit" ? Adecă nu mai
sunt acestea ca mai 'nainte, nu mai este întoarcere, nu mai este hotar, ci
mânia este aproape. De unde se învederează aceasta? Din acelea pe oare le-a
prezis Christos. Nu numai aceasta poate fi o mângâiere, — de a avea tovarăşi în
scârbe, — ci încă şi aceia, de a auzi câ cei ce au scârbit pe alţii vor fi
pedepsiţi. «Dacă însă întârzierea pedepsei lor supăra
voi mângâiaţi-vâ,
zice,
că nu vor scapă câtuşi de puţin». Dâră
această întârziere mai mult a împuţinat'o prin expresiunea „a sosit asupra lor mânia", arătând aceasta ca datorată mai de
demult, ca hotarîtă şi profetizată.
OMILIA VI
„Nu
voiu ca sa nu ştiţi voi, fraţilor, pentru cei ce au adormit ca să nu vă
întristaţi ca şi ceilalţi cari n'au nădejde" (Vers. 13).
Două rele mai cu seamă îi bântuiau pe dânşii,
ca şi pe toţi oamenii, sărăcia şi tristeţa. Priveşte acum cum 'i vindecă de
aceste rele. Sărăcia lor venea de acolo, că li se răpiau averile de ethnici,
însă unora ca acestora, cărora li se răpiau averile pentru Christos, el li
porunceşte ca să lucreze cu mânile, spre a se hrăni atât pe dânşii, cât şi pe
alţii. Cum că în adevăr au fost răpiţi şi dezbrăcaţi de averile lor, ni
dovedeşte expresiunea apostolului : „Părtaşi, zice, v'aţi făcut bisericilor
lui Dumnezeu". Şi cum s'au făcut părtaşi acelora? ,,Şi răpirea averiior
voastre, zice, aţi primit'o cu bucurie" (Ebr. 10, 34). Aici, insă, el
vorbeşte despre înviere. Dar oare nu li mai vorbise el de înviere ? Li vorbise,
de sigur, însă aici el li pune înainte şi o altă taină. Care anume? „Că noi cei
vii, zice, cari vom fi rămaşi întru venirea Domnului, nu vom întrece pre cei
adormiţi" (Vers. 17). Eră deajuns cuvântul despre înviere, ca să'i mângâe
pe cei scârbiţi, însă şi vorbele acestea spuse sunt deajuns de a adeveri
învierea. Dar noi vom vorbi mai întâiu de expresiunea dinainte. „Nu voiu ca să
nu ştiţi voi fraţilor, pentru cei ce au adormit, ca să nu vă întristaţi ca şi ceilalţi cari n'au nădejde". Priveşte cum şi
aici li vorbeşte cu blândeţă. Nu li spune că «sunteţi atât de proşti» după cum
zice Corinthenilor, numindu-i «fără de minte», căci ştiind de înviere ii totuşi
se întristau ca şi cei necredincioşi, ci foarte liniştit li vorbeşte, cinstind
oarecum destoinicia lor. Şi nu spune «pentru cei ce au murit», ci „pentru cei
ce au adormit" cu care ocazie chiar dela început îi mângâe. „Ca să nu vă
întristaţi, zice, ca şi ceilalţi cari n'au nădejde". Aşâ dar, a se
întrista cineva peste măsură la pierderea unui prieten sau şi neam, este a celor
cari n'au nădejde. Un suflet care nu cunoaşte nimic despre înviere, ci moartea
trupului o crede ca moarte generală, cu drept cuvânt că se tulbură la ducerea
din viaţă a celor adormiti, se boceşte şi jeleşte, — dar tu care aştepţi
învierea, de ce te întristezi ? Âşâ dar a se întrista este a celor cari n-au
nădejde.
„Nu voiu sa nu ştiţi voi, fraţilor, pentru cei ce au adormit, ca
să nu vă înstristaţi, ca şi ceilalţi cari n'au nădejde" (Cap. 4, 12).
Multe
din împrejurări ne întristează numai din neştiinţa noastră, pe care dacă le-am
cunoaşte bine, am puteâ îndepărta durerea. Aceasta deci învedarând'o zicea: „Nu voesc să nu ştiţi voi, ca să nu vă întristaţi ca şi
ceilalţi, cari n'au nădejde". De aceea nu voeşti ca să nu ştie ii ? Şi de
ce nu li spui de pedeapsa ce-i aşteaptă? «Nu voesc, zice, ca să nu ştie despre
înviere». Şi de ce ? Pentrucă aceasta se învederează de acolo, şi este
mărturisită, aşâ că amândouă la un loc, vor fi un mare câştig. Poate că ii nu
erau necredincioşi învierei, ci numai cât jeliau pre cei morţi, şi de aceea li
vorbeşte aşâ. In altfel vorbeşte el cu cei ce nu cred, şi în altfel cu cei ce
cred. Cei ce'l întrebau despre timpul când are a li învierea, probau că aveau
cunoştinţă despre înviere. „Pentrucă de credem că lisus a murit şi a înviat,
aşâ şi Dumnezeu pre cei adormiţi întru lisus aduce-i-va împreună cu el"
(vers. 14). Unde sunt acum cei ce nu admit că lisus Christos n'a avut trup
omenesc? Căci dacă n'a luat trup omenesc, nici n'a murit, şi dacă n'a murit, nu
a putut învia. Şi atunci cum de ne îndeamnă la credinţă prin acestea ? Oare
după dânşii nu erâ apostolul mai mult un înşelător şi mincinos? Dacă a muri
este resultatul păcatului, şi dacă Christos n'a păcătuit, apoi cum de ne
îndeamnă prin aceasta?
Dară de
cine vorbeşte aici apostolul ? «Pe cine jeliţi voi oamenilor? de ce; Pentru
cine vă întristaţi? Pentru cei păcătoşi, sau pentru cei ce au murit cum s'ar întâmplă?».
De ce spune el „ca şi ceilalţi cari n'au nădejde ? Aceia pe cine jelesc? Aşâ că
toate acestea sunt pentru dânşii
zadarnice. „Cel întâiu născut din morţi, este începătură' (Colos, 1, 18), aşa
că şi ceilalţi trebue a fi tot aşâ. Şi priveşte cum aici nimic nu spune prin
raţionament, şi aceasta din cauză că
dânşii erau blajini şi cu bunăvoinţă faţă de învăţătura apostolului.
"Corinthenilor scriindu-li, li pune înainte şi multe din raţionament, ca
de exemplu: „Nebune! Tu ce sameni, nu înviază, de nu va muri" (I. Cor. 15,
36). Negreşit că un asemenea raţionament este însemnat, însă numai atunci când
el vorbeşte către un credincios, dară către un necredincios, sau către un păgân
ce putere are? „Astfel, zice, şi Dumnezeu pe cei adormiţi întru lisus,
aduce-i-va împreună cu el". Priveşte, că el nu zice «pe cei morţi» ci „pe
cei adormiţi". Vorbind de Christos el zice că „a murit" fiindcă
imediat urmează vorba de înviere, pe când aici el pune „cei adormiţi". Şi
cum sunt adormiţi întru lisus? S'au că au adormit prin lisus, sau că prin Iisus
îi va aduce. „Pe cei adormiţi întru Iisus", adecă pe cei credincioşi. Aici
ereticii zic că pe cei botezaţi, însă atunci cum de stă particula „aşâ"?
căci Iisus nu a adormit prin botez. Aşâ dară de ce a zis apostolul „pe cei
adormiţi" ? El deci vorbeşte nu pentru învierea generală sau universală,
ci pentru cea parţiala. Vorbeşte de cei adormiţi întru Christos, după cum spune
şi în alte multe locuri.
„Că
aceasta grăim vouă cu cuvântul Domnului, zice, că noi cei vii cari vom fi
rămaşi întru venirea Domnului, nu vom întrece pe cei adormiţi" vorbind
despre cei credincioşi. „Cei adormiţi întru Christos" şi iarăşi „Cei
morţi întru Christos vor învia". Apoi el nu vorbeşte aici numai despre
înviere, ci si despre slava şi cinstea de care se vor împărtăşi. «De înviere
toţi se vor bucura, zice, dară întru slavă nu vor fi decât cei credincioşi».
Deci
fiindcă el voieşte a'i mângâiâ, apoi se încearcă a'i mângâia nu numai cu
ceea-ce ştiau deja, ci şi cu cinstea cea mare de care se vor învrednici
atuncea. Şi cum că aceasta o voieşte el, ni probează frazele următoare: „Şi
aşâ pururea cu Domnul vom fi" şi „Împreună cu dânşii ne vom răpii în
nori" (Vers. 17).Cum, însă, cei credincioşi adorm întru Domnul? Adecă
având pe Christos întru dânşii. Iar expresiunea: „aduce-i-va împreună cu
el''arată că vor fi aduşi din toate părţile. „Că aceasta grăim, vouă cu
cuvântul Domnului", adecă nu dela noi spunem aceasta, ci grăim ceea-ce am
învăţat dela Christos. „Că aceasta", adecă, că urmând a li spune ceva
străin, li pune înainte ceea-ce eră vrednic de credinţă. „Că noi cei vii cari
vom fi rămaşi întru venirea Domnului, nu vom întrece pe cei adormiţi",
după cum zice şi în epistola cătră Corintheni: „într'o cirta, în clipeala
ochiului" (I. Cor. 15, 52). Aici însă odată cu învierea ni prezintă şi
modul cum vom înviâ. Şi fiindcă lucrul acesta se pare greu, apoi el arată că
precum este uşor pentru dânsul de a ridică pe cei vii la cer, tot aşâ uşor-i
este de a ridică şi pe cei morţi. Prin expresiunea ,,noi" el nu face
aluziune la dânsul,căci nu putea să rămână printre cei vii pânâ la înviere, ci
vorbeşte de credincioşi în genere. De aceia şi zice el: „Cei rămaşi întru
venirea Domnului, nu vom întrece pe cei adormiţi" ca şi cum pare că ar
zice: «să nu credeţi că este vre-o greutate mare, căci cel ce face aceasta este
Dumnezeu. Cei ce vor fi vii atunci, nu vor întrece pe cei morţi de mii de ani
şi putrezi, ci după cum îi este uşor de a ridică pe aceia, tot aşâ uşori'i este
de a ridică şi pe cei morţi».
