doktoru

vineri, 30 mai 2014

Un text despre înțelepciunea teologică a lui Petru Rareș

Sau de ce grecii ar trebui sa isi ia gandul de la Constantinopol si sa nu mai aiureze despre regele de piatra care va reinvia si va face nu stiu ce chestii pentru ca acela a vrut sa se uneasca cu catolicii in incercarea disperata de a-si pastra coroana...adica grecii in nemernicia lor nici nu mai meritau sa fie ortodocsi dapai sa mai ia inca o data Constantinopolul ca sa il umple de sange iarasi...de aia s-a dezvoltat monahismul in Athos pentru ca Constantinopolul avea sa sfarseasca atat de aproape de erezie...nu ca Athosul nu va cadea si el in cele din urma conform profetiei Sf Nil Izvoratorul de Mir.

Grigore Ureche aprecia astfel cele două domnii ale lui Petru Rareş (1483 – 1546): „cu adevărat era ficior lui Ştefan vodă cel Bun, că întru tot simăna tătâne-său, că la războaie îi mergea cu noroc, că tot izbândiia, lucruri bune făcea, ţara şi moşiia sa ca un păstor bun o socotiia, judecată pre direptate făcea”. Modelul ilustrului său tată i-a diriguit comportamentul şi gândirea, chiar dacă nu s-a putut ridica până la măreţia istorică a lui Ştefan cel Mare şi Sfânt. Unii i-au reproşat nestatornicia şi lipsa de simţ politic. Toate sunt însă relative şi trebuie judecate contextual. Petru Rareş a avut vecini puternici, Imperiul Otoman se afla în plină glorie, iar la răsărit Ivan cel Groaznic (1530 – 1584) s-a proclamat primul ţar al imperiului slav, aflat şi el în expansiune, şi consacrând, astfel, noua conştiinţă imperială. Domnitorul s-a raportat cu luciditate la conjunctura istorică şi a continuat tradiţia tatălui său cu privire la arta religioasă în arhitectură şi pictură. În acest sens, ctitoriile lui concurează cu ale lui Ştefan cel Mare: Moldoviţa (1537), Humor (1535), apoi la Baia, Botoşani, Hârlău, Târgu Frumos sau Roman, culminând cu una dintre cele mai cunoscute realizări ale sale, Mănăstirea Pobrata sau Probota (1532).

Dincolo de factologia istorică a celor două domnii, cu eşecurile şi realizările lor, se ştie însă prea puţin că Petru Rareş a avut o gândire istorică şi teologică de mare adâncime, oglindită nu numai în ctitoriile sale mânăstireşti. După cum a demonstrat, între alţii, Nicolae Iorga în celebra lui carte Bizanţ după Bizanţ, domnitorii români au avut profunda conştiinţă că sunt continuatorii modelului politic şi religios al Bizanţului, mai cu seamă după căderea acestuia în catastrofalul an 1453. Petru Rareş ocupă un loc privilegiat, în atare privinţă şi afirmaţia ne-o întemeiem pe un text rusesc din secolul al XVI-lea, coroborat de Sorin Dumitrescu, recent, cu o particularitate a ctitoriilor bisericeşti rareşiene. Acestea au la intrare pictura, cu statut de icoană, a scenei Luării Constantinopolului. Ea are, argumentează Sorin Dumitrescu, o importanţă covârşitoare în „doctrina” domniei voievodului, cu important ecou în lumea ţarilor până la Petru cel Mare.
Prin 1540 – 1541, un curtean şi diplomat rus, de origine lituaniană, pe nume Ivan Peresvetov a făcut o lungă călătorie în Europa Occidentală. La întoarcere, a poposit la Suceava, la curtea lui Petru Rareş, aflat în 1541, din 3 septembrie, reinstalat ca domn, după zbuciumata primă domnie (20 ianuarie 1527 – 18 septembrie 1538), acum mai matur şi mai înţelepţit. Rareş a făcut o aşa puternică impresie asupra celui de la curtea ţarului Ivan cel Groaznic, încât  Ivaşko Peresvetov a acceptat să rămână ca oaspete la Suceava nu mai puţin de cinci luni, timp în care a cunoscut gândirea politică şi religioasă a domnitorului moldovean. Refuzând a-i rămâne sfetnic lui Petru Rareş, el s-a grăbit, apoi, să ajungă la curtea ţarului şi să-i împărtăşească modelul de domn creştin pe care-l cunoscuse în Moldova, cu atât mai mult, cu cât Rareş însuşi îşi punea mari speranţe că Ivan Peresvetov va reuşi să-l transforme pe Ivan cel Groaznic într-un veritabil moştenitor al creştinismului patristic bizantin. Camarila boierească însă i-a barat accesul la ţar, inclusiv „jalbei” care s-a numit Plângerea lui Ivan Peresvetov. La noi, acest text a fost semnalat întâia oară de cunoscutul slavist şi istoric literar Ştefan Ciobanu, care l-a tradus din ruseşte şi l-a publicat într-o revistă a Bisericii Ortodoxe Române, în 1944, aşadar cu 65 de ani în urmă. Moment cum nu se poate mai neprielnic, de unde şi lipsa de ecou a Plângerii în cultura românească din vremea invaziei sovietice. Textul a rămas îngropat, fiind restituit, graţie lui Sorin Dumitrescu, de către Editura „Anastasia”, apoi comentat de acelaşi şi retipărit în revista Axa, bilunar al revistei Scara, Bucureşti, publicaţie de oceanografie ortodoxă, an II, nr. 29 din 16 – 30 noiembrie 2009, pp. 24 – 29.
Textul lui Ivan Peresvetov îşi dezvăluie autenticitatea (pare-se, de care nu era pe deplin convins Ştefan Ciobanu), făcând lumină asupra insistenţei cu care Petru Rareş a valorificat, în pictura bisericească, scena Căderii Constantinopolului, eveniment crucial în destinul istoric al Europei Răsăritene şi al creştinismului ortodox. Domnitorul român a avut deplina conştiinţă a catastrofei istorice de marţi, 29 mai 1453. (Reverberaţie puternic resimţită şi-n sânul popoarelor răsăritene, unde şi azi ziua de marţi este considerată malefică, cu ghinion). El a ţinut să-i dea forţă dogmatică iconică, pe care puţini au înţeles-o. Căderea Constantinopolului este ridicată la simbol de apocalipsă, ca pedeapsă de la Dumnezeu, iar nu o simplă lamentaţie în faţa nenorocirii. Cetatea Bizanţului trebuia să cadă cu necesitate din pricina destrăbălării la care ajunsese, din pricina batjocoririi creştinismului însuşi în evoluţia lui de la Romania (romaioi, Noua Romă) la o grecitate decrepită care va supravieţui în două cartiere, între care Fanarul va juca rol important şi-n istoria Principatelor Române. Cu o arguţie remarcabilă, Sorin Dumitrescu răstoarnă interpretarea care s-a dat până acum fenomenului artistic religios al celebrelor mânăstiri din Nordul Moldovei, în speţă al celor ctitorite de Petru Rareş. Texul jalbei lui Peresvetov are ca punct nodal, generator momentul căderii Constantinopolului. Or, după cum am precizat deja, bisericile ctitorite de Petru Rareş au la intrare această scenă capitală. Istoricii artei de până acum au văzut în scena Luării Constantinopolului un simplu adaos la iconografia mânăstirilor rareşiene. Dimpotrivă, descoperă sagace Sorin Dumitrescu, această scenă constituie arheul generator al întregii iconografii mânăstireşti: „Această lipsă de perspicacitate a întârziat identificarea frescei ca imagine-reper a Luării Constantinopolului, deturnând interpretarea pe traseul incomparabil sofisticat al analogiei sau al parabolei. Mai simplu spus, nu «scena» Luării Constantinopolului a fost adăugată programului iconic, ci programul a fost alcătuit în funcţie de aceasta, model pe care-l găsim în scrierea curteanului rus, unde ideile lui Petru Rareş asupra istoriei şi lucrării Proniei sunt deduse şi decurg constant din contemplarea aceleiaşi «scene». În esenţă, «scena» Luării Constantinopolului şi «recomandarea» din scrierea lui Peresvetov se girează reciproc şi îşi garantează una alteia identitatea şi autenticitatea”. (Sorin Dumitrescu, „Sursa Peresvetov”, I, în revista citată, p. 25).
În intenţiile curteanului moscovit, „plângerea” lui constituie un fel de „învăţături” neagoebasarabeşti ale lui Petru Rareş către Ivan cel Groaznic: „Aşa zice Petre, voievodul românesc: Dacă vrei (să cunoşti) înţelepciunea împărătească, să ştii despre oştire şi despre aşezămintele vieţii împărăteşti, atunci să citeşti până la sfârşit luarea Constantinopolului, să nu cruţi pe sine cu nimic, şi acolo vei găsi tot ajutorul lui Dumnezeu. Dumnezeu îi ajută nu pe cei leneşi, ci pe cei care muncesc şi îl cheamă pe Dumnezeu în ajutor, şi cei ce iubesc dreptatea şi judecă cu judecată dreaptă. Dreptatea pentru Dumnezeu este bucuria inimii, iar pentru împărat mare înţelepciune. Am observat, Sire, şi pentru împărăţia ta un mare binevoitor. Şi eu, Sire, auzind acele cuvinte de la el, le-am scris, le-am adus la tine, Sire, slujind la tine, după cum, Sire, îţi place serviciul meu, al robului tău”.
Avertismentul e de a nu-i urma pe greci în năruirea creştinismului şi a imperiului: „Şi zice voievodul românesc Petre: au fost Grecii leneşi de a apăra credinţa creştină în contra necredincioşilor. Astăzi nevroind apără credinţa păgână de (ofensivă) invazie, împăratul turcesc ia la 7 copii de la Greci şi Sârbi pentru a-i învăţa militărie şi îi trece la credinţa sa; iar ei (Grecii şi Sârbii) despărţindu-se de copiii lor plâng cu mare plâns, dar cu nimic nu se pot ajuta”. Învăţăturile au sensul unei vorbiri de funie în casa spânzuratului, ştiindu-se cruzimea şi fărădelegile Groaznicului, cel înconjurat de o boierime lacomă şi vicleană. Pe de altă parte, atât Ivan Peresvetov, cât şi Petru Rareş voiau cu toată sinceritatea un ţar vrednic de a fi urmaş al lui Constantin cel Mare, de-aici încolo Rusia pretinzându-se a treia Romă. Rareş însuşi se împotrivise turcilor, urmând pilda tatălui, dar, ca şi acesta, ajunsese la concluzia că e mai benefic a închina ţara turcilor decât creştinilor mai răi decât păgânii. El avea, în acelaşi timp, oarecum o filozofie istorică similară cu a viitorului Dimitrie Cantemir, cel din scrierea Interpretarea naturală a monarhiilor. Cantemir credea că Rusia chiar este un imperiu creştin în măsură să contracareze Imperiul Otoman aflat în disoluţie din pricină că se dovedise un imperiu-avorton, iar nu unul natural. De aici alianţa lui cu Petru cel Mare la 1711. Petru Rareş însă nu se grăbeşte la nicio alianţă nechibzuită cu Ivan cel Groaznic, ci doar speră, prin devotatul curtean şi sfătuitor al ţarului, să-l îndrume pe calea dreaptă a creştinismului: „Am venit, Sire, din Ungaria în Ţara Românească şi am fost cinci luni la Petre, voievodul românesc, în Suceava, şi el despre tine, Sire, marele şi binecredinciosul ţar, şi despre împărăţia ta spune, rugându-se în fiecare zi, să se înmulţească credinţa creştinească. Şi el zice: aşa a fost tare credinţa grecească şi noi ne lăudam cu ea, iar acum ne lăudăm cu împărăţia rusească. Şi spune aşa: Doamne, păzeşte-o de necredincioşi şi de orice heresie. Şi pe acela nu-l laudă care sărută crucea şi trădează aceasta este o mare heresie că nu apără credinţa creştină şi nu servesc cu credinţă pe suveran”.
Repulsia faţă de grecii care au distrus imperiul creştin este atât de mare, încât îl vede pe Mehmed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, mai drept decât pe cei cuceriţi. Altminteri, după legea războiului de atunci, Mehmed îi lăsase pe soldaţi să jefuiască timp de trei zile cetatea, dar, văzând dezastrul, s-a îndurat şi a dat poruncă, după o zi, ca jafurile, crimele şi violurile să înceteze. A şi instituit o toleranţă religioasă care a permis ţărilor subjugate să-şi conserve credinţa. Peresvetov spune: „Aşa zice voievodul Românilor despre primul împărat turcesc Mahmed-sultanul: necredinciosul împărat a introdus în împărăţia sa plăcută lui Dumnezeu marea înţelepciune şi dreptate”. Petru Rareş a înţeles că un secret al ascensiunii otomane a fost şi acesta, căci sultanul a luat ceva din justiţia care e temelia creştinismului. Altfel zis, în cădere, creştinii pot fi mai necreştini decât păgânii. Aşa se ajunsese pe vremea ultimului împărat bizantin, Constantin al XI-lea: „Aşa zice Petre, voievodul Românilor, despre împărăţia grecească: demnitarii (boierii) greci, sub împăratul Constantin Ivanovici, erau stăpâni (posedau) pe împărăţie, şi sărutarea crucei o nesocoteau, trădau, şi au vămuit (furat) împărăţia cu judecăţile lor nedrepte. Şi prin jefuiri necinstite au împlut bogăţiile lor din lacrămile şi sângele creştinesc; iar ei înşişi s-au lenevit să apere cu tărie credinţa creştină, şi pe împărat l-au îndepărtat de la oştire prin vrăjitoriile lor, şi pe căi de ispită heretice şi prin farmece. Şi prin aceasta au predat străinilor de neam, turcilor, spre batjocură, şi împărăţia grecească şi credinţa creştină şi frumuseţea bisericească”.
Teama cea mare atât a lui Petru Rareş, cât şi a curteanului Ivaşko era ca Ivan cel Groaznic să nu urmeze modelul ultimului împărat bizantin: „Şi au citit (sfetnicii lui Rareş, n.n.), că cu ajutorul lui Dumnezeu, vei stăpâni, Sire, multe împărăţii. Numai că, Sire, au găsit în cărţile sale, că va fi asupra ta, Sire, goană de a te prinde (prindere, capturare) ca asupra împăratului Constantin din Ţarigrad, în partea vrăjitoriei şi fermecătoriei, ceea ce ar însemna la ei şi îmblânzirea oştirii tale înţelepte: vor ajunge demnitarii tăi la iubirea ta împărătească prin vrăjitorie şi prin farmece pe căi de ispită, nu prin origine, nici prin rang, nici prin militărie, nici prin înţelepciune, care înţelepciune ţi-ar fi fost de folos, Sire, pentru gloria ta împărătească…”
La drept vorbind, Petru Rareş însuşi trecuse printr-o experienţă asemănătoare cu boierii în marea bătălie pe care o pregătise cu Soliman Magnificul, sosit în Moldova cu o oaste de vreo 200 000 de oameni, plus 3000 de munteni trimişi de Radu Paisie, la care s-au adăugat, în apropierea Iaşului, tătarii. Rareş deţinea atunci o oaste puternică de 70 000 de oşteni, reuşise a încheia o pace cu polonezii şi hotărâse a-i aştepta pe turci la Drăgăşani (Botoşani), dar a fost trădat de portarul Sucevei, Mihu, şi de logofătul Trotuşanu, care şi-au retras trupele la Bădăuţi. Bătălia n-a mai avut loc şi la 17 septembrie 1538 turcii au intrat în Suceava, înscăunându-l, apoi, pe Ştefan Lăcustă. Nu e de mirare că atât voievodul, cât şi oaspetele său lituanian fac atâtea referiri la defectele boierimii.
Însă dincolo de toate acestea merită a fi subliniată, cu asupra de măsură, trăirea dimensiunii fundamentale a creştinismului, printr-o înaltă intuiţie teologică transmisă oaspetelui de la curtea lui Ivan cel Groaznic. Altminteri, Ivan Peresvetov, cel puţin spre a spori dimensiunea persuasivă a discursului său, îi recunoaşte lui Petru Rareş o înţelepciune de „filosof învăţat şi doctor înţelept”. Nu-i suficientă credinţa, spune Rareş, pentru a te numi creştin. Credincioşi sunt şi cei de alte religii. Marea noutate adusă de Iisus este dreptatea. De aceea, Iisus a venit pe lume ca Paraclet, recte ca „avocat” al celor slabi, al victimelor ispăşitoare, ca să ne exprimăm într-un limbaj uzitat de teologi şi de filosofii creştini contemporani. Acesta este cel mai important sens al iubirii creştine. Iar curteanul lui Ivan cel Groaznic i-o recunoaşte lui Petru Rareş: „Aşa zice voievodul românesc: Dumnezeu iubeşte nu credinţa, ci dreptatea. Dreptatea adevărată este Hristos Dumnezeul, Fiul iubit al lui Dumnezeu, în una Treime, în dumnezeire nedespărţită, singură dumnezeire şi putere. Şi să ne lase nouă dreptatea Evangheliei, iubind credinţa creştină pe deasupra tuturor credinţilor, şi ne-a arătat calea împărăţiei cereşti în Evanghelie”. Insistând asupra acestei dogme creştine, prin cuvintele lui Rareş, se precizează: „O dreptate mai mare nu există în Sfânta Scriptură”. Altfel spus, Rareş şi ascultătorul său atingeau cheia de boltă a creştinismului patristic, confirmat în secolul al XX-lea de un teolog de talia Părintelui Stăniloae sau de un gânditor creştin ca René Girard, care tocmai prin aceasta s-a apropiat de geniul creştinismului ortodox. Or, chiar acest înalt adevăr al creştinismului l-au încălcat ultimii greci bizantini: „Şi Grecii citeau Evanghelia, iar alţii o ascultau, iar voia lui Dumnezeu nu o făceau, au pus ocară pe Dumnezeu şi au căzut în heresie, şi în toate i-a ispitit diavolul pe demnitarii lui Constantin, ei făceau după voia diavolului, l-au mâniat în toate pe Dumnezeu, ei înşişi s-au ispitit, şi toată împărăţia lui Constantin au dus-o la ispitire, şi au subjugat neamul creştin seducătorilor, care fac voia diavolului”.
În comentariul său, Sorin Dumitrescu crede a fi găsit, în textul lui Ivan Peresvetov, cea mai bună explicaţie a miraculosului fenomen creştin din arta medievală patronată de Ştefan cel Mare şi Sfânt şi continuată de Petru Rareş: „La patru secole distanţă, cititorul de astăzi are la dispoziţie, păstrate ca prin miracol, principalele articulaţii ale tipului de gândire care a clădit impresionantele arhitecturi şi iconografii ale bisericilor din Nordul Moldovei. În penuria de informaţii asupra acestei epoci, textul lui Peresvetov este un text providenţial, o mostră unică de gândire medievală, care, în ce priveşte desluşirea patrimoniului românesc, concurează ca importanţă – fireşte, păstrând proporţiile – cu celebrele memorii ale abatelui Suger de la Saint-Denis, părintele viziunii gotice. Într-un cuvânt, citindu-l, oricine îşi poate da seama ce şi cum gândea Petru Rareş, iar prin extensie absolut logică, ce şi cum gândea şi părintele acestuia, dreptcredinciosul Ştefan cel Mare şi Sânt”. (Sorin Dumitrescu, „Sursa Peresvetov”, I, publicaţia citată, p. 24).
Important e că „Plângerea” lui Peresvetov confirmă portretul schiţat de Grigore Ureche în cronică („păstor bun”, „judecată pe direptate făcea”). Or, cuvântul-cheie din gândirea lui Petru Rareş, prezent în textul lituanianului, este tocmai acest direptate, cu rezonanţă până la locul de înscăunare a lui Ştefan cel Mare (câmpia Direptăţii). În pofida îndoielilor privind autenticitatea textului, Ştefan Ciobanu constata adevărul că „Petru Rareş se bucura în ochii ruşilor de un deosebit prestigiu”. Oare nu şi din pricina mesajului adus la Moscova de către Ivan Peresvetov?
Ar merita, în final, o aprofundare a teologiei direptăţii în gândirea lui Petru Rareş, dezvoltată în jalba lui Ivan Peresvetov şi oglindită în ansamblul iconografic al mânăstirilor ctitorite. Am putea avea surpriza unei „miraculoase” coroborări dintre viziunea Căderii Constantinopolului şi ceea ce, într-o carte profundă, René Girard numeşte Prăbuşirea Satanei. Las demersul pentru altădată.
Text de Theodor Codreanu aparut in Axa .

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu