Despre ratacirea evreilor si despre unele prostii pe care le cred aiurea - Evghenie Vulgaris -Îndeletnicire iubitoare de Dumnezeu

Mai grea este lipsirea binelui ce se află împrejur decît necîştigarea binelui ce se aşteaptă. Încît mai grea este aşadar pedeapsa Evreilor de acum decît cea a strămoşilor lor, care şi-au lăsat oasele în pustie, pentru aceea se şi socoteşte mai mare călcarea de lege a acestora decît călcarea de lege a acelora

Ce este mai greu? A se lipsi omul de binele pe care l-a avut, ori a nu dobîndi binele pe care îl nădăjduia? Cu adevărat - dacă este cuvîntul pentru unul şi acelaşi bine, sau pentru unul de acelaşi preţ şi putere, sau de ar fi şi pricina pentru o nădejde ce se întemeiază după oarecare deplină încredin­ţare - totdeauna este mai grea întru o rea întîmplare cea dintîi decît cea de a doua. Căci acolo se lipseşte de dobîndire ori de cîştigare fiinţa binelui ce este, iar aici se pierde din fiinţă cîştigarea ori nădejdea. Acolo, fiinţa cea cu lucru a binelui ce este; aici, închipuirea cea adesea nălucitoare a celui ce va să fie. Deci aceea este o pagubă cu lucrul, iar aceasta o oarecare subţire nenorocire. Pentru aceea şi are trebuinţă de mai multă răbdare acela care, bogat fiind, a sărăcit decît acela care, fiind sărac, nu s-a îmbogăţit precum nădăjduia. De mai multă acela ce se pogoară de la înălţimea unei dregătorii decît acela ce nu se ridică la acea dregătorie pe care o nădăjduieşte. Deci, dacă vom socoti că şi averea pămîntului făgăduinţei era cît de cît de aceeaşi cinste ca şi fericita petrecere în Raiul desfătării cel din Eden - înţelegem că - decît văzătorul de Dumnezeu Moisi, căruia nu i s-a dat voie a intra întru acela - strămoşul Adam, cel mai-nainte de acela văzător de Dumnezeu, s-a pedepsit mult mai greu scoţîndu-se afară dintru acesta. Şi aceasta pentru că. într-adevăr, şi nesupunerea începătorului neamului omenesc, cea prin gus­tarea rodului oprit, a fost mult mai grea decît întăritarea cea pentru apa zi­cerii împotrivă a începătorului şi ocîrmuitorului Israilitenilor.

Lăsînd însă de a-l alătura noi mai mult pe Moisi cel lăsat afară din pămîntul Hanaan către Adam cel lepădat din Eden - pe amîndoi şezînd în preajmă pentru a vedea de afară locul cel fericit şi de trei ori norocit, întru care acesta a petrecut puţină vreme, iar acela n-a intrat nicidecum - judec că este cu cale să împreunăm acum două întîmplări ce li s-au întîmplat ace­luiaşi neam al Evreilor. Evreii cei dintîi, care au ieşit din Egipt la început, s-au osîndit să-şi lase oasele în pustie pentru nesupunerea şi invirtoşarea inimii lor la deosebite întîmplări; şi nu s-au socotit vrednici a se aduce în lăuntru, în pămîntul acela dorit şi făgăduit părinţilor lor. Pe urmă. Evreii aduşi în lăuntru după aceea în deosebite vremi s-au pedepsit întru dînsul. Pentru călcările lor de porunci, şi s-au smerit şi s-au robit, scoţîndu-se [afa­ra]; iar apoi iarăşi s-au aşezat în oarece părţi. Iar în sfirşit, cei mai de pe urm­ă s-au lepădat cu totul şi s-au risipit pe faţa a toată lumea din acelaşi pămînt pe care nădăjduiau a-l avea întru adevărată stăpînire pentru toată vre mea de aici înainte. Cu adevărat, mult mai grea a urmat pedeapsa la aceştia de pe urmă decît la aceia care nici din început nu s-au învrednicit a cîştig_a stăpînirea. Încît mult mai vrednică de osîndă trebuie să fie nesupunerea şi învîrtoşarea de inimă a acestora mai de pe urmă decît aceea a celor dintîi Şi cu atît mai vrednică de osîndă, cu cît este mai grea decît neascultarea Legii lui Moisi lepădarea de Acel mare Prooroc, şi Mîntuitor şi Legiuitor de Cel mai-nainte făgăduit şi aşteptat, pe Care însuşi Moisi, mai-nainte spunîndu-L, mai-nainte L-a însemnat lor prea-arătat că va să vină şi le-a poruncit să-L asculte fără îndoială: „Prooroc va ridica Domnul Dumnezeu din fraţii voştri, ca pe mine. De Dînsul veţi asculta!" (A doua Lege 18:15).

Către venirea lui Mesia celui aşteptat, cea mai-nainte propovăduită aşa de arătat şi acum împlinită de multă vreme, Iudeii cei nesupuşi, şi tari în cerbice şi nebuni se nevoiesc să întîmpine cu deosebite chipuri. Intîi, ei răspund că cel mai-nainte făgăduit de Moisi în A doua Lege a fost Iisus fi­ul lui Navi. pe care Moisi l-a lăsat ocîrmuitor norodului înainte de a muri, arătîndu-l pe acesta ca pe un urmaş al său (A doua Lege 31:2). Dar dumne­zeiescul Isidor Pelusiotul mustră nebunia acestora prin şapte cuvinte căro­ra nu li se poate grăi împotrivă:

Cel dintîi: zice că „Moisi, fâcîndu-se dumnezeiesc după hirotonia acelu­ia, a întărit acestea". Deci altul a fost proorocul pentru care a vorbit Moisi, iar nu Iisus al lui Navi, pe care mai-nainte l-a hirotonit el însuşi.^[1] Şi adeverează acest răspuns al lui Isidor şi Sever, zicînd că „mai ales Moisi a fost ridicîndu-I pe el şi arătîndu-l înaintea a toată adunarea, precum vedem la Numeri, către sfîrşit".

Al doilea [cuvînt]: dumnezeiescul Isidor adaugă că „fiul lui Navi era cu mult mai de jos decît însuşi Moisi, iar Moisi a zis: «Dumnezeu va ridica prooroc ca mine»."

Al treilea: „Iisus al lui Navi n-a adăugat ceva la Lege, ci povăţuia noro­dul cu legile aceluia (ale lui Moisi)". Şi la aceasta glăsuieşte împreună cu Isidor [acelaşi] Sever, adăugind că „Iisus al lui Navi nu s-a făcut nici legiu­itor, precum Moisi, nici nu s-a norocit de harul de acest fel. Ci acela a pri­mit numai ocîrmuirea şi a băgat norodul în pămîntul făgăduinţei, fiindcă şi la însuşi sfîrşitul Legii a Doua se află arătată aceasta: «Şi nu s-a mai sculat prooroc în Israil ca Moisi» (A doua Lege 34:10)."

Al patrulea: Isidor adaugă împotrivă că, „de ar fi fost pentru Iisus al lui Navi, cuvintul nu trebuia a zice «va ridica», ci «a ridicat» (căci acum îl ri­dicase pe dînsul, precum a zis şi Sever)."

Al cincilea: că „trebuia să zică: Şi va fi tot sufletul care nu ar asculta de proorocul acesta... Iar zicînd «aceluia», l-a însemnai pe «acesta» (adică pe fiul lui Navi)." 

Al şaselea: [întreabă] cum de s-au trimis aceia sâ-l întrebe pe Ioan, cel născut după multe neamuri, dacă el este Proorocul? - iar acela a zis: Nu sunt eu! Căci era prooroc, dar nu era Proorocul."^[2]

Al şaptelea: [întreabă] cum de ziceau aceia care priveau minunile Mintuitorului: „Acesta este cu adevărat Proorocul!"?^[3]

Şi aceste şapte [cuvinte] sfătuieşte dumnezeiescul Isidor să răspundă credinciosul Iudeului care îl pune înainte pe Iisus al lui Navi în locul Pro­orocului mai-nainte vestit de Moisi „şi nu zice nimic viteaz, nici puternic, ci borăşte nişte vorbe amăgitoare."

Iar afară de aceea, amăgitorii Iudei din vremea noastră mai răspund şi a doua: anume că, şi dacă n-a fost fiul lui Navi acela care mai-nainte s-a însemnat de Moisi, totuşi acela mai-nainte însemnat încă n-a venit, ci încă este aşteptat de dînşii, şi va veni. Dar oare cînd va să vină proorocul aces­ta ce se aşteaptă de dînşii? - întîmpină către dînşii dumnezeiescul Chiril Ierusalimiteanul. Şi amăgitorul Iudeu nu are ce să răspundă la aceasta, iar părintele acesta îl aduce pe însuşi Moisi, ca despre faţa sa răspunzînd către Iudeu: „Aleargă (îi zice văzătorul de Dumnezeu) la cele scrise de mine! Is­piteşte cu de-amăruntul proorocia zisă de Iacov lui Iuda: «Iudo, pe tine te vor lăuda fraţii tăi! Nu va lipsi stăpînitor din Iuda, nici povăţuitor din coap­sele sale pînă ce va veni Acela căruia I se păzeşte. Şi El nu este aşteptarea Iudeilor, ci a neamurilor» (Facerea 49:10). Deci a dat ca semn al venirii lui Hristos încetarea stăpînirii Iudeilor. Iar dacă ei nu sînt acum sub Romani atunci nici Hristos n-a venit încă." 

Deci, dacă Iudeii au stăpînitor din nea­mul lui Iuda şi al lui David, încă n-a venit Cel ce Se aşteaptă.^[4]

Dar amăgitorii aceştia încă răspund cu mîndrie şi a treia, trufindu-se şi băsmuind că nici pînă acum n-a lipsit stăpînitor din Iuda, fiindcă şi în vre­mea noastră stă şi se întăreşte oarecare începătorie şi stăpînire iudaică in oarecare părţi ale lumii. (Nu spun ei unde ori în care loc. Nici ei nu ştiu a spune arătat dacă al pămîntului acestuia, ori al lunii.) Dar Chiril al Ierusa­limului - cel ce a răspuns către dînşii mai sus la zicerea „pînă ce va veni", întrebîndu-i pe ei cînd va să vină - putea să-i întrebe de asemenea unde se află [acea stăpînire] şi în care parte de sub cer îşi îndreptează scaunul său acest stăpînitor şi povăţuitor al Evreilor nălucit în vis, întîmpinînd astfel şi către basmul pentru începătoria şi stăpînirea băsmuită de dînşii. Insă Dum­nezeiescul Părinte a judecat cu necuviinţă a întoarce cuvîntul la bîrfirile de acest fel, şi a zis: „Mă ruşinez a spune lucrurile cele proaspete ale lor, ace­lea pentru cei ce se cheamă la dînşii «patriarhi», şi ce este neamul acestora şi care le este maica, ci las acestea celor ce le ştiu."

Dar, în cele din urmă, ei răspund şi a patra. Şi, neputînd ascunde smerirea şi defăimarea lor învederată tuturor neamurilor între care nemernicesc, ticăloşii scapă la aceea că şi de demult au fost duşi în robie - de către Senaherib (X), de Navuhodonosor^[5] şi de alţii - şi au căzut din pămîntul lor ase­menea, dar s-au chemat înapoi iarăşi, precum se hrănesc şi acum cu ace­leaşi nădejdi că se vor chema înapoi cu adevărat cînd Dumnezeu va cău­ta asupra lor cu milostivire şi-l va trimite pe cel aşteptat de dînşii. Dar noi zicem că - dacă cea de-a treia [împotrivire], adusă fără mijlocire mai sus, a fost pricinuitoare de batjocură şi de rîs — aceasta a patra se judecă de noi a fi vrednică de plîns şi de multe lacrimi; căci şi nouă, Creştinilor, ne este milă de orbirea lor cea nevindecată pînă acum. Da, Evreii au căzut şi altâdată din pămîntul lor şi, prădîndu-se şi robindu-se, s-au lipsit de slobo­zie. Ci cu oarecare soroc mai-nainte arătat prin prooroceştile hrismosuri [oracole], ci cu nădejdea unei întoarceri şi aşezări mai-nainte vestite; ci şi putîndu-se păzi la dînşii netulburate acele şiruri genealogice după noroade şi seminţii şi neamuri şi feluritele aşezăminte şi legiuiri sfinţite. însă acum - o, Iudeule! - la optsprezece sute de ani după ce te-ai scos cu jale din părinteasca ta moştenire, nu ţi s-a mai spus nici o mai-nainte spunere și slobozenie pentru vremea viitoare, nu ţi s-a mai însemnat dinainte vre­un soroc de vreme de izbăvire, nu ţi-a mai rămas cu totul nici o nădejde spre a te mai statornici, nu ţi-a mai prisosit nici întrebuinţarea mijloacelor celor curăţitoare ale mîntuirii. Vai ţie, prea-ticălosule! Din toate acestea, cunoaşte-ţi păcatul tău cel mai de pe urmă, păcatul acela mare şi înfricoşat a uciderii de Dumnezeu pe care l-ai îndrăznit, o, vîrtosule în cerbice no­rod! Nu, nu te amăgi mai mult cu deşarte şi zadarnice nădejdi! Pînă cînd te amăgeşti cu acestea, mai mult nu ţi se cuvine pămîntul făgăduinţei, nici al celei de sus, nici al celei de jos! Nici acolo nu vei intra, şi nici aici nu vei intra! Din preajmă vei vedea pămîntul făgăduinţei, precum Moisi atunci, iar mai bine-zis nici din preajmă nu-l vei vedea, ci te vei sfârîma ca aceia ale căror oase au rămas în pustie!^[6]   

---

^[1] Iar pentru Proorocul cel Mare se zice că va fi hirotonit de Dumnezeu însuşi, cum am văzut: ..Prooroc va ridica Domnul Dumnezeu" (n m ).

^[2] Ioan Evanghelistul scrie: „Fost-a om trimis de la Dumnezeu, numele lui era Ioan Acesta a venit spre mărturie, ca să mărturisească despre Lumină, ca toţi să creadă prin el. Nu era el Lumina, ci ca să mărturisească despre Lumină. [...] Şi aceasta este mărturia lui Ioan, cînd au trimis la El Iudeii din Ierusalim, preoţi şi leviţi, ca sâ-l întrebe: Cine eşti tu'' Şi el a mărturisit, şi n-a tăgăduit. Şi a mărturisit: Nu sînt eu Hristosul. Şi ei l-au întrebat Dar cine eşti? Eşti Ilie? Zis-a el: Nu sînt. Eşti tu Proorocul? Şi a răspuns: Nu! Deci i-au zis: Cine eşti? Ca să dăm un răspuns celor ce ne-au trimis. Ce spui tu despre tine însuţi? El a zis: Eu sînt glasul celui ce strigă în pustie: «Îndreptaţi calea Domnului! », precum a zis Isaia proorocul" (Ioan 1:6, 7, 19:23) (n. m ).

^[3] Deci din mulţime, auzind cuvintele acestea, ziceau: „Cu adevărat, Acesta este Proorocul! Iar alţii ziceau: Acesta este Hristosul!" (Ioan 7:40,41). „Plecîndu-se pentru îndrăzneala cuvintelor [lui Iisus], unii din norod - nu din boieri, căci boierii se împotriveau pururea, din pizmă - mărturisesc că Acesta era Proorocul aşteptat. Iar alţii, ca unii ce erau norod neînvăţat şi fără socoteală, ziceau că este Hristosul [Unsul lui Dumnezeu), nepricepindu-se ei că El este şi Hristosul şi Proorocul, iar nu unul sau altul" (Teofilact) Şi întradevar, sînt oarecari rabini ce mărturisesc şi acum că Iisus a fost Proorocul, dar nu și Mesia - (Hristosul), care ar fi un altul (Antihristul cel mare), pe care ei îl așteapta. Prin acest sofism, unii din Iudeii cei necredincioşi de azi încearcă sâ-şi adoarmă constiinţa, minţin-se singuri că nu L-au ucis pe Unsul lui Dumnezeu, ci doar pe cel din urma prooroc (precum au obişnuit să facă întodeauna, de altfel) (n. m ).

^[4] Cu voia lor, Iudeii cei necredincioşi îl aşteaptă pe „Mesia" al lor cel mărturisit, ca­re este nimeni altul decît „Fiul pierzării" cel pomenit de Pavel şi „Fiara" din Apocalipsa Sfinlului Ioan Teologul, adică Antihristul cel mare (n. m.).

 - (X) - în 701 înainte de Hristos, Senaherib, împăratul Asirienilor, îi cere tribut lui lezechia şi apoi împresoară Ierusalimul (n. m ).

^[5] Împăratul Babilonian Nabucodonosor (604-562), care a dus norodul lui Israil în ro­bia de 70 de ani. în 597, Nabucodonosor cucereşte Ierusalimul şi strămută pe împăratul loiachim împreună cu curtea sa, cu meşteşugarii şi cu ostaşii. Urmaşul acestuia, Sedechia, se răzvrăteşte, şi în 587 Ierusalimul e iarăşi cucerit şi jefuit, Biserica e dărîmată şi sînt strămutaţi alţi ludei. Apoi, în 582, urmează o nouă strămutare, după răscoala în care a fost ucis guvernatorul Godolia. Puţini dintre cei robiţi aveau să se întoarcă la Ierusalim, mai întîi cu Zorobabel şi apoi cu Ezdra (n. m.).

^[6] Ceea ce s-a întîmplat în 1947, prin înfiinţarea statului Israel, este un fapt ce pare potrivnic acestor proorocii. Să nu uităm însă un lucra: mulţi evrei nu au dorit înfiinţarea acelui stat. E vorba de aşa zişii „internaţionalişti". Al doilea, numarul evreilor din Israel este cu covîrşire mai mic decît al acelora răspînditi pe faţa a toată lumea (n. m).