Viața Sf.Andrei cel nebun pentru Hristos-fragmente 2

Robii lui Epifanie

Robul care a voit să se facă nebun

pentru Hristos

Pe când discutau ei, un rob al lui Epifanie, care avea slujba să facă cumpărăturile tatălui său, 1-a văzut pe Cuviosul şi a înţeles lucrarea sa; cum a înţeles-o, numai Dumnezeu ştie. Căzând deci la picioarele lui îl ruga stăruitor, cu lacrimi, să-L roage pe Dumnezeu ca să i se dea şi lui aceeaşi lucrare duhovnicească. Drep­tul, cu harisma străvederii ce-o avea, a înţeles ce

                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                    

cerea. Deoarece voia să vorbească numai ei doi, prin puterea Sfântului Duh a schimbat vorbirea robului şi a sa în dialectul sirienesc. Aşadar, stând jos, discuta cu acela totul în siriacă.

-     Dacă nu puteam - îi spunea robul - nu te-aş fi rugat să devin precum eşti şi tu.

-     Nu poţi suferi sudorile şi ostenelile acestei virtuţi, i-a spus Cuviosul, pentru că această „cale" este foarte strâmtă. Rămâi mai bine aici, aşa cum eşti, cu evlavie şi modestie şi să te înveţi de la stăpânul tău virtutea şi toate cele pe care le cere mântuirea. Fugi de desfrânare, de adulter, de pomenirea de rău şi de toate celelalte patimi. De ce vrei să te apuci de o lucrare atât de mare?

-     Spune-mi mai bine că nu-mi poţi dărui aceasta şi te voi lăsa în pace - i-a spus robul.

Epifanie, auzindu-1 pe rob vorbind deodată într-o limbă pe care niciodată nu o învăţase, a strigat uimit:

-     Măi, măi! Ce pot face Sfinţii! Minunat este Dumnezeu întru Sfinţii Săi!"

Între timp Cuviosul L-a rugat pe Domnul să-i desco­pere dacă ar fi trebuit să îndeplinească cererea robu­lui. Atunci a auzit un glas care i-a spus:

-      Nu-i este de folos. Departe este de această lucrare! Fă-1 însă să încerce ceea ce doreşte, ca să nu te socotească neputincios.

Cuviosul a rugat îndată pe un înger, care stătea lângă el, şi i-a spus:

-      Umple paharul veseliei din care am băut şi eu când am luat harisma aceasta.

Îngerul a făcut precum i-a spus:

-    Dă-1 acum acestuia, care stă la picioarele mele.

Acela îndată l-a adăpat în chip nevăzut. Atunci

robul a început să facă nebunii asemănătoare cu ale Purtătorului-de-Dumnezeu Andrei, care îl privea şi zâm­bea. Epifanie s-a tulburat de acea privelişte. S-a temut de mânia tatălui său şi i-a spus fericitului:

-     Te rog, omule al lui Dumnezeu, să nu faci acest lucru cu robul tatălui meu, ca nu cumva asta să se facă pricină să mă urască pe mine, iar pe tine să te necinstească şi să te alunge. Şi aşa, în loc să se binecuvinteze numele lui Dumnezeu, va fi hulit. Te rog să-mi faci aceasta, fie şi ca un dar, pentru ospitalitatea pe care ţi-am oferit-o.

Atunci Cuviosul, nevrând să-1 mâhnească pe Epi­fanie, i-a spus îngerului să ia de la rob harisma. Aşa s-a şi făcut. Robul însă, când s-a întors la starea lui cea dintâi, s-a mâhnit foarte şi l-a rugat pe Cuviosul să i-o redea. Acela i-a răspuns:

-    M-ai clevetit că nu te pot face să încerci această harisma. Află deci că, dacă aş vrea, aş putea să-ţi descopăr cu puterea lui Hristos lucruri şi mai minunate. M-a împiedicat însă Epifanie, stăpânul tău. Şi să ai în vedere că dumnezeieştile canoane* nu îngăduie să se facă ceva fără încuviinţarea lui.

În clipa aceea, un oarecare rob asemenea lui l-a chemat la slujba lui, după porunca tatălui lui Epifanie.

Cuviosul descoperă păcatele robilor

Începuse să se înnopteze. Epifanie 1-a silit pe Cuviosul să înnopteze la el şi în cele din urmă 1-a con­vins. Când s-a întunecat bine, robii lui au încetat lucrul şi s-au adunat, după cum obişnuiau, lângă el, deoarece se purtau faţă de el cu multă dragoste şi respect.

Aşadar, precum stăteau în jurul lui cu mâinile încrucişate, el le-a poruncit să se aşeze. Fericitul, prin harisma străvederii, observa faptele şi slăbiciunile lor. Ca să-i înţeleptească, s-a aşezat şi a început să povestească o oarecare istorie simbolică. Cu cât înain­ta povestirea, cu atât robii se înroşeau de ruşine. Aşadar, îi puteai vedea pe unii strângându-se de frică şi tremurând pentru păcatele lor, iar pe alţii plecând, deoarece fiind ruşinaţi nu puteau suferi să mai asculte. Această povestire simplă a Cuviosului biciuia cu asprime păcatele lor şi le descoperea în ce fel şi în ce loc le săvârşiseră. Dar cel mai minunat era faptul că mustra greşeala fiecăruia în limba lui maternă.

- Pentru mine grăieşte acestea - spuneau unii în timp ce vorbea.

Astfel robii, mişcaţi şi cutremuraţi de cele spuse de Cuviosul, se întorceau de la păcat spre pocăinţă. Satana însă, văzându-i că se îndreaptă, a ridicat o mulţime de duhuri necurate care s-au adunat în curte şi glumeau. Fericitul le-a văzut şi a zâmbit. însă Epifanie şi robii lui nu au auzit zgomotul şi l-au întrebat pe Cuviosul de ce zâmbeşte. Atunci acela s-a întors către dreapta şi i-a spus îngerului care stătea lângă el:

-    Ia de pe inimile lor acoperământul.

Nu a sfârşit cuvântul şi urechile sufletelor lor s-au deschis, aşa încât auzeau toate cele ce le spuneau diavolii.

-     Stăpâne, - l-au întrebat robii pe Epifanie - cine sunt aceste femei desfrânate care stau afară, care glumesc cu necuviinţă şi dau târcoale cu neruşinare?

-    De vreme ce noi suntem păcătoşi, diavolii joacă! - le-a răspuns acela.

După aceea s-au ridicat, prihănindu-se fiecare pe sine şi, după ce s-au plecat înaintea lui Epifanie, s-au dus să se culce. Plecând, îşi spuneau între ei:

-     Ai văzut lucruri de necrezut? Cum acest sărac mi-a descoperit păcatele?

Unii spuneau că este sfânt, în timp ce alţii spuneau că este vrăjitor şi că a ghicit păcatele lor din alcătuirea constelaţiilor. În sfârşit, alţii susţineau că le-a desco­perit toate păcatele prin lucrare diavolească.

Robul care a gustat nebunia explică

Au adormit cu toţii. Epifanie şi-a lăsat patul, pre­cum obişnuia, a aşternut un sac pe pământ şi s-a întins pe el. Cuviosul s-a prefăcut că se culcă pe patul lui Epi­fanie. însă când tânărul a adormit, acela s-a sculat, a coborât în curte şi a petrecut cealaltă parte a nopţii pe gunoi.

Dimineaţa, Epifanie 1-a petrecut pe Cuviosul, care a purces iarăşi către săvârşirea nevoinţei sale duhovni­ceşti. După aceea 1-a chemat pe robul căruia îi vorbise Cuviosul în siriacă şi 1-a întrebat:

-     Cum ţi s-au întâmplat ieri acele taine?

Şi robul, deoarece îl iubea mult, i-a povestit în amă­nunt toate cele ce i se întâmplaseră.

-      Stăpânul meu, când am intrat în camera ta, m-am pierdut. Am văzut în faţa Cuviosului oglindindu-se soarele. Aşa încremenit cum eram, am auzit un glas - nu ştiu de unde - spunându-mi: Priveşte la ce înălţime l-a ridicat nebunia prefăcută pentru Domnul. Deodată s-a desprins o rază de la dreptul şi mi-a luminat fata, încât am început să fac şi eu prefăcătoriile lui. Curând însă a plecat de la mine şi am rămas precum eram mai înainte. Aşadar, stăpâne al meu, îngrijeşte-te de acum de mântuirea mea şi povătuieşte-mă la calea porun cilorlui Dumnezeu.

Epifanie a rămas înmărmurit de cele ce le-a auzit. L-a îmbrăţişat cu lacrimi în ochi pe rob şi a sărutat acei ochi, care au văzut o astfel de taină.

-     Iubite al meu frate, - i-a spus - Domnul care ti-a descoperit lucrurile Sale cele minunate poate să mântuiască şi sufletul tău cel bun. Iar eu, de astăzi înainte, mă voi îngriji de tine ca de un prieten adevărat şi frate duhovnicesc.

Într-adevăr, de atunci Epifanie îl ajuta pe rob la orice era plăcut lui Dumnezeu.

La o curăţire a lumii*

Între timp fericitul Andrei continua să se nevoiască în locuri ascunse şi pe străzile oraşului unde nimeni nu-1 cunoştea. Pătimea mult din pricina frigului de nesuferit şi a postului aspru şi era urât de toţi. Chiar şi copiii îl băteau, îl târau şi îl loveau tare cu betele. Îl legau cu o funie de gât şi îl trăgeau pe drumuri. Făceau negreală din cărbuni şi îi înnegreau fata.

Aşa chinuit şi flămând a mers odată la cuptorul de pâine, ca să se întărească. L-au văzut acolo câţiva creştini evlavioşi în această stare şi i-au dat câţiva bani. De multă vreme nu îl văzuseră; de aceea l-au întrebat:

-    Unde ai fost atâtea zile, nebunule? Pe unde ai mai umblat?

-   Nebuni sunteţi voi! - le-a răspuns acela. Nu înţelegeţi că, aşa nebun cum sunt, cu nebunii am petrecut şi cu ei m-am luptat?

Aceia însă, avându-şi mintea la glumă, nu puteau înţelege însemnătatea cuvintelor. Cuviosul îi numea nebuni pe blestemaţii diavoli, împotriva cărora se nevoia necontenit, ca să câştige împărăţia Cerurilor.

Deci unii îi dădeau bani, alţii legume, alţii pâine, brânză, peşte sau fructe, fiecare din ceea ce cumpă­rase. După aceea mergea într-o tavernă şi le împărţea pe toate altor săraci. Adeseori cei milostivi îi dădeau şi vreo haină. Noaptea însă, câţiva cerşetori răpitori se repezeau asupra lui ca nişte tâlhari neînduplecaţi, îl furau, îl dezbrăcau, lăsându-1 cu desăvârşire gol şi se îndepărtau alergând. Aceştia erau „copiii Arhiepisco­pului", cum obişnuia el să le spună.

Într-o zi îşi făcea nevoia sa trupească în spatele unei taverne, înaintea trecătorilor. Un tânăr l-a văzut stând aşa fără ruşine şi l-a spus cârciumarului. Atunci
acela a ieşit afară mânios, a luat un lemn şi 1-a bătut până când a obosit. În clipa aceea trecea pe acolo un alt mojic şi mitocan, ţinând în mână o bâtă de cioban. Când a văzut priveliştea, îndemnat fiind de diavolul, şi acela 1-a bătut cu o astfel de mânie, încât loviturile ce i le dădea se auzeau de departe. Cuviosul 1-a privit şi a suspinat cu amar. Apoi mergând lângă el, a căzut la picioarele lui, i le-a sărutat de mai multe ori şi s-a rugat pentru el. Văzându-1 unii, ziceau:

-      Priviţi! Îndrăcitul sărută ca un câine picioarele celui ce 1-a bătut. Atât de nesimţitor 1-a făcut diavolul pe care-1 poartă în el.

După această bătaie cumplită, fericitul Andrei s-a retras într-un loc cu gunoi şi s-a întins acolo. Trecătorii, văzându-1 dormind pe gunoi, ziceau:

-     Foc şi pucioasă să cadă asupra celei ce te-a făcut să ajungi aşa - căci credeau că suferise această nenorocire din farmecele vreunei femei.

Alţii credeau că pătimise aceasta din epilepsie, însă Dumnezeu, Care ştie cele ascunse, Cel Ce „pe cele de departe le cunoaşte", Acela Care vede gân­durile oamenilor, cunoştea lucrarea robului Său şi cu ce scop făcea acestea.

Căruţaşul

În timp ce Cuviosul era întins pe gunoi, s-a întâm­plat să treacă pe acolo un car cu boi. Căruţaşul, ameţit de mult vin, mâna boii cântând şi nu 1-a văzut. Aşadar, boii trecând, l-au călcat în picioare pe Cuviosul şi roţile au trecut peste pântecele lui. Trecătorii au strigat către căruţaş. Unii l-au bătut şi i-au zis:

-    Bre nesimţitule, eşti orb? Nu vezi pe unde merge carul tău?

Acela, care era beat, a răspuns încurcându-şi vor­bele:

-    Şi cine 1-a pus să se întindă în mijlocul drumului?

Atunci aceia i-au răspuns:

-     Dumnezeu să-ţi dea ţie duhul cel viclean pe care îl are înlăuntrul lui şi îl face atât de nesimţitor!

Cu tot acest fapt tragic ce s-a petrecut, cu darul lui Dumnezeu, dreptul a rămas nevătămat. Unii se mirau şi ziceau:

-    Ce să spunem şi ce să credem? Oare Dumnezeu 1-a păzit, sau diavolii cei vicleni care se află în el?

-     Diavolul lui 1-a păzit - răspundeau unii. Acesta a uşurat carul, deoarece vrea să rămână în el.

-      Nu, s-au împotrivit alţii. Dumnezeu 1-a izbăvit, deoarece, ca Un Milostiv Ce este, I-a fost milă de nefericirea şi de nenorocirea lui.

Acestea toate însă dreptul le-a făcut cu voia sa, pentru că urase lumea şi cele ale lumii, pentru împărăţia Cerurilor.

Uşile se deschid în chip minunat

în zilele de vară, când soarele ardea pârjolind şi încălzea pământul ca pe un cuptor, fericitul se prefăcea că este beat. Mergea într-un loc dogoritor şi

răbda acolo căldura arzătoare întins în mijlocul dru­mului, flămând şi însetat.

Unii, trecând pe acolo, se împiedicau de el, din lucrarea diavolească. Atunci se mâniau şi unii îl băteau cu lemne, alţii îl loveau cu picioarele, iar alţii îl înjurau şi călcau peste el. Unii îl apucau de picioare şi îl târau pe o costişă. Când însă se înnopta, se scula de acolo şi mergea în pridvoarele bisericilor, unde petrecea noaptea în rugăciuni şi în cereri.

Odată s-a pornit să meargă către biserica Prea Sfin­tei Născătoare de Dumnezeu, care se află în partea stângă a pietii Marelui Constantin. În acel moment s-a întâmplat să treacă pe acelaşi drum un rob care mergea să săvârşească o poruncă oarecare a stăpânu­lui său. Robul, mergând mai repede, s-a apropiat de Cuviosul, fără ca acela să-1 simtă. Aşa a iconomisit Dumnezeu, ca să fie slăvit Sfântul.

Atunci când fericitul s-a apropiat de uşile de dina­fară ale bisericii, şi-a întins mâna dreaptă şi a pecetluit uşile cu semnul Cinstitei Cruci. Acelea s-au deschis singure. Apoi a intrat înlăuntru şi s-a rugat multă vreme, fără să ştie că cineva îl urmăreşte. Robul, care îl vedea, îl ştia că este îndrăcit. Văzând aşadar uşile deschise i s-au tăiat picioarele şi l-au apucat frica şi spaima.

- Ia te uită! - vorbea întru sine. Pe un astfel de om să-1 creadă nebun! Însă cu adevărat ei sunt nebuni! De l-ar vedea acum toţi acei nesimţitori care îl chinuiesc şi-1 lovesc. Cât de sfânt este şi noi, ticăloşii, nu ştim! Câţi robi ascunşi are Dumnezeu şi nimeni nu-i cunoaşte!

Acestea le spunea stând în picioare dinaintea uşii. După aceea a mers mai aproape, ca să vadă ce face înlăuntru. Îl văzu aşadar rugându-se ridicat în văzduh în faţa amvonului. În jurul lui strălucea o flacără de foc şi era o mireasmă nespusă, care ajungea până la uşile de dinafară ale bisericii.

Robul a plecat la lucrul său plin de uimire. Sfârşind şi Cuviosul rugăciunea, a ieşit. A pecetluit din nou uşile cu semnul Crucii. Atunci a cunoscut - din darul Sfântului Duh - pe robul care îl urmărise şi s-a întristat. L-a aşteptat deci pe acela să se întoarcă şi, când 1-a văzut, s-a apropiat de el şi i-a spus:

-    Ia aminte, fiule, să nu descoperi nimănui ceea ce ai văzut şi Dumnezeu va fi cu tine. Dacă vei încerca să spui vreun cuvânt, vei fi stăpânit de duhul cel viclean şi vei ajunge de batjocură în tot oraşul. Sunt însă sigur că îngerul tău păzitor nu te va lăsa să vorbeşti. Îl voi ruga în mod deosebit pentru aceasta şi aşa voi fi liniştit.

Robul s-a înfricoşat şi a făgăduit că nu va vorbi. Cum mergea, vorbea întru sine tulburat:

-    Ia te uită, ce lucruri minunate! Ce Sfânt avem în mijlocul nostru, însă noi, cei cu adevărat nebuni, nu-1 cunoaştem. Ce taină! Câţi robi ascunşi are Dumnezeu, cu o petrecere atât de minunată! Cele ce le-am citit în Vieţile Sfinţilor, le-am văzut acum cu ochii mei.                                       

-    Când s-a întors la stăpânul său - i-a spus mai întâi cele cu privire la săvârşirea lucrului ce i-a fost încredinţat şi după aceea s-a gândit să-1 facă părtaş vedeniei de care s-a învrednicit, uitând făgăduinţa pe care i-o făcuse Cuviosului. Însă de cum a voit să
deschidă gura, i-a apărut drept în faţă un tânăr străluci­tor şi i-a spus, înfricoşându-l:

-      Încetează, smeritule, ca nu cumva să te stăpâ­nească vreun duh viclean şi să te faci jucăria diavo­lilor.

Robul a îngheţat de frică. A vrut să strige, dar tânărul cel înflăcărat i-a închis gura cu palma mâinii drepte şi i-a spus din nou: „încetează, fiule" - şi îndată s-a făcut nevăzut, lăsându-1 încremenit. De atunci robul nu a uitat niciodată minunea. Chiar şi fără să vrea, ţinea gura închisă şi nu spunea nimănui minunile dreptului.

Smochinele

Într-o zi de toamnă dreptul se afla lângă o prăvălie de fructe care avea pus pe un raft un vas de sticlă cu smochine alese (la magazinele de fructe obişnuiesc să pună cele mai alese fructe în vase de sticlă). La un moment dat vânzătorul, aşa cum stătea, s-a lăsat în genunchi şi a adormit. Aceasta văzând-o unii cărora le plăcea să facă glume, l-au adus pe Cuviosul lângă fructe şi, arătându-i smochinele, i-au spus:

-    Mănâncă, nebunule, umple-ti pântecele, poate la anul nu se vor mai face.

Acela i-a ascultat. S-a aşezat lângă vasul de sticlă şi a început să înfulece în grabă conţinutul lui. Aceia care l-au îndemnat, vâzându-1 mâncând aşa, i-au făcut semn să continue fără frică. Deja golise vasul pe jumătate, când vânzătorul s-a deşteptat. În aceeaşi clipă, autorii glumei au dispărut, în timp ce fericitul con­tinua să mănânce.

Când 1-a văzut, vânzătorul a sărit în sus, a apucat un toiag din cele ce erau rezemate acolo şi 1-a bătut până ce a obosit. După aceea, cu îmbrâncituri şi cu lovituri de picioare, 1-a alungat departe.

Ceva mai jos, 1-a întâlnit pe drum robul care îl văzuse ridicat în văzduh în biserică, precum şi cele­lalte lucruri minunate din cele privitoare la el şi acela, apucându-i mâinile, i le săruta. L-a văzut însă învineţit şi l-a întrebat cine i-a făcut aceasta.

-    Aceasta, fiule, - a răspuns dreptul - mi le-a pricinuit prealacomul gâtlej, deoarece l-au amăgit câteva smochine alese. Aşadar, dacă eu am fost pedepsit atât de mult deoarece am fost furat de plăcerea câtorva smochine, oare cât de mult îi va pedepsi Dumnezeu pe cei ce se desfătează cu fapte ruşinoase şi nu se pocăiesc?

După aceea a adăugat:

-    De ce ai uitat atât de repede porunca pe care ţi-am dat-o? Dacă nu te-ar fi împiedicat acel tânăr luminos, închizându-ţi gura cu mâna sa cea înflăcărată, acum ai fi fost îndrăcit.

La aceste cuvinte robul s-a înfricoşat şi de harisma străvederii Cuviosului, şi de amintirea acelei întâmplări minunate. După aceea, luându-1 Cuviosul de mână, au plecat.

Deoarece fericitul Andrei a făcut legătură priete­nească cu robul şi deoarece 1-a învrednicit să vadă atâtea descoperiri, satana a turbat de invidie. Luă deci cu el şi pe diavolul cel necurat al desfrânării şi îi întâmpină pe amândoi, mergând printr-o galerie întunecoasă. Aşa cum era, aprins de mânie, se în­toarse către dreptul şi-i spuse:

-     Batjocoritorule al lumii şi înşelătorule, te-a apucat mania să răpeşti? Nu-ţi ajunge că ai curăţit de păcat casa lui Epifanie? Nu-ţi ajunge că i-ai adus pe cei din ea la Dumnezeu, deşi erau îndatoraţi faţă de mine? Voieşti acum să mi-1 iei şi pe acesta şi să-1 curăţeşti prin pocăinţă?

Şi îndată a început să enumere păcatele robului.

-     Toate acestea, 1-a întrerupt dreptul mâniat, cu harul lui Dumnezeu, mă privesc pe mine. Tu nu ai nici o treabă. Eu voi da cuvânt pentru păcatele lui. Pentru el îmi voi primejdui şi sufletul meu. Tu însă de acum înainte nu vei mai avea nici o stăpânire asupra sufletului lui.

Atunci diavolul şi satana, aceşti tulburători înfri­coşători ai oraşelor, care îi îmbrâncesc pe oameni în păcat, s-au înfuriat şi s-au repezit să-1 smulgă pe rob din mânia Cuviosului. El însă, mâniat, a apucat o piatră şi a aruncat-o asupra lor, iar aceia au dispărut în văzduh, guiţând ca porcii.

După aceea fericitul a mers cu robul la o tavernă. Robul a cerut să le aducă pâine şi vin şi au şezut să mănânce. Tocmai atunci veni şi un tânăr, căruia abia începuse să-i crească barba, împreună cu un alt pri­eten al său; ei s-au aşezat lângă Purtătorul-de-Dumnezeu Andrei şi mâncau.

Cuviosul a cunoscut păcatele pe care le făcuseră şi lua aminte la ei. Aşadar, ca să-i aducă în simţire, a în­ceput jocurile. Toţi cei care stăteau acolo împrejur se distrau de nebuniile lui. La un moment dat Cuviosul şi-a întins mâna, a răpit posmagul primului tânăr şi a început să-1 mănânce. Acela, enervat, se întoarse şi-i spuse:

-   Stai liniştit, îndrăcitule! De ce răpeşti cu neruşinare lucrurile străine?

-   Tu răpeşti lucrurile străine - i-a răspuns Cuviosul. Şi ca şi cum nu ţi-ar fi ajuns atâtea altele, l-ai prădat acum şi pe Simeon.

Şi, pe când vorbea, deodată i-a tras o palmă cu toată puterea sa, încât vreo jumătate de oră i-au ţiuit aceluia urechile. Hoţul şi-a înţeles greşeala şi nu a cutezat să grăiască împotrivă, nici să se apere. Se afla numai în nedumerire şi spunea în mintea sa: „Ciudat lucru! Cum a aflat oare aceasta?". între timp Cuviosul 1-a pălmuit şi pe celălalt hoţ, zicându-i:

-        Şi tu, neghiobule, nici tu nu te ruşinezi să mănânci din cele furate?

Tânărul, înfricoşat, nu a tăgăduit adevărul, iar ferici­tul a adăugat:

- Crede-mă, dacă vei continua să furi, te va stăpâni diavolul.

Şi întorcându-se, ca şi cum ar vedea pe cineva, a spus:

-    Dacă mai fură încă o dată, să-l chinuieşti.

Acestea le-a spus şi a plecat.

Cearta, cu diavolul

În timp ce fericitul mergea cu robul, l-au întâlnit iarăşi pe diavolul. Avea cu el o mulţime de alţi diavoli. Strigau cu mânie către Cuviosul, şi pentru robul pe care i-1 luase, şi pentru hoţii pe care îi îndreptase. Dreptul, supărat de gălăgia care se stârnise, i-a spus diavolului:

-   Ai venit iarăşi, blestematule, ca să-ţi verşi veninul? Ai venit iarăşi să te pui cu aceia care se tem de Domnul? Dar, pe lisus, a sosit ceasul tău cel rău! Piei de aici! Nu ne înfricoşează deloc meşteşugirile tale!

-   Andreie, - a răspuns diavolul - mă nedreptăţeşti şi mă jur pe tronul cel neclintit şi pe măreţia lui că eşti un mare tiran. De ce mergi şi descoperi atâtor oameni păcatele ce le-au făcut şi-i aduci în simţire de se pocăiesc? De ce te încurci în picioarele mele? De ce te amesteci cu păcătoşii care se află în stăpânirea mea şi-i sfătuieşti să lase iubita mea fărădelege? Au pe Moise şi pe ceilalţi Prooroci, au Evangheliile, au pe Pavel şi Vieţile Sfinţilor; să se îndrepte prin aceştia. Nu le ajung atâţia pentru dojana? De ce intri şi tu în mijloc? Ce treabă ai cu mine, îndrăcitule şi batjocoritorule al lumii? Pleacă din faţa mea, flecarule, pentru că voi cere să te chinuiesc ca pe Iov.

Şi fericitul îi răspunse:

- Cine ştie ce ticăloşie îţi urzeşte inima în clipa aceasta? Cum oare ţi-ai închipuit că mă vei face să-mi schimb purtarea? Vei cere de la Domnul să mă pedep­seşti? Prostii! Şi ce pricină vei afla, ca să ceri aşa ceva? Nu cumva aurul şi argintul meu? Nu cumva ţarinile şi robii mei? Dacă le vei afla, să nu-ţi fie milă de ele, nimiceşte-le pe toate, dărâmă casele mele şi fă-mă să hulesc pe Domnul! Oare nu cumva invidiezi hainele mele cele multe? Nu cumva invidiezi încălţămintele mele cele strălucitoare sau palatul meu cel luminos? Ce-mi vei face, câine murdar şi scârbos? Priveşte aici! Nu cumva pizmuieşti această haină ruptă şi murdară ce o port? Iată, ia-o!

Şi în timp ce vorbea, şi-a scos haina sa cea sărăcă­cioasă şi i-a aruncat-o în obraz, rămânând cu totul gol. Robul, văzându-1 aşa, a ridicat haina şi 1-a îmbrăcat cu ea. Fericitul 1-a sărutat pe acesta, 1-a sfătuit să nu mai păcătuiască şi 1-a trimis acasă. Iar el însuşi şi-a continuat în mijlocul zgomotului nevoinţa sa duhovnicească. Aşa sporea în fiecare zi în virtute, prin posturi şi prive­gheri, rătăcind şi ostenind, fiind ocărât şi bătut.

Pedeapsa unui hoţ

Între timp, tânărul căruia dreptul i-a poruncit să nu mai fure, a uitat de porunca lui. Nu numai că şi-a conti­nuat vechiul său obicei, dar l-a şi mărit. Dreptul s-a

gândit că nu-1 foloseşte deloc prin îndelunga sa răbda­re. A mers deci - cu duhul - la el acasă şi i-a poruncit unui diavol să-1 stăpânească şi să-1 silească a mărturisi cu însăşi gura lui toate păcatele sale.

Numai cât a fost cuprins de diavol, că tânărul şi-a revenit de îndată, amintindu-şi de palma pe care o primise de la Cuviosul, precum şi de prezicerea sa. A alergat aşadar cu nerăbdare la biserica Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu care se numeşte „Mireleon" - denumită astfel, deoarece mirul care izvorăşte din cinstita sa faţă seamănă cu untdelemnul. S-a apropiat de icoana ei cea făcătoare de minuni şi a început să o roage cu lacrimi pe Ajutătoarea tuturor celor întristaţi şi mai ales a celor ce aleargă la ea cu dragoste fierbinte şi credinţă neîndoielnică. Deci luând el din acel untdelemn dăruit de Dumnezeu, şi-a uns tot trupul şi a început să se roage.

În timp ce se ruga, a căzut în uimire şi a văzut o femeie stând în picioare în faţa Sfintelor Uşi, îmbrăcată în porfiră şi vison, a cărei faţă strălucea mai mult decât soarele. Ea i-a aruncat o privire piezişă diavolului şi cu multă mânie i-a spus:

-      Încă mai eşti aici, preavicleanule arap? Pleacă spurcatule, de la făptura Fiului meu, pentru că a scăpat sub ocrotirea mea.

Atunci acela s-a apărat cu gura tânărului:

-      Andrei mi-a spus să-1 stăpânesc, cel ce face pe nebunul pentru Fiul tău.

-      Pleacă acum şi nu mai flecari, - pentru că îl voi pune şi pe acela să se întoarcă împotriva ta.

La auzul acestora, diavolul s-a înfricoşat şi a ieşit, în timp ce Prea Sfânta a intrat în Sfântul Altar. Tânărul şi-a revenit şi a înţeles îndată că s-a eliberat de duhul cel necurat. A slăvit pe Dumnezeu şi a mulţumit cu căldură Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu. S-a jurat că nu va mai fura niciodată, că nu va mai desfrâ­na şi nu va mai petrece cu uşuraticii şi cu păcătoşii.

Acestea le-a făgăduit cu căinţă înaintea icoanei Născătoarei de Dumnezeu şi a plecat acasă bucuros. Cu mijlocirile Maicii Domnului, care s-a pus chezaşă pentru el, a prins curaj şi a început să urce cu hotărâre pe treptele virtuţii. Toţi vedeau cu uimire grabnica şi fericita schimbare a tânărului.

Odată, în timp ce mergea spre piaţa centrală a ora­şului, 1-a întâlnit pe Cuviosul jucând pe un drum cen­tral. L-a luat aşadar deoparte şi i-a spus:

- Într-adevăr eşti un sfânt înfricoşător.

De atunci, de îndată ce îl vedea, îi mulţumea cu căl-

                                                                                                                                                                                                                  

dură pentru că fusese pricinuitorul mântuirii sale.

Înmormântarea unui dregător

Praznicul diavolilor

Pornind odată la nevoinţa sa duhovnicească,

                                                                                                                                                                        

Cuviosul a văzut de departe apropiindu-se un alai funerar. Era înmormântarea unui dregător foarte bogat, al cărui cortegiu mortuar era alcătuit din o mulţime de oameni. Se auzea un vuiet de psalmodii puternice care erau însoţite de tânguirile şi de glasurile

sfâşietoare ale rudeniilor. Lumânările şi tămâia erau prezente din belşug.

Robul lui Dumnezeu a rămas multă vreme privind fără glas. Vedea mergând înaintea sfeşnicelor nenumăraţi diavoli negri care strigau „vai" mai puter­nic decât cântăreţii. Aceia ţineau în mâini lumânări de pucioasă, iar tămâia lor mirosea a necurăţie. Mai aveau în mâini şi nişte burdufuri din care împrăştiau cenuşă. După aceea ieşeau unul câte unul din cerc jucând voioşi. Apoi pufneau în râsete necuviincioase, ca femeile desfrânate şi neruşinate. Uneori lătrau ca şi câinii, iar alteori guiţau ca porcii. Pentru ei înmor­mântarea aceea era prilej de mare bucurie şi desfă­tare. Unii dintre ei îl înconjurau pe cel mort şi îl stro­peau peste obraz cu noroi şi cu apă murdară sau cu necurăţie. Alţii săreau în aer în formă de cerc şi se rezemau de sicriu. Şi din sicriu, şi din acel trup păcă­tos, ieşea o duhoare ca şi cum ar goli cineva o ieşitoare. Alţi diavoli urmau după aceia cu cântece şi jocuri necuviincioase, cu râsete şi cu vorbe murdare. Băteau din mâini şi din picioare de bucurie şi, fără să fie auziţi de urechile trupeşti, le strigau cântăreţilor:

- Nimeni dintre voi, creştini neghiobi, să nu vadă lumina! Cum de cântaţi pentru acest câine: „Cu Sfinţii odihneşte sufletul robului Tău"? Îndrăzniţi a numi rob al Domnului pe acesta care este plin de toată fărăde­legea şi destrăbălarea!?

În clipa aceea a apărut căpetenia diavolilor. Avea ochi ameninţători şi pricinuia frică şi silă. Ţinea în mână foc cu pucioasă şi cu smoală. El alerga cu grăbire la mormântul acelui nefericit, ca să-i necin­stească trupul şi să i-1 ardă după îngropare.

Tânguirea îngerului său păzitor

Înaintând convoiul înmormântării, Cuviosul a văzut un tânăr preafrumos care mergea în urma lui. Era foarte întristat şi posomorât. Mergea şi se tânguia jal­nic. Cuviosul s-a apropiat de el. Credea că era o rude­nie a mortului şi de aceea se tânguia. Atunci, ca şi cum şi-ar fi uitat lucrarea sa duhovnicească, întinse mâna, îl apucă pe tânăr şi-i spuse în chip mângâietor:

-      Pentru numele lui Dumnezeu, spune-mi, de ce plângi şi te vaiţi aşa? Pentru prima dată văd atâta tânguire pentru un mort. Explică-mi, te rog, ce se întâmplă.

Iar tânărul, care era îngerul păzitor al mortului, îi răspunse:

-    Mă tânguiesc pentru acest om, pentru că 1-a moştenit diavolul. Fiindcă l-am pierdut, de aceea mă tânguiesc.

-   Acum am înţeles cine eşti! - a spus fericitul. Spune-mi, aşadar, ce păcate a făcut?

-    Îţi voi spune, Andreie, pentru că tu eşti alesul lui Dumnezeu şi sufletul tău frumos străluceşte ca aurul curat. Acum, numai ce te-am văzut, că m-am şi uşurat puţin de mâhnirea mea! Ascultă deci: Acesta a fost unul din demnitarii împăratului, însă foarte păcătos şi stricat. Era desfrânat, adulter, sodomit, zgârcit şi nemilostiv, închipuit şi mândru. Era mincinos, pomenitor de rău şi urător de oameni, primitor de daruri şi mar­-

tor mincinos. îi chinuia pe robii săi cu foamea, cu setea şi cu biciul. îi lăsa iarna goi şi desculţi. Pe mulţi îi omora cu toiegele şi îi îngropa împreună cu oasele animalelor. Era atât de dăruit sodomiei celei scârboase şi înfierbântate, încât spurcase trei sute de robi şi fameni. A sosit însă, iubite, şi pentru el secerişul. Moartea 1-a aflat nepocăit, încărcat cu toate aceste păcate. Iar acum trupul lui cel spurcat, necinstit pre­cum i se cuvenea, merge să se ardă. Nu se va descom­pune în pământ ca şi celelalte trupuri, ci după îngropare va fi ars. Pot aşadar să nu mă tânguiesc, de vreme ce a devenit jucăria diavolilor şi lăcaşul murdăriilor lor?

Te rog, îngere în chip de foc, - îi spuse Cuviosul - lasă lacrimile şi întristarea. Acesta şi-a sfârşit viaţa, precum i se cuvenea. Tu însă, de acum înainte, te vei bucura, cu harul Atotţiitorului Dumnezeu, de bunătăţile împărăţiei Lui.

Şi în timp ce Cuviosul vorbea, îngerul a zburat la

cer.

Durerea şi rugăciunea Cuviosului

Trecătorii care se întâmpla să treacă pe acolo îl ve­deau pe Cuviosul vorbind, dar pe înger, ca nişte nevrednici ce erau, nu îl vedeau. De aceea spuneau între ei:

-    Priviţi pe nebun ce face! Vorbeşte la zid!

Şi mergând lângă el îi ziceau:

-      Ce sunt acestea ce le spui, nebunule, întors cu faţa către zid? - şi-1 înfricoşau şi-1 alungau cu îmbrâncituri.

Cuviosul nu dădu importanţă flecărelilor lor. A zâm­bit trist numai pentru neştiinţa lor şi s-a retras într-un loc dosit. Acolo şi-a adus aminte de mortul pe care 1-a văzut şi a plâns cu amar. Din pricina şiroaielor de la­crimi, ochii i s-au umflat şi i s-au înroşit. După aceea s-a rugat pentru el astfel:

- Hristoase al meu! Tu, Care eşti necuprins şi înfri­coşător, Făcător şi Stăpân al nesfârşitelor veacuri, descoperitorul înţelepciuniii şi al ştiinţei; Cel născut fără asemănare, măreţia Slavei şi a Sfinţeniei, Cel de o fiinţă şi de o cinste cu Tatăl şi cu Duhul Atotţiitorul; Tu, Care Te-ai născut mai înainte de veci din Tatăl şi Te împărtăşeşti pururea de slava Lui, nu îngădui să se ardă ticălosul trup cu smoală şi cu pucioasă. Te rog, Doamne, îndeplineşte-mi această dorinţă. Sufletul lui cel spurcat a plecat de la Tine şi 1-a robit moartea. Păzeşte măcar trupul lui de această ruşine. Să nu se bucure până în sfârşit balaurul cel din adânc, înghiţindu-i şi sufletul, şi trupul.

În timp ce se ruga cu aceste cuvinte, dreptul a simţit în sine iluminare dumnezeiască şi a venit întru răpire. A văzut cum s-a aflat la mormântul acelui neno­rocit. Şi iată, un înger al Domnului a coborât ca ful­gerul. Ţinea în mână un toiag de foc şi, alungând cu el duhurile necurate, nu le-a îngăduit să ardă trupul celui mort. Dreptul a mulţumit lui Dumnezeu că i-a ascultat atât de degrab rugăciunea sa.

Când şi-a revenit în sine-şi, era seară. S-a pecetluit de mai multe ori cu semnul Crucii şi a plecat de acolo. Toată noaptea a mers rugându-se.

Vedenia Cuviosului pentru Epifanie

Se apropia vremea Utreniei şi fericitul se porni spre Biserica Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, unde mergea de obicei şi Epifanie. La acea oră tânărul stătea înaintea uşilor din afară. Deodată i se deschiseră ochii sufletului său şi îl văzu pe Cuviosul, aşa cum venea, o dată făcându-se ca o flacără arzătoare, şi altă dată ca zăpada, în timp ce fata lui strălucea ca soarele. Binecuvântatul tânăr privea cu uimire; minunea îl îngrozise. Alergă atunci către el, privi de jur împrejur şi, nevăzând pe nimeni, căzu la picioarele lui şi-i spuse:

-    Binecuvintează, părinte, pe fiul tău duhovnicesc.

Fericitul, văzând marea smerenie a lui Epifanie,

căzu şi el la picioarele lui, spunându-i:

-      Tu, binecuvintează-mă, „Stăpâne". Tu, roagă-te pentru mine. Aşa se cuvine. Iată ce mi-a descoperit Dumnezeu cu puţin mai înainte: te-am văzut stând în biserică. Fata ta era plină de har şi luminoasă. Din cer, dar mai bine zis din mâna Atottiitorului, ai luat un veşmânt arhieresc şi un omofor! După aceea am văzut doi bărbaţi luminoşi, frumoşi şi cu bună cuviinţă, luând acest veşmânt şi îmbrăcându-te cu multă bucurie. Zâmbeau şi spuneau plini de har: „Ia te uită cum i se potriveşte acest omofor. În ce priveşte sufletul său, i l-au împodobit înţelepciunea şi cunoştinţa". Unul dintre ei a făcut semnul Crucii pe fruntea ta, te-a sărutat şi a plecat. Celălalt a pecetluit toate mădularele tale şi, după ce te-a sărutat pe ochi, a plecat şi acela.

Toate acestea, Epifanie, s-au întâmplat, cu toate că tu nu le-ai văzut. Aşadar, este sigur că Domnul îţi va încredinţa cârma Bisericii Sale de aici şi vei păstori poporul Său, pe care 1-a răscumpărat cu însuşi Scump Sângele Său. Deci pentru aceasta binecuvintează-mă şi te roagă pentru mine, iubitul tău Andrei.

După aceea s-au sărutat unul pe altul şi au stat retraşi undeva în pridvor. Acolo fericitul 1-a învăţat pe tânăr, pregătindu-1 pentru viitoarea sa slujire biseri­cească.

- Ştiu, fiul meu, - i-a spus el - că săvârşeşti cu drep­tate poruncile Domnului şi te nevoieşti să te mântuieşti. Însă primeşte şi sfatul meu: înmulţeşte-ţi lacrimile care curăţesc trupul şi sufletul, încât să împărţeşti cu dulceaţă dreptatea şi să faci milostenie cu plăcere. Sporeşte blândeţea, ca să devii cuvios şi fără de rău­tate. De altfel aşa îndeamnă şi dumnezeiescul Pavel, vasul alegerii. Da, lumina şi bucuria mea, fă viaţa ta mai duhovnicească. Îmbogăţeşte-o cu cuminţenia, cu modestia şi cu bunătatea. Împodobeşte-o cu rugăciu­nea neîncetată, cu dragostea nefăţarnică şi cu întreaga înţelepciune. Fă-te mai compătimitor, iubitor de săraci, iubitor de monahi, iubitor de Dumnezeu şi iubitor de virtute. Nevoieşte-te să dobândeşti tăcerea, stăruinţa, răbdarea în necazuri şi milostivirea, încât să nu judeci, să nu cleveteşti şi să nu bârfeşti. Dobândeşte nemânierea, lipsa de slavă deşartă şi smerenia, ca să te mărească Domnul Cel darnic înaintea tuturor Sfinţilor şi a îngerilor. Îndeletniceşte-te mai mult cu virtuţile practice, ca Dumnezeu mai mult să te dorească, să te

înalte, să te slăvească şi să te cinstească. Fă-te mai evlavios, mai paşnic şi mai conştiincios, ca să te afli vrednic de arhierie, căreia te vei arăta vrednic cu harul lui Dumnezeu, fără să fii ruşinat de nicăieri. Păzeşte acestea şi să nu le vesteşti nimănui, iar Dumnezeu va fi cu tine.

Meşteşugirile vicleanului

Când dreptul a sfârşit, s-au ridicat şi au intrat în biserică. În timpul citirii, Epifanie s-a aşezat într-o strană, în timp ce fericitul a stat pe pământ ca un sărac, acoperit cu o zdreanţă.

Credincioşii îl vedeau aşezat jos şi spuneau:

-     Ce a păţit acest îndrăcit de a intrat aici?

-     Poate că 1-a lăsat putin duhul cel viclean care-1 chinuie - spuneau unii.

-     Era în trecere - spuneau alţii - şi a intrat deoarece i s-a părut că e o casă. De unde să ştie că este biserică? Cel ce 1-a adus în halul acesta să fie pedepsit de Dumnezeu cu aceeaşi pedeapsă!

Între timp dreptul vedea pe diavolul acediei pân­dind şi străduindu-se cu diferite meşteşugiri să-i scoată pe unii afară din biserică. Voia să-i lipsească de plata Domnului şi le amintea griji şi treburi mai înainte de sfârşitul slujbei.

-     Mergi să-ți faci treaba ta - îi şoptea el fiecăruia. De vreme ce ai treabă, nu păcătuieşti.

A reuşit astfel să-i facă pe mulţi să plece mai înainte de sfârşit. Aceştia nu şi-au adus aminte de Domnul care a spus: „Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca sau ce veţi bea, sau cu ce vă veţi îmbrăca; căutaţi deci mai întâi împărăţia lui Dum­nezeu... " (Matei 6, 25 ş.u.).

Fericitul mai vedea încă şi pe diavolul trândăviei şi al somnului, stând acolo aproape. Cu el mergea şi un alt duh care-1 slujea pe acel diavol înfricoşător. Pe umerii săi avea aruncate nişte zdrenţe. Cu ele îi lovea pe cei ce şedeau în străni în timpul citirii şi ascultau dumnezeieştile cuvinte şi astfel îi făcea să adoarmă. Dreptul, văzând meşteşugirile vicleanului diavol, a spus întru sine plin de mânie: „Preavicleanule, cum îndrăzneşti să ne împiedici de la ascultarea dum­nezeieştilor cuvinte şi să ne cufunzi în somnul trândă­viei? Tu însă, Doamne Iisuse Hristoase, aruncă asupra lor urgia Ta şi nimiceşte-i".

Atunci a ieşit de la jertfelnic o flacără de foc ca ful­gerul şi i-a ars pe diavoli, în timp ce credincioşii care adormiseră s-au trezit îndată şi au continuat să urmă­rească citirea.

Visul lui Epifanie

Terminându-se slujba Utreniei, Epifanie a luat bine­cuvântare de la Cuviosul şi a plecat acasă. Toată ziua a stat închis în camera sa. Se gândea cu uimire la învăţătura dreptului şi spunea suspinând:

- Vai! Cetatea împărătească are un astfel de lumi­nător şi nu-1 cunoaşte! Bine a spus Domnul despre înţelepţii acestei lumi: „ Cu ochii vă veţi uita şi nu veţi vedea" (Matei 13, 14). Adică ceea ce se întâmpla cu Hristos, când trăia pe pământ, la fel vedem că se întâmplă acum şi cu robul Său.

Noaptea, Epifanie s-a rugat lui Dumnezeu să-i arate cele cu privire la dreptul: cum adică vede virtutea sa şi ce loc i s-a pregătit în cer. A adormit puţin şi a văzut în vis o câmpie cu copaci necunoscuţi. Unii erau uscaţi, alţii arşi, iar câţiva în loc de roade aveau spini. Unii aveau rod mult şi dulce, în timp ce alţii aveau rod amar şi rău-mirositor. Unii aveau numai frunziş bogat, în timp ce alţii aveau frunze putrede. în mijlocul lor era un copac frumos şi foarte roditor. Părea foarte înalt, cu roade felurite pe ramurile sale. Orice fruct căutai, îl găseai întotdeauna, pentru că rodnicia lui nu înceta niciodată. Acest copac 1-a ademenit pe tânăr dar, aşa cum îl privea, a simţit nedumerire şi spaimă, căci nu se dumirea ce putea fi. Se apropie şi văzu în ramurile lui o rândunică plină de har. Nu era pe de-a-ntregul rân­dunică, ci era rândunică numai de la cap până la piept. Cealaltă parte era de privighetoare. Ciudat era şi faptul că uneori ciripea ca rândunica, iar alteori cânta ca pri­vighetoarea. De jur împrejurul lui zburau mulţime de păsări, mai multe decât stelele cerului şi fiecare, cu glasul ei, dădea-un concert plăcut.

Epifanie privea cu uimire la copacul cel minunat şi la pasărea cea prea frumoasă, cu ciripitul ei necon­tenit. De multă bucurie, îşi uda faţa sa cu lacrimi. Atunci s-a apropiat de el un bătrân îmbrăcat în haine albe.

-     Cine te-a adus aici, tinere, fără porunca mea?

-     Cinstite bătrân, - îţi voi răspunde. Ascultă-mă însă cu îngăduinţă. Treceam pe acest drum care duce mai departe. Ajungând aici, am văzut acest copac fru­mos care se află în faţa noastră. Am stat aşadar să mă bucur de minunata sa armonie şi de felurimea roade­lor lui. Frumuseţea lui m-a robit, iar glasul cel dulce al păsării care se aude m-a fermecat. Oricum, iartă-mă, şi vino să mă cauţi, dacă bănuieşti că am furat vreun rod.

-     Ia te uită la el, nerecunoscătorul - a spus bătrânul. Se face că nu ştie nimic. Nu te-am văzut eu că ai rupt şi ai mâncat din roadele lui, până ce te-ai săturat?

Atunci tânărul a început să se jure că nu s-a atins câtuşi de puţin de copac.

-     Lasă minciunile! - i-a tăiat-o scurt bătrânul. Nu te învinovăţesc pentru că ai luat şi ai mâncat. Şi eu mă desfătez din roadele lui. Bucuria mea este să mănânce şi altul şi să se veselească. Vino acum cu mine. Am să-ţi arăt ceva nou.

Epifanie 1-a urmat. Bătrânul ţinea Evanghelia în mâna dreaptă, în timp ce în stânga ţinea un perga­ment. Au străbătut câteva grădini şi au ajuns la o curte plină de lumină. Înlăuntrul ei erau nişte palate zidite parcă din soare, de care te bucurai nespus, chiar şi văzându-le. Fără să întrebe, au intrat înlăuntru. Epi­fanie a simţit frică şi uimire. Toate acolo erau înconju­rate de o atmosferă de taină, străină, şi erau de o fru­museţe fără seamăn.

Intrând într-o încăpere, s-au aflat în faţa unor tronuri înfricoşătoare care scoteau flăcări. Pe unul din­tre acestea, care era mai înalt decât celelalte, şedea un împărat măreţ şi strălucitor ca soarele. Din faţa Lui se revărsau raze ca de foc. Slava şi strălucirea Lui cea multă făceau să strălucească şi văzduhul. în jurul Lui stăteau în cete „mii de mii şi milioane de milioane,, oștile Heruvimilor, ale Serafimilor şi ale Puterilor. Toate acestea semănau cu nişte păduri muntoase foarte înalte.

Slava Cuviosului în cer

Când au intrat în acea încăpere înfricoşătoare, au căzut şi s-au închinat. Epifanie, de frică, a rămas la pământ, neputând suporta preaslăvita şi înfricoşata privelişte. Povătuitorul său însă 1-a ridicat în picioare şi i-a dat curaj. Atunci împăratul 1-a întrebat pe cuviosul bătrân:

-    Acesta este tânărul care ne-a rugat să-i descoperim cele cu privire la iubitul nostru Andrei?

-    Da, Stăpâne, acesta este.

Atunci împăratul îi spuse lui Epifanie:

-     Copacul cu tot felul de roade, pe care l-ai văzut, închipuieşţe trupul robului Meu. Simt atâta plăcere pentru felul său de viaţă necunoscut pentru mulţi, cât ai simţit şi tu văzând frumuseţea acestui copac. Cât despre pasărea care semăna cu rândunica şi privighe toarea, ea închipuieşţe sufletul robului Meu care Mă slăveşte neîncetat şi îmi dăruieşte cântările lui dumnezeieşti, în acest suflet se odihnesc toate cetele Sfinţilor îngeri.

După aceea se întoarse către bătrân şi îi spuse:

-    Tânărul a spus că nu a mâncat din roadele copacului. S-a săturat însă cu vârf şi îndesat, din ziua în care s-a apropiat şi 1-a cunoscut pe fericitul Andrei. Oricum, de vreme ce a cerut să afle care va fi slava lui în cer, du-1 înlăuntrul strălucirii Sfinţilor Mei şi arată-i-le pe toate.

Într-adevăr, bătrânul 1-a dus pe tânăr într-o încăpere strălucitoare ca fulgerul şi iată! - îl văzu pe fericitul Andrei ieşind de acolo ca o icoană neasemănată. Avea o măreţie asemănătoare cu a împăratului. Faţa lui era ca soarele, iar mâinile lui ca ale chihlimbarului. în picioare purta sandale strălucitoare având curele cu totul de aur. Hainele lui erau cu multe culori, ca şi cum ar fi fost ţesute cu raze de soare sau cu fulgere. Veşmântul lui cel dinlăuntru era alb ca zăpada sau ca floarea care ademeneşte ochiul cu frumuseţea ei. Peste el purta un altul, care era luminos şi cristalin ca vinul alb. Haina lui cea de deasupra semăna cu o man­tie foarte frumoasă care iradia măreţie dumnezeiască.

Pe cap purta cunună de pietre preţioase şi mărgăritare ca stelele cerului. Pe fruntea lui era însemnată Crucea coroanei împărăteşti. în mâna stângă ţinea un sceptru ce avea încrustate pe el cuvintele: Sfânt, Sfânt, Sfânt, în mâna dreaptă ţinea o cruce. Epifanie privea uimit la aceste lucruri preaslăvite. Aşadar bătrânul îi spuse:

- Dacă te minunezi de acestea pe care le vezi în visul tău, ce vei face când le vei vedea aievea? Iată deci, ai văzut strălucirea robilor lui Dumnezeu. Dorinţa ta s-a împlinit. Nevoieşte-te şi tu acum, ca să nu pierzi Cereasca împărăţie.

La aceste cuvinte, Epifanie s-a deşteptat. în biserica din apropiere slujba de noapte ajunsese la jumătate. Şi-a readus în minte toate cele ce le văzuse şi 1-a cuprins frica.

-     O, ticălosul de mine? - cugetă el. Fiind eu om crescut în păcat şi în murdărie, am fost învrednicit a vedea cu ochii mei pe lisus Hristos Atottiitorul şi slava robului Său.

După aceea s-a sculat şi a mers la slujbă. Apoi toată dimineaţa, de la ceasul întâi până la ceasul al treilea, a rămas în camera sa rugându-se. Mulţumea cu lacrimi lui Dumnezeu, Care i-a descoperit „ cele neară­tate şi cele ascunse" ale înţelepciunii Sale. Pe urmă a venit la mine, neînsemnatul, şi mi le-a destăinuit toate cu multă frică şi smerenie. Am ascultat uimit poves­tirea lui şi am strigat cu uimire:

-   „Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nos­tru? Tu eşti Dumnezeu, Carele faci minuni" (Ps. 76, 13).

Ajutorul Sfinţilor Apostoli

Fericitul Andrei obişnuia să umble noaptea singur şi să se nevoiască în lucrarea sa duhovnicească. Într-o noapte i s-a întâmplat să treacă pe lângă biserica Sfinţilor şi mai marilor Apostoli Petru şi Pavel pe care o zidise, precum se spune. Marele Constantin, noap­tea era fără lună. Norii acoperiseră stelele. În mijlocul drumului era o groapă descoperită, care fusese făcută fie pentru alimentarea cu apă a oraşului, fie cu un oarecare alt scop. Deci în acel timp în care fericitul mergea pe lângă groapă, cu îngăduinţa dumnezeiască, a apărut satana ca un arap, 1-a împiedicat şi 1-a aruncat înlăuntru. Căzând, Andrei a strigat:

-    Apostoli ai lui Hristos, voi care ați luminat lumea cu învăţătura voastră, ajutați-mă pe mine, smeritul vostru rob, şi scoateti-mă din această groapă adâncă.

Atunci, îndată a apărut din biserică o cruce atâr­nată în văzduh. Era ca focul şi îşi trimitea strălucirile sale luminoase în groapă. Văzând-o, Cuviosul a strigat:

-       Însemnatu-s-a peste noi lumina Fetei Tale, Doamne".

Atunci, de-a dreapta şi de-a stânga Crucii au apărut doi bărbaţi frumoşi. Unul 1-a prins de mâna dreaptă, celălalt de mâna stângă şi, precum era afundat în noroi până la genunchi, l-au scos, l-au lăsat în drum şi îndată s-au făcut nevăzuţi. Crucea însă mergea înainte şi nu a încetat să-i lumineze calea, până când a ajuns într-o oarecare galerie. Se întoarse atunci şi văzu Crucea înălţându-se ca şi cu nişte aripi aurite în mijlocul ora­şului, împrăştiind raze luminoase.

Când a dispărut din ochii lui, Cuviosul a stat în mijlocul galeriei, privind spre biserica Sfinţilor Apos­toli. A văzut-o însă schimbată. Prin porunca lui Dum­nezeu devenise cu cinci turle în chipul Crucii, măreaţă şi de o frumuseţe fără seamăn. În mijlocul bisericii L-a văzut pe Domnul şezând pe tron şi împrejurul Lui stând Heruvimii şi Serafimii şi toată oastea Puterilor Cereşti cu frică şi cutremur. Atunci Cuviosul şi-a întins mâinile şi a strigat:

-    „Pomeneşte-mă, Doamne, întru împărăţia Ta".

În acel moment s-a aflat în răpire şi apoi a prooro­cit că se va rezidi biserica de un împărat credincios, mai mare şi mai frumoasă decât cea dinainte, exact aşa cum a văzut-o.

Molima aducătoare de moarte

În vremea aceea s-a abătut o mare epidemie asupra Cetăţii împărăteşti. Puteai vedea atunci pe Cuviosul şezând pe drumuri, prin pieţe şi prin galerii, plângând şi tânguindu-se. Îl ruga pe Dumnezeu cu stăruinţă să ne ierte păcatele, să-și facă milă cu noi şi să înceteze molima. Trecătorii, văzându-1 în această stare, spuneau:

-     Priviţi cum o plânge pe răposata lui bunică!

-     Ba! - spuneau alţii, păcatele sale şi le plânge înrăcitul. De multe ori diavolii pricinuiesc râuri de lacrimi. Aceasta o spune şi Scriptura. Măcar de le-ar avea creştinul, că şi-ar spăla toate păcatele!

-     Cine ştie! - adăugau unii. Poate şi-a revenit şi-şi plânge nenorocirea sa!

Acestea le spuneau şi plecau. Însă robul lui Dum­nezeu nu a încetat a se ruga cu lacrimi, până când Domnul a îndepărtat nenorocirea molimei.

Însă iubirea de oameni a Domnului a pricinuit şi un alt lucru minunat. în timp ce se ruga, a venit în uimire şi a văzut că s-a aflat lângă robul lui Dumnezeu Daniil, cel din Anaplo. Acesta s-a nevoit mai demult stând drept pe un stâlp fără acoperământ şi făcând nenu­mărate minuni. Împăratul Leon îl cerceta adesea îm­preună cu împărăteasa şi luau binecuvântare de la el. Atunci când s-a aflat fericitul acolo, cuviosul Daniil i-a spus cu dragoste şi tainică vestire:

- Bine ai venit, alergătorule cel desăvârşit! Bine ai venit, smeritule atlet care te nevoieşti în mijlocul zgomotelor, dar străluceşti mai mult decât soarele! Vino să-L rugăm împreună pe Domnul Cel Îndelung-Răbdător şi mult-Milostiv, ca să izbăvească Cetatea împărătească de pierzătorul!

Şi de îndată ce L-au rugat pe Dumnezeu, a căzut foc din cer peste un „etiopian" care avea mâinile negre şi din care picura mult sânge. Aşa cum era înconjurat de foc, a suflat un vânt care 1-a târât afară din cetate, în clipa aceea a încetat şi molima.

Pătimirea jefuitorului de morminte

După câteva zile a murit fiica unui mare ofiţer al Curţii. Această fată trăise în feciorie şi smerenie. Şi-a cunoscut de mai înainte moartea şi 1-a jurat pe tatăl ei s-o îngroape în Paraclisul care se afla în via lui de dina­fară cetăţii. Într-adevăr, au îngropat-o acolo unde do­rise.

În vremea aceea era un oarecare jefuitor de mor­minte, care fura hainele şi podoabele morţilor. Îşi însemna locul îngropării şi, după ce plecau toţi, des­chidea mormântul şi fura hainele.

Acesta a urmărit şi înmormântarea fetei cu scopul de a-şi face lucrul lui obişnuit. Însă s-a întâmplat să treacă pe acolo fericitul Andrei care, prin darul înainte-

vederii, a înţeles scopul cel viclean al jefuitorului de morminte. A înţeles încă şi nenorocirea care îl aştepta şi de aceea a voit să-1 împiedice. Deci s-a apropiat de el, i-a aruncat o privire încruntată şi i-a spus:

-    Ştii ce spune Duhul Sfânt pentru tine, care furi din morminte hainele morţilor? „Nu vei mai vedea soarele, nu vei mai vedea ziua şi nici om nu vei mai vedea. Ochii tăi se vor închide pentru totdeauna".

Acela nu a înţeles cuvintele dreptului şi, fără să-i dea importanţă, şi-a continuat drumul. Atunci Cuvio­sul, cu ochii aţintiţi la el, i-a strigat:

-                    Mergi, neghiobule, să furi! Dar, pe lisus, nu vei mai vedea soarele.Jefuitorul de morminte abia atunci a înţeles ce-i

 spunea Cuviosul. Atunci se întoarse şi-i spuse batjo­coritor:

-   Cuvintele tale, nebunule, sunt diavoleşti. Voi merge însă acolo şi mă voi încredinţa dacă se va împlini cuvântul tău!

Şi în timp ce Cuviosul pleca întristat, acela, când s-a înnoptat, a mers la mormânt, a rostogolit în grabă piatra şi a intrat înlăuntru. A luat haina şi giulgiul fetei, care amândouă erau de mare preţ şi s-a gândit să plece. Însă diavolul cel urător de oameni i-a şoptit să-i ia şi cămaşa şi s-o lase goală. Aşa a şi făcut. Atunci, după dumnezeiasca iconomie, s-a întâmplat ceva ne­maiauzit. Fata şi-a ridicat mâna dreaptă şi i-a dat o palmă, orbindu-i amândoi ochii. L-a cuprins frică şi cutremur. De tulburare îi clănţăneau dinţii şi îi tremu­rau genunchii. Atunci moarta şi-a deschis gura şi i-a spus:

Ticălosule, nu te-ai temut nici de Dumnezeu, nici de Sfinţii Săi îngeri. Cel puţin trebuia să te ruşinezi ca bărbat, să vezi un trup femeiesc gol. Trebuia să te îndestulezi cu cele ce le-ai luat întâi şi să-mi fi lăsat cămaşa cea neînsemnată. Însă tu te-ai arătat faţă de mine sălbatic şi nemilostiv. Ai voit să mă faci de râs înaintea Sfintelor fecioare în vremea celei de a doua Veniri. Aşadar, te voi învăţa eu să nu mai furi altă dată! Îţi voi arăta că Hristos este Dumnezeul Cel Viu, că este judecată şi răsplătire, şi că după moarte, toţi cei ce-L iubesc pe Dumnezeu trăiesc şi se veselesc.

A spus acestea şi s-a ridicat. Şi-a îmbrăcat cămaşa şi giulgiul, şi-a pus haina şi a strigat: „ Tu, Doamne, deosebi, întru nădejde m-ai aşezat" (Ps. 4, 9). După aceea s-a culcat şi a adormit ca şi mai înainte.

Între timp jefuitorul de morminte a aflat cu greu­tate ieşirea din mormânt. A ieşit la drum şi, pipăind zid cu zid, a ajuns la poarta cetăţii. Celor ce îl întrebau cum a orbit, nu le spunea adevărul. Mai târziu i s-a înmuiat sufletul său şi le-a descoperit toate cu de-amănuntul. De atunci înainte cerşea, ca să-şi câştige hrana zilnică. De multe ori, acolo unde şedea, se lua la ceartă cu gâtul său:

-    Blestemat să fii, gâtlej nesăturat! Pentru tine şi pentru pântece am orbit.

Altă dată iarăşi spunea:

-     Cine este lacom cu pântecele şi hoţ va ajunge ca mine.

Mulţi dintre cei asemenea lui, când au aflat pricina pentru care a orbit, îşi părăseau viaţa lor păcătoasă. Deveneau cinstiţi şi harnici. Iar jefuitorul de morminte îşi amintea cu uimire de proorocia Cuviosului pentru pătimirea sa şi îl slăvea pe Dumnezeu.

La poarta clădirii Senatului

Într-o zi, pe la jumătatea Postului Mare, Cuviosul juca în piaţa pavată, alergând şi dansând. La un moment dat s-a apropiat de poarta centrală a clădirii Senatului şi se uita la idolii cei sculptaţi. Atunci 1-a văzut un trecător, 1-a lovit după ceafă şi i-a spus:

-    Ce vezi, nebunule?

-     Văd, prostule, idolii cei nesimţitori, dintre care unul eşti şi tu. Ai devenit şarpe, „pui de viperă"[1]. Sufletul tău a apucat pe un drum strâmb, iar poftele tale sunt perverse. Iată, pentru desfrânările şi adulterele tale, pe care zilnic le oferi jertfă diavolului, iadul aşteaptă cu gura deschisă ca să te înghită.

Omul a auzit şi s-a înfricoşat:

-     Cum le cunoaşte pe acestea, - vorbea întru sine - din lucrarea dumnezeiască sau din cea diavolească? Este însă cu putinţă ca un nebun şi un îndrăcit să aibă legătură cu Dumnezeu?

Între timp, fericitul plecase de la poarta Senatului şi se ducea spre „prăvălii", adică spre femeile care vin­deau podoabe scumpe şi lucruri luxoase. Acolo a stat şi a strigat:

-    Măi, măi! Paie şi praf.

Toţi cei dimprejur îl auzeau, dar nu înţelegeau ce spune. Unii râdeau, alţii se distrau cu el, în timp ce alţii îl loveau după ceafă, îl îmbrânceau şi îl scuipau. Pe când dreptul privea toată mişcarea din piaţă, un oare­care trecător bătrân i-a spus:

-     Ce vezi, nebunule, de strigi „paie"? Dacă vinzi paie, mergi de le vinde la moara de vânt.

-    Mergi de vezi, prostule, - îi spuse Cuviosul - care mormânt te va primi peste trei zile!

Într-adevăr, acela după trei zile a plecat din această viaţă.

5

Între timp, un oarecare tânăr, văzându-1 pe fericit privind cu stăruinţă încoace şi încolo prin piaţă şi strigând, i-a spus cu blândeţe:

-    Dar, pentru numele lui Dumnezeu, ce vezi?

-     Vis, copilul meu. Această viaţă deşartă este umbră, fum şi vis. Văd adică toate bunurile care sunt întinse în piaţă, ca paiele şi ca gunoaiele.

Monahul iubitor de argint

Acestea le-a spus şi a plecat, alergând spre Stavrio*. Acolo a aflat un monah care începuse o discuţie folositoare de suflet cu un oarecare credin-

* Coloană, lângă Biserica Sfinţilor patruzeci de Mucenici, cu una din cele trei Cruci pe care le-a ridicat Sfântul Constantin cel Mare.

cios. Acest monah era renumit pentru evlavia lui. Într-adevăr, săvârşea cu scumpătate toate îndatoririle sale monahiceşti. Numai aceasta o avea: era zgârcit şi iubitor de argint. Unii care mergeau la el să se mărturisească îi dădeau bani din destul ca să-i împartă la săraci pentru sufletele lor. Acela însă, biruit de pati­ma sa, nu dădea nimic. Arunca totul în punga sa. Era atât de robit de iubirea de argint şi atât de mult se bucura văzându-şi bogăţiile înmulţindu-se, încât ai fi putut spune că trăia pentru bani şi nu pentru Hristos. Fericitul Andrei, împodobit cu harisma străvederii, a văzut un balaur înfricoşător, încolăcit în jurul gâtului monahului, cu coada atârnată până la picioarele lui. Avea trei capete. Primul era al iubirii de argint, al doilea al mâniei şi al treilea al nebuniei. Mirat, Cuvio­sul s-a apropiat şi abia atunci a înţeles ce însemnătate aveau toate acestea. Monahul, crezând că este un sărac care a venit să-i ceară ceva, i-a spus:

- Frate, Dumnezeu să te miluiască, căci nu am ce să-ţi dau, fiind şi eu sărac.

Cearta îngerului cu diavolul

Cuviosul se îndepărtă puţin şi văzu deasupra monahului o inscripţie în formă de cerc, cu litere întunecate, care spunea: „Balaurul iubirii de argint este rădăcina tuturor patimilor". Privi în spatele monahului şi văzu doi tineri care se certau pentru el. Unul era negru şi cu ochii întunecaţi, iar celălalt alb ca zăpada.

Cel negru spunea celui alb, care era îngerul păzitor al monahului:

-    În deşert stai şi-1 păzeşti. Este al meu, pentru că face voia mea. Cei cu inima împietrită şi iubitorul de argint nu au loc lângă Dumnezeu. Iubirea de argint este a doua închinare la idoli. Deci, de vreme ce ascultă de mine, este prada mea.

-    Pleacă, necuratule, de la moştenirea lui Iisus Hristos, - spunea îngerul. Mie îmi aparţine, pentru că posteşte, se roagă, este fără răutate, blând, smerit şi liniştit.

Aşa se certau şi nici vorbă să se împace. În cele din urmă cel negru întrebă:

-    Atunci când Judecătorul spune: „ Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu", pe cine cheamă? Pe iubitorii de argint, pe cei zgârciţi, pe cei nemilostivi şi pe cei nepăsători sau pe cei milostivi şi îndurători?

-    Atunci - a răspuns îngerul - de ce zice Domnul: „Spre cine voi căuta, fără numai spre cel smerit şi blând şi care se cutremură de cuvintele Mele"? (Is. 66, 2). De ce zice: „Fericiţi cei săraci cu duhul... fericiţi cei blânzi... fericiţi cei curaţi cu inima..." (Mat. 5, 3-8) şi cele asemenea?

-    Auzi ce spune! - a răspuns cel negru. Dar nu l-ai văzut cum tremură atunci când aude: „Fericiţi cei mi lostivi, că aceia se vor milui" (Matei 5, 7) şi „Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru milostiv este" (Luca 6, 36) sau iarăşi „Milă voiesc şi nu jertfă" (Mat. 9, 13) şi „ împarte pâinea ta cu cel flămând" (Is. 58, 7) şi atâtea altele? Sunt şi alte multe porunci ale lui Dumnezeu pe care nu pot să le spun, pentru că îmi sunt potrivnice şi

mă scârbesc de ele. Aşadar, încă mai stărui voind a dobândi sufletul lui?

-      Mult ne certăm astăzi - a răspuns îngerul. Nu voi ceda însă, până nu îl întrebăm pe Judecătorul.

Cel negru a fost nemulţumit de aceasta şi i-a spus:

-       Scapi cu viclenie la Dumnezeu, deoarece este Iubitor de oameni. Sunt sigur că vei reuşi să întorci hotărârea împotriva mea. Aşadar nu-mi place propunerea ta, nu o primesc.

-       Vicleanule! - răspunse îngerul. El, Care prin lege porunceşte oamenilor să judece cu dreptate; El, Care nu va trece cu vederea pe sărac în ceasul Judecăţii, nici nu va arăta părtinire celui bogat; El, Care este canon al înţelepciunii şi al dreptăţii, va greşi acum, în această judecată, pentru asuprirea ta? Vino cu mine şi, potrivit cu hotărârea lui Dumnezeu, sau mă vei convinge, sau vei fi convins.

Atunci cel negru a prins curaj şi a primit ca Domnul să dezlege neînţelegerea lor. S-au întors deci către Răsărit şi tânărul cel luminos a spus Domnului despre cearta lor. La început întunecatul a privit împreună cu îngerul către Răsărit. Îndată însă şi-a întors fata către apus. La întrebarea îngerului a urmat îndată glasul Domnului care zicea:

-      Apostolilor Mei le-am poruncit aceasta: „Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate" (Ioan 20, 22-23). Nu le-am spus: „Luaţi aur în loc de Duh Sfânt şi după aceea iertaţi păcatele oamenilor!" De aceea, tu nu ai drepturi asupra monahului, împărăţia Mea este locuinţa celor milostivi.

La auzul acestora îngerul a cedat diavolului drep­turile ce le avea asupra sufletului monahului, s-a închi­nat Domnului şi îl urma pe monah numai de departe.

Interventia Cuviosului

Fericitul s-a dat deoparte atunci când 1-a auzit pe vicleanul diavol închizând gura îngerului cu texte din Scriptură.

-       O, cât de răuvoitor este vicleanul! - vorbea el întru sine. Ne loveşte cu propriile noastre arme. Acest tâlhar barbar este experimentat şi în Scripturi!

Cugetând acestea, alergă să iasă în drum, spre a fi acolo pe unde ar trece monahul. După ce a aşteptat puţin, 1-a văzut venind cu desăvârşire singur şi s-a bucu­rat. De altfel, pentru aceasta se şi rugase. A pornit aşadar către el. Diavolul însă, care abia îl câştigase pe monah, s-a tulburat. A înţeles că Andrei se apropia de el cu scopul de a-1 îndrepta. A început deci să strige:

-                   Andreie, iarăşi ai venit împotriva mea? Bine am bănuit eu când te-am văzut că îl priveai cu luare aminte. Ascultai cu viclenie cearta mea şi asta numai şi numai ca să-mi faci rău şi altceva nimic! Pleacă acum şi nu mă tiraniza cu nedreptate! Ce treabă ai tu cu acest monah? Nu este nici prietenul tău, nici rudenia ta şi nici nu l-ai mai văzut vreodată. Nu-i trebuie învăţătura ta! Aşadar, pleacă de aici şi nu mă nedreptăţi.

La atacul trufaşului, fericitul tăcea. Între timp mo­nahul se apropiase. Atunci Andrei s-a rugat cu lacrimi

şi, după ce a privit de jur împrejur şi nu a văzut pe nimeni, 1-a prins de mână şi i-a spus:

- Te rog, părinte, fă bine şi ascultă-mă pe mine, smeritul. Nu dispreţui sărăcăcioasele mele cuvinte. Simt o mare întristare şi o grozavă durere pentru tine. Cum ai pătimit aceasta şi, din prieten al lui Dumnezeu, ai devenit slujitor al diavolului? Tu, care aveai aripi ca şi Serafimii, cum le-ai smuls şi le-ai predat satanei? Tu, care erai frumos şi strălucitor, cum de te-ai întunecat? Vai! Aveai ochi ca cei cu ochi mulţi şi te-a orbit balau­rul. Străluceai ca soarele şi acum ai devenit noapte întunecoasă. De ce, fratele meu, ţi-ai omorât sufletul?                                                                                                

Cum te-ai făcut prieten balaurului iubirii de argint? Nu ştii cum trebuie să fie monahul? Ce vrei să faci cu aurul? De ce îl aduni? De ce îl iubeşti, de vreme ce atunci când vei muri îl vor moşteni alţii, poate chiar vrăjmaşii tăi? Cum de l-ai dobândit şi ţi-ai pricinuit pierzarea? Spune-mi, te rog, nu cumva l-ai dobândit prin osteneala ta şi îl păzeşti ca să-1 îngropi cu tine? Nu cumva l-ai aflat săpând şi l-ai adunat ca să-ţi hrăneşti copiii? Nu cumva ai lucrat şi l-ai primit ca răsplată? Nu cumva l-ai moştenit de la părinţii tăi? Tu, care ridici păcate străine, cum se întâmplă că te-a înăbuşit iubirea de argint?

Alţii flămânzesc şi însetează, alţii mor de frig şi tu vezi crescându-ţi bogăţia şi te veseleşti? Acestea sunt semnele pocăinţei? Aceasta este viaţa ta monahi­cească? Acestea sunt neagoniseala şi străinătatea? Aşa îl urmezi pe Domnul? Aşa te-ai lepădat de lume? Aşa te-ai răstignit pe sine-ţi lumii şi poftelor tale? Aşa te-ai înstrăinat? Nu auzi pe Domnul Care zice: „Să nu aveţi nici aur, nici argint; să nu luaţi toiag, nici să aveţi două haine?" (Matei 10, 9-10). Mă mir, cum de ai uitat aceste porunci!?

Iată, azi-mâine plecăm din această viaţă. Cine va lua acestea ce le-ai pregătit? Nu-1 vezi pe dia­volul care te are legat, în timp ce îngerul tău stă deo­parte, amărât? Iată, frate, balaurul iubirii de argint este încolăcit în jurul grumazului tău şi se vede că este foarte mulţumit!

Nu te obosesc mai mult. Numai aceasta voi adăuga. Cum treceam pe aici, L-am auzit pe Domnul lepădându-Se de tine şi spunând: „ împărăţia Mea este pentru cei milostivi. Pe acesta şi pe cei asemenea lui i-a urât sufletul Meu". Ascultă-mă deci, te rog, şi împarte banii acolo unde este nevoie: văduvelor, orfanilor, săracilor, străinilor şi celor fără adăpost. Şi tu, ca şi cu celelalte virtuţi, aşa şi cu neagoniseala nevoieşte-te să te faci prieten al lui Dumnezeu. De altfel, semnul monahului este să nu aibă nimic în această viaţă. Şi nu te teme că îţi va lipsi pâinea sau altceva din cele de trebuinţă! Dumnezeu îi hrăneşte pe cei necredincioşi, pe desfrâ­naţi, pe adulteri, pe cei nemulţumitori şi nu va umple de binecuvântări pe cei ce îi slujesc Lui?

Ia aminte să nu dispreţuieşti cuvintele mele. Eu la început te-am rugat, aşa încât să nu ai vreo îndrep­tăţire. Acum însă te previn. Îl vezi pe diavolul? Ei bine, dacă nu te vei îndrepta prin toate cele ce ţi le-am spus, îl voi trimite ca să te pedepsească.

Atunci s-au deschis ochii sufletului monahului şi văzu în faţa lui un arap scoţând fum pe ochi şi flăcări arzătoare pe gură.

- Dacă nu asculţi, - a repetat dreptul - îi voi spune să te tulbure. Şi te vei face de batjocură şi de râs nu numai în această cetate, ci în toată lumea.

Întoarcerea monahului

Monahul s-a pierdut cu totul de cele văzute şi auzite. I-a făgăduit îndată Cuviosului că va păzi cu scumpătate sfaturile sale. După făgăduinţa sa, dreptul a văzut cum a suflat un vânt puternic de la răsărit care a căzut ca fulgerul asupra balaurului şi i-a mistuit pute­rea. Atunci acela, nesuferind durerea, s-a prefăcut în cioară şi a zburat văitându-se. În aceeaşi clipă, îngerul şi-a redobândit drepturile pe care le avusese asupra sufletului monahului.

În vreme ce se despărţeau, Cuviosul îi spuse: - Ia aminte să nu descoperi nimic despre mine şi despre cele ce ti le-am spus. Dacă vei păzi sfaturile mele, atunci eu, deşi sunt păcătos, te voi pomeni totdeauna în rugăciunea mea, ca Domnul să te povătuiască spre tot binele.

Monahul a făgăduit că le va păzi cu sârguintă, după care 1-a sărutat şi a plecat. Tot aurul pe care-1 avea 1-a împărţit la săraci. Mai târziu s-a învrednicit să pri­mească mai multă slavă de la Dumnezeu. Când îi dădeau bani, ţinea unul-doi pentru trebuinţele sale, iar pe ceilalţi îi înapoia acelora, ca ei înşişi să-i împartă la săraci, cugetând astfel: „La ce îmi foloseşte să fiu împartitor de spini străini? Atunci când iau bani care nu-mi trebuie şi după aceea îi dau săracilor, mă supără gândul mândriei, că a mea este plata şi nu a dăruitorului. De aceea, lasă să-i împartă ei singuri". Şi astfel trăia cu cuvioşie şi potrivit cu canoanele monahale.

Într-o noapte i-a apărut în vis robul lui Dumnezeu. Zâmbindu-i, i-a arătat un copac înflorit în mijlocul unei câmpii şi i-a spus: 

- Trebuie să-mi fii foarte recunoscător, cuvioase părinte, pentru că te-am răpit din gura balaurului şi am făcut sufletul tău un sad înflorit. Îngrijeşte-te aşadar, pe cât poţi, ca aceste flori să se prefacă în roade dulci, prin faceri de bine. Copacul pe care îl priveşti cu mul­ţumire închipuie starea sufletului tău din ziua în care m-ai cunoscut şi ai împărţit aurul.

Monahul s-a trezit întărit. A sporit în viata duhovni­cească şi mulţumea în fiecare zi lui Dumnezeu şi robului Său.

---

[1] Matei 3, 7.