Sfantul Proroc Isaia - Viata si Prorociile in comentariile Sf.Parinti 2

JERTFELE ŞI SLUJBELE DE LA TEMPLU

In legătură cu importanţa pe care o acordau iudeii Templului, ca spaţiu fizic şi ca edificiu, şi cu faptul că îl considerau indispensabil pentru săvârşi­rea ritualurilor şi pentru trăinicia credinţei lor, în Epistola lui Barnaba citim următoarele: „Vă voi vorbi şi despre Templu, cum nenorociţii, rătăcindu-se, au nădăjduit în zidurile lui şi nu în Dumnezeul lor, Care i-a făcut, ca şi cum Templul ar fi fost casa lui Dumnezeu. Că L-au cinstit aproape ca şi neamurile, în Templu. Dar ce spune Domnul, când îl desfiinţează? Ascultaţi: Cine a mă­surat cerul cu palma, sau cine pământul cu pumnul? Nu eu? spune Domnul [cf. Isaia 40:12], Acestea zice Domnul: Cerul îmi este scaun, iar pământul reazăm picioarelor Mele. Ce casă îmi veţi zidi ? Sau care este locul odihnei Mele [cf. Isaia 66:1]? Aţi aflat deci că zadarnică este nădejdea lor."^[1]

1. Jertfele Legii celei Vechi [Isaia 1:11-18; 66:3]

A. Cel cejunghie un bou şi în acelaşi timp omoară un om, cel ce jertfeşte o oaie şi în acelaşi timp rupe gâtul unui câine, cel ce aduce prinos şi în acelaşi timp aduce sânge de porc, cel ce aduce jertfa de tămâie şi în acelaşi timp se închină la idoli — toţi aceştia şi-au ales căi nelegiuite şi în urâciunile lor trăieşte sufletul lor [Isaia 66:3].

Sfântul Irineu ne arată: „Nu jertfa îl sfinţeşte pe om, căci Dumnezeu nu are trebuinţă de nici un fel de jertfă; ci conştiinţa celui ce aduce jertfa o sfin­ţeşte, dacă este curată, şi astfel face ca Dumnezeu să primească prinosul ca pe un dar de la un prieten mult iubit."^[2]

B. Cine a cerut aceste jertfe? Jertfele din Legea cea Veche au încetat, iar o nouă jertfă trebuie săvârşită de-aici înainte. Acelaşi Sfânt Irineu afirmă că „Dumnezeu de nimic nu are trebuinţă; însă El îl povăţuieşte pe om spre toa­te lucrurile ce-i sunt lui de folos, ca să se îndrepte şi astfel să se poată apropia de Domnul. Acestea zice Domnul, prin Isaia Prorocul: Ce-Mi foloseşte mulţi­mea jertfelor voastre?, zice Domnul. M-am săturat de arderile de tot cu berbeci şi de grăsimea viţeilor graşi şi nu mai vreau sânge de tauri, de miei şi de ţapi! Când veneaţi să le aduceţi, cine vi le ceruse? Nu mai călcaţi în curtea templului Meu! [Isaia 1:11-12] Iar atunci când nu a mai primit jertfele şi arderile de tot, pri- noasele, praznicele, ţinerea sâmbetei şi toate cele ce ţine de acestea, El conti­nuă să îndrume spre calea ce duce la mântuire: Nu mai faceţi rău înaintea ochi­lor Mei. încetaţi odată! învăţaţi să faceţi binele, căutaţi dreptatea, ajutaţi pe cel apăsat, faceţi dreptate orfanului, apăraţi pe văduvă! [Isaia 1:16-18] "^[3]

Sfântul Atanasie susţine că lui Dumnezeu nimic nu-I lipseşte şi, prin urma­re, nu are trebuinţă „să I se adauge ceva străin, care să fie împreună slăvit cu El. Să nu fie! Nu este aşa. Căci El însuşi a spus: Sunt plin [cf. Isaia 1:11]"^[4]. Iar mai departe opinează: ,Aşadar, părutu-mi-s-a mie [...] şi cu putinţă este ca aceasta să nu fie departe de adevăr, că nu la jertfe şi la porunci ţintea Domnul, Cel ce a dat Legea, ci la lucrurile viitoare, ce aveau să se întâmple şi care sunt doar prefi­gurate prin acestea. Căci Legea este umbra bunurilor viitoare. Iar jertfele şi toa­te celelalte au fost rânduite doar până la vremea desăvârşirii [cf. Evrei 10:l]."^[5]

Sfântul Ioan Gură de Aur găseşte că „Dacă Dumnezeu le-ar fi cerut jert­fe, ar fi poruncit şi tuturor celor vechi, care au trăit înaintea voastră, să aducă jertfe. [...] A îngăduit jertfele pentru că i-a văzut pe iudei înnebuniţi, neliniş­tiţi şi dornici de jertfe, pentru că i-a văzut că erau gata să treacă la idoli, dacă n-ar fi primit poruncă să jertfească, dar, mai bine spus, nu numai că erau ga­ta să treacă, ci chiar şi trecuseră. însăşi istoria face dovada că aceasta e prici­na. Dumnezeu le-a îngăduit să aducă jertfe [...]. Dar cu toate că le-a îngăduit să jertfească, totuşi nu i-a lăsat să jertfească până la sfârşit, ci printr-un mijloc foarte înţelept i-a îndepărtat din nou de jertfe"^[6].

Dar Moise vorbea despre Ierusalim ca despre singurul loc de pe faţa pă­mântului unde iudeilor le era îngăduit să prăznuiască Pastele, aducând aici jertfele rânduite prin voia lui Dumnezeu, aici şi nicăieri în altă parte [cf. De- uteronom 16:5-6], Iar Sfântul Ioan Gură de Aur remarcă: „Ia aminte la felul cum Dumnezeu porunceşte să se aducă jertfe într-un singur loc, iar mai apoi, distrugând locul acela, face să nu se mai poată aduce acolo jertfe. Se contra­zice prin aceasta Dumnezeu? Nicidecum. Lămurit este pentru toată lumea că Domnul a ştiut dinainte cele ce aveau să se întâmple. [...] Dacă a redus sluji­rea lui Dumnezeu la jertfe, iar jertfele la un loc, iar locul la un timp, iar tim­pul la un singur oraş, atunci pentru ce a distrus acel oraş? Şi lucru minunat şi negrăit este aceia că întreg pământul le este liber iudeilor, unde însă nu le este îngăduit să jertfească, ci numai în Ierusalim nu pot păşi, unde trebuie să adu­că jertfe. Nu este oare limpede, chiar celor mai puţin înzestraţi dintre oameni, pricina dărâmării Ierusalimului? După cum un arhitect, după ce a pus teme­liile unei case, după ce a înălţat zidurile, după ce a boltit acoperişul şi după ce a încheiat bolta cu ajutorul unei pietre, surpă toată clădirea dacă scoate piatra aceea, tot asa si Dumnezeu. A făcut din Ierusalim cheia de boltă a cultului iu­daic; dărâmând Ierusalimul, a dărâmat tot cultul iudaic."^[7]

Regele-profet David spunea: [...]de ai fi voit jertfă, Ţi-aş fi dat [Psalm 50:17]. „Prin urmare, conchide Sfântul Ioan Gură de Aur, se vede bine din aceasta că Dumnezeu nu doreşte jertfa. Aşadar nu jertfele sunt din voia lui Dumnezeu, ci încetarea acestora. în concluzie, putem spune că ei aduc jert­fe împotriva voii lui Dumnezeu, prin care noi, oamenii, putem avea parte de sfinţire. Nu jertfele curăţă pe om, ci voia lui Dumnezeu. De vreme ce adu­cerea de jertfe nu este după voia Domnului, cum de nu te întrebi de ce s-au mai adus jertfele, ştiind că acestea nu au fost după voia lui încă de la început? Când veneaţi să le aduceţi, cine vi le ceruse? - întreabă Domnul [Isaia 1:12] ,"^[8]Sfântul Chiril al Alexandriei susţine: „înţelege, prin urmare, că El însuşi declară că urăşte lunile noi, şi praznicele, şi jertfele, ca pe o povară pe care o aruncă."^[9] Nu mai aduceţi daruri zadarnice! Tămâierile îmi sunt dezgustătoare; lunile noi, zilele de odihnă şi adunările de la sărbători nu le mai pot suferi. însăşi prâznuirea voastră e nelegiuire! Urăsc lunile noi şi sărbătorile voastre sunt pentru Mine o povară. Ajunge! [Isaia 1:13-14]

Iar când îşi întind mâinile către El, citim: „Eu îmi întorc ochii aiurea, căci mâinile voastre sunt pline de sânge [Isaia 1:15]. Cuvintele acestea - spune Sfân­tul Ioan Gură de Aur - nu învinuiesc jertfele, ci răutatea celor care aduc jert­fele. De aceea Dumnezeu nu primea jertfele, spun aceştia, pentru că le adu­ceau cu mâini necurate."^[10]

2. Legea cea Nouă pe care o izvodeşte Hristosul [Isaia 51:4]

Sfântul Iustin arată că Legea este abrogată odată cu apariţia Noului Legă­mânt, care a fost făgăduit şi împlinit de către însuşi Domnul. Preopinentu­lui său, Sfântul Iustin, îi răspunde: „Noi, creştinii, nu socotim că Dumneze­ul nostru este unul, iar al vostru altul, ci El este unul şi acelaşi, Care a.scos pe părinţii voştri din Egipt cu mână puternică şi cu braţul înalt. [,..]Am citit nu de mult, o, Trifon, că ar fi şi o lege ultimă şi un testament mai de seamă decât toate celelalte, pe care trebuie să-1 păzească de acum toţi oamenii care doresc să se învrednicească de moştenirea lui Dumnezeu. Căci Legea cea de pe Ho- reb este acum o lege veche şi ea este numai a voastră, pe când cealaltă este, în genere, a tuturor.

Ştim bine că o lege care se dă împotriva unei alte legi o desfiinţează pe cea dintâi, după cum şi un testament care se face mai târziu îl face de asemenea nelucrător pe cel dinaintea lui. Drept lege veşnică şi finală şi testament cre­dincios ne-a fost dat nouă Hristos, după care nu mai este nici o lege, nici un precept, nici o poruncă. Sau poate că tu nu ai citit ceea ce spune Isaia? Ascul- taţi-Mă, ascultaţi-Mă, poporul Meu, şi împăraţilor, luaţi aminte, că va veni o lege de la Mine[...] [cf. Isaia 51:4]."^[11]

IUDEII DUPĂ VENIREA LUI HRISTOS

[Isaia 5:20; 6:9-10; 8:13-14; 9:5, 10; 28:16; 29:13, 18; 45:15-16; 52:5; 65:13-14]

1. Iudeii zic răului bine [Isaia 5:20]

Iudeii nu L-au recunoscut, ba încă L-au primit cu batjocuri, după mărtu­ria Sfântului Iustin: „Iudeii, care aveau prorociile şi care aşteptau întotdeauna pe Hristos, atunci când El a venit în lume, nu numai că L-au ignorat, ci L-au dat chiar morţii. [...] Iar calomniile acestea, care aveau să se spună împotriva celor ce mărturisesc pe Hristos, erau de mai înainte cunoscute, după cum tot aşa cunoscut era şi faptul că aveau să fie nişte nenorociţi cei ce-L defaimează şi care zic că este bine să se păstreze vechile obiceiuri; ascultaţi cele spuse pe scurt de Isaia: Vai celor ce spun că dulcele este amar şi amarul dulce! [Isaia 5:20] "^[12]

Sfântul Paulin de Nola vorbeşte cu iscusinţă despre un anume soi de vicle­şug, care ia chipul smereniei. Iată cum caracterizează el aceasta: „Este o sme­renie cu vicleşug lucrată, care vine nu din lucrarea poruncilor, ci este vrednică de pedeapsă, pentru că este rod al unui cuget împărţit şi mişel, mai preocupat de părerea oamenilor decât de mântuire. Aceasta este slujitoare minciunii, po­trivnică adevărului, străină libertăţii, robită fiind nedreptăţii; amestecă vinul cu apă, schimbând astfel firea vinului adevărului cu apa chioară a linguşirii [cf. Isaia 1:22]. De bună seamă că împotriva acestui soi de smerenie se vor fi îndreptat cuvintele Scripturii: Vai de cei ce zic răului bine şi binelui rău; care numesc lumina întuneric şi întunericid lumină; care socotesc amarul dulce şi dul­cele amar! Vai de cei ce dau dreptate celui nelegiuit pentru mită şi lipsesc de drep­tate pe cel drept! [Isaia 5:20, 23].

Sfântul Chiril al Alexandriei îi acuză pe învăţătorii de lege şi pe farisei, fo­losind chiar cuvintele profetului [cf. Isaia 5:20]: „Acesta era felul israeliţilor şi mai cu seamă aşa erau mai-marii lor, învăţătorii de lege şi fariseii, mai cu seamă."^[13]

2.   Iudeii nu înţeleg, nu aud, nu văd [Isaia 6:9]

Şi El a zis: „Du-te şi spune poporului acestuia: Cu auzul veţi auzi şi nu veţi înţelege şi, uitându-vă, vă veţi uita, dar nu veţi vedea." [Isaia 6:9]

„Vezi, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, că şi profetul le aduce exact ace­eaşi învinuire [cf. Matei 13:14-15]? Nici el n-a spus: Nu vedeţi, ci: Veţi pri­vi, dar nu veţi vedea; nu le-a spus: Nu veţi auzi, ci: Veţi auzi şi nu veţi înţelege. Prin urmare ei s-au lipsit mai întâi de văz şi de auz; ei şi-au astupat urechile, ei şi-au închis ochii, ei şi-au învârtoşat inima. Nu numai că nu auzeau, dar auzeau greu. Şi au făcut aceasta, spune profetul, ca nu cumva să se întoarcă, şi să-i vindec [Matei 13:15]. Aceste cuvinte arată că răutatea lor este mare şi cu sârguinţă depărtarea lor de Dumnezeu."^[14]

3.    Urechile iudeilor sunt surde, iar ochii lor sunt închişi [Isaia 6:10]

Că s-a învârtoşat inima poporului acestuia şi cu urechile sale greu a auzit şi

ochii săi i-a închis, ca nu cumva să vadă cu ochii şi cu urechile să audă şi cu ini­ma să înţeleagă şi să se întoarcă la Mine şi să-l vindec [Isaia 6:10].

„Cum să nu fie obtuzi şi grei la pricepere, spune Sfântul Chiril al Alexan­driei, şi neajutoraţi la minte, unii care, atunci când ar fi putut să înţeleagă că El este Hristosul, doar ascultând învăţătura Lui şi văzând că este mai presus decât Legea şi doar luând aminte la faptele Lui minunate, şi-au întors capul şi au căutat doar la ideile lor preconcepute despre ce este drept şi ce este nedrept - dacă nu cumva vor fi fost mai preocupaţi tocmai de cele ce li s-au făcut lor, în cele din urmă, spre pierzare..."^[15]

4. A. Iudeii s-au poticnit în piatra de poticnire [Isaia 8:13-14]

Numai pe Domnul Savaot socotiţi-L sfânt, de El să vă temeţi şi să vă înfrico­şaţi. El va fi pentru voi piatră de încercare şi stâncă de poticnire pentru cele două case ale lui Israel, cursă şi laţ pentru cei ce locuiesc în Ierusalim [Isaia 8:13-14].

„Cuvântul acesta, povăţuieşte Sfântul Chiril al Alexandriei, în care se spu­ne cum să-L socotim noi sfânt pe Dumnezeu, este o mărturie despre felul cum trebuie să privim noi către El, ca spre Sfântul Sfinţilor, şi să nu-I atribuim cumva vreun alt fel de sfinţenie, cum s-ar putea înţelege de aici."^[16]

Pe bună dreptate, Sfântul Cosma Melodul ne pune înainte următoarea al­cătuire: „In Sion, pentru cei neplecaţi ai fost pus piatră de poticnire şi piatră de sminteală [cf. Isaia 8:14; Luca 2:34; Romani 9:33]; iar pentru cei credin­cioşi, neclintită mântuire."^[17]

B. Hristos -piatra cea din capul unghiului [Isaia 28:16]

Pentru aceasta aşa zice Dumnezeu: „Pus-am în Sion o piatră, o piatră de în­cercare, piatra din capul unghiului, de mare preţ, bine pusă în temelie; cel care se va bizui pe ea nu se va clătina!" [Isaia 28:16]

Fericitul Ieronim îi ocărăşte pe iudei: „O, cu adevărat nefericiţi iudei; o, cu adevărat nenorociţi şi vrednici de plâns sunteţi, pentru că voi nu aţi văzut că piatra făgăduită prin prorocia lui Isaia, care va fi aşezată la temelia Sionului [cf. Isaia 28:16] şi va împăca neamurile, era chiar Domnul şi Mântuitorul, Fi­ul lui Dumnezeu! El era piatra pe care voi aţi aruncat-o, atunci când aţi durat adunarea Domnului şi v-aţi făcut ispravnici ai sfintelor rânduieli de la Tem­plul Său. Aruncat de voi, Hristos Iisus S-a făcut piatra din capul unghiului, iar cea dintâi Biserică, unde s-au adunat atât iudei, cât şi dintre neamuri, într-o singură turmă şi într-o singură taină sfântă a Bisericii."^[18]

Sfântul Chiril al Alexandriei sugerează că „nimeni din cei ce şi-au pus în­crederea în El nu a fost vădit de ruşine, ci doar cei necredincioşi si care nu au vrut să stie de El, aceştia nu L-au recunoscut, aceştia nu au văzut taina Lui.Aceştia au căzut şi s-au sfărâmat. [...] Mântuitorul, chiar dacă a fost asemenea pietrei din capul unghiului, adică cu mare grijă ales, totuşi a fost lepădat toc­mai de către aceia a căror menire era să construiască Sinagoga iudeilor, până în cele mai mici amănunte; şi totuşi El a ajuns piatra cea din capul unghiului. Scriptura compară aici cu un unghi adunarea într-un loc a două feluri de oa­meni, a iudeilor şi a păgânilor, întru o singură mărturisire de credinţă. Căci Mântuitorul pe cei doi i-a zidit într-un singur om nou şi pacea a întemeiat [cf. Efeseni 2:15]. Iar aceasta chiar seamănă cu un unghi, cu un colţ care uneşte două ziduri şi le lipeşte îndeolaltă. Iar colţul acesta sau adunarea aceasta a do­uă feluri de oameni într-un singur fel este cântată de către David, care spune: Piatra pe care n-au băgat-o în seamă ziditorii, aceasta s-a făcut în capul unghiu­lui [Psalm 117:22], Căci Hristos, după cum am arătat deja, a pus laolaltă doi oameni în legătura păcii şi în mărturisirea aceleiaşi credinţe.

Piatra, prin urmare, reprezintă trăinicia colţului astfel alcătuit, dar şi sfă­râmarea şi risipirea celor ce nu s-au făcut parte la construcţia aceasta şi s-au ţinut departe de această unire spirituală şi raţională. Căci oricine va cădea pe această piatră va fi sfărâmat, iar pe cine va cădea ea îl va zdrobi [Luca 20:18]. Atunci când mulţimea evreilor s-a poticnit în Hristos şi a căzut, s-a sfărâmat; căci ei nu şi-au plecat auzul la glasul lui Isaia care spune: Numai pe Domnul Savaot socotiţi-L sfânt, de El să vă temeţi şi să vă înfricoşaţi. El va fi pentru voi piatră de încercare şi stâncă de poticnire pentru cele două case ale lui Israel, cursă şi laţ pentru cei ce locuiesc în Ierusalim [Isaia 8:13-14]. Prin urmare, aceia ca­re nu au crezut au fost nimiciţi; dar Hristos i-a binecuvântat pe toţi cei ce au crezut în El"^[19].

Sfântul Teofan Mărturisitorul (t 845) Îl numeşte direct pe Hristos „piatra cea din capul unghiului", în câteva dintre minunatele sale imne: „Isaia proro­cea pe Stăpânul, piatră din Sion [cf. Isaia 28:16] prea cinstită, Care va să Se pună la marginea unghiului, ca să împreune lumea într-una."^[20] Tot aşa şi în următorul: „Hristos, piatra cea netăiată de mână, cea din capul unghiului [cf. Psalm 117:22; Isaia 28:16; Matei 21:42; I Petru 2:6], din tine, Fecioară, mun­tele cel netăiat, s-a tăiat [Daniel 2:34-35], împreunând firile cele deosebite. Pentru aceasta veselindu-ne, pe tine, Născătoare de Dumnezeu, te mărim."^[21]La fel, Sfântul Iosif, imnograful, îl menţionează pe Hristos într-un imn pe- nitenţial: „Rugaţi pe Cel Preaîndurat, ca să ridice piatra cea grea de pe ini­ma mea, cei ce v-aţi arătat pietre ale pietrei celei din capul unghiului [cf. Isaia 28:16], propovăduitori de Dumnezeu, Apostoli ai Domnului."^[22]

5.  Iudeii primesc să fie daţi pradă focului [Isaia 9:4]

...vor fi aruncate în foc şi mistuite în flăcări! [Isaia 9:4]

Sfântul Irineu ne face cunoscut că acest cuvânt se referă la cei „care nu cred în El şi la cei care L-au supus la chinuri şi chiar la moarte; unii ca aceştia,aflându-se înaintea scaunului de judecată, vor plânge amarnic tânguindu-se şi spunând că mai bine le-ar fi fost lor dacă ar fi ars în foc înainte ca Fiul lui Dumnezeu să Se fi născut decât să fi apucat să trăiască după naşterea Lui şi apoi să nu creadă în El. Căci cei care au murit înainte de venirea lui Hristos încă mai au nădejde că vor dobândi mântuirea, la judecata lui Hristos Celui

înviat - căci toti cei ce au trăit cu evlavie si cu frică de Dumnezeu si s-au să­vârşit întru dreptate şi Duhul lui Dumnezeu S-a odihnit asupra lor, aşa cum este de pildă cazul Patriarhilor sau al Prorocilor sau al Drepţilor. Dar cei care nici după venirea lui Hristos nu au crezut în El vor avea parte de judecată şi de pedeapsă"^[23].

6.  Iudeii vor să se prăbuşească [Isaia 9:10]

Cărămizile au căzut, să zidim cu piatră cioplită... [Isaia 9:10]

Sfântul Grigorie cel Mare interpretează locul acesta spunând că „de bu­nă seamă, atunci când Prorocul Isaia şi-a dat seama că poporul iudeilor îşi va pierde credinţa şi a văzut dinainte ridicarea Bisericii Sfinţilor Apostoli, prin care mulţi dintre neamuri îşi vor da măsura puterii credinţei şi a vieţii lor, a rostit aceste cuvinte pline de mâhnire: Cărămizile au căzut, veniţi dar să zidim cu piatră cioplită [Isaia 9:10]. Apoi, văzându-i pe Apostoli, pe martiri, pe învă­ţătorii care s-au ridicat în Sfânta Biserică, şi-a aflat mângâiere pentru căderea cărămizilor, adică pentru distrugerea Templului iudeilor, pentru că a întrevă­zut măreţia şi frumuseţea casei Dumnezeului Celui Preaînalt, adică a Sfintei Biserici, durată din pietre cioplite"^[24].

7.  Rânduielile oamenilor [Isaia 29:13]

Şi a zis Domnul: „De aceea poporul acesta se apropie de Mine cu gura şi cu bu­zele Mă cinsteşte, dar cu inima este departe, căci închinarea înaintea Mea nu este decât o rânduială omenească învăţată de la oameni. " [Isaia 29:13]

Sfântul Iustin îi spune lui Trifon: „Gropi sparte şi fară de apă sunt învăţă­turile pe care vi le-au dat dascălii voştri înşişi, după cum spune lămurit Scrip­tura: ei, care vă învaţă învăţături şi porunci omeneşti. Ceva mai mult, ei se înşală pe ei înşişi, odată cu voi, socotind ca, fiind în genere din sămânţa cea după trup a lui Avraam, chiar dacă sunt păcătoşi, necredincioşi şi neascultă­tori fată de Dumnezeu."^[25]

Sfântul Irineu susţine că profetul „nu se referă la Legea dată de către Dum­nezeu prin Moise, atunci când spune rânduială omenească, ci la tradiţiile, adi­că la obiceiurile scornite de către bătrânii lui Israel, cărora aceştia le acordă o importanţă mult mai mare decât Legii, în aşa măsură încât Legea este nesoco­tită si nu mai are nici un efect. Astfel, ei au ieşit de sub ascultarea cuvântului lui Dumnezeu. Cu privire la acestea, Sfântul Pavel spune: Deoarece, necunos- când dreptatea lui Dumnezeu şi căutând să statornicească dreptatea lor, dreptăţii lui Dumnezeu ei nu s-au supus. Căci sfârşitul Legii este Hristos, spre dreptate tot celui ce crede [Romani 10:3-4]"².

Sfântul Grigorie de Nyssa pune o întrebare: „Ce poate să însemne aceasta: poporul acesta se apropie de Mine cu gura şi cu buzele Mă cinsteşte, dar cu inima este departe [Isaia 29:13]? Anume că o atitudine cuviincioasă a sufletului în raport cu adevărul este mult mai de preţ înaintea lui Dumnezeu decât formu­larea de fraze cu meşteşug alcătuite. Căci Domnul aude chiar şi cele mai stin­se şoapte [cf. Romani 8:26], Cuvintele pot fi folosite şi întoarse în fel şi chip, căci limba se supune întotdeauna intenţiei celui care vorbeşte; dar Domnul, Cel ce pe toate le vede şi pe toate poate să le cunoască, caută mai degrabă aşe­zarea sufletului celui ce se roagă."^[26]

8. Hristos este Dumnezeu adevărat [Isaia 45:15-16]

Cu adevărat Tu eşti Dumnezeu ascuns, Dumnezeul lui Israel Cel izbăvitor! Cei care se aprindeau împotriva Ta vor fi ruşinaţi şi umiliţi, făcătorii de idoli se vor face de râs [Isaia 45:15-16].

Sfântul Ciprian citează aceste versete demonstrând cu ajutorul lor că „Hris­tos este Dumnezeu adevărat"^[27]. Sfântul Grigorie de Nyssa susţine: „Cine din­tre cei ce sunt familiari cu scrierile profetice nu ştie că Isaia vesteşte, între al­tele, în chip mai lămurit cum nu se poate, dumnezeirea Fiului: Aşa zice Dom­nul: Bogăţiile Egiptului şi câştigurile Etiopiei şi ale Sabeenilor celor înalţi la stat vor trece la tine şi ai tăi vor fi; în lanţuri îţi vor sluji ţie şi vor cădea înaintea ta şi rugăndu-se ţie vor zice: Numai tu ai un Dumnezeu tare, şi nu este alt dum­nezeu afară de El [Isaia 45:14]? Căci Acela care Îl are pe Dumnezeu în Sine, este El însuşi Dumnezeu, Unul-Născut, Cel ce rosteşte şi Cel ce împlineşte prorocia."^[28]

9.  Numele lui Dumnezeu este defăimat [Isaia 52:5]

Sfântul Iustin îi acuză pe iudei, considerându-i sursa unei idei preconce­pute şi voit eronate cu referire atât la Mântuitorul Hristos, cât şi la creştini: „Chiar dacă aţi cunoscut că El a înviat din morţi şi S-a urcat la ceruri - spu­ne Sfântul Iustin după cum şi prorociile au arătat de mai înainte că va fi, nu numai că nu v-aţi pocăit de cele ce aţi făcut în chip rău, ci, alegând după placul vostru oameni din Ierusalim, i-aţi trimis atunci peste tot pământul, zi­când că s-a ivit o erezie atee, aceea a creştinilor, aducând împotriva noastră toate acele mărturii pe care le spun împotriva noastră cei ce nu ne cunosc. Aşa că voi nu sunteţi numai pricinuitorii nedreptăţii voastre, ci, în genere, şi cauzatorii nedreptăţii tuturor celorlalţi oameni. De aceea, pe bună dreptate strigă Isaia: Prin voi, numele Meu se defăimează întru neamuri [Isaia 52:5] ."^[29]Iar Sfântul Ioan Gură de Aur atestă faptul că „înfricoşător e cuvântul acesta şi plin de cutremur!"^[30]

10.  Israel este întărâtat la gelozie printr-un popor care nu epopor

Sfântul Ioan Gură de Aur, vorbind despre mentalitatea evreilor şi a greci­lor, observă următoarele: „încă de la început, Moise a zis: vă voi întărâta gelo­zia printr-un popor nesăbuit şi cu un popor nesăbuit îţi voi stârni mânia [cf. Deuteronom 32:21]. în felul acesta, evreii au fost nevoiţi ca încă de la înce­puturile lor să se înveţe să facă deosebire între cei ce luau cuvântul şi vorbeau în public [...] şi aceasta nu pentru pacea pe care o aduceau, nu pentru veştile bune pe care le vesteau, nu pentru că se răspândea cuvântul în toată lumea, ci din simplul motiv că aveau să-i vadă pe cei mai prejos decât ei, adică pe pă­gâni, preţuiţi cu mare cinste. Căci ei aveau să vadă ceea ce strămoşii lor nici nu auziseră măcar: că înţelepciunea le-a înfăptuit pe toate într-o clipită. Iar aceasta va să fie cu atâta putere şi cu o cinste atât de mare, tocmai pentru ca ei să-şi poată aduce aminte de prorocia lui Moise, care zice: Ii voi întărâta şi Eu pe ei printr-un popor care nu e popor, le voi aprinde mânia printr-un neam fără pricepere [Deuteronom 32:21], însă nu doar cinstirea acelora le va stârni lor gelozia, cât faptul că vor vedea că neamurile au ajuns să se bucure de o aseme­nea cinste şi înţelepciune. Ii voi întărâta şi Eu pe ei printr-un popor care nu e popor, le voi aprinde mânia printr-un neam fară pricepere [Deuteronom 32:21]. Şi ce neam pe faţa pământului este mai nesăbuit decât cel al grecilor? Şi care mai lipsit de pricepere? [...] Şi iată că acum evreii îi văd bucurându-se de ne­numărate binecuvântări pe cei ce deunăzi făceau obiectul dispreţului lor. [...] Sfântul Pavel observă şi el: Isaia îndrăzneşte şi zice: Am fost aflat de cei ce nu Mă căutau şi M-am făcut arătat celor ce nu întrebau de Mine [Romani 10:20; cf. Isaia 65:1]. [...] Cine sunt cei ce nu Mă căutau? De bună seamă că nu evreii, ci aceia dintre neamuri care până la acea vreme nici măcar nu auziseră de El. Aşa după cum Moise îi caracteriza pe unii ca aceştia spunând despre ei că sunt nesăbuiţi sau că nu sunt un popor, şi aici se folosesc aceleaşi criterii pentru a-i numi pe unii ca aceştia şi pentru a sublinia, mai cu seamă, izbăvirea lor din nestiintă. Iar aceasta era o manieră de a vorbi la adresa evreilor foarte vătămă-

toare pentru aceştia, anume să spui că ei, care L-au căutat, nu L-au aflat şi ei, care au întrebat de El, L-au pierdut [...]

Prin urmare cum s-a întâmplat aceasta şi de unde? Auzi-1 pe Pavel cum îţi dă răspuns: Deoarece, necunoscând dreptatea lui Dumnezeu şi căutând să stator­nicească dreptatea lor, dreptăţii lui Dumnezeu ei nu s-au supus [Romani 10:3]. Evreii s-au bucurat de daruri mult mai mari decât grecii, prin aceea că au pri­mit Legea, au primit cunoaşterea lui Dumnezeu şi toate celelalte pe care Pavel le enumeră; cu toate acestea, după venirea lui Hristos Iisus, au putut constata că grecii sunt chemaţi şi ei, fără deosebire, la credinţă, iar primirea credinţei de către aceştia are aceeaşi valoare ca şi primirea tăierii împrejur de către evrei; şi că după aceasta tăierea împrejur nu adaugă nimic în plus celui ce a primit-o, faţă de cel ce primeşte de-acum credinţa. Pentru aceasta, ei nu au putut îndura iubirea lui Dumnezeu, cea de necuprins în cuvinte omeneşti. Iar aceasta li s-a întâmplat lor din nimic alta, decât din mândrie, răutate şi lipsă de iubire. Şi mai mult decât atât, pentru aceasta au ajuns ei pricina pentru care numele lui Dumnezeu este defăimat printre neamuri [cf. Isaia 52:5; Romani 2:24],

11. Pentru aceasta, aşa zice Domnul Dumnezeu: „Iată, slugile Mele vor mân­ca şi vouă vă va fi foame, vor bea şi voi veţi fi însetaţi, se vor bucura, iar voi veţi fii înfruntaţi! Iată, slugile Mele vor sălta de veselie, iar voi veţi striga de întristată ce vă va fi inima, şi de frânt ce vă va fi sufletul veţi urla!" [Isaia 65:13-14]

Sfântul Ciprian expune aceste versete [Isaia 65:13-14] spunând că „au de pierdut, în vreme ce noi câştigăm Pâinea şi Potirul lui Hristos şi tot harul Lui,primim nume nou, acela de Creştini, iar numele acesta trebuie să fie o bine­cuvântare pentru pământ"^[31].

                       12. Iudeii în vremurile de pe urmă

                  Cu toate că iudeii nu pricep Sfintele Scripturi, Sfântul Ciprian    proro­ceşte că „în vremurile de pe urmă ei vor înţelege, mai cu seamă după veni­rea Domnului. Căci întăreşte Isaia prin cuvânt: In vremea aceea, cei surzi vor auzi cuvintele cărţii şi ochii celor orbi vor vedea fără umbră şi fără întuneric [Isaia 29:18]"^[32].

FIUL LUI DUMNEZEU

[Isaia 41:4; 43:10; 45:5; 48:13-15; 49:5-6]

                        1. Eu, Domnul Care sunt... [Isaia 41:4]

Profetul Isaia a pregătit poporul pentru Cel ce avea să vină. El vorbeşte des­pre Cel ce a grăit către Moise, dezvăluindu-Şi numele şi spunând: „Eu sunt Cel ce sunt". Apoi i-a zis: „Aşa să spui fiilor lui Israel: Cel ce este m-a trimis la voi!" [Ieşirea 3:14] Sfântul Iustin explică numirea aceasta în felul următor: „Dum­nezeu nu poate fi chemat cu nici un nume, pentru că numele se atribuie unor conţinuturi, pentru a face deosebire între acestea, dat fiind faptul că realitatea acestor conţinuturi este multiplă şi diversă; dar înaintea lui Dumnezeu nu a trăit nimeni care să-I fi putut da vreun nume, şi nici El însuşi nu S-a gândit să-Şi dea Sieşi vreun nume, de vreme ce este Unul şi unic, în acelaşi timp, du­pă cum chiar El mărturiseşte, prin gura prorocului [cf. Isaia 44:6]. Din acest motiv Dumnezeu nu-i destăinuie lui Moise, atunci când îl trimite către evrei, un nume obişnuit, ci mai degrabă caută să-i înveţe că El este singurul Dum­nezeu. De aceea spune: Eu sunt Cel ce sunt [Isaia 3:14], subliniind prin aceasta deosebirea dintre El, Fiinţa, şi cei ce nu sunt (nefiinţa) [...] Prin noţiunea de Fiinţă, El poate să ne destăinuie deosebirea dintre Dumnezeu Care este şi cei care nu sunt, adică dintre Dumnezeu-Fiinta si ne-fiintă."[33]

Sfântul Ambrozie arată că „Fiul lui Dumnezeu nu are început, de vreme ce El era când a fost începutul; şi nu are nici sfârşit, El, Cel ce este începutul şi sfârşitul întregii creaţii; căci de ar fi avut început, cum dar ar fi putut să pri­mească ceea ce avea deja; sau cum ar putea să Se sfârşească, El, Care este sfârşi-tui tuturor lucrurilor, pentru ca în sânul Lui să aflăm cu toţii sălaş fără de sfâr­şit? Creaţia dumnezeiască nu este un eveniment petrecut în decursul timpului istoric şi între limitele acestuia; drept pentru care, înainte de aceasta, timp nu era, iar în ea timpul nu are loc"[34].

2.  Afară de Mine nu este Dumnezeu [Isaia 45:5]

Pentru ca iudeii să nu cadă în politeism - acesta este motivul, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, pentru care S-a numit aşa: „Numai pentru a vindeca slăbi­ciunea acelora şi dorind să nu le ofere nici un prilej de reîntoarcere la politeism. Acesta este, de asemenea, şi motivul pentru care Fiul lui Dumnezeu nu este fă­cut cunoscut iudeilor prin proroci în mod precis şi clar, ci în chip acoperit şi numai arareori. Căci, dacă ar fi auzit iarăşi despre un Dumnezeu şi un Dum- nezeu-Fiul, cu siguranţă că, în loc să renunţe la eroarea politeistă, boala aceasta le-ar fi revenit. De aceea, prorocii spun fără încetare de la un capăt la altul că: Nu există decât un singur Dumnezeu şi nici un altul în afară de El [cf. Deutero­nom 4:35; Isaia 45:5, 21], nu pentru a-L respinge pe Fiul, nicidecum, ci din dorinţa de a vindeca slăbiciunea acelora şi, în acelaşi timp, pentru a-i convinge să renunţe la credinţa lor în mai mulţi dumnezei lipsiţi de existentă.

Aşadar, când auziţi denumiri precum unul şi nici unul şi altele asemenea, să nu nesocotiţi slava Treimii, să pricepeţi însă, prin asemenea cuvinte, deo­sebirea Acesteia faţă de fiinţa creată, aşa cum se spune şi în altă parte: Cine a cunoscut cugetul lui Dumnezeu? [Romani 11:34; Isaia 40:13). [...] Şi încă: Ci­ne cunoaşte cele ale omului decât duhid omului, care este în el? Aşa şi cele ale lui Dumnezeu, nimeni nu le-a cunoscut decât Duhul lui Dumnezeu [I Corinteni 2:11 ]. Şi, din nou, Fiul Care spune: Nimeni nu-L cunoaşte pe Fiul decât numai Tatăl, şi nimeni nu-L cunoaşte pe Tatăl decât numai Fiid [Luca 10:22], Cum tot aşa se spune şi aici: Căci nimeni nu L-a văzut pe Tatăl, în afară de Cel care este de la Tatăl; Acesta L-a văzut pe Tatăl [Ioan 6:46] ,"^[35]

3.   Slujitorul (gr. pais) cel ales [Isaia 43:10]

Voi sunteţi martorii Mei, zice Domnul, şi Sluga pe care am ales-o, ca să ştiţi, să credeţi şi să pricepeţi că Eu sunt: înainte de Mine n-a fost Dumnezeu şi nici după Mine nu va mai fi! [Isaia 43:10]

„Fie ca prin acest cuvânt: înainte de Mine n-a fost Dumnezeu şi nici după Mine nu va mai fi! [Isaia 43:10] - spune Sfântul Ilarie de Pictavium - să nu se înţeleagă nici un fel de învăţătură mincinoasă, cum că Fiul nu ar fi Dumne­zeu adevărat, pentru că, chipurile, după Dumnezeu nu mai poate să vină un

alt Dumnezeu. înţelesurile acestui cuvânt trebuie cercetate mai în adâncime.

Nimeni nu poate să ne înveţe mai bine despre Dumnezeu, decât Dumnezeu însuşi, iar Slujitorul Său I Se alătură, spre a da mărturie pentru noi că nu este alt Dumnezeu înainte de El, şi nici după El nu va mai fi altul. Propria Sa măr­turie despre Sine este, într-adevăr, de ajuns, însă El a adăugat totuşi mărturia Slujitorului Său, pe care El însuşi L-a ales. Aşa avem o singură mărturie, din partea a două persoane, că nu a fost Dumnezeu înainte de El. Primim aceas­tă mărturie ca adevărată, pentru că toate de la El sunt. De asemenea primim mărturia că nici după El nu va mai fi un alt Dumnezeu; însă nici una dintre acestea nu neagă faptul că Dumnezeu S-a născut din Sine, în trecut. Slujito­rul care ne vorbeşte era de faţă atunci, şi astfel poate să aducă mărturie pentru Tatăl; Slujitorul care S-a născut din seminţia pe care a ales-o Dumnezeu."^[36]

Sfântul Ioan Gură de Aur întreabă: „Ce pot să însemne cuvintele acestea? Căci dacă Fiul nu ar fi de o fire cu Tatăl, atunci Fiul ar fi un alt Dumnezeu; iar dacă nu ar fi împreună veşnic cu Tatăl, atunci ar fi după El; şi dacă nu ar fi purces chiar din firea Tatălui, atunci de bună seamă că ar fi fost făcut. [...] Spu­nând după Mine nu va mai fi Dumnezeu, El nu-L trece cu vederea pe Fiul, ci arată că după Mine nu va mai fi nici un idol Dumnezeu, deci nu spune că după Mine nu va fi Fiul [...]. Şi cum şi-ar putea cineva închipui că, de vreme ce El este viaţa [cf. Ioan 1:4], a fost vreodată un timp când El nu era? Cu toţii sun­tem de acord că viaţa este dintotdeauna, că este fără de început şi fără de sfârşit, mai cu seamă că El este cu adevărat viata, asa cum si este într-adevăr. Căci de ar fi fost o vreme când nu era viaţă, cum poate să fie viaţa altora, dacă El însuşi nu este?"^[37] Sfântul Ilarie de Pictavium este şi el de acord că fragmentul acesta se referă la distrugerea idolilor şi la faptul că idolii nu sunt dumnezei^[38].

4. Fiul Omului a fost trimis de către Tatăl [Isaia 48:13, 15]

Mana Mea a întemeiat pământul şi dreapta Mea a desfăşurat cerurile. Eu le chem şi iată, ele stau de faţă. [...] Eu, Eu am grăit şi l-am chemat, l-am adus şi l-am făcut să propăşească în calea lui [Isaia 48:13, 15].

Sfântul Ambrozie al Milanului tâlcuieşte spunând că din cuvântul acesta se adevereşte faptul că „El, Cel ce a făcut cerul şi pământul, spune despre Sine că este trimis de către Tatăl şi de către Duhul. Vezi bine că, aici, în cuvinte puţine se vorbeşte despre măreţia lucrării Sale, a Celui ce este trimis de către Tatăl..."^[39]

5- Tatăl grăieşte către Fiul [Isaia 49:5-6]

Şi acum Domnul Cel care M-a zidit din pântecele maicii Mele ca să-I slujesc Lui şi să întorc pe Iacov către El şi să strâng la un loc pe Israel — căci aşa am fost Eu cijistit în ochii Domnului şi Dumnezeul Meu fost-a puterea Mea — Mi-a zis: „Puţin lucru este să fii sluga Mea ca să aduci la loc seminţiile lui Iacov şi să întorci pe cei ce-au scăpat dintre ai lui Israel. Te voi face Lumina popoarelor ca să duci mântuirea Mea până la marginile pământului!" [Isaia 49:5-6]

Sfântul Irineu remarcă aici că Hristos redă cuvintele pe care I le adresea­ză Tatăl, la persoana întâi. „Aflăm de aici mai întâi că Fiul lui Dumnezeu este pre-existent, din aceea că Tatăl vorbeşte cu El şi în felul acesta îl descoperă oa­menilor încă dinainte de naşterea Lui. Apoi, aflăm că Fiul lui Dumnezeu tre­buia să Se facă Om, să Se nască din om şi că Dumnezeu însuşi îl plămădeşte în pântece, pentru ca naşterea Lui să fie de la Duhul Sfânt. Şi mai aflăm că El este Dumnezeul întregii creaţiuni şi Mântuitorul tuturor celor ce cred în El, fie iudei, fie dintre neamuri. Căci Israel este, în limba ebraică, numele popo­rului iudeu, de la patriarhul Iacov, care a şi fost cel dintâi care s-a numit Israel-, iar când spune popoare, se referă la toţi oamenii. Iar Fiul Se numeşte pe Sine Slujitor al Tatălui, pentru ascultarea pe care o împlineşte El faţă de Tatăl; de altfel, şi între oameni, orice fiu îi slujeşte tatălui său."^[40]

Sfântul Atanasie, la rândul său, spune că putem învăţa de aici că, în fapt, Cuvântul „nu se creează spre a fi, ci la început a fost Cuvântul [Ioan 1:1] şi du­pă aceea e trimis la făpturi şi la iconomia îngrijirii de ele. De fapt Cuvântul era pururea înainte de a fi făpturile. Deci nu era încă trebuinţă să fie creat El. Dar când s-au creat lucrurile şi s-a ivit după aceea trebuinţa lucrării de îndrep­tare a lor, atunci a primit poruncă şi Cuvântul să coboare la lucruri şi să Se fa­că asemenea lor. Aceasta ne-a arătat-o prin cuvintele M-a creat. Căci, voind să indice acelaşi lucru prin Prorocul Isaia, zice iarăşi: Şi acum, aşa zice Domnul, Cel ce M-a plăsmuit rob din pântece, ca să adun pe Iacov şi pe Israel la El. Adu- na-Mă-voi şi slăvi-Mă-voi înaintea Domnului [Isaia, 49, 5]. Iată că şi aici nu se plăsmuieşte spre a fi, ci spre a aduna seminţiile, care existau şi înainte de a fi plăsmuit Acesta. [...] Deci când la început era Cuvântul, lucrurile încă nu erau, precum am spus înainte; dar, după ce s-au făcut lucrurile şi trebuinţa a cerut, atunci s-a spus de El că S-a creat"¹

6. Iudeii nu înţeleg existenţa lui Dumnezeu-Tatăl

Sfântul Ilarie de Pictavium ne spune că „iudeii, neluând aminte la însem­nătatea tainelor încredinţate lor şi, prin urmare, necunoscând pe Fiul, s-au închinat lui Dumnezeu în chip nedesăvârşit, ca Dumnezeu, şi nu ca Tatălui; căci, dacă I s-ar fi închinat ca lui Dumnezeu şi Tatăl, atunci s-ar fi închinat şi Fiului. [...] Taina întrupării a întunecat ochii unora, care astfel nu L-au recu­noscut pe deplin"^[41].

PROROCII MESIANICE

Profetul Isaia a trăit cu aproximativ 700 de ani înainte de întruparea Dom­nului. Cele mai importante şi mai evidente prorocii ale lui Isaia se referă la: 1. întrupare; 2. Magi; 3. Fuga în Egipt; 4. Copilăria şi tinereţea Mântuitorului; 5. Venirea înainte-mergătorului; 6. Felul de a fi şi comportamentul Mântui­torului; 7. învăţătura Mântuitorului; 8. Minunile săvârşite de către Mântui­torul; 9. Hristos - Păstorul cel bun; 10. Duminica Floriilor; 11. Patimile; 12. Pogorârea la iad; 13. Biruinţa asupra morţii; 14. Ridicarea porţilor de aramă; 15. învierea morţilor; 16. Femeile purtătoare de mir; 17. înălţarea la ceruri; 18. împărăţia mesianică.

Astfel, Profetul Isaia vorbeşte despre toate aspectele importante legate de slava şi de lucrarea lui Iisus Hristos Domnul.

1. Întruparea

A. Înomenirea lui Dumnezeu [Isaia 40:5; 63:9]:

A.l. Şi se va arăta slava Domnului şi tot trupul o va vedea, căci gura Dom­nului a grăit [Isaia 40:5].

Sfântul Chiril al Alexandriei spune foarte concis că „sensul expresiei tot trupul va vedea slava Domnului [Isaia 40:5] este că toţi oamenii o vor vedea. Cel neschimbat păstrează în Sine ceea ce a fost, dar sub chipul şi sub înfăţişa­rea omenească, trup luând. Astfel, putem privi la El ca la un om, suferind cu noi împreună toate cele ce ţin de firea omenească şi împlinindu-le pe toate, după dreptate, spre izbânda lucrării Sale mântuitoare"^[42].

A.2. Şi El le-a fost izbăvitor în toate strâmtorările lor. Şi n-a fost un trimis şi nici un înger, ci faţa Lui i-a mântuit. Intru iubirea Lui şi întru îndurarea Lui El i-a răscumpărat, i-a ridicat şi i-a purtat în toată vremea de demult [Isaia 63:9].

Sfântul Irineu observă că „El însuşi trebuia să ne aducă binecuvântările"^[43]. Şi într-alt loc adaugă: „Şi, pentru ca să nu fie un om oarecare, Cel ce urma să ne mântuiască, nici unul lipsit de trup - căci îngerii sunt fără de trup -, Pro­rocul Isaia vesteşte spunând: Şi n-a fost un trimis şi nici un înger, ci faţa Lui i-a mântuit. Intru iubirea Lui şi întru îndurarea Lui El i-a răscumpărat... [Isaia 63:9]. El însuşi devine Om, ce poate fi văzut în trup..."^[44]

Sfântul Ciprian socoteşte şi el, la rândul său, că versetul acesta se referă la faptul că „Hristos, Domnul nostru, va să vină ca învăţător şi Mântuitor al neamului omenesc, nici trimis, nici înger, ci Domnul însuşi îi va izbăvi pe ei şi El însuşi îi va mântui... [cf. Isaia 63:8-9]"^[45].

B. Şi Isaia mai grăi către Ahaz: „ Cere un semn de la Domnul Dumnezeul tău, în adâncurile iadului sau în înălţimile cele de sus. " Şi a spus Ahaz: „Nu voi cere şi nu voi ispiti pe Domnul!" Şi a zis Isaia: „Ascultaţi voi cei din casa lui David! Nu vă ajunge să obosiţi pe oameni, de veniţi să obosiţi şi pe Dumnezeid meu?" [Isaia 7:10-13]

Sfântul Irineu explică astfel cuvântul profetului: „înălţimile cele de sus sau adâncurile cele de jos [cf. Isaia 7:11] se referă la cuvântul Apostolului: Cel ce S-a pogorât, Acela este Care S-a suit mai presus de toate [Efeseni 4:10]."^[46] In continuare, arată: „Atunci când spune: Ascultaţi voi cei din casa lui David! [Isaia 7:13], indică faptul că El avea să împlinească ceea ce Domnul Dum­nezeu îi promisese lui David, anume că Din rodul pântecelui tău voi pune pe scaunul tău [Psalm 131:11] un rege veşnic, iar Acesta este Cel ce Se va naşte din fecioară, El însuşi fiind astfel din seminţia lui David."^[47] La care adaugă: „Prin urmare El, Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru, Cuvântul Tatălui fi­ind şi Fiu al Omului, de vreme ce firea omenească a dobândit-o prin Maria - care era din neamul omenesc şi om ea însăşi -, Fiu al Omului S-a făcut. Pentru care Dumnezeu însuşi ne-a dat semn, din adâncurile cele de jos şi din înălţimile cele de sus, semn pe care omul nu l-a cerut, pentru că nici o minte omenească nu s-ar fi putut aştepta ca o fecioară să zămislească şi să dea naştere unui fiu, iar acest Fiu să Se numească Dumnezeu este cu noi şi să Se pogoare până la cele mai de jos ale pământului, în căutarea oii celei pier­dute - ceea ce ţinea de lucrarea Lui - si de aici să Se înalte la ceruri, dăruind Tatălui firea omenească, drept prinos al firii Sale, ca mărturie a învierii omului din morţi, dar şi întreg trupul - trupul fiecărui om aflat întru cele ale vieţii - la plinirea vremii, când răstimpul socotit pentru ispăşirea neas­cultării se va fi încheiat..."^[48]

Pentru aceasta Domnul meu vă va da un semn: lată, Fecioara (gr. „He Parthenos") va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel [Isaia 7:14].

Sfântul Ignatie Teoforul vorbeşte despre trei taine de o importanţă covâr­şitoare: Pururea fecioria Măriei, naşterea lui Hristos din Fecioară si moartea Domnului - care s-au săvârşit „în tăcerea lui Dumnezeu"^[49].

Sfântul Iustin observă că „în neamul lui Avraam, cel după trup, nimeni nu s-a născut si nimeni nu se zice că este născut dintr-o fecioară, decât numai acest Hristos al nostru, iar lucrul acesta este lămurit tuturor"^[50]. Insă oamenii au socotit de necrezut prorocia cu privire la modul cum va avea loc naşterea Domnului nostru Iisus Hristos - arată Sfântul Iustin; dar „cele socotite de că­tre oameni de necrezut şi cu neputinţă, pe acestea Dumnezeu le-a vestit de mai înainte, prin Duhul cel profetic, că se vor întâmpla, în aşa fel ca, atunci când se vor întâmpla să nu mai fie de necrezut, ci să fie crezute prin faptul că ele au fost spuse de mai înainte. [...] Cuvintele Iată Fecioara în pântece va lua, nu înseamnă că Fecioara va concepe ca urmare a unei împreunări omeneşti; căci dacă ar fi avut loc o împreunare omenească, cu orişicine, ea nu ar mai fi fost fecioară; ci puterea lui Dumnezeu venind asupra Fecioarei o a umbrit şi a făcut-o, deşi era fecioară, să poarte în pântece. [...] Prin Duhul deci şi prin puterea cea de la Dumnezeu, nu este îngăduit să înţelegem altceva decât pe Cuvântul, Care este primul născut al lui Dumnezeu, aşa cum Moise, profetul cel mai înainte amintit, a arătat [cf. Facerea 49:10]. Şi Acesta, venind asupra Fecioarei şi umbrind-o, a lăsat-o însărcinată, nu ca urmare a vreunei împere­cheri omeneşti, ci prin puterea lui Dumnezeu"^[51].

Sfântul Irineu, vorbind despre aceste semne, formulează o întrebare pentru cei neîncrezători: „Dar ce lucru însemnat poate să fie în aceasta, ca o fecioară să ia în pântece de la un bărbat şi să zămislească - dacă acest lucru se întâmplă oricărei femei care naşte prunc? Dar, pentru că şi cei dintre oameni care nu au fost chemaţi dintru început la mântuire urmau să fie chemaţi, cu ajutorul lui Dumnezeu, tot aşa s-a făcut ca o fecioară, care nu putea să nască, totuşi cu

puterea lui Dumnezeu a născut. Prin aceasta Dumnezeu ne-a dat semn, daromul nu l-a înţeles."^[52]

Sfântul Irineu formulează şi unele critici la adresa traducătorilor acestui verset, numindu-i pe aceia dintre ei care încercaseră să alcătuiască versiuni di­ferite drept „fară de ruşine şi plini de slavă deşartă". La care adaugă: „Cu multă purtare de grijă ne vorbeşte Duhul Sfânt, prin naşterea lui Dumnezeu din Fe­cioara, despre esenţa Sa fiinţială, anume că este Dumnezeu (fapt indicat prin numele de Emanuel). [...] Domnul i-a făgăduit lui David că din rodul pântecelui său se va ridica un rege [cf. Psalm 131:11], ceea ce este mai apropiat de naşterea din fecioară. Căci nu spune rodul şalelor, nici rodul rărunchilor — ex­presii uzuale când se vorbeşte despre bărbaţi care aduc pe lume prunci. Prin felul cum este exprimată făgăduinţa aceasta, Scriptura exclude, aşadar, orice amestec de parte bărbătească. [...] Dar Scriptura foloseşte aici expresia rodul pântecelui tocmai pentru a sublinia naşterea Domnului din Fecioara Maria, aşa după cum Elisabeta, plină de Duh Sfânt, mărturiseşte despre Maica Dom­nului: Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău [Luca 1:42]; Duhul Sfânt, adresându-Se celor ce au urechi de auzit şi vor să audă, spune prin aceasta că făgăduinţa dumnezeiască despre ridicarea unui Rege din rodul pântecelui s-a împlinit prin naşterea din Fecioară, adică din Maria. Prin urmare, cei ce schimbă cuvântul acesta al lui Isaia: Fecioara va lua în pântece, tălmăcindu-1 prin tânăra femeie va lua în pântece şi apoi susţin că Domnul Hristos Iisus a fost fiul lui Iosif, să facă bine şi să schimbe, de pot, şi făgăduinţa făcută lui David, atunci când Domnul Dumnezeu S-a legat faţă de acesta că din rodul pântecelui său Se va ridica împăratul Hristos. Dar ei nu înţeleg legătura aceasta, altfel s-ar fi gândit şi ei să modifice la fel şi făgăduin­ţa lui David."^[53]

Sfântul Atanasie, tratând despre Isaia 7:14, întreabă: ce altceva poate să în­semne aceasta „decât a vesti că S-a făcut om?"^[54] Totodată, Sfântul Atanasie evi­denţiază umanitatea Fecioarei: „Iar Gavriil e trimis la ea nu pur şi simplu, ca la o fecioară, ci ca la o fecioară logodită cu bărbat [Luca 1:27], ca din logodnă să se arate că Maria a fost cu adevărat om."^[55] în alt loc, el remarcă faptul că „toa­tă Scriptura e plină de mărturii ce resping necredinţa iudeilor. Căci care din­tre drepţii şi sfinţii proroci şi patriarhii înfăţişaţi în Dumnezeieştile Scripturi a avut parte de naşterea din fecioară? Sau care femeie şi-a ajuns sieşi, ca să dea naştere vreunui om fa.ră de bărbat? [...] Cine s-a născut numai din fecioară? De aceea a avut atâta grijă prorocul să însemneze aceasta"^[56].

Sfântul Chiril al Ierusalimului respinge şi el, la rândul său, concepţia iu­deilor cum că „nu este scris Fecioară, ci tânără". Sfântul Chiril argumentează astfel: „Chiar dacă accept afirmaţia lor, tot găsesc adevărul. Ei trebuie între­baţi: Când strigă după ajutor o fecioară care este pe cale de a fi siluită: după ce a fost siluită sau înainte de a fi siluită? Dacă în altă parte Scriptura spune: a strigat tânăra şi nu era cine să o ajute [Deuteronom 22:27], oare nu tot des­pre o fecioară vorbeşte? Dar ca să afli mai lămurit că în Dumnezeiasca Scrip­tură cuvântul tânără este folosit ca sinonim pentru fecioară, citeşte cum spune Cartea Regilor despre Abişag Sunamiteanca: Era tânără, frumoasă foarte Abişag Sunamiteanca [III Regi 1:4], Şi este recunoscut de toţi că a fost aleasă o fecioa­ră, spre a fi dusă lui David."^[57]

Fericitul Ieronim susţine: „Faptul că o fecioară [cf. Isaia 7:14] a luat în pân­tece şi a zămislit şi a născut prunc, despre Care prorocul ne mai spune că stă­pânirea Sa este pe umărul Lui şi-L vor numi: Sfetnic minunat, Dumnezeu tare, Părintele veciniciilor [Isaia 9:6 Vulgata], înseamnă că de-acum legătura bleste­mului s-a desfăcut. Moartea a venit prin Eva, iar viaţa a venit prin Maria. Ast­fel, darul fecioriei a dobândit o cinste şi mai mare între femei."^[58]

Abordând această chestiune în polemicile sale cu învăţaţii iudei, Fericitul Ieronim afirmă: „Isaia ne dezvăluie taina credinţei şi a nădejdii noastre: Iată, Fecioara va rămâne însărcinată, va naşte un fiu, şi-i va pune numele Emanuel [Isaia 7:14 Vulgata]. Am cunoştinţă de faptul că iudeii obişnuiesc să obiecteze cu referire la locul acesta, spunând că în limba ebraică termenul almah nu în­seamnă fecioară, ci femeie tânără. Şi, la drept vorbind, o fecioară este desemna­tă corect prin cuvântul bethulah - însă, pe de altă parte, o femeie tânără nu va fi chemată nicicând almah, ci întotdeauna naarah. Ce semnificaţie are, aşadar, termenul almah? Cuvântul acesta se referă la o femeie care îşi păstrează fecio­ria ca pe o taină, prin urmare nu este vorba despre o fecioară pur şi simplu, ci o fecioară şi ceva în plus, căci nu orice fecioară păstrează taina asupra stă­rii ei trupeşti şi nici nu se fereşte de privirile bărbăteşti. Iată de pildă Rebecca,referitor la curăţia ei cu totul ieşită din comun, şi pentru că ea preînchipuie Biserica, pe care o reprezintă tocmai prin fecioria ei, este prezentată în Cartea Facerii ca almah, şi nu ca betulah [cf. Facerea 24:42 sq.]. [...] Când se vorbeşte despre fecioara care vine la fântână să scoată apă, cuvântul ebraic folosit este almah, adicăfecioară care trăieşte în singurătate, păzită fiind de către părinţii ei cu cea mai mare grijă. Iar dacă lucrurile nu sunt aşa cum le prezintă aceştia,

să facă bine vreunul dintre ei si să-mi arate unde anume se foloseste cuvântul acesta cu referire la o femeie măritată. Atunci, îmi voi recunoaşte ignoranţa. Iată, Fecioara va rămâne însărcinată şi va naşte un fiu. Dacă fecioria nu ar fi mai presus decât starea omului căsătorit, de ce atunci nu a ales Duhul Sfânt o femeie măritată sau o văduvă?"^[59]

Sfântul Ioan Gură de Aur, analizând cuvântul „fecioara" aşa cum apare acesta tradus în Septuaginta, formulează următorul răspuns la adresa critici­lor: „Ni se pun înainte alţi traducători ai Scripturii, care spun că Isaia n-a zis: Fecioara va avea în pântece, ci: Tânăra va avea în pântece. Acestei obiecţii voi răspunde mai întâi aşa: textul Septuagintei este mai vrednic de credinţă de­cât al tuturor celorlalte traduceri ale Vechiului Testament. Cei care au tradus Vechiul Testament după venirea lui Hristos, rămânând iudei, pot fi pe bu­nă dreptate bănuiţi că intenţionat au tradus greşit prorociile, din ură faţă de Hristos. Cei şaptezeci însă au tradus Vechiul Testament cu mai bine de o su­tă de ani înaintea venirii lui Hristos si au fost mulţi la număr, asa că nu li se poate aduce o astfel de bănuială; ei sunt mai vrednici de credinţă atât pentru timpul când au făcut traducerea, cât şi pentru mulţimea traducătorilor şi pen­tru acordul dintre ei la facerea traducerii. Dar chiar dacă iudeii aduc mărturia celorlalte traduceri ale Vechiului Testament, încă şi atunci biruinţa va fi tot de partea noastră. Scriptura obişnuieşte să dea numele de tinereţe şi fecioriei, şi face asta nu numai când e vorba de femei, ci si când e vorba de bărbaţi: Tine­rii şi fecioarele, spune psalmistul, bătrânii cu cei mai tineri [cf. Psalm 148:12]. Iar în alt loc, unde este vorba de siluirea unei fete, Scriptura spune: Dacă va striga tânăra [cf. Deuteronom 22:27], adică fecioara. Dar şi cuvintele din tex­tul lui Isaia, aflate înaintea cuvintelor spuse de înger lui Iosif, sprijină ideea că în această prorocie este vorba despre o fecioară. Profetul Isaia n-a spus numai: lată, Fecioara va avea în pântece [Isaia 7:14], ci mai înainte a spus: Iată, însuşi Domnul va da vouă semn şi apoi a adăugat: Iată, Fecioara va avea în pântece. Dacă aceea care avea să nască n-ar fi fost fecioară, dacă avea să nască pe teme­iul legii căsătoriei, ce semn ar mai fi naşterea? Semn se dă numai atunci când trebuie să se întâmple ceva ce depăşeşte ceea ce se petrece de obicei, când se întâmplă ceva străin, ceva neobişnuit. Altfel cum ar mai putea fi semn?"^[60]

Numirea de „Dumnezeu" nu este mai presus decât numirea de „Domn", după cum numirea ca „Domn" nu este cu nimic inferioară numirii de „Dum­nezeu". într-altă parte, Sfântul Ioan Gură de Aur explică aceasta după cum urmează: ,Aşa aţi auzit, că Tatăl este numit Domn\ să vă arătăm acum şi cum este numit Fiul, Dumnezeu-. Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel, care se tâlcuieşte: Cu noi este Dumnezeu [Isa­ia 7:14; Matei 1:23]. Vezi cum, pe de-o parte, numele de Domn este folosit pentru Tatăl, iar, pe de altă parte, numele de Dumnezeu este folosit pentru Fi­ul? Căci, aşa cum acolo se spunea că Să cunoască ei că numele Tău este Dom­nul [Psalm 82:12], în acelaşi chip se spune aici: vor chema numele lui Emanuel [Isaia 7:14], Şi iarăşi: Prunc s-a născut nouă, un Fiu s-a dat nouă şi se cheamă numele Lui: înger de mare sfat, Dumnezeu tare, biruitor [Isaia 9:5]. Ia aminte laolaltă cu mine la înţelegerea de care dau dovadă prorocii şi la înţelepciunea lor duhovnicească. Vezi că ei nu au spus pur şi simplu Dumnezeu, ci, pentru a nu se socoti că se vorbeşte despre Tatăl, au amintit mai întâi de iconomia întrupării. Fiindcă e foarte clar că Tatăl nu S-a născut din Fecioară, nici nu a devenit vreodată copil."^[61]

Dar Domnul nostru Iisus Hristos nu a fost chemat cu numele de Emanu­el nici de către ucenicii Săi, nici de către cei apropiaţi, nici de către potriv­nici. „Va fi rostit oare Isaia o prorocie mincinoasă?" - se întreabă Sfântul Ioan Gură de Aur. De bună seamă că nu, răspunde el şi continuă explicând: „Nu­mele acesta este în realitate o expresie menită să vădească esenţa evenimentu­lui întrupării Domnului, anume că de aci înainte Dumnezeu este cu noi, aşa după cum se tâlcuieşte Emanuel. Adeseori prorocii procedează în felul acesta, într-adevăr, Hristos trebuie să poarte titlul de Emanuel, chiar dacă El nu aşa Se numeşte. Faptele sunt aici grăitoare."^[62]

Vasile Monahul şi făcătorul de canoane lămureşte chestiunea aceasta, precum şi cea a înrudirii cu seminţia lui David, într-un imn închinat praznicului Intrării în Biserică a Maicii Domnului: „Proroace Isaia, proroceşte nouă, care este Fe­cioara [cf. Isaia 7:14-15] ce are în pântece? Ceea ce din rădăcina Iudei a odrăslit şi s-a născut din David împăratul, din sămânţă sfântă, rod binecuvântat."^[63]

Sfântul Iosif din Tesalonic măreşte şi el pe Născătoarea de Dumnezeu în cuvinte precum acestea: „Zămislind în chip neînţeles pe Dumnezeul tuturor, în pântecele tău, Fecioară-maică, L-ai născut mai presus de cuget şi de cu­vânt, rămânând fecioară, ca şi mai înainte de naştere, dumnezeiască-Mireasă [Isaia 7:14]."' Despre fecioria nestricată înainte de naştere, în timpul naşte­rii şi după naştere, Sfântul Iosif din Tesalonic spune: „Pe tine, Fecioară, ceea ce singură ai născut şi ţi-ai păzit pântecele nestricat, te lăudăm, curată [Isa­ia 7:14] ."^[64] Tot aşa, preaslăvind naşterea feciorelnică, cântăm: „Fecioară du­pă naştere te lăudăm pe tine, Fecioară şi Maică te mărim pe tine, una curată, dumnezeiască Mireasă-Fecioară; că din tine S-a întrupat cu adevărat Dumne­zeu, înnoindu-ne pe noi."^[65] De asemenea, binevestind întruparea cea mântui­toare a Domnului şi Dumnezeului nostru, Sfântul Teodor, probabil Studitul (759-826), cântă: „Fecioara în pântece Te-a zămislit, Doamne, şi Te-a născut pe Tine, Emanuel [cf. Isaia 7:14]; că ai ieşit spre mântuirea poporului Tău, ca să mântuieşti pe unşii Tăi, Iubitorule de oameni."^[66]

C. Naşterea fără dureri a Fecioarei de Dumnezeu Născătoare

înainte de a se zvârcoli în dureri de naştere, ea a născut; înainte de a simţi chi­nul, ea a născut un fiu [Isaia 66:7].

„Profetul Isaia, spune Sfântul Irineu, proroceşte aici despre mirabila naşte­re a Mântuitorului din Fecioară."^[67]

Sfântul Ioan Damaschin ne înştiinţează că Mântuitorul „S-a născut potrivit legii naşterii, dar mai presus de natura naşterii. Se naşte fără de Tată, din feme­ie şi fără de mamă din Tată. Potrivit legii naşterii, pentru că S-a născut prin fe­meie; mai presus de natura naşterii, pentru că S-a născut fără Tată; potrivit legii naşterii, pentru că S-a născut la timpul sorocit naşterii — căci Se naşte când a împlinit nouă luni şi trece în a zecea - mai presus de legea naşterii, căci S-a năs­cut fără să pricinuiască durere. într-adevăr, aceleia căreia nu i-a precedat plăce­rea nu i-a urmat nici durerea, potrivit cuvintelor profetului: înainte de a simţi dureri, a născut [Isaia 66:7]. [...] S-a născut din ea Fiul întrupat al lui Dumne­zeu. Nu s-a născut om purtător de Dumnezeu, ci Dumnezeu întrupat"^[68].

D. Cartea pecetluită — Născătoarea de Dumnezeu

Drept aceea orice descoperire este pentru voi ca graiurile dintr-o carte pecetlu­ită. Dacă Le dai cuiva care ştie carte şi-i zici: „ Citeşte!", el îţi răspunde: „Nu pot, căci ea este pecetluită!" [Isaia 29:11]

Sfântul Hipolit remarcă faptul că „toate cele arătate din vechime în Lege şi în Proroci erau pecetluite şi astfel necunoscute oamenilor, după cum Isaia însuşi mărturiseşte [cf. Isaia 29:11]. Aşadar era de trebuinţă ca lucrurile grăite în vechime de către proroci să fie pecetluite pentru farisei, care credeau că în­ţeleg în chip desăvârşit litera Legii, şi să se deschidă celor credincioşi. Prin ur­mare, cele ce mai înainte fost-au pecetluite, acum, prin harul lui Dumnezeu, se fac cunoscute sfinţilor"^[69].

Ce semnificaţie are cartea pecetluită? Fecioara Maria. Să ne plecăm urechea la cele spuse de către imnografii Bisericii. Astfel, cu ocazia Praznicului Zămis­lirii Născătoarei de Dumnezeu, cântăm: „Cartea de care a prorocit prorocul, cea pecetluită cu Dumnezeiescul Duh, în pântecele său cuprinzându-o Ana, tuturor a strigat: Pre ceea ce toate Scripturile mai înainte o a arătat, o măresc eu odrăslindu-o astăzi."^[70]

La Inainte-prăznuirea Naşterii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, Sfân­tul Iosif Imnograful o preamăreşte pe Maica Domnului astfel: „Dumnezeies­cul proroc mai înainte te-a scris prea arătat pre tine, carte nouă, întru care, cu degetul Tatălui, Cuvântul era să Se scrie, Fecioară, în cartea vieţii scriind pre toţi cu bunătatea, pre cei ce se supun Lui."^[71] Şi încă: „Ceea ce închipuia cartea cea pecetluită, acum se naşte, care a o citi nicicum nu poate omul, prin legea firii; care se păzeşte spre lăcaşul Cuvântului; precum mai înainte au arătat căr­ţile grăitorilor de Dumnezeu cu Duhul."^[72]

Sfântul Atanasie, patriarhul Constantinopolului, într-una dintre alcătu­irile sale spune: „Bucură-te, cartea cea vie a lui Iisus Hristos Domnul!"^[73] Iar în imnul-acatist o preamărim: „Pre tine, cartea lui Hristos cea însufleţită, pe­cetluită cu Duhul..."^[74] Vom încheia cu un imn al Sfântului Ioan, mitropolitul evhaitenilor, şi, cu el împreună, îi cerem Maicii Domnului neclintită ocrotire: „Pe tine, cartea lui Dumnezeu cea pecetluită, avându-te ca pe o pecete dum­nezeiască, te pun mai presus de toate cântările, Fecioară..."^[75]

E. Boul îşi cunoaşte stăpânul şi asinul ieslea domnului său, dar Israel nu Mă cunoaşte; poporul Meu nu Mă pricepe [Isaia 1:3].

Fericitul Ieronim, abordând subiectul Naşterii Domnului, spune: „Şi a năs­cut pe Fiul său, Cel Unul-Născut şi L-a înfăşat şi L-a culcat în iesle, căci nu mai era loc de găzduire pentru ei [Luca 2:7]. Maica Domnului L-a culcat în iesle, Iosif nu a cutezat să se atingă de El, căci ştia că nu de la el era. Minunându-se, Iosif se bucura de El, dar nu cuteza să se atingă de Fiul. Maica Domnului L-a culcat într-o iesle, dar de ce o iesle? Pentru ca să se împlinească prorocia lui Isaia: Boid îşi cunoaşte stăpânul şi asinul ieslea domnului său [Isaia 1:3]. Iar în alt loc se spune: Oameni şi dobitoace vei izbăvi, Doamne [Psalm 35:6]. De eşti om, mănâncă pâine; de eşti dobitoc, vino la iesle."^[76]

E Căci Prunc s-a născut nouă, un Fiu s-a dat nouă, a Cărui stăpânire e pe umărul Lui şi se cheamă numele Lui: înger de mare sfat, Sfetnic minunat [Isaia 9:5]. înger de mare sfat, Sfetnic minunat, Dumnezeu tare, biruitor, Domn al pă­cii [In textul alexandrin, Isaia 9:6].

Sfântul Iustin consideră că versetul acesta „aminteşte de puterea crucii, pe care, atunci când a fost răstignit, Şi-a pus umerii Săi"^[77]. Iar în altă scriere afirmă că „Isaia, când L-a numit: înger de mare sfat, oare nu a vestit el de mai înain­te că, venind în lume, El avea să fie învăţător al lucrurilor pe care va avea să le propovăduiască? Căci toate lucrurile mari pe care le-a gândit Tatăl, cu privire la toţi oamenii care au fost şi vor fi plăcuţi Lui, ca şi cu privire la oamenii care singuri s-au îndepărtat de la El, El singur le-a propovăduit, în chip deschis"^[78].

„îngerul de mare sfat al Tatălui, învaţă Sfântul Irineu, este Fiul lui Dumne­zeu, Iisus Hristos, Cel mai înainte vestit de proroci, Care din rodul trupului lui David s-a chemat Emanuel, prin mijlocirea Căruia Domnul Dumnezeu a răsărit Odrasla [cf. Zaharia 6:12], pe Cel drept Care a ridicat putere de mântu­ire în casa lui David şi a făcut răscumpărare casei lui Iacov [cf. Luca 1:68-69] ."^[79]Pe lângă aceasta, Sfântul Irineu mai spune că a Cărui stăpânire epe umărul Lui trebuie înţeles în sens alegoric, ca desemnând în fapt Crucea pe care El a pur­tat-o în spate când a fost răstignit; „căci ceea ce a fost şi este de ruşine pentru El şi pentru noi, Crucea, este puterea stăpânirii Sale, este semnul împărăţiei. Şi este numit înger de mare sfat şi Sfetnic minunat, trimis al Tatălui, care ne-a fost vestit."^[80] Şi în acestea, Sfântul Ciprian întăreşte: „în Patimile Mântuitorului şi în semnul Sfintei Cruci este toată virtutea şi toată puterea."^[81]

Sfântul Irineu mai evidenţiază şi faptul că „Isaia îl numeşte Sfetnic minunat al Tatălui, arătând prin aceasta că Tatăl lucrează împreună cu El întru toate, după cum bine ştim din cea dintâi dintre cărţile lui Moise, unde se spune: Şi a zis Dumnezeu: Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră... [Fa­cerea 1:26] Din aceasta se vede aici lămurit faptul că Tatăl Se adresează Fiu­lui ca unui Sfetnic minunat. Totodată, pentru noi El este şi un înger de mare sfat, care ne povăţuieşte, fară a ne constrânge în vreun fel sau altul, la fel ca şi Dumnezeu, să ne lepădăm de neştiinţă, să ne îndepărtăm de greşeale, să ne împărtăşim din cunoaşterea lui Dumnezeu, să venim la adevăr, să aruncăm de la noi toată stricăciunea şi să dobândim curăţia"^[82].

Sfântul Ilarie de Pictavium afirmă: „Nimeni nu a dobândit învăţătură până acolo încât să cunoască mintea lui Dumnezeu, nimeni, fără numai de către Fiul, nu a primit îngăduinţa de a sta la sfat cu El. însă aceasta ni se potriveşte nouă, oamenilor, nu Lui, Cel prin Care toate sunt, îngerul de mare sfat [Isaia 9:6], Care a spus: Nimeni nu cunoaşte pe Fiul, decât numai Tatăl, nici pe Tatăl nu-L cunoaşte nimeni, decât numai Fiul şi cel căruia va voi Fiidsă-i descopere [Matei 11:27]."^[83]

Sfântul Ambrozie al Milanului opinează că, aici, „cuvântul Prunc indică vârsta, iar Fiu indică deplinătatea dumnezeirii: zămislit din Fecioara Maria, născut din Tatăl - o singură Persoană [...]. Să nu te gândeşti că sunt două, ci una singură. Căci unul este Fiul lui Dumnezeu, atât născut din Tatăl, cât şi zămislit din Fecioara..."^[84]

într-un alt comentariu, Sfântul Ambrozie face următoarea observaţie: „Umărul Şi l-a plecat spre lucrare, adică pe Sine însuşi S-a plecat sub Cruce, spre purtarea păcatelor noastre. Pentru aceasta spune prorocul: a Cărui stăpâ­nire e pe umărul Lui [Isaia 9:5]. Aceasta înseamnă că mai presus de Patima su­ferită în trupul Său este puterea dumnezeirii Sale, dar şi la Crucea care se înal­ţă prin trupul Său. Prin urmare, El Şi-a plecat umărul, pogorându-Se până la pământ, răbdător în chinuri şi supărări, spre răscumpărarea fărădelegilor, slă­biciunilor şi păcatelor noastre [cf. Isaia 53:3-5]."^[85]

Sfântul Ioan Gură de Aur întăreşte că „nimeni nu ar spune acestea cu re­ferire la un om de rând - aceasta este limpede până şi celor ce doresc cu tot dinadinsul să demonstreze cât pot fi ei de tari în cerbicie. Nici un om, de la începutul timpurilor şi până astăzi, nu a fost numit Dumnezeu Preaînalt, nici Părinte al creaţiunii, nici Tată al celor ce vor să fie, nici împărat al păcii"'. Re- ferindu-se la numirea înger de mare sfat, acelaşi tâlcuieşte: „Este o numire atri­buită Fiului lui Dumnezeu, pentru toate lucrurile pe care El le învaţă, dar mai cu seamă pentru faptul că El face cunoscut oamenilor pe Tatăl, după cum în­suşi a mărturisit: Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume [Ioan 17:6] ."^[86]

în Omiliile despre necunoaşterea lui Dumnezeu, Sfântul Ioan Gură de Aur precizează: „Chiar dacă Sfântul Pavel pare a dori să sugereze că Tatăl nu are trebuinţă de nici un sfetnic [cf. Romani 11:34; Isaia 40:13], prorocul arată to­tuşi că Unul-Născut este egal în cinstire cu Tatăl. Pentru aceasta, în textul din Cartea Facerii, Dumnezeu nu a spus: Fă asta, Fă cealaltă - ci a spus Să facem... [cf. Facerea 1:26]. Căci Fă asta, Fă cealaltă sunt, din punctul nostru de vede­re, cuvinte de poruncă adresate unui simplu slujitor."^[87]

Dar cine este Pruncul acesta, Care ni S-a născut nouă? Imnele Bisericii răs­pund după cum urmează: „Cel ce eşti mai mare între proroci Isaie, veseleş- te-te. Căci Fecioara, pentru care ai prorocit, în pântece zămisleşte pre înge­rul sfatului celui mare [cf. Isaia 9:5]"^[88] - cântă Sfântul Teofan. Sfânta Biserică mai intonează şi această alcătuire: „Dumnezeu fiind al păcii, Tatăl îndurărilor, prin îngerul sfatului Tău celui mare [cf. Isaia 9:5] dăruindu-ne pace, L-ai tri­mis nouă. Deci povăţuiţi fiind la lumina cunoştinţei de Dumnezeu, de noapte mânecând, Te slăvim pre Tine, iubitorule de oameni."^[89]

G. O Mlădiţă va ieşi din tulpina lui lesei şi un Lăstar (gr. anthros, „floare") din rădăcinile lui va da [Isaia 11:1],

Sfântul Iustin ne descoperă faptul că Hristos S-a născut „prin puterea lui Dumnezeu, dintr-o fecioară care se trăgea din seminţia lui Iacov, cel ce a fost părintele lui Iuda, care, aşa cum am văzut, a fost strămoşul iudeilor. Cât pri­veşte pe lesei, care de-a lungul generaţiilor a fost fiul lui Iacov şi al lui Iuda, el a fost, la rândul lui, protopărintele lui Hristos"^[90].

Sfântul Irineu formulează: „Prin aceasta spune că provine din ea, care des­cinde din David si din Avraam. Căci lesei a fost din seminţia lui Avraam si tatăl

lui David; urmaşa care L-a zămislit pe Hristos, Fecioara, a devenit astfel Mlădi­ţă. Moise, la vremea sa, a săvârşit minuni înaintea lui Faraon cu un toiag prove­nit dintr-o mlădiţă; şi la alte neamuri toiagul este semnul stăpânirii. Iar cuvân­tul Lăstar st referă la trupul Său, căci din mugur şi din Duh S-a făcut."^[91]

Sfântul Efrem, analizând cuvântul Evangheliei care spune: Nazarinean Se va chema [Matei 2:23], atenţionează că, în limba ebraică, cuvântul nezer sau neser înseamnă „sceptru". Şi apoi explică: „Profetul II numeşte nazarinean, pentru că El este Fiul Sceptrului; şi cum este născut în Nazaret, evanghelistul consemnează prorocia aceasta."^[92]

Sfântul Ambrozie al Milanului arată: „Lăstarul ieşit din tulpină este lucra­rea Duhului — mă refer la lăstarul despre care se proroceşte: O Mlădiţă va ieşi din tulpina lui lesei şi un Lăstar din rădăcinile lui va da [Isaia 11:1]. Tulpina patriarhului lesei este neamul evreiesc, Maria Fecioara este Mlădiţă, iar Hris­tos este Lăstarul Măriei, gata să răspândească mireasma bine-plăcută a credin­ţei peste lumea întreagă, înflorind din pântecele Fecioarei, după cum El însuşi ne descoperă: Eu sunt narcisul din câmpie, sunt crinul de prin vâlcele [Cântarea Cântărilor 2:1]."^[93]

Sfântul Ioan Gură de Aur remarcă: „Isaia a prorocit că Cel ce va să vină va veni nu doar din seminţia, ci chiar din casa lui lesei [cf. Isaia 11:1]. Căci profetul nu vorbeşte aici doar despre tulpină, ci despre Hristos şi despre îm­părăţia Sa. Cuvintele ce urmează sunt elocvente cu privire la faptul că Isaia a spus: O Mlădiţă va ieşi..., la care adaugă: şi Se va odihni peste El Duhul lui Dumnezeu, duhul înţelepciunii şi al înţelegerii [Isaia 11:2]. Nici un om de pe faţa pământului, oricât de lipsit de raţiune ar fi, nu ar putea spune că Duhul lui Dumnezeu S-a pogorât peste o tulpină de lemn. Este evident că harul Du­hului s-a pogorât în acel templu neprihănit al Duhului. Din acest motiv, Isaia nu a spus că urmează să vină, ci a spus că Se va odihni^[94] peste El, căci după ce Duhul Se va fi pogorât, El nu a mai plecat, ci a rămas acolo. Aceasta lămureş­te Sfântul Ioan Evanghelistul, când citează cuvintele Botezătorului: Am văzut Duhul coborându-Se, din cer, ca un porumbel şi a rămas peste El [Ioan 1:32]."^[95]

Fericitul Ieronim, un specialist în tainele Scripturii şi bun cunoscător al limbii evreieşti, face următoarea observaţie: „Evanghelistul scrie că venind [Iosif] a locuit în oraşul numit Nazaret, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin proroci, că [El, Hristosul] Nazarinean Se va chema [Matei 2:23]. Dar ce în­seamnă oare cuvintele acestea? Vedem bine că ele apar şi în Cartea lui Isaia [Isaia 1:1]. Căci acolo unde noi citim şi traducem că o Mlădiţă va ieşi din tul­pina lui lesei şi un Lăstar din rădăcinile lui va da, în limba ebraică textul sună aşa: O Mlădiţă va ieşi din tulpina lui lesei şi un Nazarinean din rădăcinile lui va ieşi"^[96] într-o altă epistolă, Fericitul Ieronim notează că „Nazaret, după cum numele însuşi o spune, este floarea Galileii"^[97]. Iar în alt loc, tot Fericitul Iero­nim afirmă că „tulpina este Maica Domnului - simplă, curată, neprihănită, netrăgând nici o sevă de viaţă din afară, dar rodind în singurătate, asemenea cu însuşi Dumnezeu. Floarea acestei tulpini este Hristos, Care mărturiseşte despre Sine: Eu sunt narcisul din câmpie, sunt crinul de prin vâlcele [Cântarea Cântărilor 2:1]"^[98].

Sfântul Leon cel Mare (t 461), papă al Romei, scrie: „Fără îndoială că prin tulpină înţelegem că se rosteşte o prorocie despre Maria Fecioara, care a ieşit din seminţia lui lesei şi a lui David şi a luat în pântece de la Duhul Sfânt şi a adus pârgă de rod în trup omenesc, devenind fecioară şi maică."^[99]

Majoritatea imnografilor Bisericii sunt de acord cu ideea că Maria, Născă­toarea de Dumnezeu, este desemnată aici prin tulpină, al cărei rod este Mân­tuitorul Iisus Hristos. Astfel, la Sfântul Andrei Criteanul găsim următoarea alcătuire: „Ană, de Dumnezeu înţelepţită, odrăslit-ai din pântece mai presus de nădejde şi din făgăduinţă, floare de pom fecioresc şi frumuseţea curăţiei cea de Dumnezeu crescută. Pentru aceasta, pre tine toţi, ca pe rădăcina vieţii noastre şi maică a Maicii Stăpânului, te fericim."^[100] La praznicul Zămislirii Mai­cii Domnului, cântăm: „Ceea ce a răsărit din rădăcina lui David şi a lui lesei, Ana, acum începe a odrăsli toiagul cel dumnezeiesc, care a odrăslit floarea cea tainică, pre Hristos, Ziditorul tuturor."^[101] Iar la naşterea ei rostim: „Astăzi să se veselească cetele îngerilor, cu cântări să dănţuiască cei din Adam; că s-a născut toiagul, cel ce a răsărit floare pre Hristos, unul Mântuitorul nostru."^[102] Apoi, cu ocazia praznicului Intrării în Biserică, Vasile Monahul, făcătorul de canoane,ne povăţuieşte să ne rugăm aşa: „Laudă-se sfinţii, David şi lesei şi Iuda se cin­stesc. Că din rădăcina lor a odrăslit rod Curata Fecioara, din care S-a născut Dumnezeu Cel înainte de veci."^[103] Sfântul Cosma este în armonie cu aceasta, la praznicul Naşterii Domnului cântând: „Toiag din rădăcina lui lesei şi floare dintr-însul, Hristoase, din Fecioară ai odrăslit..."^[104]

Sfântul Teodor Studitul valorifică tema toiagului atât când vorbeşte despre Mântuitorul, cât şi atunci când se referă la Maica Domnului: „Pe tine, ceea ce ai odrăslit toiag..."^[105] într-un alt imn: „[...]Isaia Te-a numit toiag odrăslit, cel din rădăcina lui David."^[106] Aici o numeşte pe Maica Domnului rădăcină: „Fecioa­ră, Maică preacurată, rădăcina lui lesei, din care a răsărit Hristos, floarea..."^[107]Tot aşa, în imnul următor: „[...]pre viţa cea cu bun rod sădită în pântecele său, din care a înflorit strugurul cel copt, carele ne izvorăşte nouă din destul vinul nemuririi..."^[108]

în majoritatea cazurilor^[109], Mântuitorul Hristos este reprezentat prin simbolis­tica florii: „Toiagul cel de taină peste puţin va să înflorească floarea cea dum­nezeiască, precum scrie, din rădăcina lui lesei nouă arătându-se."^[110] Pe de altă parte, în următoarea alcătuire, Hristos este desemnat atât prin floare, cât şi prin toiag, ambele ieşite din Fecioară: „împreună cu tine se bucură astăzi lumea, de Dumnezeu înţelepţită Ană; căci pre Maica Mântuitorului o ai născut, ca­re din rădăcina lui David odrăslind, toiag de putere ne-a adus şi floare, pe Hristos."^[111]

H. Crescut-a înaintea Lui ca o odraslă, şi ca o rădăcină în pământ uscat [Isaia 53:2]

Sfântul Efrem Şirul arată, într-un imn la Naşterea Domnului: „Minune mare este că Domnul, în chip de Prunc ni Se arată. Prin cuvântul vierme [Psalm 21:6], mai înainte ni L-a arătat Scriptura, ca în ghicitură, căci naşte­rea Lui fără de împreunare s-a făcut. [...] El a venit înaintea lui Dumnezeu ca o rădăcină în pământ uscat [cf. Isaia 53:2]."' Şi mai departe: „Te-a zămislit Fecioara fară însoţire bărbătească. Lapte era în sânii ei, dar nu după rânduia- la firii. Pământul uscat pe dată L-ai preschimbat în izvor de lapte. [...] Cât de smerit eşti Tu! Cât de slăvit eşti Tu! Judecata Ta este înaltă, iubirea Ta este dul­ce! Cine îţi poate sta împotrivă? Părintele Tău este în ceruri, Maica Ta este pe pământ; neamul Tău cine poate să-1 spună [cf. Isaia 53:8]?"^[112]

I. ...neamul Lui cine îl va spune? [Isaia 53:8]

Sfântul Iustin arată că „neamul lui Hristos este nespus oamenilor, Isaia a spus aceasta, aşa cum am arătat şi mai înainte [...], pentru ca oamenii care cred în El să poată cunoaşte felul în care S-a născut El în lume; prin acelaşi Isaia, Duhul cel profetic a prorocit cum avea să fie: Iată, Fecioara în pântece va lua... [Isaia 7:14]"^[113].

Sfântul Irineu atrage atenţia „să nu cumva să ajungem a dispreţui firea Lui cea omenească sau a o nesocoti, gândind că este lipsită de importanţă, pentru potrivnicii Lui şi pentru chinurile patimilor Sale. Am spus aceasta şi să ne fie tuturor spre îndreptare. Căci neamul Lui, al Celui trecut prin toate acestea, nimeni nu poate să-1 spună. Neam înseamnă aici genealogie, şi este cu nepu­tinţă de spus, pentru că Tatăl este mai presus de aceasta. Să recunoaştem aşa­dar neamul acesta şi pătimirile pe care le-a suferit şi să nu-L nesocotim pentru suferinţa aceasta, pe care spre folosul nostru Şi-a asumat-o. Ci să căutăm cu luare-aminte..."^[114]

Sfântul Atanasie arată în Mărturisirea de credinţă că Fiul „S-a născut într-un mod de negrăit şi cu neputinţă de înţeles, căci neamul Lui cine îl va spune? [Isaia 53:8] - cu alte cuvinte, nimeni. El este încă de la întemeierea lumii, iar la plinirea vremii [cf. Evrei 9:26] S-a pogorât dintru cele mai dinlăuntru ale Tatălui şi, prin Fecioara Maria, fară de stricăciune, a luat chip de om..."^[115]

Sfântul Ioan Gură de Aur, analizând relatările evangheliştilor despre Naşterea Domnului, observă: „Prorocii încă de demult se spăimântau că Dumnezeu pe pământ S-a arătat şi cu oamenii împreună a locuit [Baruh 3:37/38]. Da, este un lucru cu totul neobişnuit că Dumnezeul Cel negrăit, Cel netălmăcit, Cel neînţeles, Cel asemenea Tatălui, a primit să vină pe pământ din pântece fecio­resc, a primit să Se nască din femeie şi să aibă strămoşi pe David şi pe Avraam. [...] Când auzi acestea, ridică capul sus! Nu te gândi la ceva umilitor. Dimpo­trivă, minunează-te, că, fiind Fiu al Dumnezeului Celui fară de început şi ade­vărat Fiu, a primit să audă spunându-I-se Fiu al lui David, pentru ca pe tine să te facă fiu al lui Dumnezeu! A primit să Se facă rob Tatălui, pentru ca ţie, robului, să-ţi facă Tată pe Stăpânul [...]. S-a născut după trup, ca tu să te naşti după Duh; S-a născut din femeie, ca tu să încetezi de a mai fi fiu al femeii. Pentru aceasta, Fiul lui Dumnezeu a avut o îndoită naştere: una asemenea no­uă şi alta mai presus de noi. Pentru că S-a născut din femeie, Se aseamănă cu noi; dar pentru că nu S-a născut nici din sânge, nici din voinţa trupului sau a bărbatului [cf. Ioan 1:13], ci de la Duhul Sfânt, ne arată naşterea cea mai pre­sus de noi, naşterea cea viitoare, pe care ne-o va dărui nouă de la Duhul."^[116]

Fericitul Ieronim scrie: „Cu privire la Dumnezeu Mântuitorul, Isaia în­treabă: neamul Lui cine îl va spune? [Isaia 53:8]. De vreme ce foloseşte pronume­le cine, înseamnă că orice făptură creată este dată la o parte, căci prorocul nu s-a exprimat în cuvinte de felul acesta: cine dintre oameni ar putea să vorbească despre neamul lui?- ci s-a folosit numai de cuvântul cine, care nu se referă nici la îngeri, nici la arhangheli, nici la heruvimi, nici la serafimi. Dacă neamul Lui a fost as­cuns întru Domnul până şi de făpturile cele cereşti, nu este de mirare că ne-a ră­mas necunoscut nouă, care suntem făcuţi din tina pământului."^[117]

Cu privire la dumnezeiasca stare de mamă a Fecioarei, Fericitul Ieronim face următorul comentariu: „Ce însemnătate are cuvântul lui Isaia, cum că Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu [Isaia 7:14]? El ne vesteşte cele întâm­plate. Dar atunci când întreabă: neamul Lui cine îl va spune? [Isaia 53:8] - el ne dezvăluie realitatea naşterii, dar cum S-a născut noi nu stim. O, Mărie, binecuvântată Mărie, Maică şi Fecioară, Fecioară mai înainte de naştere, Fecioară după naştere şi Maică Fecioară! Eu însumi mă minunez auzind aceasta, că feciorelnic a născut o fecioară şi după naştere a rămas fecioară. Uşile fiind încuiate, Iisus a in­trat şi a stat în mijlocul ucenicilor Săi [cf. Ioan 20:19, 26]. Nu este nici o îndoială în această privinţă. Cel ce a intrat prin uşile încuiate nu a fost nici duh, nici ară­tare, ci om adevărat, cu trup adevărat. Ce poţi să spui la aceasta? Pipăiţi-Mă şi ve­deţi, că duhul nu are carne şi oase, precum Mă vedeţi pe Mine că am [Luca 24:39]. Are carne şi oase, iar uşile erau încuiate. Cum se poate aceasta, ca trupul de carne şi de oase să intre prin uşile încuiate? Uşile sunt încuiate, dar El intră în chip ne­văzut. Când a intrat? Cum a intrat? Totul este încuiat; pe nicăieri nu se poate in­tra. Cu toate acestea, Cel ce a intrat este acum înăuntru, iar faptul acesta este evi­dent pentru toţi, dar nimeni nu ştie cum anume a intrat. Nu ştim cum a intrat şi punem fapta aceasta pe seama puterii lui Dumnezeu. Să punem aşadar pe seama puterii lui Dumnezeu şi realitatea naşterii Sale din Fecioara, şi păstrarea nestricată a fecioriei Maicii Sale, chiar şi după naştere."^[118]

Sfântul Leon cel Mare, papă al Romei, scrie: „Noi credem că acolo unde Isaia întreabă: neamul Lui cine îl va spune? [Isaia 53:8], locul acesta se referă nu numai la această taină, că Fiul lui Dumnezeu este co-etern cu Tatăl, ci şi la naşterea prin care Cuvântul trup S-a făcut."^[119]

J. Numele lui Iisus este cunoscut „din pântecele Maicii Sale": Ascultaţi, ostroave, luaţi aminte, popoare depărtate! Domnul M-a chemat de la naşterea Mea, din pântecele maicii Mele Mi-a spus pe nume. Făcut-a din gura Mea sabie ascu­ţită; ascunsu-M-a la umbra mâinii Sale. Făcut-a din Mine săgeată ascuţită şi în tolba Sa deoparte M-a pus, şi Mi-a zis Mie: „ Tu eşti sluga Mea, Israel, întru care Eu Mă voi preaslăvi!" [Isaia 49:1-3]

Sfântul Ambrozie opinează că aici „Fiul lui Dumnezeu însuşi vorbeşte"^[120]. Iar Sfântul Chiril al Ierusalimului învaţă: „Unul este Domnul nostru Iisus Hris­tos, nume minunat, vestit mai dinainte indirect de către proroci. [...] De altfel, cuvântul Iisus înseamnă în limba ebraică Mântuitorul. Pentru că harul profetic a văzut mai dinainte că Domnul are să fie ucis de iudei, a ascuns numele Său, pentru ca nu cumva prin cunoaşterea lămurită mai dinainte a numelui să unel­tească pe dată. Iisus nu a primit numele de la oameni, ci în chip lămurit de la îngeri. Nu a venit prin puterea Sa, ci prin puterea lui Dumnezeu [...], care a spus lui Iosif: [...] Ea va naşte Fiu şi vei chema numele lui Iisus, că Acesta va mân­tui pe poporul lui de păcatele sale [Matei 1:21], Gândeşte-te, cum are popor cel

care nu era încă născut, decât că exista si înainte de a se naşte. Si tocmai acest

lucru îl spune profetul din partea lui Iisus: Din pântecele maicii Mele a numit numele Meu [Isaia 49:1]; iar aceste cuvinte au fost grăite pentru că îngerul a spus mai dinainte că se va chema Iisus. Profetul mai spune apoi şi despre unel­tirea lui Irod: Şi M-a ascuns sub acoperământul mâinii Lui [Isaia 49:2] ,"^[121]

2.  Magii [Isaia 45:14; 60:3, 6]

A. Aşa zice Domnul: Bogăţiile Egiptului şi câştigurile Etiopiei şi ale Sabeenilor celor înalţi la stat vor trece la tine şi ai tăi vor fi; în lanţuri îţi vor sluji ţie şi vor cădea înaintea ta şi rugându-se ţie vor zice: „Numai tu ai un Dumnezeu tare şi nu este alt dumnezeu afară de El" [Isaia 45:14].

Sfântul Ilarie de Pictavium sfătuieşte: „Să ne aducem aminte cum au ve­nit magii de la răsărit şi cum s-au închinat ei şi au adus daruri Domnului. Să ne gândim la greutăţile drumului pe care le-au avut ei de întâmpinat, până ce au ajuns la Bethleem. în călătoria lungă şi grea a magilor, noi vedem mun­cile Egiptului, la care se referă prorocul. Căci, în vreme ce magii împlineau în felul lor materialnic sarcina încredinţată lor prin puterea lui Dumnezeu, întreaga lume păgână se dăruia, prin persoana fiecăruia dintre ei, în cea mai adâncă închinăciune care îi era cu putinţă pe atunci. Şi aceiaşi magi aduceau daruri de aur, smirnă şi tămâie din Etiopia, din Tarsis şi din Şeba - ceea ce s-a şi prevestit de către împăratul proroc [cf. Psalm 71:9-10]. Magii şi darurile lor sunt aici pentru chinurile Egiptului şi pentru neguţătoria celorlalţi. Magii închinându-se reprezintă lumea păgână, care aduce în dar ce are mai de preţ la picioarele lui Dumnezeu. Cât despre bărbaţii robiţi şi prinşi în lanţuri care îi urmează, nu încape îndoială cine sunt. Să căutăm în Evanghelii: Petru, când urmează pe Domnul, este încins. Citiţi şi Apostolul: Pavel, slujitorul lui Hris­tos, se laudă cu legăturile sale..."^[122]

B.   Şi vor umbla regi întru lumina ta şi neamuri întru strălucirea ta. [...] Ca­ravane de cămile te vor acoperi, şi dromadere din Madian şi Efa. Toate sosesc din Şeba, încărcate cu aur şi cu tămâie, cântând laudele Domnului [Isaia 60:3, 6],

Sfântul Cosma Melodul adaugă: „Dobânzile împărătesei Sionului şi bogă­ţia cea prădată o a luat Babilonul. Iar Hristos visteriile lui şi pe împăraţii cei de stele semuitori cu steaua povăţuindu-i, în Sion i-a tras."^[123]

3.   Fuga în Egipt [Isaia 19:1]

Iată, Domnul vine pe nor uşor şi ajunge în Egipt. Idolii Egiptului tremură înaintea feţei Lui şi inima Egiptenilor se topeşte în ei [Isaia 19:1].

Sfântul Chiril al Ierusalimului confirmă că acest verset reprezintă o pro­rocie care s-a împlinit prin fuga lui Hristos în Egipt, „ca să distrugă idolii Egiptului"^[124].

Fericitul Ieronim face despre aceasta următorul comentariu: „Vezi cum Domul Se poartă pe nor uşor, în drumul Său spre Egipt [cf. Isaia 19:1]. Acest nor uşor fie este pe potriva trupului Mântuitorului, căci trupul Său era uşor, neavând de purtat povara păcatelor, fie este Preasfânta Fecioară Maria, care avea în pântece prunc, dar nu din sămânţă omenească. Iată, Domnul a in­trat în lumea aceasta pe nor uşor, prin Fecioara."^[125] într-o altă omilie, Fericitul Ieronim continuă această idee: „Domnul Se poartă pe nor uşor, în drumul Său spre Egipt [cf. Isaia 19:1]. Să vedem ce înseamnă aceasta: Domnul vine, Domnul şi Mântuitorul, în Egiptul în care trăim noi; Domnul vine într-un ţinut întunecat, aflat sub stăpânirea lui Faraon. Dar El vine pe nor uşor. Ce înseamnă acest nor uşor? Eu cred că este Fecioara Maria, purtând în pântece prunc nu din sămânţă omenească. Norul acesta uşor a venit în lume şi poartă cu sine pe Făcătorul a toate. Ce spune aşadar Isaia? Domnul vine pe nor uşor şi ajunge în Egipt. Idolii Egiptului tremură înaintea feţei Lui şi inima Egipteni­lor se topeşte în ei [Isaia 19:1]. Domnul a venit, iar dumnezeii cei mincinoşi ai Egiptului sunt prinşi de cutremur, se sfărâmă şi se risipesc."^[126]

Sfântul Cosma Melodul se referă şi el la Născătoarea de Dumnezeu, folo- sindu-se de imaginea norului: „Ca pe nor adunarea Apostolilor, Fecioară, fi­ind purtată, s-a adunat în Sion de la margini, ca să slujească ţie, norului celui uşor, din care Dumnezeu Cel Preaînalt, celor din întuneric şi din umbră, le-a răsărit Soare al dreptăţii."^[127]

Sfântul Teodor Studitul (759-826), în canoanele din vremea Triodului, o preamăreşte pe Fecioara astfel: „Bucură-te, nor luminat [cf. Isaia 19:1] al lu­minii celei neapuse, din care a răsărit Hristos Dumnezeu [cf. Maleahi 4:2] ."^[128]în altă parte, spune: „Pe norul cel purtător de lumină [cf. Isaia 19:1], întru ca­re Stăpânul tuturor celor din cer ca ploaia pe lână S-a pogorât [cf. judecători 37:38] şi S-a întrupat pentru noi, făcându-Se om Cel fără de început, ca pe o Maică curată a Dumnezeului nostru, toti să o mărim."^[129]

' )

Sfântul Teofan, cu ocazia praznicului profetului, cântă: „Isaia arătat Te-a văzut pe Tine, Doamne, şezând pe nor, pe Preacurata, Prealăudata Maica Ta, cea pururea Fecioară, surpând idolii egiptenilor."^[130] Iar la imnul acatist ne ru­găm: „Stălucind în Egipt Tu, Lumina adevărului [cf. Isaia 19:1; Matei 2:14],gonit-ai întunericul minciunii. Că idolii nerăbdând tăria Ta, Mântuitorule, au căzut."^[131]

4. Pruncul [Isaia 7:15-16]; energiile dumnezeieşti [Isaia 11:2-3];

urâciunea [Isaia 53:2]

A. Pruncul: El se va hrăni cu lapte şi cu miere până în vremea când va şti să arunce râul şi să aleagă binele. Că înainte ca fiul acesta să ştie să dea la o parte râul şi să aleagă binele, pământul de care îţi este teamă, din pricina celor doi regi, va fii pustiit [Isaia 7:15-16],

Sfântul Irineu socoteşte că prin aceasta se arată că Mântuitorul „este om cu adevărat, de vreme ce spune că se va hrăni cu lapte şi cu miere [Isaia 11:2], indi- cându-se prin aceasta şi vârsta Sa fragedă, de copil, mai cu seamă prin cuvântul: până în vremea când va şti să arunce răul şi să aleagă binele. Căci toate acestea sunt caracteristici ale prunciei. Dar când spune că va şti să dea la o parte răul şi să alea­gă binele, aceasta se referă la Dumnezeu. Astfel, prin faptul că se hrăneşte cu lapte şi cu miere ştim că este om, dar nu un om de rând, iar, pe de altă parte, după nu­mele de Emanuel, ştim că este Dumnezeu, însă nu Dumnezeu fară de trup"^[132].

Sfântul Ciprian susţine că acesta este semnul Naşterii: „Că Se va naşte din fecioară - Om si Dumnezeu - Fiu al Omului si Fiu al lui Dumnezeu. De acum, această sămânţă prorocită de Dumnezeu se va naşte din femeie şi va zdrobi capul celui rău [cf. Facerea 3:l4-15]."^[133]

Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă, la rândul său, că „prorocirile au arătat nu numai că Dumnezeu Se va face om, ci si că Se va zămisli, Se va naşte si Se va

îngriji ca oricare alt prunc. Aceasta o spune de pildă Isaia, anume că Se va hră­ni cu lapte şi cu miere [cf. Isaia 7:15]"^[134]. în plus faţă de aceasta, „Isaia demon­strează că acest Prunc nu va fi duh sau nălucire, ci fiinţă omenească pe deplin [...], căci în firea oricărui prunc stă să se hrănească cu lapte şi cu miere, la pu­ţină vreme după ce se naşte. Dar se lămureşte aici şi că Pruncul acesta nu este om de rând, căci Isaia adaugă: iată, pruncul acesta va şti să dea la o parte răul şi să aleagă binele [Isaia 7:16]"^[135].

Sfântul Ioan Damaschin învaţă că „este cu neputinţă să vorbim despre opi­nie (gr. gnome) şi despre preferinţă cu privire la Domnul, dacă ar fi să vorbim în sensul propriu al cuvântului. Căci opinia este o dispoziţie pentru ceea ce a fost judecat, după cercetare şi deliberare, adică sfat şi judecată, asupra lucru­ lui pe care nu-1 cunoaştem. După părere urmează preferinţa, care alege şi pre­feră pe unul în locul altuia. Domnul însă, pentru că n-a fost simplu om, ci şi Dumnezeu, şi pentru că ştia toate, nu avea nevoie de gândire, de cercetare, de deliberare şi de judecată; El, în chip firesc, dorea binele şi Se îndepărta de rău. Astfel spune şi Prorocul Isaia, că înainte de a cunoaşte copilul să aleagă pe cele rele, va alege binele; pentru că înainte de a cunoaşte copilul binele sau răul, va lepăda răul ca să aleagă binele [cf. Isaia 7:16], Cuvântul înainte arată că El nu cercetează si nici nu deliberează în felul nostru, ci fiind Dumnezeu si subzistând în chip dumnezeiesc în trup, adică unit cu trupul după ipostas, avea binele prin fire, pentru că era Dumnezeu şi pentru că ştia toate"^[136].

B. Energiile dumnezeieşti: Şi Se va odihni peste El Duhul lui Dumnezeu, duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, duhul sfatului şi al tăriei, duhul cunoştinţei şi al bunei-credinţe. Şi-L va umple pe El duhul temerii de Dumnezeu. Şi va ju­deca nu după înfăţişarea cea din afară şi nici nu va da hotărârea Sa după cele ce se zvonesc [Isaia 11:2-3\.

Trifon iudeul îl întreabă pe Sfântul Iustin despre locul acesta şi primeşte ur­mătorul răspuns: „Cuvântul nu arată nicidecum că puterile Duhului, care sunt enumerate aici, vor veni asupra Lui ca şi cum El ar fi lipsit cu totul de ele, ci ca unele care vor trebui să-şi găsească împlinirea în El, adică să-şi găsească odih­na asupra Lui, pentru ca în neamul vostru să nu mai fie proroci, după obiceiul cel vechi, fapt care se poate constata chiar de voi înşivă: căci, după El, nu a mai fost la voi nici un alt profet. Iar că, de asemenea, prorocii care au fost la voi, pri­mind fiecare de la Dumnezeu o putere sau alta, au făcut şi au vorbit cele ce-am aflat şi noi din Scripturi, fiţi atenţi la cele ce vă spun eu acum. Căci Solomon a avut duhul înţelepciunii, Daniel pe cel al înţelegerii şi al voinţei, Moise pe cel al puterii şi al evlaviei, Ilie pe cel al temerii şi Isaia pe cel al cunoştinţei. Cei­lalţi au avut, iarăşi, o singură putere fiecare sau, în chip succesiv, una după alta, cum au fost Ieremia, cei doisprezece (Proroci mici), David şi toţi ceilalţi, în ge­nere, care au fost proroci la voi. Apoi s-a odihnit, adică a încetat, atunci când a venit Acela, după Care ele trebuiau să înceteze de la voi, atunci când iconomia Lui cu privire la oameni s-a împlinit. Şi luând iarăşi odihnă în El, după cum se prorocise, ele aveau să devină daruri pe care le dă, din harul puterii Duhu­lui Aceluia, celor ce cred în El, după cum ştie că este fiecare vrednic. Cum că s-a prorocit că acest lucru avea să se facă de El, după înălţarea Lui la ceruri, am spus-o şi mai înainte şi o spun iarăşi. Căci s-a zis: S-a înălţat întru înălţime, a robit robia şi a dat daruri fiilor oamenilor [cf. Psalm 67:19; Efeseni 4:8]."²

Sfântul Irineu afirmă că Iisus, Unsul Domnului, Se dovedeşte a fi Cel pe Care L-au vestit Prorocii. „Ca un Inainte-mergător a fost Sfântul Ioan Boteză­torul, care a pregătit poporul pentru primirea Cuvântului vieţii şi mărturisind că Hristosul este Cel peste care Se va odihni Duhul lui Dumnezeu [cf. Isaia 11:2; Matei 3:16; Ioan 1:32], sălăşluindu-Se în trup de om."^[137]

în aceeaşi lucrare, Sfântul Irineu, discutând despre cele şapte ceruri, se re­feră şi la versetul acesta, pe care îl interpretează în felul următor: „Pământul este împrejmuit de cele şapte ceruri, în fiecare dintre acestea Puterile, îngerii, Arhanghelii dau slavă Dumnezeului Celui Preaînalt, Creatorului a toate - dar nu ca unuia care ar avea trebuinţă de ceva anume, ci spre binele lor, pentru ca să nu rămână fără lucrare şi lipsiţi de rost. Aşadar, după cum se poate vedea din aşezarea aceasta, Duhul lui Dumnezeu este divers, după cum aflăm şi de la Isaia Prorocul, care vorbeşte despre şapte charismata odihnindu-se peste Fiul lui Dumnezeu, anume peste Cuvântul Care Se face Om: Şi Se va odihni peste El Duhul lui Dumnezeu, duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, duhul sfatului şi al tăriei, duhul cunoştinţei şi al bunei-credinţe. Şi-L va umple pe El duhul temerii de Dumnezeu [Isaia 11:2], Putem spune aşadar că primul cer şi cel mai de sus, care le înconjură pe toate celelalte, este al înţelepciunii; apoi vine cel al înţele­gerii, urmat de cel de-al treilea, şi anume al sfatului; al patrulea, numărând de sus în jos, este al tăriei; al cincilea ţine de cunoaştere; al şaselea de bunătate; iar al şaptelea, bolta noastră cea cerească, este al temerii de Domnul, Care pe toa­te le ţine. După modelul acesta, Moise a primit candelabrul cel cu şapte braţe, a cărui lumină arde nestins în Templu - căci după tiparul cerurilor a primit el slujirea, după cum însuşi Cuvântul îi spune: Să faci acestea toate după modelul ce ţi s-a arătat în munte [Ieşirea 25:9, 40; Numerii 8:4]."^[138]

Sfântul Hipolit, comentând versetele acestea [Isaia 11:2-3], spune: „Hristos, înţelepciunea şi Puterea lui Dumnezeu-Tatăl, a înălţat casa Sa, şi anume firea cea trupească, dobândită din Maria Fecioara. [...] El Şi-a luat asupra Sa templul tru­pului acestuia. A rezemat-o pe şapte stâlpi [cf. Pilde 9:1]- care sunt darurile pline de bună mireasmă ale Duhului Sfânt, după cum şi Isaia zice [cf. Isaia 11:2]."^[139]

Sfântul Chiril al Ierusalimului afirmă că „versetul acesta [Isaia 11:2] se refe­ră la faptul că Duhul este unul şi neîmpărţit, dar lucrările Sale sunt deosebite"^[140]. Şi continuă: „Ştiut este că, deşi numirile atribuite Duhului Sfânt diferă, El es­te unul şi acelaşi, viu şi de viaţă dătător, veşnic prezent împreună cu Tatăl şi cu

Fiul; nu provine nici din rostirea, nici din răsuflarea Tatălui sau a Fiului, nu se risipeşte prin aer, ci este enipostatic, El însuşi grăind, lucrând, uşurând poveri,

sfinţind, în concordantă cu iconomia mântuirii dăruită nouă de Tatăl, Fiul si Sfântul Duh, într-o nedespărţită şi armonioasă unime. [...] Luaţi aminte, rogu-vă, şi ştiţi de-acum cu limpezime că nu este un Duh în Lege şi Proroci şi un alt Duh în Evanghelii şi în Apostol, ci este unul şi acelaşi Duh Sfânt, Care atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament a insuflat Sfintele Scripturi."^[141]

Sfântul Ambrozie al Milanului subliniază faptul că „Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sunt una în sfat. Căci este duhul sfatului şi al tăriei, după cum citim la Isaia [cf. Isaia 11:2], care caracterizează pe Tatăl, Fiul este înger de mare sfat, iar cum Duhul de asemenea este al sfatului - prin urmare în sfat, Tatăl, Fiul

si Sfântul Duh una sunt"^[142].

Părintele Cheremon, în convorbirea cu Sfântul Ioan Cassian, vorbeşte despre sentimentul de teamă care însoţeşte cea mai mare şi mai înaltă iubire: „Cel ce va fi întărit în desăvârşirea dragostei acesteia trebuie să se ridice pe o treaptă mai înaltă, şi anume la acea sublimă teamă a dragostei, pe care nu o zămisleşte nici frica de pedeapsă, nici dorinţa de răsplată, ci măreţia iubirii, prin care fiul îl res­pectă pe prea îngăduitorul său tată [...] sau soţia pe soţ, cu sentiment deplin, de vreme ce aceasta nu de ceartă si de bătaia lui se teme, ci de o uşoară slăbire a afecţiunii, sentiment pornit dintr-un devotament întotdeauna curat, manifestat nu numai în vorbe, ci şi în toate faptele, cu grija ca nu cumva să pălească floarea dragostei lui. [...] La această teamă, aşadar, sunt poftiţi nu păcătoşii, ci sfinţii, precum spune în cuvinte profetice psalmistul: Temeţi-vâ de Dumnezeu toţi sfinţii Lui, fiindcă nimic nu le lipseşte celor ce se tem de El [Psalm 33:9]. Este sigur că ni­mic nu-i lipseşte celui ce se teme de Dumnezeu cu acest fel de teamă. Iar Apos­tolul Ioan despre acea teama de pedeapsă vorbeşte, când spune: Cine se teme nu este desăvârşit în dragoste, fiindcă teama presupune pedeapsă [I Ioan 4:18]. Aşadar este mare deosebire între această teamă căreia nu-i lipseşte nimic, care este co­moară a înţelepciunii şi a ştiinţei, şi cea nedesăvârşită, care se mai numeşte şi în­ceputul înţelepciunii [Pilde 1:7] şi care, cuprinzând în sineşi pedeapsa, este alun­gată din inimile celor desăvârşiţi prin intervenţia dragostei depline. [...]

Despre această teamă vorbeşte Profetul Isaia, când spune că Duhul Sfânt S-a coborât în şapte feluri asupra Omului-Dumnezeu, la naşterea Sa în trup [cf. Isaia 11:2-3]. [...] în aceste cuvinte trebuie să observăm cu mare atenţie că n-a zis: Şi Se va odihni asupra Lui duhul temerii de Domnul, cum spusese despre celelalte, ci II va umple duhul temerii de Domnul. Atât de mare este pu­terea virtuţii acestui duh, încât celui pe care l-a stăpânit o dată pentru virtu­tea sa, îi ocupă nu o parte, ci toată mintea sa. Şi pe bună dreptate, fiindcă pe cel care nu se desparte niciodată de dragostea Lui, această dragoste nu numai că-1 umple, dar chiar se sălăşluieşte în el pentru totdeauna, fără vreo micşo­rare datorită plăcerilor şi bucuriilor vremelnice, ceea ce de obicei se întâmplă acelei temeri care este alungată. Aceasta este aşadar teama desăvârşirii, de care ne spune prorocul că a fost umplut Omul-Dumnezeu, Care venise nu numai pentru a răscumpăra neamul omenesc, dar chiar pentru a-i oferi o formă de desăvârsire si mai multe exemple de virtuti. Adevăratul Fiu al lui Dumnezeu n-a putut avea acea teamă de chinuri specifică robilor, fiindcă n-a săvârşit nici un păcat, nici s-a aflat vicleşug în gura Lui."^[143]

Sfântul Grigorie cel Mare tratează şi el în aceeaşi notă despre această înşi­ruire: „Viaţa cea cerească ne este deschisă şi nouă, prin intermediul celor şapte daruri ale Duhului Sfânt. Isaia, prin enumerarea celor şapte daruri pogorâte asupra începătorului mântuirii noastre, ne arată treptele scării, însă o face în ordine descrescătoare, şi anume: înţelepciunea, înţelegerea, sfatul, tăria, cu­noştinţa, buna-credinţă şi teama - aceasta fiind treapta cea mai de jos, adică aceea de la care trebuie să ne începem noi urcuşul, căci scris este: începutul înţelepciunii este frica de Dumnezeu [Pilde 1:7]. Fără îndoială că urcuşul spre înţelepciune începe cu teama, şi nicidecum nu trebuie să ajungem la teamă după ce am cunoscut înţelepciunea, pentru că într-adevăr, înţelepciunea duce la desăvârşirea iubirii."^[144]

Sfântul Fotie cel Mare (cca 897) afirmă: „Sfântul Duh are binecuvânta­tele numiri de Duh al înţelepciunii, Duh al înţelegerii, Duh al cunoştinţei, Duh al iubirii, Duh al cuminţeniei, Duh al înfierii [cf. Romani 8:15]. [...] într-adevăr, Duhul mai este numit şi Duh al credinţei, al făgăduinţei, al pute­rii, al descoperirii, al sfatului, al tăriei, al cuviinţei, al smereniei [cf. II Corin- teni 4:13; Efeseni 1:13, 17; Galateni 6:1]. [...] Mai este numit şi Duh al drep­tăţii şi al nimicirii [cf. Isaia 4:4], [...] Ai cuteza aşadar ca plin de necuviinţă să rosteşti vorbe deşarte precum că Sfântul Duh purcede din aceste daruri, pe care în realitate El însuşi le împarte şi le dăruieşte?"^[145]

Sfântul Grigorie Palama se referă la aceste daruri numindu-le „lucrări" şi notează că „Isaia le-a numit şapte, iar la evrei şapte înseamnă multe. [...] Dar şi Grigorie Teologul, pomenind de aceste lucrări dumnezeieşti ale Duhului, zice că lui Isaia îi place să numească lucrările Duhului, duhuri. De altfel, în­suşi cel mai cu glas dintre proroci a arătat limpede nu numai deosebirea aces­tor lucrări dumnezeieşti de flinta dumnezeiască, folosindu-se de număr, ci a înfăţişat şi însuşirea lor de a fi necreate, spunând că ele se odihnesc. Căci a se odihni e propriu unei demnităţi mai înalte. Deci cum ar fi făpturi cele ce se odihnesc peste trupul Domnului luat de la noi?

Domnul nostru Iisus Hristos, după Luca, scotea dracii cu degetul lui Dum­nezeu [cf. Luca 11:20], iar după Matei, în Duhul lui Dumnezeu [cf. Matei 12:28]. Iar Vasile cel Mare spune că degetul lui Dumnezeu e una dintre lu­crările Duhului. Dacă deci una dintre ele este Duhul Sfânt, fără îndoială că şi celelalte, cum ne-a învăţat pe noi tot acelaşi. Dar pentru aceasta nu sunt mulţi dumnezei sau multe Duhuri. Căci acestea sunt ieşiri, arătări şi lucrări fireşti ale unuia şi aceluiaşi Duh. Prin fiecare, Unul este Cel ce lucrează. Deci cei ră­tăciţi, numindu-le pe acestea făpturi, coboară Duhul Dumnezeiesc în chip în- şeptit la treapta de făptură. Ruşineze-se pentru aceasta de şapte ori! Căci un alt proroc, grăind despre acestea, zice că sunt şapte ochi ai Domnului, care pri­vesc peste tot pământul [cf. Zaharia 4:18], Iar cel ce scrie în Apocalipsă zice: Har vouă şi pace de la Dumnezeu şi de la şapte duhuri, care sunt înaintea tronu­lui lui Dumnezeu, şi de la Hristos [Apocalipsa 5:4-5]. El înfăţişează aici lămurit credincioşilor că acestea sunt Duhul Sfânt"¹.

C. Cine va crede ceea ce noi am auzit şi braţul Domnului cui se va descoperi? Crescut-a înaintea Lui ca o odraslă, şi ca o rădăcină în pământ uscat; nu avea nici chip, nici frumuseţe, ca să ne uităm la El, şi nici o înfăţişare, ca să ne fie drag [Isaia 53:1-2].

Sfântul Iustin demonstrează că profetul Isaia vorbeşte aici „ca din partea Apostolilor, care zic lui Hristos că oamenii nu cred auzului lor, ci puterii Celui ce i-a trimis pe ei: Doamne, cine a crezut auzului nostru şi braţul Domnului cui s-a descoperit ? Noi am vestit înaintea Lui întocmai ca înaintea unui copil, ca o rădăcină, într-un pământ însetat [Isaia 53:1-2] şi celelalte ale prorociei, pe care le-am arătat mai înainte. Iar faptul că spune ca din partea multora cuvintele: Noi am vestit înaintea Lui şi adaugă întocmai ca înaintea unui copil, arată că cei răi, supunându-se, au slujit la porunca Lui şi că toţi s-au făcut întocmai ca un copil. Acest lucru se poate vedea şi cu privire la trup, căci deşi numără mai multe mădulare, toate laolaltă sunt şi se numesc un singur trup, după cum şi comuniunea şi adunarea oamenilor, cu toate că reprezintă mai mulţi oameni în ceea ce priveşte numărul, se numeşte ca şi cum ar fi un singur lucru şi aşa ca şi cum ar fi un singur lucru, i se adresează cineva"^[146].

Sfântul Grigorie Teologul notează că Hristosul „Nu avea nici chip, nici fru­museţe [Isaia 53:2] la iudei, dar pentru David avea o frumuseţe mai mare de­cât cea a oamenilor [cf. Psalm 43:3]. Şi străluceşte pe munte [al Taborului] şi se face mai luminos ca soarele, arătând în chip tainic viitorul"^[147].

Sfântul Vasile cel Mare consideră că „psalmistul, care a privit dumnezeirea Lui [...], nu-I laudă frumuseţea trupului, pentru că spune: L-am văzut şi nu avea chip, nici frumuseţe, ci chipul Lui era fără de cinste, micşorat mai mult decât fiii oamenilor [Isaia 53:2-3]. Se vede dar că profetul, privind la strălucirea Lui şi umplându-se de străfulgerările care ieşeau din strălucirea aceea, cu sufletul rănit de acea frumuseţe, a fost mişcat spre dragostea dumnezeiască a frumuse­ţii spirituale; când aceasta se arată în sufletul omenesc, atunci toate cele iubite mai înainte apar pline de ruşine şi de lepădat"^[148].

Sfântul Ioan Gură de Aur remarcă în legătură cu Mântuitorul faptul că „El nu era minunat numai când facea minuni, ci chiar când Se arăta era plin de farmec. Lucrul acesta a vrut să-1 spună profetul prin cuvintele: împodobit cu frumuseţe, mai mult decât fiii oamenilor [Psalm 44:2]; iar când Isaia spu­ne că n-avea chip, nici frumuseţe [Isaia 53:2], Isaia spune cuvintele acestea sau pentru că pune în comparaţie frumuseţea Lui omenească cu frumuseţea şi slava nespusă şi negrăită a Dumnezeirii Sale, sau pentru că istoriseşte ce­le ce se vor petrece în timpul patimilor, anume necinstea suferită în vremea răstignirii şi smerenia arătată în toate împrejurările, de-a lungul întregii Sa­le vieţi"^[149].

Fericitul Ieronim exprimă cu privire la aceasta următoarea opinie: „Noi L-am văzut, dar nu era nimic vrednic de admiraţie în înfatisarea Lui [cf. Isaia 53:2]. De ce? Pentru că trupul Lui era slăbit şi istovit de lipsa untdelemnu­lui [Psalm 108:23]. Nu era nimic plăcut la vedere în înfăţişarea Lui. Insă du-hovniceşte, era de mare preţ."^[150] înrr-o altă omilie, tot Fericitul Ieronim face o paralelă între Isaia 53:2 şi cuvântul psalmistului: Domnul a împărăţit, întru podoabă S-a îmbrăcat [Psalm 92:1] şi ne învaţă: „înţelesul este că El, a Cărui înfăţişare a fost la început respingătoare, din punct de vedere trupesc, este în­conjurat acum în slava Dumnezeirii, căci urâciunea Lui denotă starea noastră, pe când frumuseţea Lui ţine de slava Sa, ca Dumnezeu."^[151]

Sfântul Isaac Şirul (+ cca 700) spune: „Cetele îngereşti nu pot să privească, nici să se apropie de slava care înconjoară tronul lui Dumnezeu; cu toate aces­tea, El însuşi S-a pogorât printre oameni şi S-a smerit pe Sine, după cum zice Isaia Prorocul [cf. Isaia 53:2] ,"^[152]

---

^[1]  The Epistle of Barnabas, XVI, în The Apostolic Fathers. Ante-Nicene Fathers, voi. 1, pr. Alexander Roberts D.D.; ed. James Donaldson LL.D., Eerdmans, Grand Rapids, MI, 1987, p. 147 [în lb. rom., vezi Epistola zisă a lui Barnaba, XVI.1-3, în voi. Scrierile Părinţilor Apos­tolici, trad. Pr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Orto­doxe Române, PSB 1, Bucureşti, 1979, p. 134 (n. tr.)\.

^[2] Sf. Irineu, Adv. Haeres., IV. XVIII, în ed. cit., p. 485.

^[3] Idem, ibidem, IV.XVI, pp. 482-483.

^[4] Sf. Atanasie cel Mare, Select Works and Letters, LetterXIX, în ed. cit., p. 545 [In lb. rom., vezi Sf. Atanasie cel Mare, Epistola către Episcopul Serapion. Despre Sfântul Duh, VI, în voi. Scrieri II, trad. Pr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Or­todoxe Române, PSB 16, Bucureşti, 1988, p. 85 (n. tr.)].

^[5] Idem, ibidem, p. 546.

^[6] Sf. Ioan Gură de Aur, împotriva creştinilor iudaizanţi, IV.6, în ed. cit., pp. 89-90.

^[7] Idem, ibidem, pp. 57-58.

^[8] Idem, Homily on Hebrews, XVIII, în ed. cit., p. 451.

^[9] Sf. Chirii al Alexandriei, Commentary on the Gospel of Saint Luke, 96, p. 388.

^[10] Sf. Ioan Gură de Aur, Împotriva creştinilor iudaizanţi, VII.3, în ed. cit., p. 189.

¹ Sf. Iustin Martirul şi Filosoful, Dialogue with Trypho, XI, în ed. cit., p. 200 [în lb. rom., vezi Sf. Iustin Martirul şi Filosoful, Dialogul cu iudeul Trifon, I, IX, în ed. cit., pp. 102-103 (n. tr.)].

^[12] Idem, ibidem, XLIX, p. 179 [în lb. rom., vezi Sf. Iustin Martirul şi Filosoful, op. cit., I.XLIX, pp. 57-58 (n. tr.)}.

^[13]      Sf. Chirii al Alexandriei, Commentary on the Gospel of Saint Luke, 39, în ed. cit., p. 165.

^[14]      Sf. Ioan Gură de Aur, Homilies on the Gospel ofMatthew, XLV, p. 285 [în lb. rom., vezi Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei (1-90), XLV.I, în ed. cit., p. 532 (n. tr.)].

^[15]      Sf. Chirii al Alexandriei, Commentary on the Gospelof Saint Luke, 101, în ed. cit., p. 408.

^[16]      Idem, ibidem, 72, pp. 304-305.

^[17]      Minei, 2 februarie, Praznicul întâmpinării Domnului Dumnezeu şi Mântuitorului nos­tru Iisus Hristos, Utrenie, canon, peasna a 6-a.

^[18]      Sf. Ieronim, 60-96 On The Psalms, 94, în ed. cit., p. 252.

' Sf. Chirii al Alexandriei, Commentary on the Gospel ofSaintLuke, 4, p. 61 şi 134, în ed. cit., pp. 534-535.

^[20]      Minei, 9 mai, Sf. Proroc Isaia, Utrenie, canon, cântarea a 3-a.

^[21]      Penticostar, miercuri, săptămâna a patra după Paşti, înjumătăţirea Praznicului Cincize- cimii, Utrenie, canon, peasna a 9-a.

^[22]      Triod, joi, săptămâna a şasea, Utrenie, canon, peasna a 8-a.

^[23]      Sf. Irineu, Proof of the Apostolic Preaching, în ed. cit., p. 84.

^[24]      Sf. Grigorie cel Mare, The Homilies ofSaint Gregory the Great on the Book of the Prophet Ezekiel, II.IX, în ed. cit., p. 261.

^[25]     Sf. Iustin Martirul şi Filosoful, Dialogue with Trypho, II.CXL, în ed. cit., p. 269 [în lb. rom., vezi Sf. Iustin Martirul şi Filosoful, II, CXL, ed. cit., p. 255 (n. tr.)].

^[26]      Sf. Grigorie de Nyssa, Dogmatic treatises: Against Eimomius, II, în ed. cit., p. 85.

^[27]      Sf. Ciprian al Cartaginei, The Treatises ofCyprian, în ed. cit., p. 517.

' Sf. Grigorie de Nyssa, op. cit., XI, p. 232.

^[29]      Sf. Iustin Martirul şi Filosoful, Dialogue with Trypho, XVII, p. 203 [In lb. rom., vezi Sf. Iustin Martirul şi Filosoful, op. cit., I.XVII, pp. 109-110 (n. tr.)].

^[30]      Sf. Ioan Gură de Aur, Homilies on Genesis, 7, în ed. cit., pp. 92-93, 108 [In lb. rom., vezi Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere (1-33), voi. I, VII, II, în ed. cit., p. 88 (n. tr.)].

^[31]       Sf. Ciprian al Cartaginei, The Treatises ofCyprian, în ed. cit., p. 514.

^[32]       Idem, ibidem, XII, p. 509.

^[33]       Sf. Iustin Martirul şi Filosoful, Cuvânt către elini, XXI, în Ante-Nicene..., voi. 1, trad. pr. M. Dods, M.A., Eerdmans, Grand Rapids, MI, 1987, p. 281.

^[34]              Sf. Ambrozie, Select Works and Letters. Of the Christian Faith, IV.IX, în ed. cit., p. 276.

^[35]              Sf. Ioan Gură de Aur, On the Incomprehensible nature of God, V, în ed. cit., pp. 101-105 [In lb. rom., vezi Sf. Ioan Gură de Aur, ed. cit., V (n. tr.)].

^[36]      Sf. Ilarie de Pictavium, op. cit., IV.35-36, în Nicene..., p. 82.

^[37]      Sf. Ioan Gură de Aur, On the Gospel of St. fohn, IV, în ed. cit., pp. 17-18.

^[38]      Sf. Ilarie de Pictavium, Despre Sinoade, 56, XXIII, în Nicene..., p. 19.

^[39]      Sf. Ambrozie, Select Works and Letters. Of the Christian Faith, II, IX, în ed. cit., p. 233.

^[40]     Sf. Irineu, Proof of the Apostolic Preaching, în ed. cit., pp. 80-81.

^[41]      Sf. Ilarie de Pictavium, Despre Sfânta Treime, V.27, p. 93.

^[42]      Sf. Chirii al Alexandriei, Commentary on the Gospel ofSaint Luke, 11, în ed. cit., p. 78.

^[43]      Sf. Irineu, Proof of the Apostolic Preaching, în ed. cit., p. 102.

^[44]     Idem, Adv. Haeres., III.XX, în ed. cit., pp. 450-451.

^[45]     Sf. Ciprian al Cartaginei, The Treatises ofSaint Cyprian, în ed. cit., p. 518.

^[46]     Sf. Irineu, Adv. Haeres., III.XXI, în ed. cit., p. 453.

^[47]     Idem, ibidem, pp. 452-453.

^[48]     Ibidem, II, XIX, p. 449.

^[49]      Cf. Sf. Ignatie, The Epistle ofSaint Ignatius to the Ephesians, XIX, în The Apostolic Fa­thers. Ante-Nicene Fathers, voi. 1, pr. Alexander Roberts D.D., ed. James Donaidson LL.D., Eerdmans, Grand Rapids, MI, 1987, p. 57 [Pentru versiunea în lb. rom. ne-am orientat du­pă Sf. Ignatie Teoforul, Epistola către efeseni, XIX, 1, în voi. Scrierile Părinţilor Apostolici, trad. Pr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, PSB 1, Bucureşti, 1979, p. 163 (n. tr.)].

^[50]      Sf. Iustin Martirul şi Filosoful, Dialogue with Trypho, XLIII, p. 216 [In lb. rom. vezi Sf. Iustin Martirul şi Filosoful, Dialogul cu iudeul Trifon, I.XLIIL, în ed.cit., p. 139 (n. tr.)].

^[51]      Idem, The First Apology, XXXIII, în ed. cit., p. 174 [în lb. rom., vezi Sf. Iustin Marti­rul şi Filosoful, Apologia întâia in favoarea creştinilor. Către Antonius Pius, XXXIII, ed. cit., pp. 47-48 (n. tr.)}.

^[52] Ibidem.

³   Sf. Atanasie cel Mare, Select Works and Letters, LX, în ed. cit., p. 577 [In lb. rom., vezi Atanasie cel Mare, Epistola întâi, către Serapion, episcopul de Thmuis, împotriva celor care hulesc

şi spun că Duhul Sfânt este creatură, IX, în voi. Scrieri, II, ed. cit., p. 32 (n. tr.)].

^[55]     Idem, ibidem, LIX, p. 572 [în lb. rom., vezi Atanasie cel Mare, Epistola către Epictet, epi­scopul Corintului, V, în ed. cit., p. 171 (n. tr.)].

^[56]      Sf. Atanasie cel Mare, On the Incarnation of the "Word, 35, în ed. cit., p. 55 [în lb. rom., vezi Atanasie cel Mare, Tratat despre întruparea Cuvântului şi despre arătarea Lui nouă, în trup, V, XXXV, în ed. cit., p. 130 (n. tr.)}.

^[57]      Sf. Chirii al Ierusalimului, CatecheticalLectures, XII, în ed. cit., p. 78 [Pentru versiunea în lb. rom. vezi Sf. Chirii al Ierusalimului, Catehezele, ed. cit., pp. 294-295 (n. tr.)}.

^[58]      Sf. Ieronim, Lefter XXII to Eustochium, în Letters and Select Works, ed. cit., p. 30.

^[59] Idem, Against Jovinianus, I, în Nicene and Post-Nicene Fathers of the Christian Chur- ch, voi. VI, trad. Hon. W.H. Fremantle, M.A., pr. G. Lewis, M.A., pr. W!G. Martley, M.A., Eerdmans Publishing Co., Grand Rapids, MI, 1983, p. 230.

^[60]      Sf. Ioan Gură de Aur, Homilies on the Gospel ofMatthew, X, în ed. cit., p. 33 [în lb. rom., vezi Sf. Ioan Gură de Aur, Scrieri, III. Omilii la Matei (1-90), V.II-III, ed. cit., p. 69 (n. tr.)\.

^[61]       Idem, On the Incomprehensible nature ofGod, V, în ed. cit., pp. 142-144 [în lb. rom. vezi Sf. Ioan Gură de Aur, ed. cit., V (n. tr.)\.

^[62]       Idem, Homily on First Corinthians, XLI, în ed. cit., p. 252.

^[63]       Minei, 21 noiembrie, Praznicul Intrării în Biserică a Preasfintei Stăpânei noastre Născă­toarea de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria, Utrenie, canon, cântarea a 4-a, irmosul.

^[64]      Ibidem, Duminica a cincea după Paşti, a Samarinencei, Utrenie, canon, cântarea a 6-a, Canonul samarinencei, Şi acum..., a Născătoarei de Dumnezeu.

^[65]      Ibidem, Duminica a cincea după Paşti, a Samarinencei, Utrenie, canon, cântarea a 6-a.

^[66] Triod, Joi, în întâia săptămână a Sfântului şi Marelui Post, Utrenie, canon, cântarea a

4-       a,    tricântare, Şi acum..., a Născătoarei de Dumnezeu.

^[67]      Sf. Irineu, Proof of the Apostolic Preaching, în ed. cit., p. 83.

^[68]      Sf. Ioan Damaschin, Exposition of the Orthodox Faith, IV.XIV, în Nicene..., p. 86 [In lb. rom., vezi Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, IV.XIV, ed. cit., p. 150 (n. tr.)].

^[69]      Sf. Hipolit, Fragmentsjrom Commentaries, în ed. cit., pp. 181-182.

^[70]      Minei, 9 decembrie, Zămislirea Sfintei Ana, când a zămislit ea pre Preasfânta Fecioara, Născătoarea de Dumnezeu, Utrenie, canon, peasna 1.

^[71]      Ibidem, 7 septembrie, Inainteprăznuirea Naşterii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, Utrenie, canon, cântarea a 5-a.

^[72]      Ibidem.

^[73]      Din Canonul Miezonopticii pentru toate zilele.

^[74]      Acatistul Bunei Vestiri, Canonul Născătoarei de Dumnezeu, facere a lui Iosif, cântarea 1.

^[75]      Triod, Sâmbătă, în întâia săptămână a Sfântului şi Marelui Post, Utrenie, cântarea a 9-a, a Născătoarei de Dumnezeu.

^[76]     Sf. Ieronim, 60-96 On The Psalms, 88, în ed. cit., p. 221.

^[77]      Sf. Iustin Martirul şi Filosoful, The First Apology ofjustin, XXXV, în ed. cit., p. 174 [In lb. rom., vezi Sf. Iustin Martirul şi Filosoful, Apologia întâia în favoarea creştinilor. Către An- tonius Pius, XXXV, ed. cit., p. 48 (n. tr.)].

^[78]      Idem, Dialogue with Trypho, LXXV, p. 236 [In lb. rom., vezi Sf. Iustin Martirul şi Filo­soful, op. cit., II.LXXVI, p. 181 (n. tr.)].

^[79]      Sf. Irineu, Adv. Haeres., III.XVI, în ed. cit., p. 441.

^[80]      Idem, Proof of the Apostolic Preaching, în ed. cit., p. 84.

^[81]      Sf. Ciprian al Cartaginei, The Treatises ofCyprian, în ed. cit., p. 524.

^[82]      Sf. Irineu, Proof of the Apostolic Preaching, în ed. cit., p. 83.

^[83]      Sf. Ilarie de Pictavium, op. cit., XI.45, p. 216.

³ Sf. Ambrozie, On the Decease ofSatyrus, I, în Select Works and Letters, în ed. cit., p. 163.

^[85] Idem, Seven Exegeticul Works: The Patriarchs, în ed. cit., p. 259.

^[86]      Idem, Homilies on the Gospel of St. John, LXXX, în ed. cit., p. 299.

^[87]      Idem, On the Incomprehensible nature ofGod, XI, în ed. cit., p. 276 [în lb. rom. vezi Sf. Ioan Gură de Aur, ed. cit. (n. tr.)\.

^[88]      Minei, 24 martie, Inainteprăznuirea Bunei Vestiri a Preasfintei Născătoarei de Dumne­zeu, Utrenie, canon, peasna a 5-a.

^[89]      Ibidem, 25 decembrie, Naşterea cea după trup a Domnului şi Dumnezeului şi Mântui­torului nostru Iisus Hristos.

^[90]      Sf. Iustin Martirul şi Filosoful, The First Apology of Justin, XXXII, în ed. cit., pp. 173-174 [In lb. rom., vezi Sf. Iustin Martirul şi Filosoful, Apologia întâia în favoarea creştinilor. Către Antonius Pius, XXXII, în ed. cit., p. 47 (n. tr.)\.

^[91]      Sf. Irineu, Proof of the Apostolic Preaching, în ed. cit., p. 87.

^[92]      Sf. Efrem, Commentary on Tatian's Diatessaron, ed. cit., p. 78.

^[93]      Sf. Ambrozie, Select Works and Letters. Of the Holy Spirit, II. V, în ed. cit., p. 119.

^[94]      Verbul „a (se) odihni" (gr. anapavsetai), la indicativ viitor.

^[95]      Sf. Ioan Gură de Aur, Apologist: Demonstration Against the Pagans, II, în ed. cit., p. 194.

^[96]     Sf. Ieronim, Letter LVII to Pammachius, în Letters and Select Works, ed. cit., pp. 115-116.

^[97]     Idem, Letter XLVI Paul and Eustochium to Marcella, în ed. cit., p. 65.

^[98]     Idem, Letter XXII {Scrisoarea XXII), în ed. cit., p. 29.

^[99]     Sf. Leon cel Mare, Select Letters and Sermons. Sermon XXIV, în ed. cit., p. 134.

^[100]    Minei, 8 septembrie, Naşterea Preasfintei Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoarei şi Puru­rea Fecioarei Maria, Utrenie, canon, peasna a 9-a, pripeală.

^[101]    Ibidem, 9 decembrie, Zămislirea Sfintei Ana, când a zămislit pe Preasfânta Fecioara, Născătoarea de Dumnezeu, Utrenie, canon, peasna a 5-a.

¹ Ibidem, 8 septembrie, Naşterea Preasfintei Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoarei şi Pu­rurea Fecioarei Maria, Utrenie, canon, peasna a 5-a.

^[103]     Ibidem, 21 noiembrie, Praznicul Intrării în Biserică a Preasfintei Stăpânei noastre Năs­cătoarea de Dumnezeu şi Purururea Fecioara Maria, Utrenie, canon, cântarea a 8-a, facere a lui Vasile Monahul.

^[104]     Ibidem, 25 decembrie, Naşterea cea după trup a Domnului şi Dumnezeului şi Mântui­torului nostru Iisus Hristos, Utrenie, canon, peasna a 4-a, irmos.

^[105]     Triod, Sâmbătă, în a doua săptămână a Sfântului şi Marelui Post, cântarea a 9-a, a Năs­cătoarei, alcătuire a lui Teodor.

^[106]     Ibidem, Miercuri, în a doua săptămână a Sfântului şi Marelui Post, Utrenie, canon, cân­tarea a 9-a, irmosul.

^[107]     Ibidem, Miercuri, în săptămâna Floriilor, Utrenie, canon, cântarea a 3-a, ... a Născătoarei.

^[108]     Minei, 9 decembrie, Zămislirea Sfintei Ana, când a zămislit pe Preasfânta Fecioara, Năs­cătoarea de Dumnezeu, Utrenie, canon, peasna a 6-a.

^[109]     Ibidem, 8 septembrie, Naşterea Preasfintei Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoarei şi Pu­rurea Fecioarei Maria, Pavecerniţa, stihiră.

^[110]     Ibidem, 24 martie, Inainteprăznuirea Bunei Vestiri a Preasfintei Născătoarei de Dumne­zeu, Utrenie, canon, peasna a 5-a.

^[111]     Ibidem, 8 septembrie, Naşterea Preasfintei Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoarei şi Pururea Fecioarei Maria, Utrenie, canon, peasna a 4-a.

^[112]    Idem, ibidem, p. 242.

^[113]    Sf. Iustin Martirul şi Filosoful, Dialogue with Trypho, XLIII, p. 216 [In lb. rom., vezi Sf. Iustin Martirul şi Filosoful, op. cit., I, XLIII, pp. 138-139 (n. tr.)].

^[114]    Sf. Irineu, Proof of the Apostolic Preaching, în ed. cit., p. 87.

^[115]    Sf. Atanasie cel Mare, Select Works and Letters. Statement of Faith, în ed. cit., p. 84.

^[116]     Sf. Ioan Gură de Aur, Homilies on the Gospel ofMatthew, II, pp. 9-10 [în lb. rom. ne-am orientat după Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei (1-90), II.I, în ed. cit., p. 29 (n. tr.)}.

^[117]     Sf. Ieronim, 60-96 On The Psalms, Hom. 69, în ed. cit., p. 90.

^[118]    Idem, Homily 87, în ed. cit., pp. 217-218.

^[119]    Sf. Leon cel Mare, Select Letters and Sermons. Sermon XXIII on the Nativity, în ed. cit., p. 132.

^[120]    Sf. Ambrozie, Letters. 27 to Sabinus (cca 389), în ed. cit., p. 141.

^[121]    Sf. Chirii al Ierusalimului, CatecheticalLectures, X, în ed. cit., pp. 60-61 [Pentru versiunea în lb. rom. vezi Sf. Chirii al Ierusalimului, Catehezele, ed. cit., pp. 235-236 (n. tr.)\.

^[122]     Sf. Ilarie de Pictavium, op. cit., IV.38-39, în Nicene..., p. 83.

^[123]     Minei, 25 decembrie, Naşterea cea după trup a Domnului şi Dumnezeului şi Mântuito­rului nostru Iisus Hristos, Utrenie, canon, peasna a 8-a.

^[124]     Sf. Chirii al Ierusalimului, CatecheticalLectures, X, în ed. cit., p. 60 [Pentru versiunea în lb. rom. vezi Sf. Chirii al Ierusalimului, Catehezele, ed. cit., pp. 232-233 (n. tr.)}.

^[125]     Sf. Ieronim, 1-59 On The Psalms, 11, în ed. cit., p. 88.

^[126]     Idem, Homily 24, p. 193.

^[127]     Minei, 15 august, Praznicul Adormirii Maicii Domnului, Utrenie, canon, cântarea a 5-a.

^[128]     TriodLuni, în a treia săptămână a Sfântului şi Marelui Post, Utrenie, canon, tricânta- re, a Născătoarei.

^[129]     Irmos, glas 1.

^[130]     Minei, 9 mai, Sf. Proroc Isaia, Utrenie, canon, cântarea a 5-a, a Născătoarei.

^[131]    Acatistul Bunei Vestiri, icos 6.

^[132]    Sf. Irineu, Adv. Haeres., III.XXI, în ed. cit., p. 452.

^[133]    Sf. Ciprian al Cartaginei, The Treatises ofCyprian, în ed. cit., p. 519.

^[134]    Sf. Ioan Gură de Aur, On the Incomprehensible nature of God, VII, în ed. cit., pp. 205-206 [In lb. rom., vezi Sf. Ioan Gură de Aur, ed. cit. (n. tr.)\.

^[135]    Idem, Apologist: Demonstration Against the Pagans, II, în ed. cit., pp. 192-193.

^[136] Sf. Iustin Martirul şi Filosoful, Dialogue with Trypho, LXXXVII, p. 243 [în lb. rom. vezi Sf. Iustin Martirul şi Filosoful, op. cit., II, LXXXVII, pp. 196-197 (n. tr.)}.

' Sf. Irineu, Proof of the Apostolic Preaching, în ed. cit., p. 73.

^[138]     Idem, ibidem, p. 53.

^[139]     Sf. Hipolit, Fragmentsfrom Commentaries, II, în ed. cit., p. 175.

^[140]     Sf. Chirii al Ierusalimului, Catechetical Lectures, XVI, în ed. cit., p. 123 [Pentru versiu­nea în lb. rom. vezi Sf. Chirii al Ierusalimului, Catehezele, ed. cit. (n. tr.)}.

^[141]     Idem, Ibidem, XVI.5, în Nicene..., p. 125.

^[142]     Sf. Ambrozie, Select Works and Letters. Of the Holy Spirit, II, II, în ed. cit., p. 117.

^[143]    Sf. Ioan Cassian, Conferences andInstitutes. The Third Conference ofAbbot Chaeremon, XIII, în ed. ci:., pp. 421-422 [în lb. rom., vezi Sf. Ioan Cassian, op. cit., I, XIII.1-8, pp. 510-512 (n. tr.)}.

^[144]    Sf. Grigorie cel Mare, The Homilies ofSaint Gregory the Great on the Book of the Prophet Ezekiel, II.VII, în ed. cit., p. 234.

^[145]    Sf. Fotie, On the Mystagogy of the Holy Spirit, trad. HolyTransfiguration Monastery, Stu- dion Pub. NY, 1983, pp. 93-94.

^[146]    Sf. Iustin Martirul şi Filosoful, Dialogue with Trypho, XLII, pp. 215-216 [în lb. rom. vezi Sf. Iustin Martirul şi Filosoful, Dialogul cu iudeul Trifon, I, XLII, în ed. cit., pp. 137-138 (n. tr.)\.

^[147]     Sf. Grigorie de Nazianz, Orations. XXIX. On the Son, în Nicene..., p. 308 [în lb. rom. vezi Sf. Grigorie de Nazianz, Cele cinci cuvântări teologice, IILXXIX.19, ed. cit. (n. tr.)].

^[148]     Sf. Vasile cel Mare, Exegetical Homilies. Homily 17 on Psalm 44, în The Fathers of the Church, voi. 46, trad. Agnes Clare Way, C.D.P., CUA Press, Washington D.C., 1981, p. 282. [în lb. rom., vezi Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, Omlia IX la Psalmul XLIV, IV, în voi. Scrieri, I, trad. Pr. Dr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, PSB 17, Bucureşti, 1986, p. 288 (n. tr.)}.

^[149]    Sf. Ioan Gură de Aur, Homilies on the Gospel ofMatthew, XXVII, în ed. cit., p. 186 [în lb. rom., vezi Sf. Ioan Gură de Aur, Scrieri III. Omilii la Matei (1-90), XXVII.II, în ed. cit., pp. 345-346 (n. tr.)].

' Sf. Ieronim, 1-59 On The Psalms, Horn. 53, în ed. cit., pp. 264-265.

^[151]    Idem, 60-96 On The Psalms, Hom. 70, în ed. cit., p. 95.

^[152]    Sf. Isaac Şirul, The Ascestical Homilies, 3, trad. Holy Transfiguration Monastery, Holy Transfiguration Monastery, Brookline, MA, 1984, p. 28 [în lb. rom., vezi Sf. Isaac Şirul, Cu­vinte despre nevoinţă, III, în Filocalia 10, trad. Pr. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1981, p. 37 sq.\.