doktoru

vineri, 24 octombrie 2014

Epoca Patriarhala din Vechiul Testament și păgânitatea restului lumii-Istoria V.T.-A.Lopuhin 1944



CAPITOLUL XXIX
VIAŢA LĂUNTRICĂ ÎN EPOCA PATRIARHALĂ


Cu moartea lui Iacov şi a lui Iosif se închee epoca patriarhală a istoriei biblice. Particularitatea ei distinctivă a fost comunicarea directă şi nemijlocită a patriarhilor adecă a căpeteniilor principale şi a părinţilor neamului ales (Patriarh –părinte-căpetenie) cu Dumnezeu şi cârmuirea poporului de către ei pe baza acelor temeiuri şi pravile morale nemijlocit comunicate, care se recunoşteau deja de toţi, deşi nu erau cunoscute într’o legislatură formală, afară decât în liniile primitive ale ei în „legile lui Noe“. Aceasta a fost experienţa cârmuirei morale părinteşti în forma sa cea mai bună şi mai simplă.

În istoria epocei patriarhale apar vădit trei trepte deosebite în raporturile lui Dumnezeu cu oamenii.
După căderea strămoşilor şi pierderea de către ei a stării fericite primitive de nevinovăţie, Dumnezeu, dându-le făgăduinţa unui viitor izbăvitor, le-a lăsat libertatea de a alege sau supunerea smerită sau împotrivire păcătoasă faţă de El. Deja la primii fii ai lor vedem despărţirea: dreptul Avel sufere moarte martirică dela necredin­ciosul Cain; după aceea descendenţii acestui din urmă capătă vădit precumpănire peste urmaşii credincioşi al lui Sit si primul period se termină cu corupţia generală, care a făcut inevitabilă grozava pedeapsă a întregei omeniri prin potop. După potop a fost încheiat de Dumnezeu un nou așezământ cu Noe,ca cu protopărintele nouei omeniri, şi lui i-a fost făgăduită îndelunga răbdare a lui Dumnezeu până la sfârşitul veacurilor. Dar tocmai din pricina acestei îndelungate răbdări păcatul s’a cuibărit iară în lume, se ivi în oameni o straşnică nădăjduire în sine, cari prin zidirea ,,turnului până la cer,,voiră sa-și exprime dispreţul lor faţă de ceruri. Planul a fost distrus şi popoarele au fost risipite, dar aceasta a dus la uitarea lui Dumnezeu de către oameni şi înlocul adevăratei religii pretutindenea s’a instaurat idololatrie grosolână. Atunci pentru păstrarea religiei celei adevărate şi marea făgăduinţă, legată de dânsa, despre Isbăvitorul lumii, Dumnezeu alese un nou drept, ca' să-l facă protopărinte al neamului ales, având a păstra în el adevărata credinţă.


Acest aşezământ cu Avraam prezintă a treia treaptă în istoria epocei patriarhale şi ea se distinge prin dese arătări şi făgăduinţe a lui Dumnezeu protopărinţilor şi capilor neamului celui ales. În aceste arătări se lămureşte treptat natura lui Dumnezeu, Care se înfăţişează nu numai Dumnezeul lui Avraam, Isac şi Iacov, ci ,,Dumnezeul cel Atotputernic" (Fac. XVII, 1; XXV III, 3: XXXVI), ,,Judecătorul a tot pământul" (Fac. XVIII, 25), iar în numeroasele făgăduinţe capătă deplină desvoltare marea idee despre viitorul Răscumpărător, ca sămânţă, prin care se vor binecuvânta toate popoarele(Fac.XVIII,25).  Odata cu aceasta și înseși viața patriarhilor, după înălţimea şi curăţenia credinţei lor, după necontenită conducere a Providenţei dumnezeesti, ne prezintă un model așa de înalt,educative realizări a virtuților înalte, încât prin aceasta ea a căpătat o importanţă neînchipuitoare în raport cu multe taine din soarta viitoare a economiei dumnezeesti în lume.Așa nașterea fara de samânță a Mântuitorului in mod preînchipuitor s-a arătat în nerodirea "Sarei şi Rebecăi; unirea în El a firei dumnezeeşti şi omeneşti s’a preînchipuit prin scara, văzută de Iacov;pătimirile Lui, suferite de Dânsul dela poporul său, dar care au devenit apoi isvorul binecuvântării pentru toată omenirea şi au preînchipuit prin întâmplările lui Iosif; moartea lui de cruce şi învierea s’au închipuit în jertfa lui Isaac; preoţia lui Melhisedec;diferitele stari ale legii si harului s’au preînchipuit prin Ismail şi Isaac; harul dat păgânilor, dar pierdut de iudei s’a preînchipuit în binecuvântarea lui Iacov şi Isav, etc.

 Toată epoca aceasta cu măreţii ei reprezentanţi este oglinda preînchipuitoare, în care vădit s’a reflectat soarta viitoare a bisericii si a lumii.                                                         






Credinţa patriarhilor şi-a găsit expresia ei exterioară în cult. Dar cultul în această epocă nu căpătase încă formele precise şi consta mai ales în aducerea de jertfe pe prima piatră întâlnită, deşi în acelaşi timp de îndată ce a devenit jertfelnic, căpăta însemnătate sfântă şi pentru timpurile următoare, aşa că ea se alegea pentru aducere de jertfe şi de către patriarhii următori cu preferinţa faţă de alte jertfelnice şi servea de loc pentru deosebite arătări, cum a fost de ex. jertfelnicul din Betel.Însuşi jertfelnicul pentru slujba sfântă se sfinţea prin turnare de untdelemn şi la săvârşirea slujbei dumnezeeşti se păşea cu o deosebită pregătire, care consta în spălarea corpului şi schimbarea hainelor (Fac. XXXV, 2). Prin deosebite făgăduinţe s’a dat unor jertfelnice cu deosebire o însemnătate sfântă în sensul de „Casa lui Dumnezeu", adecă oarecum de templul, la întreţinerea căruia să plătea zeciuială din avere (Fac. XXVIII, 20-22). Depe vremea lui Avraam s’a întrodus un deosebit ritual, ca mijloc de intrare în biserica Vechiului Testament, anume ritualul tăerii împrejur,care ca taină însemna curăţirea de păcătoşia şi necurăţenia anterioară, preînchipuind în acelaşi timp tăerea împrejur interioară sau omorîrea omului trupesc şi naşterea celui duhovnicesc.

Înseşi viaţa patriarhală a neamului celui ales se păstra prin păzirea unor anumite hotăriri sau pravile. Toată bogăţia făgăduim ţelor se transmitea după dreptul întâiei naşteri, primit prin o deosebită binecuvântare, se păstra prin sfinţenia căsătoriei şi se respingea orice amestec cu închinătorii de idoli (Fac. XXXIV, 7, 13,51; XXXVIII, 24 5 XXVI, 34,35; XXVII, 46; XXXVIII, 1,6-9). Supunerea şi respectul faţă de părinţi se considerau virtuţile înalte şi principale, ce apar vădit în istoria acelor persoane care s’au supus pedepsei şi cercetării pentru călcarea lor (Ham.) Viaţa familiară în genere se distingea prin simplitate primitivă; însesi căsătoria purta caracterul celei mai depline neprefăcătorii şi se încheia cu binecuvântarea şi povaţa părinţilor, deşi în acelaşi timp simt cunoscute şi exemple de căsătorii din capriciu (de exemplu căsătoria lui Isav), care au dus la certuri familiare şi la nemulţămiri. În acelaşi timp viaţa patriarhală şi în genere nu e străină de exemple, când păcatul original se manifestă într-o dominaţiune vădită a trupului, ce ducea la abaterea dela rânduelele anterioare dumnezeeşti. Aceasta o vedem chiar şi la astfel de persoane mari şi sfinte, ca Avraam şi mai ales la Iacov, dintre care cel întâiu afară de femee a avut ţiitoare (deşi acest concubinaj a rezultat din impulziunea evlavioasă de a avea moştenitori ai celor mai bune făgăduinţe), iar al doilea a fost cu două femei, din care pricină a şi suportat grele încercări, ca urmări fireşti ale acestei abateri dela legea primordială a vieţei (monogamia).

În sfera civilă a domnit deplin forma patriarhală de cârmuire. Ea consta în aceia, că autoritatea în conducerea tuturor trebilor civile se concentra în manile capului familiei sau a neamului. Patriarhul, în calitate de cap al familiei, era în acelaşi timp şi singurul hotărîtor a tuturor chestiunilor, ce se iveau între membrii familiei sale sau ai neamului. El dispunea în totul de soarta copiilor săi şi a casnicilor săi, făcea judecata şi pedepsea, avea dreptul de viaţă şi de moarte (Fac. XXXVIII, 24), şi în caz, de primejdie de dinafară, era comandantul (ca de ex. Avraam), căruia i se recunoştea dreptul de război şi pace. Dar toate aceste drepturi şi îndatoriri nu aveau încă un caracter complect determinat şi toate decurgeau numai din situaţia naturală de părinte al familiei, obligat să se îngrijească de apărarea şi buna stare a neamului său.

Aicea noi vedem omenirea oare cum în copilăria ei. Patriarhii sunt păstori paşnici, care se mută dintr’un loc în altul pentru căutarea de păşuni mai bune, şi singurile animale de transport le servesc cămilele şi asinii. Calul li era încă necunoscut, dar spre binele lor, de oarece cu apariţia calului la triburile păstoreşti totdeauna se desvoltă înclinaţiunea spre incursiuni şi prădăciuni. Agricultura era încă puţin desvoltată şi alcătuia numai ocupaţia vremelnică şi întâmplătoare. Proprietatea de pământ la ei nu exista. Avraam şi-a cumpărat pământ numai pentru îngropat, şi avea Iacov ca proprietate o porţiune pentru cortul său. Proviziuni de traiu nu se făceau, din care pricină foametea adesea îi constrângea să se mute în tarile vecine (mai ales în Egipt, ca unul ce era grânarul lumii antice). În timpurile lui Iacov totuşi se statornicise comerţul de pâne destul de regulat între Egipt si ţările vecine si existau caravane comerciale. Caravanele comerciale apar pe toată întinderea enormă dintre Egipt şi Mesopotamîa şi se poartă  un comerţ vioi cu aromate şi alte produse ale Răsăritului, şi deasemenea cu peşte care în cantităţi enorme se importa în Egipt. Către timpurile lui Avraam vedem începuturi ale monedei dc schimb, deşi sub formă dc bucăţi dc anumit metal cu stabilirea preţului după cântar; în vremea lui Iacov apar un fel de „monede", iar fiii lui au cunoscut deja bine circularea arginţilor, pentru care au şi vândut ei pe fratele lor Iosif.

Ce se atinge de cultură, apoi din toata istoria epocei patriar­hale se vede, că deşi patriarhii se şi prezintă mai ales ca păstori nomazi, dar odată cu aceasta la dânşii se observă urmele unei culturi destul de înalte, parte din causa înrâurii popoarelor vecine, dintre care unele, ca de ex. egiptenii, se aflau pe o înalta treaptă de civilizaţie, iar parte şi ca urmare desvoltării autonome a neamului celui ales, care se distingea prin înalte daruri duhovniceşti. Asa tradiţia atribue lui Avraam înalte cunoştinţe în astronomie si matematică, în care el ar fi învăţat chiar pe egipteni. Urmele scrisului în înţelesul propriu nu se întâlneşte, deşi nu există temeiuri sufi­ciente de a ne îndoi în existenta lui, cu atât mai mult, că în ţările vecine cu Palestina el exista deja fără îndoială. In tot cazul sunt mărturii despre existenţa peceţilor cu nume care, presupun scrierea numelui sau cel puţin a unor semne oare care (Fac. XXXVIII, 18,25).

În astfel de trasuri generale se prezintă viaţa patriarhilor nea­mului celui ales, cari erau purtătorii esclusivi ai adevăratei religii si a mărei făgăduințe, legate de dânsa, despre Mântuitorul,și care deaceea se aflau sub o deosebită conducere a Providenţei divine.

Această lucrare proniatoare a lui Dumnezeu în neamul cel ales va deveni încă şi mai limpede și uimitoare, dacă se com­pară, în ce situaţie se afla lumea păgână înconjurătoare,lăsată în voea propriilor sale puteri şi dorinţe. Pe măsura în care lumina adevăratei religii se aprindea treptat în conştiinţa neamului celui ales, în ceilaltă lume păgână se instaura tot mai mult întunericul duhovnicesc şi să întărea idololatria cea mai neagră. Către sfârşitul epocei patriarhale aceste două lumi se alcătuise nesăvârşit în două împăraţii deosebite, şi în cea din urmă dintr’însele idola­tria, mai ales în masele poporului, se întărise definitiv, deşi că­pătase în diferite ţări forme diferite.

În Mesopotamia idololatria căpătă aşa desvoltare şi răspândire încât ea dăduse busna chiar si în casa evlavioasă a lui Tarra,tatăl lui Avraam, şi existenţa idolilor de casă (Terafimi) şi în casa fratelui drept a lui Avraam, Nahor, şi mai ales a nepotului a­cestuia din urmă, Laban. Ce se atinge de caracterul general al concepţiilor religioase, apoi acolo predomina, ca şi în Arabia, sabeismul, adecă divinizarea aştrelor cereşti, sub diferite numiri şi forme. Pe lângă aceasta totuşi se observă, că în Mesopotamia şi cu deosebire în Haldeea s’au păstrat urmele faptului, cum religia treptat treptat s’a abătut dela adevărul primitiv şi a degenerat în grosolana idololatrie. În o prezentare foarte neclară înaintea ochilor minţii lor se purta singurul Dumnezeu suprem adevărat Il sau Ra, făcătorul hausului de dinainte de timp. In acest haos, care în chip turbure se identifica cu înseşi Il,se aflau trei principii: materia, dorinţa şi raţiunea. Ele s’au despărţit şi din asta a rezultat lumea. Principiile acestea la rândul lor s’au personificat sub forma a trei zei: Anu este materia, Ben este dorinţa si Noa este raţiunea. Dela ascestă primă treime se naşte a doua, dar ea vădit' degenerează în zeităţi    curat planetare. Samas este zeul soarelui, Sin este zeul lunei şi Bin este zeul spaţiului aerian. La fiecare din aceşti zei se posedă şi câte o femee, care dealtmintrelea sunt identice cu ei, şi apoi urmează deja zeii planetari secundari: Nin(Saturn), Bel-Merodah (Jupiter), Nergal (Martie), Iştar sau Nana (Venera) şi Nebo (Mercur). După aceşti zei urmau o mulţime de zei încă şi mai mici,determinarea importanţei cărora e foarte grea, dar care alcătuiau deja ultima treaptă de întunecare a adevărului religios primitiv. Numărul zeilor fu sporit încă şi de aceea, că fiecare oraş avea zeul său special, ocrotitor, care se şi socotea acolo principal, independent de sistema principală. Aşa Merodah, zeul planetei Jupiter, era zeitatea locală a Babilonului, și odată cu înălţarea acestui oraş deveni principal şi s’a contopit cu Bel. Slujirea tuturor acestor zei şi cu deosebire Iştartei (Astartei) avea un caracter adânc senzual, degenerând în conrupţiune totală, care se săvârşa în cinstea zeilor şi a zeiţelor chiar prin temple şi prin capişti.

Acelaşi sabeism, dar cu lărgirea lui prin adorarea naturei în genere, era aspectul predominant al idololatriei la popoarele Hanaanului, între care s’a desfăşurat cu preferinţă viaţa patriarhilor. Zeitatea principală a heteilor (cu care mai întâi de toate s’a întâlnit Avraam la intrarea sa în pământul Hanaan), era zeiţa Istar sau Astoret (Astarta), slujirea idolească a căria se săvârşea în forma celei mai grozave corupţiuni şi desfrânari. Celelalte triburi hananiene divinizau deasemenea pe Bel sau Baal (soarele) sub diferite nume: El, Moloh, Adoni etc. Ca şi în toate religiile de felul acesta, care alcătuiau o totală abatere dela adevărul primitiv, poporul diviniza sub înfăţişarea acestor zei propriile sale patimi şi pofte, dându-le oarecum pecetea voinţei divine. Pentru potolirea mâniei zeilor, ei aduceau jertfe umane şi, călăuzindu-se de părerea, că cu cât e mai scump prinosul, cu atât la mai mare milă se poate nădăjdui cel ce o aduce, nebunii amăgiţi aduceau jertfă idolilor pe copii lor, fecioarele îşi jertfeau curăţenia lor, etc. Sub influenţa acestui cult imoral necredinţa ajunse la aşa grad de uriciune, în care o vedem la locuitorii oraşelor pentapolei Sodomei, care şi-au atras asuprăşi grozava mânie a lui Dumnezeu.

Pe un grad mai înalt stătea viaţa religioasă-morală în Egipt, dar si aceasta numai în clasele înalte ale tării si mai ales în vestita clasă a sacrificatorilor egipteni, unde religia atinsese la o înălţime însemnată, care arăta, că scânteea adevărului şi a vechilor tradiţii încă mai licărea sub spuza rătăcirii păgâne. În închipuirea    minţii lor egiptenii se ridicase pânăla ideea de un singur Dumnezeu, care nu avea nici început, nici sfârşit. Imnele sacre  ale egiptenilor vorbesc despre acest Dumnezeu,că,,El este singurul fructificator în cer și pe pământ,dar El însuși nu naște;Dumnezeu singur în adevăr, care singur pe sine se naşte, care exista dela început, care a creat totul, dar El însuşi nu e creat ". Acest Dumnezeu unic şi suprem se numea diferit: în Teba Amon-Ra, în Memfis, Fta. Dar unic singur de sine, acest Dumnezeu suprem este în acelaşi timp nu numai tată, ci şi mamă, şi fiu, şi deaceea oarecum întreit în fiinţa sa, prezintă prin sine trei principii. Mant, principiul femenin, este în acelaşi timp femeea lui Amon-Ra, şi el însuşi, ca fiu al lui, Hans, este totodată acelaşi Aman, pentrucă el face din sine toate. Amon-Ra, Mant si Hans alcătuește treimea supremă, singura divinitate supremă.

Toată lumea de dinafără a fost manifestarea acestei divinătăţi supreme. De aceea orce manifestare a naturei era sacră. Aşa înţelegeau divinitatea clasele înalte din Egipt. Dar pentru masa poporului o astfel de prezentare era inaccesibilă şi prea abstractă. Deaceea poporul simplu din diferitele manifestări ale divinităţei făcu pentru sine zei independenţi. De aceea se iviră un şir aproape nesfârşit de zei vii, simbolurile cărora au fost diferite lucruri din natura neînsufleţita, paserile şi animalele. Una din aceste divinătăţi principale a fost Nilul, care se indentifica în imaginaţia poporului cu zeul Api sau Osiris, femeea căruia era Izida (pământul).Întruparea lui Osiris era un bou viu Apis, care din simplu simbol s’a transformat în închipuirea minţii poporului într’o divinitate independentă, şi despre dânsul sacrificatorii istorisau, că el se naşte la fiecare 25 de ani dintr’o juncă însărcinată prin fulger şi care-rămâne feciorelnică, cu toate că naşte. Celelalte divinităţi personificau diferite forţe ale naturii binefăcătoare sau distructive, cum era binefăcătorul soare (Ra), soarele, ca dogoritorul pierzător al vieţii (Mont), pierzătorul luminii Set şi aşa mai departe; şi personificarea a diferiţi zei era uliul, ibis, crocodilul, ţapul, mâţa, care deasemenea se cinsteau câteodată în calitate de zei independenţi.Înmulţirea zeilor a fost ajutată iarăşi şi aicea de acea împrejurare, că fiecare oraş cu ţinutul său neapărat cinstea zeul său deosebit. Aicea evident ideea religioasă s’a pogorît până la cea mai grosolană treaptă a idololatriei. Potrivit cu religia pe aceiaşi treaptă joasă stătea şi moralitatea vieţii, în care predominau cele mai ruşinoase vicii, ce-şi găseau aţâţarea chiar în ritualul cultului grosolan şi imoral.

Aceasta era starea religioasă-morală a popoarelor păgâne, şi în comparaţie cu ele neamul ales al patriarhilor era cu adevărat sfeşnicul, care strălucea viu în mijlocul întunericului religioso-moral al omenirii înconjurătoare.

După timp periodul patriarhal dela chiemarea lui Avraam pânăla strămutarea lui Iacov în Egipt, cuprinde în sine mai bine de două veacuri. Pentru determinarea exactă a lui nu există date suficiente. Noi avem numai mărturia Apostolului Pavel, că dela marea făgăduinţă, dată lui Avraam, pânăla edarea legiuirii din Sinai au trecut 430 de ani. Această cifră să indică deasemenea în cartea Eşirei XII. 40, unde se spune : „Timpul însă, în care fiii lui Israil (şi părinţii lor) au locuit în Egipt (şi în pământul Hanaan  cum adaogă textul grec, traducerea celor şaptezeci de traducători) a fost de patru sute treizeci de ani". În descoperirea făcut lui Avraam tot acest period se determină în cifre rotunde la patru sute de ani. Dacă se presupune, că durata periodului petrecerei israeliţilor în Egipt a fost egală aproximativ cu durata periodului patriarhal propriu al pribegiei dela chiemarea lui Avraam pânăla strămutarea lui Iacov în Egipt, atunci jumătatea acestei cifre, anume 215 ani va şi fi aproximativ durata periodului patriarhal, ceea ce conglăsueşte pe deplin cu anii vieţii patriarhilor şi se confirmă şi de tradiţia iudaică.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu