Era un om oarecare stăpân al casei sale, care a sădit vie. A împrejmuit-o
cu gard, a săpat în ea teasc, a clădit un turn şi a dat-o lucrătorilor, iar el s-a
dus departe. Când a sosit timpul roadelor, a trimis pe slugile sale la
lucrători, ca să-i ia roadele. Dar lucrătorii, punând mâna pe slugi, pe una au
bătut-o, pe alta au omorât-o, iar pe alta au ucis-o cu pietre. Din nou a trimis
alte slugi, mai multe decât cele dintâi, şi au făcut cu ele tot aşa. La urmă, a
trimis la ei pe fiul său zicând: Se vor ruşina de fiul meu. Iar lucrătorii
viei, văzând pe fiul, au zis între ei: Acesta este moştenitorul; verniți să-l
omorâm şi să avem noi moştenirea lui. Şi punând mâna pe el, 1-au scos afără din
vie şi l-au ucis. Deci, când va veni stăpânul viei, ce va face acelor lucrători
? I-au răspuns: Pe aceşti răi, cu rău îi va pierde, iar via o va da altor
lucrători, care vor da roadele la timpul lor. Zis-a lor Iisus: Au n-aţi citit
niciodată în Scripturi: „Piatra pe care au nesocotit-o ziditorii, aceasta a
ajuns să fie în capul unghiului. De la Domnul a fost aceasta şi este lucru
minunat în ochii noştri" ?
Nimic pe lume nu-i mai urât decât
nerecunoştinţa, nimic mai jignitor şi mai distrugător de suflet. Ce poate fi
mai urât decât ca omul să tăgăduiască şi să ascundă binele care i s-a făcut? Şi
ce-i mai urât decât să plăteşti milostivirea cu nemilostivire, încrederea cu neîncredere, cinstea cu necinste şi binele
cu batjocură ? Nerecunoştinţa aşterne un nor negru între omul nerecunoscător
şi Ochiul cel preacurat din ceruri, lumina cea fără de amestecare cu întunericul,
bunătatea cea neamestecată cu răul.
Dintre toate pildele de
nerecunoştinţă faţă de Dumnezeu, cea mai rea, cea mai strigătoare la cer este
nerecunoştinţa poporului evreu către Domnul nostru Iisus Hristos. Pilda aceasta
o rostește însuşi Domnul în Evanghelia de astăzi în chipul parabolei profetice
a stăpânului şi a lucrătorilor celor răi. Mântuitorul a spus pilda aceasta în
templul din Ierusalim, înaintea înaltelor feţe preoţeşti și a bătrânilor
poporului, cu puţin mai înainte de patima şi de răstignirea Sa.
Era un om oarecare stăpân al casei sale, care a sădit vie. A împrejmuit-o
cu gard, a săpat în ea teasc, a clădit un turn şi a dat-o lucrătorilor, iar el
s-a dus departe. Precum în alt loc Hristos vorbeşte despre un împărat, aşa
şi aici vorbeşte despre un om oarecare stăpân al casei sale, adicăa despre un
bun gospodar: despre Dumnezeu. Oricât de umil şi de slab este omul în lumea
aceasta, Dumnezeu nu Se ruşinează a Se chema pe Sine: un om. Omul este cea mai înaltă, cea mai de preț făptură din
întreaga zidire, de aceea Dumnezeu îşi spune Sieşi om arătând prin aceasta
supremaţia omului asupra oricărei alte zidiri din lume, şi arătând de asemenea
marea Sa iubire de oameni.Întunecatele minţi păgâneşti ale necredincioşilor şi
apostaţilor L-au chemat pe Dumnezeu cu numele stihiilor şi lucrurilor din
natură:foc, soare, vânt, apă, piatră, lemn şi animale — dar niciodată nu L-au chemat
om. Singură credinţa creştină a înălţat omul deasupra întregii firi zidite;
singur omul a fost învrednicit cu cinstea de a lua Cel Preaînalt numele său.
Vie
înseamnă poporul israelit cel ales de Dumnezeu să fie purtătorul mântuirii pentru
tot neamul omenesc. Însuşi Dumnezeu a numit pe israeliţi vie a Sa(Isaia5,1-7). Gardul împrejmuitor al viei înseamnă
legile pe care le-a dat Dumnezeu poporului
ales, deosebindu-Şi-1 astfel între celelalte neamuri. Lege a pus în Israel; câte a poruncit părinţilor noştri ca să le arate
pe ele fiilor lor (Psalm 77, 6-7). Teascul
este Mesia cel făgăduit, Mântuitorul neamului omenesc, cu a cărui făgăduinţă
poporul ales şi-a stins prin vremuri setea ca şi cu o apă de-viaţă-dătătoare: Dacă însetează cineva, să vina la Mine şi să
bea (Ioan 7, 37; cf. 4, 14), şi: Cel
ce crede în Mine nu va înseta niciodată (Ioan 6, 35). Turnul înseamnă vechiul Templu de jertfă, înaintemergătorul
Bisericii lui Hristos. Domnul însuşi (Matei 16, 18; 21,42) precum şi apostolii
(Efeseni 2, 20) aseamănă Biserica cu o cladire; Lucrătorii sunt bătrânii
poporului, preoţii şi învăţătorii.
Ce înseamnă cuvântul: el s-a dus departe ? Poate Dumnezeu să plece
departe de poporul Său ? Înseamnă, pe de o parte, că înzestrându-1 pe om şi
făcând totul pentru mântuirea lui, Dumnezeu l-a lăsat pe mai departe în voia
liberei sale alegeri, să folosească spre mântuire darurile primite; iar pe de
altă parte înseamnă răbdarea lui Dumnezeu faţă de păcatele oamenilor şi faţă de
nesăbuita lor lucrare împotriva propriei mântuiri: îndelunga răbdare a lui Dumnezeu,
cea mai presus de înţelegerea omenească.
Când a sosit timpul roadelor, a trimis pe slugile sale la lucrători,ca să-i
ia roadele. După cum stăpânul îşi trimite slugile la vremea hotărâtă ca să
ia roadele sale de la argaţi, aşa a trimis şi Dumnezeu la israeliţi pe
slujitorii Săi, pe aleşii Săi, ca să ia roadele duhovnicești a tot ceea ce El
le-a dat spre lucrare. Slujitorii lui Dumnezeu au fost profeţii iar roadele
viei, toate faptele bune izvorâtoare din păzirea Legii.A trimis pe slugile sale la lucrători înseamnă, mai întâi, că a trimis
la bătrânii poporului, la preoţi, la cărturari şi la învăţători,la cei chemaţi
să înveţe pe oameni Legea atât prin cuvânt cât şi prin faptă, la cei
răspunzători înaintea lui Dumnezeu pentru ei şi pentru popor. Acestora li se
dăduse cea mai mare putere şi cea mai mare înţelepciune — iar cui i se dă mult,
i se şi cere mult. Toţi aceşti bătrâni şi capi ai poporului se cuvenea să
primească pe trimișii lui Dumnezeu cu aceeaşi cinstire şi dragoste cu care L-ar
fi primit pe Dumnezeu însuşi, dacă nu pentru altceva, măcar din recunoştinţă
faţă de Dumnezeu. În schimb, ei ce au făcut ?
Dar lucrătorii, punând mâna pe slugi, pe una au bătut-o, pe alta au
omorât-o, iar pe alta au ucis-o cu pietre. Vedeţi cu câtă îndemânare întorc
oamenii răul pentru bine! Vedeţi ce neagră nerecunoştință! Profeţii nu făceau
decât să amintească acestor bătrâni ai poporul şi cărturari Legea lui Dumnezeu,
voia lui Dumnezeu, bunătatea lui Dumnezeu. Ei arătau mai cu seamă puterea
mântuitoare, frumuseţea şi dulceaţa Legii, cerând a fi lucrată de fiecare om
în parte şi de fiecare seminţie în parte. Ei cereau, în numele lui Dumnezeu,
fapte bune drept roade ale dumnezeieştii Legi. Dar n-au găsit, şi s-au aflat ca
unii care merg să culeagă într-o vie în care nu e nimic de cules. Iar preoţii
şi cărturarii şi bătrânii nu numai că i-au lăsat să plece cu mâinile goale, dar
i-au prins, i-au batjocorit, i-au bătut, i-au omorât, i-au ucis cu pietre.
Iată, pe profetul Miheea l-au bătut, pe Zaharia l-au ucis chiar în faţa
altarului, pe Ieremia l-au pietruit, pe Isaia l-au tăiat cu fierăstrăul, pe
Ioan Înaintemergătorul l-au tăiat cu sabia.
Din nou a trimis alte slugi, mai multe decât cele dintâi, şi au făcut
cu ele tot aşa. Alte slugi, alţi prooroci. Cu cât mai mult se strica
poporul ales, cu atât mai mulţi profeţi le trimitea Dumnezeu cel milostiv ca
să-i mustre, să le aducă aminte, doar-doar să nu ajungă la nimicirea la care
ajunge via neroditoare care se taie şi se aruncă în foc. Dar nici această a
doua ceată de slujitori ai lui Dumnezeu n-a nimerit mai bine decât prima. Şi pe
ei i-au bătut, i-au ucis şi i-au pietruit bătrânii, cărturarii şi rabinii. Cu cât
mai mare era răbdarea lui Dumnezeu, cu atât mai întunecată nerecunoştinţa
poporului Său.
La urmă, a trimis la ei pe fiul său zicând: Se vor ruşina de fiul meu.
Slujitorii lui Dumnezeu au fost primiţi cu ruşine, mustrările lui Dumnezeu au
fost toate nesocotite, bunăvoinţa lui Dumnezeu dispreţuită. Ce răbdare
omenească n-ar fi ajuns la capăt ? Răbdarea lui Dumnezeu însă întrece chiar şi
pe cea a celui mai răbdător doctor care are de-a face cu nebunii. Doar o
câtime de asfel de nerecunoştinţă, şi oamenii ar fi răspuns cu un pumn de fier.
Dar iată ce face milostivul nostru Dumnezeu: în loc de pumn de fier, trimite pe
Fiul Său cel Unul-născut. O, nesfârşită bunătate! Nici cea mai bună mamă n-ar
arăta atâta răbdare faţă de copilul ei, cum arată Dumnezeul Cel Viu faţă de
omenire, zidirea Sa. Iar când a venit
plinirea vremii, zice Apostolul,Dumnezeu
a trimis pe Fiul Său (Galateni 4, 4). A fost când s-a sfârșit timpul de
aşteptare pe care Dumnezeu l-a lăsat lui Israel ca să aducă roadă; la umplerea
paharului răutăţii și nelegiuirii bătrânilor poporului;la scurgerea răstimpului
de răbdare dumnezeiască.Când vis s-a manat cu totul, când gardul ei s-a ruinat
şi s-a năpustit înăuntru-i un val de păgânitate,când teascul s-a uscat, când turnul
s-a făcut peşteră de tâlhari — atunci, pe neaşteptate,în vie a coborât Fiul
Stăpânului, Unul-născut fiul lui Dumnezeu. Dumnezeu a ştiut mai dinainte că
lucrătorii n-au să se dea în lături să facă Fiului Său ce făcuseră şi
celorlalţi trimişi. De ce spune dar: Se
vor ruşina de fiul meu ? Ca să ne
ruşineze pe noi, cei ce până astăzi nu-L primim pe Fiul lui Dumnezeu cu
dragostea şi cinstea cuvenită, şi de asemenea ca să arate măsura de necrezut
la care ajunsese nerecunoştinţa în rândul poporului ales, care avusese parte
de atâta dumnezeiască binecuvântare. Auziţi, aşadar, prăpastia stricăciunii în
care a ajuns neruşinata uitare şi ura faţă de Dumnezeu.
Iar lucrătorii viei, văzând pe fiul, au zis între ei: Acesta este
moştenitorul; veniţi să-l omorâm şi să avem noi moştenirea lui. Şi punând mâna
pe el, l-au scos afară din vie şi l-au ucis. Ce aievea zugrăvire a ceea ce
avea atât de curând să se întâmple Mântuitorului Iisus! Întocmai cum
nelegiuiţii lucrători l-au ucis pe fiul stăpânului ca să rămână ei cu via lui,
aşa cu adevărat şi capii evreieşti, arhiereii, fariseii şi cărturarii l-au ucis
pe Hristos ca să se înstăpânească ei cu poftele lor asupra poporului lui
Dumnezeu. Ce facem ? se întrebau ei. Dacă-L
lăsăm aşa toţi vor crede în El (Ioan 11, 48). Aşadar, după sfatul lui
Caiafa, au hotărât să-L ucidă. O mie de ani nu le fusese de ajuns ca să înveţe
că de un om al lui Dumnezeu nu poţi scăpa omorându-1, pentru că ucis fiind, mai
deplin trăieşte, mai aspru mustră, mai greu îţi apasă conştiinţa. Părinţii lor
uciseseră atât de mulți prooroci ai lui Dumnezeu că în curând au trebuit să le
înalţe monumente; proorocii ucişi le erau încă mai ameninţători în moarte decât
în viaţă. Ochi aveau, dar nu erau în stare să vadă; minți aveau, dar nu erau în
stare să înţeleagă ce se făcuse dealungul a o mie de ani cu profeţii ucişi şi
cu ucigaşii lor; nu erau în stare nici măcar să-şi aducă aminte.
Veniţi să-l omorâm ! Nimic mai simplu. Dar pe cât de lesnicios
mijloc de dezlegare a încurcăturilor omeneşti, pe atât de lipsit de succes. De
la Cain la Caiafa, şi de la Caiafa la ultimul ucigaş de pe pământ, totul a fost
şi este zadarnic. Să ucizi un drept nu înseamnă decât să-L trimiţi înapoi acolo
de unde a venit, adică la Dumnezeu. Ce altceva este aceasta decât să-l aşezi
într-o fortăreaţă de neatins, să-l înarmezi cu arme de nebiruit şi să-l faci de
o mie de ori mai puternic decât era câtă vreme umbla în trup pe pământ? Să
ucizi un drept înseamnă să-i înlesneşti biruinţa, să te osândeşti singur pe
tine la nimicire şi la veşnica pierzanie.Ce ştia dar Caiafa, arhiereul
evreiesc, dacă nu ştia atâta lucru ? Mai puţin decât nimic, pentru că şi
nimicul i-ar fi folosit să hotărască a nu-L ucide pe Hristos, a nu se arunca pe
sine — pe sine, nu pe Hristos — în osânda cea veşnică. Veniţi să-l omoram, pentru că tot norodul merge după El. „O să
rămânem de izbelişte: fără putere, fără onoruri, fără bani. Cine o să ne mai
slugărească ? Cine o să ne mai slăvească ? Pe cine o să mai înşelăm ? Pe cine o
să mai jecmănim ? Mai bine să-L omorâm şi să moştenim noi ceea ce vedem că
moşteneşte El: poporul acesta, via noastră, care până acum a fost pe mâna
noastră ca să ne desfătăm cu roadele ei." Cam aşa gândeau răii aceştia. Şi
repede au dus la îndeplinire lucrul lor. L-au prins şi punând mâna pe el, l-au scos afară din vie şi l-au ucis. Vedeţi cât
de amănunţit a prevăzut Hristos ceea ce avea să I se facă Lui. Toţi
Evangheliştii spun că iudeii L-au scos afară din cetate, pe Golgota, la locul
Căpăţânii aflat dincolo de zidurile Ierusalimului. Acesta este înţelesul
cuvântului: l-au scos afară din vie.
Dar acest cuvânt mai înseamnă încă şi că mai-marii lui Israel îl vor lepăda pe
Hristos, îl vor reteza de la poporul israelit, îi vor tăgădui neamul,
nemaisocotindu-L de-al lor, îl vor surghiuni înafara hotarelor naţiei lor şi-L
vor da, ca pe un străin, pe mâna străinilor, pe mâna romanilor, ca să-L judece
ei.
Deci, când va veni stăpânul viei, ce va face acelor lucrători ? i-a
întrebat Domnul pe bătrânii lui Israel. Când
va veni stăpânul, zice — după ce spusese la începutul pildei că stăpânul s-a dus departe.Când vine
stăpânul. Când, adică, răbdarea lui a ajuns l-a capăt. La sfârşitul răbdării
lui Dumnezeu începe mânia Lui. Dar despre cine spune aici Domnul că este
stăpânul: El sau Tatăl ? Totuna este: Eu
şi Tatăl una suntem, a spus. Lucrul de căpetenie este că, la uciderea Fiului,
răbdarea lui Dumnezeu a luat sfârşit şi odată cu ea s-a pus capăt şi
obrăzniciei lucrătorilor.
I-au răspuns: Pe aceşti răi, cu rău îi va pierde, iar via o va da altor
lucrători, care vor da roadele la timpul lor. Vedeţi că nu ştiu ce spun ?
Singuri îşi dau osânda ! La Marcu şi la Luca pare că Domnul a rostit aceste
cuvinte, Matei insa arată neîndoielnic că Hristos le-a cerut sa spună ce gândesc
ei ca are să se întâmple. Şi, întrucât între Evanghelişti nu pot fi
nepotriviri, înseamnă că mai întâi a spus Domnul ce va face stăpânul lucrătorilor
celor răi, apoi i-a întrebat ce cred ei înşişi. Ei au spus mai întâi la fel ca
Domnul, încuviinţând cuvintele Lui, apoi deodată, că şi când şi-ar fi dat seama
ce îi paşte, au strigat într-un glas: Să
nu fie ! (Luca 20,16). Vedeţi în ce stare de întunecare se află, vedeţi că
singuri nu ştiu ce-i cu ei ?
Dar cine să fie aceşti alţi lucrători cărora
stăpânul le va da pe mai departe via? Să înţelegem un lucru: după cum lucrătorii
sunt noi, nouă este şi via care li se va da lor. Odată cu venirea lui Hristos
via se întinde, cuprinzând tot neamul omenesc. Nu se mai alcătuieşte doar din israeliţi,
ci din toate seminţiile pământului. Via aceasta nouă se va chema Biserica lui
Dumnezeu, iar cei care vor lucra întrînsa voi fi apostolii, sfinţii, părinţii
şi învăţătorii Bisericii, mucenicii şi mărturisitorii, episcopii şi preoţii,
binecredincioşii regi şi regine;toți aceştia vor fi lucrători în via Domnului
şi vor da roadele la timpul lor. Ei
vor fi seminţie aleasă, preoţie
împărătească, neam sfânt (I Petru 2,9). La venirea lui Hristos starea de
popor ales a israeliţilor încetează şi trece asupra tuturor celor care cred în
El, din toate neamurile de pe faţa pământului. Să nu fie! strigă lucrătorii cei răi când îşi dau seama că pilda
ţinteşte întrînşii. Fără aceste cuvinte predate noua de Evanghelistul Luca, în
Evanghelia lui Matei ar fi o lacună şi nu s-ar înţelege de ce a spus Domnul mai
departe cele ce urmează.Dar după cele rostite de starostii evreieşti, se
înţelege. Au n-aţi citit niciodată în
Scripturi: „Piatra pe care au nesocotit-o ziditorii, aceasta a ajuns să fie în
capul unghiului. De la Domnul a fost aceasta şi este lucru minunat în ochii
noştri" ? E limpede că piatra este însuşi Hristos; ziditorii sunt bătrânii, preoţii şi
cărturarii lui Israel; unghiul este
legătura între Israel şi păgânatate, între poporul ales de dinainte şi poporul
ales de după, între Templul vechi şi Biserica nouă. Hristos e piatra
unghiulară, capul unghiului în care se sfârşeşte Vechiul şi începe Noul. El
cheamă întru împărăţia Sa, cu aceeaşi dragoste, şi pe israeliţi şi pe neamuri;
şi unii şi alţii s-au arătat a fi, la venirea Sa, pomi sterpi, dar mai ales
israeliţii, care L-au lepădat aşa cum leapădă zidarii pietrele care nu le
trebuie. Cât s-au înşelat zidarii aceştia! Ei au nesocotit piatra de temelie a
vieţii, a istoriei, a Zidirii întregi! Cu
adevărat, nu pe Hristos L-au lepădat ci, vrând a-L lepădă pe El, s-au lepădat
pe ei înşişi, iar El a ajuns sa fie piatra unghiulară a clădirii celei noi, a
Zidirii celei noi.
De la Domnul s-a făcut aceasta și este lucru minunai in ochii noștri
(Psalm 117,23), şi nimic nu poate fi mai înalt şi mai drept decât aceasta. Cu
alte cuvinte: Citind Sfintele Scripturi, vi se pare vouă iudeilor că această
minune a Domnului este minunată pentru voi! Dar voi nu ştiţi despre cine se
vorbeşte aici. Nu ştiţi voi că grozavă este această piatră, căci: Cine va cădea pe piatra aceasta se va
sfarîma, iar peste cine va cădea ea îl va spulbera (Matei 21,44; Luca
20,18). Nefericiţii iudei s-au împiedicat într-adevăr de piatra aceasta, care
i-a zdrobit. A fost pentru ei o piatră de poticnire câtă vreme Iisus Domnul era
pe pământ cu trupul, iar după Răstignire şi înviere s-a prăvălit peste ei şi
i-a spulberat. N-a trecut mult şi asupra nelegiuiţilor lucrători care l-au
ucis pe Fiul Stăpânului a căzut armata romană condusă de Titus; cetatea lor a
fost făcută una cu pământul iar evreii au fost scoşi din ţară şi spulberaţi pe
toată faţa lumii.
Cu evreii s-a întâmplat ceva mai
cumplit decât cu alte popoare care au păcătuit şi au murit în păcatele lor, cum
sunt asirienii, babilonienii, fenicienii, egiptenii şi alţii. Evreii au trecut
foarte îndeaproape prin ceea ce a trecut Cain. Dumnezeu nu a dat voie nimănui
să ucidă pe Cain, ci a pus asupra lui semn şi l-a lăsat să fie fugar pe pământ.
Pedeapsa i-a venit lui Cain îndată după făptuirea crimei, evreilor însă nu. Ei
au omorât şi au ucis cu pietre pe profeţi, unul câte unul, dar Dumnezeu a avut
răbdare, a amânat pedeapsa,și,aştepând căinţa lor, le-a trimis alţi şi alţi
profeţi. Abia când L-au ucis pe Mântuitorul s-a abătut asupra lor pedeapsa.
Dumnezeu pedepseşte câteodată pe loc, iar alteori amână pedepsirea încât oamenii
cred că ea nu va mai veni niciodată şi că vor putea păcătui nestingheriţi mai
departe. Când Miriam, sora lui Moise, a vorbit împotriva fratelui ei, iată Miriam s-a făcut albă de lepră, ca
zăpada (Numerii 12,10). Când Datan şi Abiron au cârtit şi-a deschis pământul gura sa şi i-a înghiţit (Numerii 16, 32).
Anania şi Safira au tăinuit parte dintr-o avere hărăzită Bisericii şi Anania a
căzut mort pe loc (Fapte 5,5).
Însă Dumnezeu nu pedepseşte pe
răufăcător întotdeauna pe loc. Dimpotrivă; cele mai multe crime şi păcate nu
sunt pedepsite în ceasul când sunt săvârşite, ci mai târziu, câteodată mult mai
târziu, uneori chiar după moartea păcătosului. În lumea aceasta pedeapsa
pentru păcat vine potrivit preaînţeleptei iconomii a lui Dumnezeu. Dacă păcatul
n-ar fi niciodata pedepsit la săvârşire,ne-am deznădăjdui aşteptând dreptatea lui
Dumnezeu. Dacă, dimpotrivă,Dumnezeu n-ar amâna cu răbdare pedepsirea altor păcătoşi,
cum am mai învăţa noi atunci să îndurăm cu răbdare jignirile ce ni se aduc ? În
sfârşit, faptul că uneori Dumnezeu nu pedepseşte în viaţa aceasta pe unii
răufăcători împietriţi ne ajută să ne întărim credinţa în Judecata viitoare,
care nu-i va scuti pe păcătoşii pe care i-a scutit pe pământ. Vai celor care au
petrecut nepedepsiţi în fărădelegile lor, până la moarte ! Nu râvniţi la soarta
lor, pentru că ei şi-au primit cele dorite în această viaţă, iar în cea viitoare
nu mai au nimic de primit decât judecata.
Dacă Hristos, fără prihană fiind,
a suferit şi a fost chinuit atât cum să nu ne aşteptăm noi păcătoşii la
suferinţă ? Oricine, care mult păcătuind, și nu suferă de loc, nu are nimic
împreună cu Hristos și nu va avea parte cu El nici în împărăţie. Să ne temem
văzând că, petrecând în păcate nepocăite, viaţa ne trece fără încercări şi fără
dureri. Să ne bucurăm dacă, trecând prin multe încercări şi dureri, ne-am
folosit de ele ca să plângem înaintea lui Dumnezeu şi să pornim pe calea cea
dreaptă. Nimeni să nu spună: „O să mă pocăiesc mai încolo, fiindcă Dumnezeu e răbdător.
De vreme ce i-a răbdat atâta pe iudei, o să mă mai rabde şi pe mine câţiva
ani". Sa nu ne amăgim: Dumnezeu, în purtarea lui de grijă, poate să ne mal
rabde câţiva ani fără pocăinţă, dar poate la fel de bine să-Şi pună asupra
noastră mâna Lui cea grea în orice ceas şi în orice clipă.Amânarea pocăinţei o
face şi mai greu de împlinit, deprinderea cu păcatul îl înrădăcinează în noi, întunecându-ne
şi mai mult mintea, împietrindu-ne şi mai mult inima. Atunci, fără să ne dăm
seama, dăm dintr-un păcat greu în altul şi mai greu, întocmai ea lucrătorii cei
răi care întâi au ucis pe profeţi iar apoi pe însuşi Fiul lui Dumnezeu. Cum să
aşteptăm dar pentru noi altceva decât i-a aşteptat pe lucrătorii cei răi ? Piatra
din capul unghiului pe care Dumnezeu a aşezat-o pentru mântuirea noastră se va
ridica deasupra capetelor noastre şi ne va sfărma. Domnul Cel puternic întru milă
puternic este şi întru dreptate. Să ne grăbim deci a ne folosi de milă câtă
vreme mai este pentru noi milă. Să nu aşteptam să se ia de deasupra noastră
mâna milostivirii, ca să se aşeze mâna dreptăţii.
Să nu amânăm a pregăti roadele in
via inimii noastre, ci să fim gata a da aceste roade la vremea când se cer de
la noi .Zi de zi îngerii lui Dumnezeu culeg sufletele omeneşti şi le duc dintr-această
lume că pe nişte roade culese într-o vie. Ne va veni şi nouă rândul.
O, să nu fie găsite atunci
putrede roadele noastre! O, să nu fie găsite sufletele noastre lipsă ! O,
îngeri ai noştri păzitori, deşteptaţi cugetele noastre, ridicaţi-ne şi
ajutaţi-ne mai înainte să ne bată nouă ceasul! O, Doamne Iisuse, miluieşte-ne
pe noi! A Ta fie slava şi închinarea, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, acum
şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
