OMILIA XIX
„Cum dară vor chemă întru care n’au crezut? şi cum vor crede de care n’au auzit? şi cum vor auzi fără de propoveduitoriu? şi cum vor propovedui, de nu se vor trimite? precum este scris“ (Cap. 10, 14- 15).
Iarăşi li răstoarnă ori-ce idee de iertare. Fiindcă mai sus a fost zis: „Mărturisesc lor, că dragostea lui Dumnezeu au, ci nu dupre cunoştinţă“, şi că „neştiind dreptatea lui Dumnezeu... dreptâţei lui Dumnezeu nu s’au supus", la urmă arată că ii vor da răspuns lui Dumnezeu chiar şi pentru neştiinţa acelei dreptăţi. De sigur că apostolul nu spune chiar aşâ, însă pregăteşte aceasta prin întrebările succesive, făcând în acelaşi timp şi mustrarea mai clară, şi cu un cuvânt ţăsind întregul pasaj prin antithese şi deslegările lor. Gândeşte-te bine de la început: „Că zice scriptura: că tot ori-care va chemă numele Domnului se va mântui", însă ar fi putut să zică cineva „dară cum vor chemă întru care n’au crezut? “. Apoi după antithesă pune şi întrebare din partea lui: de ce n’au crezut? După aceia iarăşi pune o antithesă, că ar puteâ să întâmpine cineva: «şi cum să creadă, dacă n’au auzit?». Şi cu toate acestea au auzit, răspunde el. După aceia pune şi o altă antithesă: «şi cum vor puteâ auzi, fără de propoveduitoriu?». Apoi la urmă pune şi deslegarea generală a antitheselor: «şi cu toate acestea, zice, au propoveduit, şi au fost trimişi mulţi în acest scop». Şi de unde se învederează că aceia sunt cei trimişi? Ca să răspundă la această întrebare, iată că apostolul introduce aici pe Profetul care zice: „cât sunt de frumoase picioarele celor ce binevestesc pacea, ale celor ce binevestesc cele bune!“. Ai văzut cum din modul propoveduirei a arătat pe propoveduitori? Aceştia colindând pretutindeni nimic alta nu spuneau, decât de bunurile acele negrăite, şi despre pacea restabilită între Dumnezeu şi oameni. «În cât dacă voi nu credeţi, zice, apoi nu cuvintelor noastre, ci cuvintelor lui Isaia nu credeţi, deşi cu mulţi ani mai ’nainte a fost zise, că vom fi trimişi, vom propovedui şi vom spune ceia ce am şi spus». Deci dacă a se mântui rezultă în a chemă, iară a chemă izvoră din a crede, şi a crede urmă din a auzi, precum şi a auzi din a propovedui, iară a propovedui din a se trimite, ei bine, iată că s’au trimis şi au propoveduit, şi cu aceşti propovăduitori colindă şi Profetul, arătând tuturor şi propovăduind din nou, şi spunându-li că aceştia sunt cei pe cari i-a arătat cu mulţi ani mai ’nainte, şi ale căror picioare le-a lăudat pentru modul propoveduirei. Aşă dară faptul este lămurit acum, că dacă ii nu cred, vina întreaga este a lor numai, fiindcă toate au fost bine întocmite de Dumnezeu.
„Ci nu toţi au ascultat de Evanghelie, că Isaia zice: Doamne, cine a crezut auzului nostru? Deci credinţa este din auz, iară auzul prin cuvântul lui Dumnezeu “ (Vers. 16. 17). Findcă ii ar fi putut să adaoge şi o altă antithesă şi să zică: «apoi dacă aceştia ar fi fost acei trimişi de Dumnezeu, ar fi trebuit ca toţi să asculte şi şă se supună Evangheliei», priveşte înţelepciunea lui Pavel, cum dovedeşte că chiar faptul acesta, care îi tulbură mult, este necontrazis şi sta mai presus de orice vuet sau tulburare. «Şi ce te scandalizează pe tine Iudeule, zice, după atâtea şi atâtea mărturii şi dovezi ale faptelor? Că nu toţi au ascultat de Evanghelie? Dară chiar acest fapt, că n’au crezut toţi, este suficient ca împreună cu celelalte să te convingă pentru cele spuse, căci şi aceasta a prezis-o Profetul din început». Şi gândeşte-te la înţelepciunea cea spusă a apostolului, cum el a arătat mai mult chiar se aşteptau Iudeii şi sperau a’l puteâ contrazice. «Ce spuneţi voi? zice; că nu toţi au ascultat de Evanghelie? Dară şi aceasta a prezis-o din început Isaia, sau mai bine zis, nu numai aceasta, ci şi mai mult decât aceasta. Voi învinovăţiţi, că de ce nu toţi au ascultai? pe când Isaia spune mai mult decât aceasta. Căci ce spune el? „Doamne, cine a crezut auzului nostru? “. Apoi fiindcă a împrăştiat tulburarea aceasta introducând pe Profet, se reîntoarce iarăşi la continuarea ideii dinainte.
Deci, după ce a spus că ii trebuiâ să cheme numele Domnului, că cei ce chiamă trebuie a crede, iară cei ce cred trebuie mai ’ntâi să audă; şi ca să audă este neapărată nevoie de propoveduitori, şi cum că aceşti propoveduitori s’au trimis şi au propoveduit., mai departe urmând a întroduce o altă antithesă, din motivul celeilalte mărturii a profetului, după care a şi dezlegat antitheza dinainte, iată că antitheza aceasta el o împleteşte la un loc cu celelalte dinainte. În adevăr că după ce a pus la mijloc pe Profet zicând: „Doamne, cine a crezut auzului nostru?“ se foloseşte de ocazia binevenită şi zice: „Deci, credinţa este din auz“. Această expresiune însă, n’a pus-o aici cum s’ar întâmplă, ci fiindcă Iudeii în tot timpul cereau semne, şi minuni, ba dacă s’ar fi putut, chiar figura învierei, şi erau foarte guralivi în această privinţa, de aceia apostolul zice, ca Profetul n’a vestit aceasta, ci că noi trebuie a crede din auz. De aceia şi apostolul dela început pregăteşte această idee, şi zice: „Deci, credinţa este din auz“. Şi fiindcă aceasta s’ar fi părut ca ceva ordinar, priveşte cum înalţă faptul. «Nu am spus de auz cum s’ar întâmplă, zice, şi nici că trebuie a ascultă şi a crede cuvintelor omeneşti, ci vorbesc de un auz măre, de auzul prin cuvântul lui Dumnezeu». Şi în adevăr că ii nu vorbeau dela dânşii, ci vestiau oamenilor ceiace şi ii aflau dela Dumnezeu, ceiace este cea mai înaltă minune. Trebuie de a crede lui Dumnezeu care grăieşte şi face minuni, în acelaşi timp şi a ne supune lui, fiindcă şi faptele, şi minunile sunt rezultate din cuvintele lui, căci şi ceriul ca şi toate celelalte astfeliu au fost făcute.
Deci, după ce arată că trebuie a crede Profeţilor, cari totdeauna vorbiau cuvintele lui Dumnezeu, şi să nu cerem nimic mai mult decât auzirea, adaoge la urmă şi antitheza de care am spus, şi zice: „Ci zic (mă întreb pe mine însumi): au doară n’au auzit? “ (Vers. 18)? «Dară ce? zice; dacă au fost trimişi propoveduitori, carii au propoveduit ceiacc li s’a poroncit, apoi aceştia (Iudeii) n’au auzit?». Şi priveşte cu câtă măreţie de cuvinte pune deslegarea’ întrcgei antitheză: „Ci în tot pământul a ieşit vestirea lor, şi la marginile lumei cuvintele lor. “ ( Notă. Particula din original in traducere exactă este: Ba, adeverat, aşa este. Prin urmare acest pasaj ar trebui astfeliu tradus: „au doară n’au auzit ? Da ! In tot pământul a eşit vestirea lor, şi la marginile lumei cuvintele lor". Acest Da este răspunsul apostolului "la întrebarea ce’şi făcuse). «Ce spui? zice; n’au auzit? Dară lumea întreagă şi marginile pământului au auzit, şi tocmai voi, printre cari au petrecut atâta timp propoveduitorii, de unde se şi trăgeau ca Iudei, tocmai voi, zic, n’aţi auzit ? Dară cum s’ar putea spune aceasta ? Căci dacă au auzit marginile pământului, cu atât mai mult aţi auzit voi».
După aceasta imediat introduce o nouă antitheză: „Ci zic (mă întreb pe mine însu-mi): au n’a cunoscut Israil?“ (Vers. 19). «Dară ce? zice; poate că deşi au auzit, totuşi n’au cunoscut cele vorbite, şi nici n’au priceput că aceştia erau cei trimişi de Dumnezeu, şi în asemenea caz nu ar fi fost vrednici de iertare pentru neştiinţa lor? Câtuşi de puţin, fiindcă Isaia i-a characterizat destul de lămurit, zicând: „Cât Sunt de frumoase picioarele celor ce binevestesc pacea“, iară mai ’nainte de Isaia însuşi legiuitoriul lor Moisi». De aceia a şi adaus : „Intâiu Moisi zice: eu vă voiu întărită pre voi spre cel ce nu este neam, spre neam ne’nţelegâtoriu vă voiu mâniâ pre voi“. Astfeliu, deci, chiar şi de aici ii trebuia să cunoască pe propoveduitori, nu numai pentru că stămoşii lor n’au crezut, nu numai de acolo că aceia propoveduiau pacea, binevestiau acele bunuri, şi că cuvântul lor se împrăştia în toată lumea, ci şi de acolo că dânşii vedeau deja pe cei mai inferiori Iudeilor (pe etnici), cum se găsau în mai mare cinste decât dânşii. Cele ce nici odată nu le auzise aceştia (etnicii), şi nici măcar strămoşii lor, iată că dânşii le filosofau fără veste, fapt ce era pentru dânşii o mare cinste, care aţîţâ pe Iudei şi-i împingea spre zel, şi care li amintiâ de profeţia lui Moisi: „vă voiu întărită pe voi spre cel ce nu este neam“. Nu numai măreţia cinstei erâ deajuns de a’i mişcă spre zel, ci şi micimea neamului care se bucură de acele bunuri, şi care nu erâ vrednic nici de a se socoti ca neam, dupre cum şi zice: „Că eu vă voiu întărită pre voi spre cel ce nu este neam, spre neam neînţelegătoriu vă voiu mânia pre voi“. Şi ce erâ mai imprudent ca Elinii? Ce erâ mai dispreţuit decât dânşii? Ai văzut cum prin toate acestea Dumnezeu încă dela început li-a dat semne particulare despre aceste timpuri, ca să li deschidă inima lor cea impetrită ? Că faptul acesta nu s’a petrecut doară în vre-un colţ al pământului, ci ţie pământ şi pe mare, şi pretutindeni în lumea întreagă, şi chiar ii vedeau cum cei ce mai ’nainte erau dispreţuti de dânşii, acum se bucurau de mii de bunuri. Deci, trebuia să înţeleagă că acesta este neamul, de care zice Moisi: „vă voiu întărită pre voi spre cel ce nu este neam, spre neam ne’nţelegătoriu vă voiu mâniâ pre voi“. Dară oare numai Moisi a spus aceasta? Câtuşi de puţin, fiindcă după dânsul a spus-o şi Isaia. De aceia si zice Pavel: „întâi Moisi“ arătând că şi al doilea vine şi spune aceleaşi, mai puternic încă şi mai lămurit. Dupre cum a spus mai sus: „Iară Isaia strigă“, tot aşâ spune şi aici: „Iară Isaia îndrăzneşte şi zice “ (Vers. 20). Ceiace spune aici apostolul, aceasta insamnă: «că Isaia se siliâ şi se trudea ca să nu spună nimic acoperit, ci să pună înaintea ochilor voştri lucrurile in toată golăciunea lor, preferând mai bine a se primejdui pentru că le spune pe faţă, decât să se îngrijască de propria sa mântuire, şi aceasta în sopul de a lăsa posterităţei măcar o umbră din nerecunoştinţa voastră. Deşi rolul profeţiei nu erâ de a spune lucrurile clar, totuşi Isaia, pentruca cu prisosinţă să vă astupe gurile, prezice toate cu glas mare şi foarte lămurit. Şi care sunt acele „toate“ ? Adecă şi căderea voastră, şi introducerea ginţilor în mântuire, dupre cum şi zice: „Aflatu-m-am celor Ce nu mă caută pre mine, arătatu-m-am celor ce nu întreabă de mine“. Deci, cine sunt cei ce nu’l caută? cine cei ce nu întreabă de el? învederat lucru că nu sunt Iudeii, ci ginţile cari nici-odată nu l-au cunoscut. Şi dupre cum Moisi i-a characterizat, zicând : „cel ce nu este neam“ şi „neam ne’nţelegătoriu“, tot aşa face şi Isaia aici, căci îi arată şi el ca stăpâniţi de cea mai complectă neştiinţă, ceiace este o mare acuzaţiune adusă Iudeilor, căci cei ce n’au căutat au găsit, iară cei ce au căutat au pierdut.
„Iară cătră Israil zice: toată ziua am întins manile mele către poporul cel neascultătorii!, şi împotrivă grăitoriu“ (Vers. 21). Ai văzut că această chestiune nedesluşită şi dc mulţi desbătută, se găseşte dela început în cuvintele profeţilor, şi foarte clar deslegată? Şi care este acesta chestiune? Ai auzit mai ’nainte pe Pavel zicând: „Ce dară vom zice? Că neamurile cari nu umblau după dreptate, au ajuns dreptatea, iară Israil umblând după legea dreptăţii, la legea dreptăţii n’a ajuns“ (Cap. 9, 30. 31), ei bine, iată că şi Isaia acelaşi lucru îl spune aici, căci expresiunea; „aflatu-m’am celor ce nu mă caută pre mine, arătatu-m’am celor ce nu întreabă de mine“ este acelaşi lucru cu 'a zice: „că neamurile cari nu umblau după dreptate, au ajuns dreptatea“. Apoi, arătând că faptul petrecut nu a fost numai din charul lui Dumnezeu, ci şi din voinţa şi intenţiunea celor ce s’au apropiat, dupre cum şi căderea lor eră rezultatul ambiţiunei celor nesupuşi, ascultă ce a adaos: „Iară cătră Israil zice : toată ziua am întins mânile mele cătră poporul cel neascultătoriu şi împotrivă grăitoriu“. Sub denumirea de „zi“ de aici (toată ziua...) se înţelege tot timpul din urmă; iară a întinde rnânile însamnă a chemă, a trage spre tine, a ruga în fine pe acela. Aici mai arată că întreaga vinovăţie a fost a lor numai, pentru care şi zice: „către poporul cel neascultătoriu şi împotrivă grăitoriu“. Ai văzut cât de mare este acuzaţiunea? Aceştia, însă, (adecă neamurile) cari nu l-au cunoscut nici-odată, au putut ca să-l atragă spre dânşii, iară Iudeii nu s’au supus lui chiar şi când i-a chemat, ci s’au împotrivit lui, şi nu numai odată, sau de două şi de trei ori, ci în tot timpul, deşi îl vedeau cum el îi chemă. Dară apostolul nu spune chiar aşa, adecă că neamurile au putut ca să-l atragă în partea lor, ci doborând şi cugetele celor dintre neamuri, şi arătând că charul lui este carele a lucrat totul, zice că „m’am arătat celor ce nu întreabă de mine“ şi „aflatu- m’am“. Aşâ dară ar puţeâ zice cineva: «dară cum ? neamurile erau lipsite de toate?». Nicidecum, căci a lua cele aflate, şi a cunoaşte cele arătate, aceasta a depins de dânsele, şi prin urmare cu aceasta au conlucrat şi ele.
Apoi, ca nu cumva să zică Iudeii: «şi de ce nu s’a arătat şi nouă?», iată că Profetul a spus mai mult decât atâta, adecă că «nu numai că m’am făcut arătat, vouă, zice, ci încă am şi aşteptat cu rnânile întinse spre voi rugându-vă, şi dovedind prin aceasta îngrijirea tatălui iubitoriu de fiu, şi dorul înflăcărat al mumei către copilul său». Priveşte cum apostolul a dat deslegarea tuturor nedomiririlor din urma, cât de clară este această deslegare, şi cum prin aceasta arată că pierzarea lor este rezultată numai din voinţa lor, în acelaşi timp şi cum din toate părţile ii sunt nevrednici de iertare, ca unia ce au auzit şi au priceput toate cele spuse, şi cu toate acestea n’au voit a se apropia de Dumnezeu. Şi ceiace este mai mult, că-i arata nu numai că au auzit şi au cunoscut, ci pune şi aceiaee putea aveă o mai mare putere de a-i deşteptă, adecă că chiar certârdu-se ii şi împotrivă grăind, Dumnezeu se încercă de a-i atrage spre dânsul. Deci, ce anume eră care-i puteâ deştepta? „Vâ voiu întărîtâ pre voi, şi vă voiu mânia pre voi»“. Voi ştiţi cât de mare este tirania patimei,şi câtă putere are rivalizarea spre a rezolvă orice ambiţiune, şi a ridică pe cei căzuţi. Şi de ce să vorbim numai de oameni, când patima aceasta a jaluziei îşi arată marea ei putere chiar şi la animale, ba chiar şi printre copiii nevârstnici? căci de multe ori şi copilul rugat nu voieşte să se ducă la tatăl său, ci stă pe loc cu îndărătnicie, pe când un alt copil, chiar nefiind dezmerdat, fuge în braţele tatălui său fără să fi fost rugat. Dară acest fapt este rezultatul acelei patimi numită jaluzie, sau sentimentul de rivalizare aţîţat între două persoane. Aceasta deci a făcut şi Dumnezeu cu Iudeii. Nu numai că i-a rugat şi a întins şi mânile cătră dânşii, ci încă a aţîţat in ii şi patima jaluziei, căci pe cei mai inferiori decât dânşii — fapt care şi provoacă jaluzia — i-a introdus nu numai în bunurile lor, ci chiar în cele mai mari şi mai trebuincioase, pe cari dânşii nici măcar prin vis nu şi le-au închipuit, ceiace contribue de a face patima mai mare şi mai tiranică. Dară dânşii nici aşâ nu s’au mişcat. Deci cum ar putea fi vrednici de iertare, după ce arată atâta îndărătnicie?
Însă apostolul nu spune chiar aşâ, ci lasă la conştiinţa auditorilor de a judecă faptul din concluziunea celor vorbite, iară el pregăteşte prin cele ce urmează tot aceiaşi idee, cu obişnuită lui înţelepciune. Ceiace a făcut şi în urmă, introducând antitheze şi asupra legei şi asupra poporului, cari aveau în sine o mai mare acuzaţiune decât eră în realitate, iară în deslegarea lor permiţând numai atâta cât credeâ şi pe cât îngăduiau împrejurările, ca astfeliu să facă cuvântul plăcut, tot aceiaşi face şi aici, scriind astfeliu: „Zic, drept aceia (deci): au doară a lepădat Dumnezeu pre poporul său“? Să nu fie!“ («Zic, deci; au doară a lepădat Dumnezeu pre poporul său pe care mai dinainte a cunoscut ? Să nu fie !»(Cap. 11, l). Priveşte cum el se preface ca nedomirit, ca şi cum ar începe acum vorba, şi punând această grozavă întrebare, odată cu răsturnarea ei face ca să fie bine primit şi ceiace urmează; cu alte cuvinte, ceiace s’a încercat ca să arate prin toate cele vorbite în urmă, aceia face şi aici. Şi ce s’a încercat să arăte? Aceia, că chiar de ar fi cât de puţini cei mântuiţi dintre Iudei, totuşi cuvintele făgăduinţei lui Dumnezeu au rămas întregi. De aceia nici n’a pus simplu „pre poporul Său“ ci a mai adaos: „pe care mai dinainte a cunoscut“. După aceia adaoge şi dovada că n’a lepădat Dumnezeu pe acest popor, şi zice: „Că şi eu Israiltean sunt, din sămânţa lui Abraăm, din neamul lui Beniamin“ , eu, zice, Dascălul şi propoveduitorul. Dară fiindcă aceasta s’ar fi părut ca contrară cu cele vorbite în urmă şi care zic: „Cine a crezut auzului nostru“ şi „Toată ziua am întins manile mele către neamul cel neascultătoriu şi împotrivă grăitoriu“ şi „vă voiu întărită pre voi spre cel ce nu este neam“ —de aceia el nu s’a mulţămit numai cu tăgăduirea, şi nici numai cu expresiunea „Să nu fie“, ci revine din nou dovedind acelaşi lucru şi zicând: „N’a lepădat D-zeu pre poporul său“ (Vers. 2). «Dară aici, zici tu, nu este dovadă, ci exprimarea părerei sale». Dară priveşte dovada cea dintâi şi cea după aceasta: cea dintâi este că arată, că el este din neamul lui Israil, şi dacă ar fi trebuit ca toţi Iudeii să fie lepădaţi, apoi nici el, Dascălul şi propoveduitorul, — căruia i s’a încredinţat predica evangheliei în toată lumea, precum şi tainile şi întreaga iconomie — nu ar fi fost ales din acel neam. Aceasta este întâia dovadă, iară a doua urmează imediat în expresiunea: „pre poporul său pre care mai ’nainte l-a cunoscut“, adecă pe care’l ştiâ bine că este destoinic de a primi şi credinţa, căci şi trei mii, şi patru mii, şi mii de mii dintre dânşii crezuse. Deci, ca să nu zică cinevâ: «Dară tu eşti poporul? şi fiindcă ai fost chemat tu, apoi întregul popor a fost chemat?» —de aceia a adaos: „n’a lepădat pre poporul său, precare mai ’nainte l-a cunoscut“, ca şi cum ar fi zis:am impreună cu mine şi trei mii, am patru mii, am mii de mii. «Dară ce? Acesta este poporul ? Oare in trei mii, sau patru mii, sau in miile de mii se cuprinde sămânţa acea a lui Abraăm, care se asemănă cu stelele ceriului şi cu năsipul mărei? Şi astfeliu ne amăgeşti pre noi, şi aiurezi punând pe întregul popor în persoana ta, şi a celor puţini de pe lângă tine? Aşâ dară ne-ai insuflat speranţe zădarnice, spunând că făgăduinţa s’a îndeplinit, ţie când noi toţi suntem pierduţi, iară mântuirea este cu cei puţini? Toate acestea sunt numai fanfaronade şi mândrie, şi nu punem nici un preţ pe astfeliu de sofisme». Ca să nu zică, deci, unele ca acestea, priveşte cum prin cele ce urmează pune deslegarea. Antithesă nu mai pune aici, iară în locul ei pune deslegarea pe care o pregăteşte din istoria veche a Iudeilor.
Şi care este deslegarea? „Au nu ştiţi, zice, de Elie ce zice scriptura? Cum se rugă lui Dumnezeu împotriva lui Israil zicând: Doamne! Pre Prorocii tăi au omorît, şi altarele tale au surpat, şi eu am rămas singur, şi caută sufletul meu. Dară ce îi zice lui Dumnezeescul răspuns? Lăsatu-mi-am mie şeapte mii de bărbaţi, cari nu şi-au plecat genunchile înaintea lui Baâl. Aşa dară şi în vremea aceasta, rămăşiţă dupre alegerea charului s’a făcut". Ceiace el spune aici, aceasta înseamnă: «nu a lepădat Dumnezeu pre poporul său, căci dacă l-ar fi lepădat n’ar fi ales pe nimeni din acel popor, iară dacă, a ales pe unia, aceasta înseamnă că nu l-a lepădat». Şi cu toate acestea, zici tu, dacă nu l-ar fi lepădat, ar fi ales pe toţi. «Nicidecum, răspunde apostolul, căci şi pe timpul lui Elie numai în cei şeapte mii s’a mărginit mântuirea, precum şi astăzi se găsesc mulţi cari au crezut. Dară dacă voi nu ştiţi aceasta, nu este nimic de mirat, fiindcă şi Profetul acela, deşi bărbat atât de însemnat şi renumit, nu ştia nimic, ci Dumnezeu iconomisă cele ale sale, fără să ştie Profetul».
Tu, priveşte acum şi înţelepciunea apostolului, cum în dovedirea acestui fapt măreşte pe nesimţite şi acuzaţiunea lor, căci pentru aceasta li-a amintit de întreaga mărturie, pentru ca să li dea pe faţă nerecunoştinţa lor, şi să arate că ii sunt tot aşa, dupre cum au fost şi părinţii lor. Dacă nu ar fi avut acest scop, ci ar fi căutat să li arate un singur lucru, că poporul se gaseşte şi în cei puţini, ar fi spus că şi pe timpul lui Elie rămăsese numai şeapte mii,—acum însă el li citează întreaga mărturie dela început. Peste tot locul el se sileşte a arătă că nu este nimic străin dacă ii fac tot aşa şi pe timpul lui Christos şi al apostolilor, căci aceasta li este obişnuinţa lor. Şi ca să nu zică că ii au ucis pe Christos ca pe un înşelătoriu, şi pe apostoli îi alungă ca pe nişte amăgitori, pune la mijloc mărturia care zice: „Domne! Pre Prorocii tăi i-au omorît, şi altarele tale au surpat". Apoi ca să nu facă cuvântul greoiu, el mai pune pe lângă mărturia raportată şi o altă cauză, şi nu o produce, după cum a făcut mai sus, voind a’i acuză, ci se încearcă de a probă altele, cu care ocazie îi lipseşte de orice iertare pentru faptele petrecute în urmă. Priveşte cât de mare este acuzaţiunea, şi dela care anume persoană vine, căci nu este Pavel care acuză, nici Petru, Iâcob şi Ioan, ci acela care erâ mai mult admirat de dânşii, căpitenia Profeţilor, prietenul lui Dumnezeu, care atât de mult erâ râvnitoriu pentru dânşii, încât s’a predat şi foamei, care nici până astăzi încă n’a murit. Deci, ce zice acest profet? „Doamne! Pre prorocii tăi au omorît, şi altarele tale au surpat, şi eu am rămas singur, şi caută sufletul meu", şi ce ar putea fi mai rău ca asemenea săibătăcie? El trebuia a se rugă lui Dumnezeu pentru cei ce dejâ erau încărcaţi de păcate, iară ii voiau să’l omoare, fapte care-i lipsesc pe dânşii de ori-ce iertare. Nici foametea nu mai stăpâniâ, căci erâ an îmbelşugat, ruşinea cea dinainte se uitase, demonii fusese ruşinaţi, şi puterea lui Dumnezeu se arătase, iară împăratul lor se umilise, şi totuşi ii cutezau a face astfeliu de nelegiuiri, trecând din omor în omor, şi ucizând pe dăscălii şi pe cei ce căutau a li îndreptă apucăturile lor. Şi ce ar putea să zică? Nu cumva şi Profeţii aceia erau înşelători ? Nu cumva şi aceia erau amăgitori ? Nu cumvâ nici pe aceia nu’i ştiau de unde sunt? Dară poate că vă supărau cu prorociile lor, însă vă vorbiau şi cele bune. Dară cu altarele? Nu cumvâ şi acele vă supărau? Nu cumvâ şi ele vă întărîtau? Ai văzut cum ii au dat în totdeauna exemple de ceartă şi de batjocoră ? De aceia Pavel scriind şi în alt loc (I. Thesal. 2, 14. 15) zicea: „Că aceleaşi aţi pătimit şi voi dela cei de un neam cu voi, precum şi aceia dela Iudei, cari şi pre Domnul Iisus au omorît, şi pre prorocii lor, şi pre noi ne-au gonit, şi lui’ Dumnezeu nu sunt plăcuţi, şi tuturor oamenilor stau împotrivă", ceiace fac şi acum, zice, căci şi altarele le-au surpat, şi pe proroci au omorît.
„Dară ce îi zice lui Dumnezeescul răspuns? Lăsatu-mi-am mie şeapte mii de bărbaţi cari nu şi-au plecat genunchile lui Baâl". Şi ce relaţie pot avea aceste cuvinte cu împrejurările prezente? Au o mare relaţie, căci se dovedeşte de aici că Dumnezeu pururea obişnuieşte de a mântui pre cei vrednici, chiar şi dacă făgăduinţa a fost dată cătră neamul întreg. Iară aceasta a arătat-o încă dela început, zicând: „De ar fi numărul fiilor lui Israil ca năsipul mărei, rămăşiţa se va mântui" şi „Dacă nu nî-ar fi lăsat nouă Domnul Sabaoth sămânţă, ne-am fi făcut ca Sodoma". Tot aceasta o arată că se petrece şi acum, pentru care şi adaoge: „Aşâ şi în vremea aceasta remăşiţa dupre alegerea darului s’a făcut“ (Vers. 5). Priveşte cum fiecare cuvânt îşi păstrează nobleţă sa, şi scoate la lumină atât charul lui Dumnezeu cât şi recunoştinţa celor mântuiţi, căci când el zice „alegerea“, prin aceasta a arătat încercarea lor făcută de Dumnezeu, iară prin expresiunea „darului“ se arată charul lui Dumnezeu.
„Şi de este dupre dar, nu este din fapte, că (atunci) charul n’ar fi dar, iară de este din fapte, nu este dar, că (atunci) fapta n’ar fi faptă“ (Vers. 6). Iarăşi se răscoală asupra îndărătniciei Iudeilor, şi împreună cu cele vorbite până acum îi lipsaşte şi prin aceste cuvinte de orice iertare. «Nu aveţi ce spune, zice, căci şi Profeţii vă chemau, şi Dumnezeu vă rugă, şi faptele strigau, şi jaluzia ce o băgase in sufletul vostru eră de ajuns spre a vă atrage spre el. Nu puteţi spune că cele poroncite au fost grele, şi de aceia n’aţi putut a vă apropia de el, că a pretins dela voi dovadă de fapte, şi de succese grele, fiindcă cum v’ar fi pretins acestea Dumnezeu, în timp ce asemenea fapt ar fi astupat cu totul charul său?» .Acestea le-a spus apostolul, voind a li arătă că'doriâ foarte mult ca ii să se mântuiască, şi că în asemenea caz nu numai mântuirea lor ar înainta cu uşurinţă, ci şi slava lui Dumnezeu ar fi mare, căci s’ar dovedi atunci filantropia lui. «De ce te temi a te apropia, zice, dacă nu’ţi cere fapte? De ce te împotriveşti şi te îndărătniceşti, când charul îţi stă în ajutoriu, şi nu’ţi mai pune înainte legea, înzadar şi fără scop? Nici dela lege nu te vei mântui, în acelaşi timp şi darul lui Dumnezeu îl necinsteşti, căci dacă staruieşti cu îndărătnicie a te mântui prin lege, prin aceasta tu desfiinţezi darul lui Dumnezeu». După aceia apoi, ca să nu se pară acest fapt ciudat şi străin, prin anticipaţie el spune că şi acei şeapte mii de pe timpul lui Elie au fost mântuiţi prin char, căci când el spune că: „Aşa şi în vremea aceasta rămăşiţa dupre alegerea darului s’a făcut“, prin aceasta arată că şi aceia s’au mântuit prin char. Şi nu numai aceasta, ci şi expresiunea „lăsatu-mi-am mie“ tot acest lucru îl învederează, adecă că Dumnezeu a contribuit cu cea mai mare parte la mântuirea lor. «Dară dacă mântuirea se acordă prin char, zici tu, de ce nu ne-am mântuit cu toţii ?». Pentru că nu aţi voit, fiindcă chiar charul, cu toate că e char, mântuieşte numai pe cei ce voiesc, iară nu şi pe cei ce nu voiese şi’l dispreţuiesc, pe cei ce’l rezboiesc şi i se împotrivesc necontenit. Ai văzut cum prin toate acestea el a dovedit că „nu a căzut cuvântul lui Dumnezeu“? Făgăduinţa lui Dumnezeu a venit la cei vrednici, şi că aceştia deşi puţini la număr, totuşi se pot numi poporul lui Dumnezeu. Şi deşi chiar pe la începutul epistolei a spus aceasta cu multă putere prin expresiunea: „Că ce este dacă n’au crezut unia? “ şi deşi nu s’a mărginit numai aici, ci a adaos imediat: „ci fie Dumnezeu adevărat, şi tot omul mincinos“, — totuşi şi in pasajul ce ni stă de faţă, el acelaşi lucru îl învederează, arătând pe deoparte puterea charului, iară pe de alta că acest char pururea mântuieşte pre cei buni şi pierde pre cei răi.
