doktoru

miercuri, 1 octombrie 2014

Sf.Luca al Crimeei-Fragmente din Predici la Triod



Sfântul Luca al Crimeei
Predici la Triod-Fragmente

Temeţi-vă de mânia Dumnezeirii! Amintiţi-vă de cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur cu privire la faptul că celor care nu vor să trăiască potrivit făgăduinţelor date lui Dumnezeu, Sfântul Botez nu face decât să le sporească osânda. Uitaţi-vă cum trăiesc necredincioşii, evreii, musulmanii. Oricât de greu ne-ar veni să le spunem asta, ei nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu - nu o vor moşteni fiindcă împărăţia lui Dumnezeu este închisă pentru cei ce nu îl mărturisesc pe Hristos drept Dumnezeu Adevărat, pentru cei ce în viaţa lor nu s-au împărtăşit cu Trupul lui Hristos şi cu Sângele Lui, nu s-au hrănit cu seva Viţei Dumnezeieşti.
Nu ştim ce îi aşteaptă, dar cred că soarta lor va fi mai puţin amară decât cea a nefericiţilor creştini mincinoşi: fiindcă din pricina acestora, precum este scris, se huleşte numele lui Dumnezeu întru neamuri (Rom. 2, 24; Is. 52, 5). Înţelegeţi, vă rog, că nu putem trăi, numindu-ne creştini, mai rău decât necredincioşii, ci suntem datori ca prin osteneală neîncetată să năzuim către atingerea virtuţilor, proslăvind prin întreaga noastră viaţă numele lui Dumnezeu, pe care îl purtăm, lucrare în care fie ca să ne ajute harul Domnului nostru Iisus Hristos, a Căruia este slava şi stăpânirea în vecii vecilor. Amin.

În cea dintâi Duminică a Marelui Post, care se numeşte Duminica Triumfului Ortodoxiei, Sfânta Biserică prăznuieşte întărirea şi întemeinicirea credinţei ortodoxe, biruinţa asupra numeroşilor eretici osândiţi de cele şapte Sinoade Ecumenice.
Ştiţi că încă din vremurile apostolice au apărut o mulţime de dascăli mincinoşi, al căror număr a tot crescut o dată cu scurgerea veacurilor. S-au ridicat eretici care au strâmbat sfânta credinţă ortodoxă, învăţând mincinos despre Dumnezeirea Domnului nostru Iisus Hristos - şi mulţi au urmat păgânătăţii lor, mulţi au pierit cu moarte veşnică.
Toate acestea au fost prezise de către sfinţii apostoli. Iată ce spune Sfântul Apostol Petru în cea de-a doua Epistolă sobornicească a sa: Dar au fost în popor şi proroci mincinoşi, după cum şi între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura eresuri pierzătoare şi, tăgăduind chiar pe Stăpânul Ce i-a răscumpărat, îşi vor aduce sieşi grabnică pieire; şi mulţi se vor lua după învăţăturile lor rătăcite, şi din pricina lor calea adevărului va fi hulită (2 Pt. 2, 1-2). Şi sfântul apostol Pavel îi prevenea pe creştinii din Efes: Ştiu că după plecarea mea vor intra între voi lupi îngrozitori, care nu vor cruţa turma, şi dintre voi înşivă se vor ridica bărbaţi grăind învăţături răstălmăcite, ca să tragă pe ucenici după ei (Fapte 20, 29-30).

Încă de atunci, din vremurile apostolice, au început despărţirile de Biserica lui Hristos - iar Domnul nostru Iisus Hristos a spus cu gura Sa că Biserica trebuie să fie una: Şi va fi o turmă şi un păstor (v. In. 10, 14-16). Şi în rugăciunea Sa arhierească El a strigat către Tatăl Său: Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine, şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una (In. 17, 10-21).
Domnul a învăţat că Biserica trebuie să fie una, El fiindu-i Cap şi Păstor - iar toţi dascălii mincinoşi şi ereticii cu putinţă au năzuit întotdeauna, ca nişte lupi răpitori, să se deosebească de Hristos şi să răpească o parte a turmei lui, însetând de stăpânire şi de cinstirea din partea lumii. Ei sfâşie Biserica lui Hristos. În anul 1054, din pricina pretenţiilor papilor romani la stăpânire absolută în Biserică, pe care voiau s-o cârmuiască singuri, Biserica Apuseană, catolică adică, s-a despărţit de Biserica Răsăritului, ai cărei fii suntem noi. Sfinţii apostoli nu au practicat niciodată stăpânirea absolută a unui singur om în Biserică: Biserica era cârmuită soborniceşte şi nimeni nu-şi dădea numele de locţiitor al lui Hristos pe pământ. Ortodocşii au făcut totul pentru a preîntâmpina ruptura, dar Domnul a îngăduit-o.
În cel de-al XIV-lea veac a apărut un nou făcător de schismă, Luther, care a supus unei obraznice şi samavolnice critici întreaga învăţătură a Bisericii şi a refăcut-o cu desăvârşire după cum i s-a părut lui că este nevoie - şi a apărut o nouă erezie, care a rupt cu desăvârşire succesiunea apostolică: erezia luterană sau protestantă. După aceea a început o necurmată împărţire a protestantismului într-o mulţime de secte şi de curente, căci Luther a dat tuturor adepţilor săi dreptul deplin de a explica Evanghelia după bunul plac.
O asemenea explicare fără călăuzirea păstorilor de Dumnezeu rânduiţi ai Bisericii n- avea cum să nu fie strâmbă. Fiecare înţelegea Biblia precum voia, precum îi dictau lipsa de educaţie şi neputinţa minţii. Şi acum protestantismul cuprinde un număr uriaş de secte.
Din păcate, şi în Biserica noastră a pătruns înrâurirea acestor erezii şi secte protestante. S-au găsit în poporul nostru nu puţini oameni care au părăsit credinţa strămoşească şi au urmat sectarilor protestanţi. Aşa au apărut la noi ştundismul, baptismul şi multe alte secte.
În secte intră oameni neştiutori, neîntăriţi în adevăr, şi îşi clădesc învăţătura fiind pătrunşi de patima cea mai grea, de cel mai greu păcat: de păcatul satanic al trufiei. Ei îndrăznesc cu obrăznicie să critice rânduielile Sinoadelor Ecumenice, poruncile sfinţilor apostoli, învăţătura Bisericii Ortodoxe. Ei supun unei nimicitoare critici, cu prostie şi ignoranţă, întreaga Biblie, tot Noul Testament, alegând din Sfânta Scriptură doar locurile care le gâdilă iubirea de sine şi trufia şi respingând tot ce le contrazice părerile preconcepute.
Trufia şi adânca neştiinţă stau la temelia sectelor. Toţi trebuie să-şi amintească bine lucrul acesta. Fenomenul sectar a îmbrăcat la noi forme absurde, revoltătoare prin prostia lor şi prin obraznica lor tăgăduire a întregii învăţături creştine; despre unele dintre ele ţi-e şi ruşine să vorbeşti.
Nu puţini sunt sectanţii care tăgăduiesc Dumnezeirea lui Iisus Hristos. Spre ruşinea poporului nostru, s-au găsit în el oameni care, uitând tot trecutul lui, toţi stâlpii seculari ai vieţii lui, uitându-şi credinţa ortodoxă, au început să mărturisească credinţa evreiască - fiindcă sunt un şir întreg de secte iudaizante care păzesc întreaga lege a lui Moise, cinstesc toate praznicele iudaice, se supun pe sine şi îşi supun copiii tăierii împrejur şi devin din ruşi evrei. Iată până la câtă nerozie ajung unii sectanţi.
Sfântul Apostol Petru spunea în cea de-a doua Epistolă sobornicească a sa că cei neştiutori şi neîntăriţi răstălmăcesc scrierile lui Pavel, ca şi pe celelalte Scripturi, spre pierzarea lor (v. 2 Pt. 3, 16).
Iată şi cuvintele Sfântului Apostol Pavel: Cum vor propovădui, de nu vor fi trimişi? (Rom. 10, 15). Slujitorii Bisericii, arhierei şi preoţi, au fost trimişi la propovăduire: pe preoţi îi trimit arhiereii, arhiereii au primit această autoritate de la apostoli, iar apostolilor le-a poruncit să pască turma Sa însuşi Domnul: Cel ce vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă, şi cel ce se leapădă de voi, de Mine se leapădă; iar cel ce se leapădă de Mine se leapădă de Cel Ce M-a trimis pe Mine (Lc. 10, 16).
Cuvintele acestea îi privesc nemijlocit şi pe sectanţi, care nu ascultă de slujitorii Bisericii şi astfel se leapădă de însuşi Domnul Iisus Hristos şi de Tatăl Ceresc, Care L-a trimis. Lepădându-se de Adevărul Dumnezeiesc, sectanţii au călcat poruncile lui Dumnezeu şi au lepădat Tainele Bisericii, însuşindu-şi dreptul de a propovădui. Cum vor propovădui însă, dacă n-au fost trimişi?
Nu e păcat mai greu decât schismele şi sfâşierile din Biserica lui Hristos. Aşa spuneau toţi marii ierarhi. Iată cuvintele sfinţitului mucenic Ciprian: „Păcatul celor care nu păstrează unirea şi strânsa legătură cu Biserica nu se spală nici măcar cu sângele lor, chiar dacă aceştia s-ar da pe sine la moarte pentru mărturisirea numelui lui Hristos: vina cea de neşters şi grea a despărţirii de Biserică nu se curăţă nici măcar prin sânge”. Iar alt sfinţit mucenic - Ignatie Teoforul - a zis aşa: „Nu vă amăgiţi, fraţilor: cine urmează făcătorilor de schisme, acela nu va moşteni împărăţia lui Dumnezeu”.
Vedeţi cât de cumplit este păcatul schismei şi al alcătuirii de secte, cât de cumplit este a te abate de la Biserica lui Hristos şi a merge după sectanţi. Sfinţii apostoli ne-au prevenit de numeroase ori în această privinţă. În Epistola către romani, Sfântul Apostol Pavel spune: Vă îndemn, fraţilor, să vă păziţi de cei ce fac dezbinări şi sminteli împotriva învăţăturii pe care aţi primit-o. Depărtaţi-vă de ei (Rom. 16, 17).
Domnul Iisus Hristos a zis: Feriţi-vă de prorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori (Mt. 7, 15). Să ştiţi, popor al lui Dumnezeu, că sectanţii sunt făţarnici, că vin punându-şi masca iubirii şi smereniei. Ei sunt din cale-afară de şireţi:linguşesc subţire auzul, fac pe sfinţii, robesc oamenii printr-o amăgitoare dragoste şi atenţie, îi atrag în cursele lor - şi dacă ajungeţi în aceste curse veţi pieri.
Sfântul Apostol Pavel cheamă în Epistolele către tesaloniceni şi galateni: Staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră (2 Tes 2, 15); chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o, să fie anatema! (Gal. l, 8).
Pe toţi cei aflaţi în secte, care smintesc oamenii cu învăţăturile lor mincinoase, apostolul Pavel îi dă anatemei - şi urmând cuvintelor lui, Sfânta Biserică anatematizează în Duminica Triumfului Ortodoxiei pe toţi ereticii, pe toţi cei ce nu recunosc Sinoadele Ecumenice şi Sfânta Tradiţie. Să vă aduceţi aminte şi să ştiţi că dacă cineva vă sminteşte şi vă atrage într-o sectă, veţi fi supuşi anatemei, veşnicului blestem. Ce poate fi mai groaznic decât aceasta? Nu ştiu. Pot numai să vă rog, cum îi ruga pe credincioşi şi Sfântul Apostol Pavel, să vă păziţi de aceşti răpitori, să vă păziţi de cei ce fac schisme, să nu vă duceţi niciodată la adunările lor, căci altfel va pătrunde în voi otrava lor. Ca de foc temeţi-vă de legăturile cu ereticii, cu sectanţii. Ţineţi-vă de credinţa pe care ne-o învaţă Sfânta Biserică - de credinţa evanghelică, de credinţa lui Hristos, de credinţa apostolească, şi vă va mântui Domnul Iisus Hristos. Amin.
25 martie 1945

Mult timp s-a scurs de la ultimul Sinod Ecumenic - mai mult de un mileniu. De atunci n-au mai fost în Biserică Sinoade Ecumenice. De ce? Din motive politice, deoarece convocarea lor n-a mai fost cu putinţă. Este însă cazul să ne mâhnim prea mult pentru că nu mai sunt Sinoade Ecumenice? Nu, fiindcă primele şapte Sinoade Ecumenice au făcut tot ce trebuia făcut pentru călcarea tuturor ereziilor şi pentru întărirea deplină a credinţei ortodoxe.
Veţi spune poate: „Dar până în ziua de astăzi apar o grămadă de erezii şi schisme noi, apar o mulţime fără număr de secte”. Da, aşa este, însă toate aceste erezii şi schisme nu aduc nimic nou faţă de vechile erezii şi schisme. Ele repetă şi dezvoltă ideile ereticilor din vechime, care au fost cu desăvârşire răsturnate şi pe deplin doborâte de către cele şapte Sinoade Ecumenice. Ca atare, ne este de ajuns marea înţelepciune pe care o avem în învăţătura lor.
Iată de ce spunem că Ortodoxia a fost întărită definitiv la cel de-al şaptelea Sinod Ecumenic, şi astăzi este o zi de mare solemnitate şi bucurie, căci este ziua în care Biserica a rânduit să se înalţe mulţumită lui Dumnezeu pentru întemeinicirea Ortodoxiei. Haideţi să ne unim şi noi la această laudă, la această rugăciune. Amin.
26 martie 1950


           Au fost şi sunt numeroşi conducători pe care şi-i alege neamul omenesc, mulţi învăţători care arată felurite căi de a trăi - însă Domnul Iisus Hristos ne porunceşte nouă, creştinilor, să mergem numai după El, după Păstorul Cel Bun, Care pune sufletul Său pentru oile Sale (v. In. 10, 11).
Care sunt învăţăturile tuturor conducătorilor omeneşti şi prin ce se deosebesc ele de învăţătura Domnului Iisus Hristos? Toate învăţăturile omeneşti au ca ţintă perfecţionarea vieţii noastre sociale şi politice. Ele vorbesc aproape numai despre felul în care trebuie organizat aspectul exterior a vieţii, despre legile de stat care ar trebui făcute, despre realizarea unei forme cât mai perfecte de organizare statală. Din aceste învăţături omeneşti cunoaştem multe lucruri înţelepte, multe lucruri mari, multe lucruri folositoare, în faţa celor mai bune şi mai vrednice, în faţa celor mai drepte dintre ele ne plecăm şi noi.
Şi totuşi, de ce mergem după un singur Conducător - după Domnul nostru Iisus Hristos? De ce punem sfânta Lui învăţătură mai presus de toate învăţăturile social-politice ale lumii, chiar şi de cele mai drepte dintre ele? Acesta e un lucru pe care trebuie neapărat să-l înţelegeţi.Înainte de venirea Domnului Iisus Hristos, lumea era adânc înstrăinată de obiectul învăţăturii Lui, necugetând deloc la ceea ce El socotea a fi lucrul cel mai însemnat, neapărat trebuincios, pentru oameni: se gândeau numai la cele exterioare. Lumea antică era încredinţată că pentru dezrădăcinarea răului de pe pământ este nevoie doar de legi drepte în stat; şi lumea nouă visează la egalitate socială. Păstorul Cel Bun ne spune însă cu totul altceva.
El a lepădat de la Sine puterea politică şi socială şi nu la reforme sociale Se gândea. Şi după aceea, cu alte prilejuri, a respins această putere - fiindcă atunci când veneau la El oameni cu rugămintea de a le fi judecător, El se dădea în lături, spunând: Cine M-a pus pe Mine judecător sau împărtitor peste voi? (Lc. 12, 14). Iar când înainte de cumplitele Sale pătimiri de pe Golgota a stat înaintea lui Pilat ca să fie judecat, şi acesta L-a întrebat: „Eşti împărat?”, El a răspuns: „Da, împărat sunt, însă împărăţia Mea nu este din această lume ” (v. In. 18, 33­36).
Iată ce are însemnătate pentru noi: faptul că El este Conducătorul unei împărăţii care nu este din această lume, iar conducătorii omeneşti sunt toţi conducători ai împărăţiei acestei lumi.
     Ei bine, care este deosebirea de temelie dintre învăţătura lui Hristos şi toate învăţăturile omeneşti? În aceea că Hristos ne-a învăţat despre împărăţia care e înăuntrul nostru, ne-a învăţat să luăm aminte la glasul inimii: Căci dinăuntru, din inima omului, ies cugetele cele rele, desfrânările, hoţiile, uciderile, preacurvia, lăcomiile, vicleniile, înşelăciunea, neruşinarea, ochiul pizmaş, hula, trufia, uşurătatea (Mc. 7, 21-22). Aceeaşi idee o veţi afla şi în Evanghelia după Luca: Omul bun, din vistieria cea bună a inimii sale scoate cele bune, pe când omul rău, din vistieria cea rea a inimii lui scoate cele rele - căci din prisosul inimii vorbeşte gura lui (Lc. 6, 45).
În viaţa noastră duhovnicească - prin urmare şi în toată viaţa noastră lăuntrică, care se află în legătura cea mai strânsă cu viaţa duhovnicească - inima împărăţeşte şi stăpâneşte asupra minţii noastre, asupra voii şi a năzuinţelor. Noi cugetăm cum vrea inima, credem ceea ce-i place inimii, ne îndreptăm voinţa potrivit năzuinţelor inimii. Simţirea, al cărei organ este inima, domneşte asupra întregii noastre gândiri, credinţe, cunoaşteri, asupra întregii noastre concepţii despre lume, asupra tuturor tendinţelor sociale şi politice.
Cum ne este inima , aşa ne este şi viaţa. Dacă inima este curată , sfântă ,pătrunsă de dragoste fierbinte faţă de Domnul Iisus Hristos, toate faptele, toate gândurile, toate opiniile noastre sociale şi politice, toată filosofia noastră de viaţă vor fi pătrunse de această simţire, de aceste sfinte porunci ale inimii - şi atunci din vistieria cea bună a inimii noastre vom scoate roade bune în tot ce facem, şi în primul rând în viaţa de zi cu zi, în legăturile noastre cu cei din jur. Iar dacă în inimă domnesc răul şi întunericul, oricât de bună ar fi orânduirea socială şi politică, oricât ar fi de drepte legile, omul va face rele. Nici un fel de legi, nici un fel de orânduire socială nu pot înfrâna inima omenească.
Oamenii tind să înăbuşe răul prin pedepse juridice - însă răul continuă, infracţiunile nu contenesc. Ştiţi că şi în cea mai desăvârşită orânduire de stat există o mulţime de oameni josnici, lipsiţi de cinste, care fac răul şi prin tot ceea ce săvârşesc strică tot lucrul bun, împiedicându-l şi lipsindu-l de putere prin năzuinţele inimii sale negre; ştiţi că există o mulţime de oameni egoişti, cărora nu le pasă decât de sine şi care nu se dau în lături să îi strivească pe cei ce stau în calea lor. Ştiţi cât de mulţi sunt oamenii desfrânaţi şi că prin nici un fel de legi nu se poate face ca toţi oamenii să devină buni şi cinstiţi, să nu mai fie oameni necinstiţi, egoişti.
Şi se cuvine să băgăm de seamă că lucrurile pe care ne-a învăţat El - dragostea, milostivirea, blândeţea, smerenia - erau adânc străine de inimile păgânilor. Aceştia nu se închinau blândeţii, ci trufiei; ei socoteau că a da milostenie săracilor este o slăbiciune de neiertat, în rândul lor era foarte răspândită sclavia, care înjoseşte demnitatea omenească; ei nu-i puneau pe sclavi în rândul oamenilor şi se purtau cu ei ca şi cu nişte vite. Ciudat şi nebuneşte ar fi sunat în urechile lor cuvintele dragoste, blândeţe, smerenie şi milostivire - dar ele au răsunat în întreaga lume prin dumnezeiasca propovăduire a Domnului Iisus Hristos şi au supus treptat inimile oamenilor, încât în locul trufiei şi dispreţului faţă de oameni dinainte s-a încetăţenit recunoaşterea tocmai acestor virtuţi.


După aceea, Domnul a fost dus la moarte pe o străduţă strâmtă, care până acum poartă numele de „Drumul durerii” (Via Dolorosa). Pe umerii Lui au pus o Cruce grea, fiindcă cel osândit la răstignire era silit să-şi poarte crucea până la locul execuţiei. Istovit, sleit de biciuire, El a căzut pe drum sub înfricoşătoarea greutate.
L-au ridicat bătându-L şi L-au pus iarăşi să-şi poarte Crucea, însă El a căzut din nou. Atunci l-au oprit pe un oarecare Simon Cirineul, care se întorcea din ţarina sa, şi i-au poruncit să ducă Crucea lui Hristos. O, fericitul Simon! Ştia el oare ce Cruce purta? Acum ştie, fiindcă pentru purtarea Crucii lui Hristos a fost învrednicit, nu mă îndoiesc, de împărăţia lui Dumnezeu.
Domnul era însoţit de o gloată uriaşă, fiindcă în zilele Paştilor la Ierusalim se aduna mulţime de popor venit la praznic. Oamenii aveau păreri felurite cu privire la ceea ce vedeau. Femeile plângeau cu lacrimi amare, fiindcă inimile lor sunt moi şi simţitoare: ele nu puteau privi asemenea pătimiri, asemenea batjocorire a Celui fără de păcat - dar Domnul, auzind plânsul lor, a deschis gura Sa, care tăcuse îndelung, şi a zis: Fiice ale Ierusalimului! Nu Mă plângeţi pe Mine, ci pe voi plângeţi-vă şi pe copiii voştri - căci iată, vin zile în care vor zice:„Fericite sunt cele sterpe şi pântecele care n-au născut şi sânii care n-au alăptat!” Atunci vor începe să spună munţilor: „Cădeţi peste noii” şi dealurilor: „Acoperiţi-ne!”; căci dacă fac acestea cu lemnul verde, cu cel uscat ce va fi! (Lc. 23, 28-31). Dacă cu pomul verde, roditor, cu Purtătorul şi Dătătorul vieţii au făcut astfel, ce va fi cu pomul cel uscat al neamului evreiesc, care s-a lepădat de Mesia, care L-a dat unei morţi atât de cumplite, atât de chinuitoare?
Ştim că această prorocie s-a împlinit, aşa cum se împlineşte fiecare cuvânt al lui Dumnezeu: au venit oştile romane şi au dărâmat din temelii toată cetatea şi templul din Ierusalim. La istoricul iudeu Iosephus Flavius, care a trăit în acele vremuri, citim despre grozăviile de nedescris care s-au petrecut atunci, despre cât de înfricoşătoare a fost pedepsirea poporului care L-a răstignit pe Mesia.
Dar să lăsăm femeile să plângă cu lacrimi curate. Să ne uităm: ce fac bărbaţii care îl însoţeau pe Domnul Iisus? Ce fel de oameni sunt aceştia? Cum pot cei ce cu şase zile înainte L-au întâmpinat pe Domnul cu bucurie mare când a intrat în Ierusalim, strigând: Osana întru cei de sus şi aşternându-şi hainele sub picioarele asinului pe care şedea El - cum pot acum să strige cu sălbăticie: „Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!” Cum pot să se bucure de ce văd?
S-a săvârşit fărădelegea de neînchipuit: oamenii L-au răstignit pe Ziditorul şi Domnul lor. Dintre toate morţile pe care le putea născoci răutatea omenească, aceasta este cea mai groaznică.


Citea cuvintele de pe tăbliţa prinsă deasupra capului Celui Răstignit: „Iisus Nazarineanul, împăratul iudeilor”. Neobişnuite erau cuvintele acestea; niciodată nu se scrise astfel despre vreun răstignit, însă Pilat poruncise să se facă un astfel de înscris pentru a-i necăji pe arhierei şi pe cărturari, fiindcă ştia că ei îl clevetiseră din invidie. Pilat nu vrusese să- L răstignească pe Hristos, însă din laşitate n-a îndrăznit să se împotrivească iudeilor, n-a fost în stare să schimbe nimic - dar iată că şi-a vărsat tot amarul neputinţei în acest înscris de pe Cruce, care nu înfierează pe Răstignit, ci pe răstignitorii iudei, care vorbeşte despre faptul că ei L-au răstignit pe împăratul lor. Toţi cei care citeau acest înscris rămâneau nedumeriţi.
        Nici unul dintre ei nu a putut să îl vădească pe Hristos de vreun păcat. Vrăjmaşii Lui au vrut să-şi mulţumească răutatea şi ura batjocorindu-L pe Răstignit. Apropiindu-se de Cruce, ziceau: Pe alţii i-a mântuit, iar pe Sine nu poate să Se mântuiască! Dacă este împăratul lui Israil, să Se coboare acum de pe cruce, şi vom crede în El. S-a încrezut în Dumnezeu: să-L scape acum, dacă este plăcut Lui, fiindcă El a zis: „Sunt Fiul lui Dumnezeu” (Mt. 27, 42-43).


Dar ce spune Apostolul Pavel despre înţelepciunea învăţaţilor, înaintea căreia mulţi se închină ca nişte robi? înţelepciunea acestei lumi nebunie este înaintea lui Dumnezeu (l Cor. 3, 19). Iată şi spusele Sfântului Proroc Ieremia: Nebun este tot omul întru ştiinţa lui (Ier. 10, 14). În minunatul său imn închinat dragostei Sfântul Apostol Pavel spune: Dragostea nu cade niciodată. Cât despre prorocii - se vor desfiinţa, darul limbilor va înceta, ştiinţa se va sfârşi (l Cor. 13, 8): cunoştinţele vor fi cândva desfiinţate, desfiinţată va fi înţelepciunea acestei lumi - de Dumnezeu va fi desfiinţată. Apostolul Pavel ne previne: Cunoaşterea îngâmfă, iar dragostea zideşte (l Cor. 8, 1).


Acum prăznuim unul dintre cele mai mari evenimente din viaţa pământească a Domnului nostru Iisus Hristos: intrarea Lui sărbătorească în Ierusalim. În zilele acelea, cetatea era plină cu oameni veniţi de pretutindeni la marea sărbătoare a Paştilor. Ea răsuna de zvonurile privitoare la Marele Proroc şi Făcător de minuni din Nazaret, Ce tocmai săvârşise cea mai mare dintre nenumăratele Sale minuni - învierea lui Lazăr, care zăcuse patru zile în mormânt, şi aştepta sosirea Lui, şi se pregătea să îl întâmpine sărbătoreşte.
Hristos Se ferise întotdeauna de cinstiri, poruncindu-le dracilor pe care îi scotea să nu dea de ştire că El ,este Fiul lui Dumnezeu, iar celor vindecaţi să nu povestească despre minunea vindecării lor. Acum însă venise vremea, să descopere oamenilor vrednicia Sa de Mesia, şi intrarea în Ierusalim avea drept scop tocmai lucrul acesta: să vestească tuturor că a venit Mesia.
Totuşi, El n-a venit ca să Se facă împărat pământesc ori să aşeze poporul israelit mai presus de toate celelalte popoare, deşi tocmai aceasta era aşteptarea iudeilor, împărăţia lui Hristos nu este din această lume, şi slava Lui nu putea să aibă nimic în comun cu strălucirea de paradă a împăraţilor pământeşti.
El Se arată în Ierusalim cu o înfăţişare sărăcăcioasă şi smerită: fără cai şi care măreţe, fără nici o strălucire exterioară. Dar orice slavă pământească este nimicnică şi se risipeşte ca fumul. Este, totuşi, o altă slavă, nemăsurat mai înaltă: slava vitejeştii smerenii, a blândeţii, a virtuţii - fiindcă aceste mari calităţi duhovniceşti sunt nemăsurat mai înalte decât toate atributele exterioare ale puterii şi stăpânirii.
Împărăţia lui Hristos nu este din această lume şi slava Lui trebuia să fie de alt fel - mai presus de lume, dumnezeiască. Şi El a dobândit această slavă prin smerita Sa intrare în Ierusalim. Şedea pe asin ţinându-şi capul nu ridicat cu semeţie, ci adânc plecat, şi înrourând sfinţii Săi obraji cu râuri de lacrimi. El S-a descoperit poporului israelit ca Mesia smerit şi pătimitor, liniştit şi blând, Care trestia frântă nu o va zdrobi şi feştila ce fumegă nu o va stinge (Is. 42, 3).
Pentru ce plângea? Aflăm din propriile Lui cuvinte: Ierusalime, Ierusalime! Dacă ai fi cunoscut şi tu în ziua aceasta cele ce sunt spre pacea ta! Dar acum ascunse sunt de ochii tăi (Lc. 19, 41-42). O, dacă ai fi priceput că Eu sunt Mesia, Care a venit să te mântuiască, că Eu sunt împăratul tău - nu pământesc, ci ceresc!
Domnul ştia ce va trebui să îndure poporul, care avea să se lepede de El. Ştia că vor veni oştile romane şi vor împresura Ierusalimul, că îl vor supune grozăviilor de nedescris ale asediului, că cetatea va fi nimicită, încât nu va mai rămâne din el piatră peste piatră, şi că templul va suferi aceeaşi soartă. O, dacă Ierusalimul ar fi ştiut că slujeşte mântuirii lui!
Se întâmplă ca omul să meargă pe o cale greşită, iar milostivirea lui Dumnezeu să îl oprească printr-un cutremur adus de nenorocire sau boală, prin care îi spune: Dacă ai fi cunoscut şi tu în ziua aceasta cele ce sunt spre pacea ta ! Cu fiecare dintre noi se întâmplă că Domnul stă     la   uşa   inimii noastre   şi   bate încetişor, aşteptând                      I se deschidă           şi   să I se dea
drumul înăuntru, bate ca un sărac la uşa noastră.
Aşadar, poporul sălta ţinând în mâini ramuri de finic, strigând: Osana întru cei de sus! Bine este cuvântat Cel Ce vine întru numele Domnului!, aşternându-şi hainele sub copitele asinului. Copii strigau, înălţând laudă lui Dumnezeu. Este limpede că fiecare, văzând cele ce se petreceau, trebuia să-şi amintească de spusele prorocului Zaharia: Bucură-te foarte, fiica Sionului, veseleşte-te, fiica Ierusalimului, căci iată, împăratul tău vine la tine drept şi biruitor, smerit şi călare pe asin, pe fiul celei de sub jug (Zah. 9, 9). Şi totuşi, cărturarii,fariseii şi arhiereii, care ştiau această prorocie, sufereau şi cârteau, iar în cele din urmă, nemaiputând răbda, I-au zis Domnului: „Ceartă-i, Tu nu auzi ce zic?” Iisus le-a răspuns: Au niciodată n-aţi citit că „din gura pruncilor şi a celor ce sug ţi-ai pregătit laudă”? Dacă vor tăcea aceştia, pietrele vor striga (Mt. 21, 16; Lc. 19, 39-40).
De ce-L urau pe Domnul Iisus? De ce L-au răstignit? Am spus deja: fiindcă îl socoteau călcător al legii lui Moise, sau, mai bine zis, al literei legii. Legea lui Moise era pentru ei adevărul indiscutabil, absolut şi sfânt, însă pur exterior, fiindcă erau străini de duhul ei, închinându-se literei, şi oricine încălca litera era în ochii lor cel mai mare nelegiuit.
Ei erau nemulţumiţi de faptul că Domnul Iisus Hristos vindeca bolnavi în zi de sâmbătă. Ce pervertire a inimii omeneşti! În loc să-L proslăvească plini de cutremur pe Dumnezeu, Care face asemenea minuni, ei se umpleau de răutate cruntă!
Ei nu înţelegeau că Domnul n-a venit ca să o strice, ci ca s-o împlinească, adică să o desăvârşească, nu înţelegeau că El este Domnul sâmbetei. Ei nu înţelegeau că învăţătura Lui nu numai că nu calcă legea lui Moise, ci o înalţă nemăsurat. Nu i-a mişcat nici minunea cu totul neobişnuită a învierii lui Lazăr cel mort de patru zile. Despre ei a prezis marele proroc Isaia: S-a îngroşat inima poporului acestuia, şi cu urechile sale greu au auzit şi ochii săi i-a închis, ca nu cumva să vadă cu ochii şi cu urechile să audă şi cu inima să înţeleagă, şi să se întoarcă, şi să-i vindec pe ei (Is. 6, 10).
Asupra lor s-au împlinit cuvintele apostolului Pavel: Litera ucide, iar duhul face viu (2 Cor. 3, 6). Vrăjmaşii lui Hristos au pierit, fiindcă au fost slujitori ai literei care ucide, în timp ce pe noi ne-a învrednicit să fim slujitori ai Legământului celui Nou, nu ai literei, ci ai Duhului (ibidem). Deci, să luăm aminte cu sârguinţă la acest lucru. Amin.


Pentru ce vreţi să-L omorâţi, nenorociţilor? Pentru că a învăţat lumea ce este bunătatea şi dreptatea? Pentru că a luminat întunericul lumii cu lumina Duhului Său Celui dumnezeiesc, cu dumnezeiasca lumină a propovăduirii Sale? Pentru că a făcut asemenea mulţime de minuni? Pentru că a vindecat bolnavi, pentru că a înviat morţi? Pentru că a poruncit mării şi vânturilor să se potolească şi acelea s-au supus Lui? Da, tocmai pentru aceasta, fiindcă, după cum spune evanghelistul Ioan Teologul, arhiereii şi fariseii au adunat sinedriul şi ziceau: „Ce facem, pentru că Omul Acesta face multe minuni? Dacă-L lăsăm aşa, toţi vor crede în El, şi vor veni romanii şi ne vor lua şi ţara şi neamul” (In. 11, 47-48).
Aşadar, se temeau că din pricina mulţimii minunilor toţi aveau să creadă în El. Aşa şi trebuia să fie, ca toţi să creadă în El din pricina minunilor negrăite, a cuvintelor cum nu mai auzise nicicând lumea, şi ar fi fost după dreptate! S-ar fi cuvenit să se bucure pentru faptul că poporul credea în Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul său, Mesia! Punând pricină pentru planul lor cel nelegiuit izbăvirea de năvălirea romanilor, ei minţeau, fiindcă romanii puseseră deja stăpânire pe Palestina, aceasta se întâmplase mai înainte. Nu cumva pentru romani pretextul de a pustii toată Palestina avea să fie faptul că acolo Se arătase Cel mai mare învăţător al Dreptăţii şi binelui? Nu, să nu-i învinuim de asta pe romani; este o clevetire împotriva lor.
Şi totuşi, ce a dus la această înfricoşătoare fărădelege? De ce erau pline cu o asemenea răutate inimile cărturarilor, fariseilor şi arhiereilor? De ce îl urau ei pe Domnul Iisus, Fiul lui Dumnezeu, învăţătorul dragostei, Mântuitorul lumii? Tocmai din pricina invidiei josnice,negre - căci înainte de venirea lui Hristos ei erau stăpâni pe minţile şi inimile poporului israelit, erau căpeteniile şi învăţătorii lui; poporul îi socotea drept sfinţi şi drepţi, supunându- se orişicărui cuvânt al lor. Acum însă ei pricepeau că stăpânirea lor, întemeiată pe urâtă făţărnicie, în care nu era dreptate, nu era putere duhovnicească adevărată, se va surpa în atingere cu adevărul dumnezeieştii stăpâniri a Mântuitorului. Ei vedeau şi simţeau că nimeni n-ar fi putut rosti vreodată cuvinte ca ale Lui, şi se temeau că îşi vor pierde autoritatea, că din căpetenii vor ajunge supuşi - şi dorind să-şi întărească josnica stăpânire, ei năzuiau să curme viaţa lui Hristos.
Despre faptul că îi călăuzeau invidia şi răutatea josnică şi urâtă dă mărturie Hristos însuşi, înfierându-i cu asprime în public şi vorbindu-le în faţă aşa cum nimeni n-ar fi cutezat nici măcar să gândească despre ei: Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că închideţi împărăţia Cerurilor înaintea oamenilor: că voi nu intraţi şi nici pe cei ce vor să intre nu lăsaţi (Mt. 23, 13).
Era vreo fărâmă de curăţie, de sinceritate în inimile lor? Nu: acolo se afla întuneric de nepătruns, bezna nestrăbătută a păcatelor, urii şi răutăţii.


Ca să pricepeţi de ce a fost nevoie de Iuda ca unealtă prin care Domnul a fost dat la moarte, voi spune că în vechime Dumnezeu a ales nu o dată ca vase ale mâniei Sale oameni cufundaţi în păcate, fără nădejde de mântuire.
Astfel, El a spus poporului israelit prin gura prorocului Isaia: Ce veţi face voi în ziua pedepsirii, când va veni pieire de departe? O, Asirie, varga mâniei Mele şi toiagul urgiei Mele! Împotriva Unui neam fără de lege o voi trimite şi împotriva unui popor al urgiei Mele o voi îndrepta, ca să-l prade şi să-l jefuiască şi să-l calce ca pe tina uliţelor. Dar ea n-are aceeaşi judecată şi inima ei nu simte la fel; să prade este în inima ei şi să nimicească neamuri fără număr! Oare securea este ea măreaţă faţă de cel ce o ridică sau fierăstrărul se înalţă împotriva celui ce-l mânuieşte? (Is. 10, 3, 5-7, 15).
Aşa a fost Faraon, care n-a vrut să dea drumul israeliţilor din Egipt; aşa a fost cumplitul împărat Nabucodonosor. Aşa a fost şi Iuda.
Domnul nu a făcut pe nimeni rău din fire. Oamenii nu se nasc răi. Răii sunt răi fiindcă aleg de bunăvoie calea răului. Ei ar putea să fie buni, ar putea scăpa de înfricoşătorul lor destin, dacă ar vrea. Amintiţi-vă adevărul de temelie, cel mai însemnat dintre adevăruri: Dumnezeu nu trage pe nimeni la Sine cu de-a sila, prin frică şi cutremur nu face pe nimeni să I se supună, îi place numai dragostea liberă şi curată. Supunerea din frică nu are nici un fel de valoare morală.

Iată, soarele s-a întunecat. Pământul s-a înfiorat şi s-a cutremurat. S-a sfâşiat de sus şi până jos catapeteasma templului, care despărţea Sfânta Sfintelor, fiindcă Domnul însuşi ne-a deschis nouă intrarea în Sfânta Sfintelor - în cer, la Tronul Tatălui Său.
Cutremuratu-s-a iadul, că s-au surpat puterea şi stăpânirea lui. Despicatu-s-au stâncile şi s-au deschis mormintele cele săpate în ele, şi trupurile sfinţilor adormiţi s-au sculat, şi au ieşit din morminte, şi s-au arătat multora în Ierusalim, binevestind tuturor: „Săvârşitu-s-a”.
Ce s-a săvârşit? S-a săvârşit lucrarea mântuirii neamului omenesc de stăpânirea diavolului, s­au împlinit vechile prorocii ale Vechiului Legământ.
Pe Cruce a răsărit Soarele Dreptăţii, Soarele dragostei, Care a luminat întreaga lume cu lumina Sa, cu lumina împreună-pătimirii dumnezeieşti - şi de la Acest Soare s-au aprins milioane de inimi, Care L-au îndrăgit pe Domnul Iisus Hristos. În inimile acestea au fost înscrise cu litere de foc cuvintele Lui: Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie (Mt. 16, 24).
Domnul a luat cel dintâi Crucea - cea mai cumplită cruce -, iar în urma Lui şi-au luat pe umeri crucile, deşi acestea sunt mai mici, nenumăraţii mucenici ai lui Hristos. În urma Lui şi-au luat crucile o mulţime uriaşă de oameni şi, plecându-şi lin capetele, au apucat pe calea lungă şi spinoasă arătată de Hristos: calea către Tronul lui Dumnezeu, către împărăţia Cerurilor. Iată că sunt deja două mii de ani de când în urma lui Hristos merg noi şi noi oameni. Şi pe această cale stau cruci, pe care sunt răstigniţi mucenicii lui Hristos.
Cruci, cruci... Şi mai departe, cât cuprinde privirea, tot cruci, cruci... Merg în şir nesfârşit oameni care au lepădat toate bunătăţile pământeşti, au dispreţuit totul pentru Domnul Iisus Hristos, au părăsit tot ce le era drag cândva şi au închinat toată viaţa lor slujirii Lui.
Merg la nesfârşit... Merge poporul simplu, care-L iubeşte pe Hristos, asupra căruia s-a împlinit cuvântul Lui: În lume necazuri veţi avea (In. 16, 33). Merge, purtând crucea grea a durerilor sale. Merg în şir lung cei prigoniţi pentru dreptate, cei prigoniţi pentru numele lui Hristos.
Şi atunci, oare noi nu ne vom alipi acestui râu nesfârşit al iubitorilor de Hristos, acestei sfinte procesiuni pe calea necazurilor şi pătimirilor? Oare nu ne vom lua crucea şi nu vom merge după Hristos? Să nu fie! Să ne dea la capătul îndelungatului şi osteniciosului nostru drum al crucii cunoaşterea spuselor Sale: îndrăzniţi, Eu am biruit lumea (In. 16, 33).


Nu puţine fărădelegi cumplite au fost în istoria neamului omenesc. Conştiinţa protestează împotriva lor. Dar oricât de cumplite ar fi toate aceste fărădelegi, ele sunt nimic, sunt ca un fir de praf faţă de un munte uriaş, ca o picătură de apă faţă de ocean dacă stăm să ne gândim la cea mai mare dintre fărădelegi: la groaznica ucidere a Fiului lui Dumnezeu, a Celui Care S-a pogorât din ceruri pe pământ pentru a mântui neamul omenesc, a Celui Care era blând şi liniştit, Care trestia frântă nu o va zdrobi şi feştila ce fumegă nu o va stinge (Is. 42, 3), Care a fost plin de dragoste faţă de neamul omenesc - de dragoste nepământească, de dragoste cum pământul nu mai văzuse şi nu-şi închipuise niciodată. El a fost dat morţii, sângele Lui curge pe Cruce...
Iată însă că a venit sfârşitul neînchipuit de anevoioasei nevoinţe a Fiului lui Dumnezeu, Care prin moartea Sa a răscumpărat omenirea din stăpânirea diavolului. Noi auzim cele din urmă cuvinte ale Lui, pline de dragoste către Tatăl, dragoste pe care noi n-o putem pricepe: Părinte! În mâinile Tale încredinţez duhul Meu! (Lc. 23, 46). Gura Lui a tăcut, ochii I s-au închis, limba I-a amorţit, sfântul Lui cap I-a căzut pe piept. Dar n-au putut să tacă pietrele. Pământul s-a cutremurat, şi stâncile s-au despicat.
Sutaşul însărcinat cu împlinirea osândei la moarte, pe numele său Longin, împreună cu ostaşii aflaţi sub porunca lui, s-au cutremurat şi s-au înfricoşat văzând toate acestea. Dragostea lui Hristos sfărâmă şi inimile de piatră. Sutaşul a crezut în Hristos şi a strigat: Cu adevărat, Omul Acesta Fiul lui Dumnezeu a fost! fMc. 15, 39). Toate cele văzute şi auzite l-au cutremurat atât de mult încât a primit Botezul în scurtă vreme şi mai apoi şi-a sfârşit viaţa cu moarte mucenicească, fiindcă vrăjmaşii lui Hristos - cărturarii, arhiereii şi fariseii - n-au suferit faptul că sutaşul roman s-a întors la Hristos, l-au clevetit în faţa lui Pilat, şi acesta a dat poruncă să i se taie capul.

Cumplită fărădelege au săvârşit iudeii din vechime răstignindu-L pe împăratul şi Domnul lor. Despre ei a zis apostolul şi evanghelistul Ioan Teologul: întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit (In. l, 11).

Noi toţi, creştinii ortodocşi, o fericim pe Preasfânta Fecioară Maria potrivit cu învăţătura Sfintei Scripturi - dar, cu durere trebuie s-o spunem, vrăjmaşii Bisericii lui Hristos - protestanţi, sectari şi alţi eretici - nu iau parte la această lăudare a ei de către lumea ortodoxă. Ei tăgăduiesc cu desăvârşire cinstirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, zicând că Maica lui Dumnezeu a fost o simplă femeie evlavioasă, ca multe altele, şi chiar ne osândesc pentru faptul că îi înălţăm rugăciuni şi spunem adresându-ne ei: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieste-ne pe noi”[1]. Ei spun: „Cum se poate aşa ceva - să cauţi mântuirea la o femeie evlavioasă? Noi avem un singur Mântuitor - pe Domnul Iisus Hristos; doar El ne mântuieşte, şi alţi mântuitori nu sunt”.
Iată răspunsul nostru. Noi ne adresăm Maicii lui Dumnezeu ca Apărătoarei noastre. Ştim că ea nu a mântuit lumea nemijlocit, că Dumnezeiescul ei Fiu ne-a mântuit cu Crucea Sa. Ea poate însă ajuta mântuirii noastre prin rugăciunile Sale înaintea Fiului Său, şi noi cerem rugăciunile Ei, care au atâta putere înaintea lui Hristos.
Noi o numim Stăpână, împărăteasă a Cerurilor - iar sectanţii se smintesc de asta: „Noi avem un singur împărat - pe Dumnezeu”. Dar n-avem noi dreptate să o numim împărăteasă, de vreme ce este Maica împăratului? Şi la oameni orice mamă de împărat poartă titlul de împărăteasă. Cu acelaşi înţeles îi dăm şi noi numele de împărăteasă a Cerurilor, fiindcă este Maica împăratului nostru, a Domnului Iisus Hristos. Noi o numim Stăpână fiindcă are marea stăpânire de a ne apăra de diavol. Iar nefericiţii de sectari tăgăduiesc acest sfânt ajutor dumnezeiesc al Preasfintei Fecioare Maria.
Domnul să-i oprească! Iar pe noi să ne oprească de la orice împărtăşire cu sectarii, ca nu cumva să ne abată în calea pierzării. Iar Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, al cărei praznic atât de mare îl prăznuim astăzi, să ne mântuiască de diavol şi de toate slugile lui. Amin.


[1] Aşa stă scris în cărţile de cult greceşti, aşa stă scris şi în cele ale slavilor ortodocşi. Nu înţelegem de ce românii au inovat înlocuindu-l pe „mântuieşte-ne“ cu „miluieste-ne“ (n. tr.).

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu