Iov -Comentariu la Iov - Tâlcuire Sf.Ioan Gură de Aur - 2

Capitolul V

1.  Strigă acum, de te va auzi cineva, dacă vei vedea pe vreunul dintre sfinţii îngeri. Şi prin aceasta se arată superioritatea lui Dumnezeu. Fiindcă era normal ca Iov să îşi cerceteze situa­ţia, vezi ce spune Elifaz: Nu-mi spune mie aceasta. Mare este Dumnezeu, face multe lucruri pe care nu le ştim. Mare este josnicia noastră. Noi zăcem undeva departe. Dar de ce vorbesc despre El, când şi despre slujitorii Lui pot spune acelaşi lucru? Prin urmare, ceea ce El face, face bine.

2.  Pe cel nebun îl ucide mânia, pe cel rătăcit îl omoară râvna. Dar înţeleptul le cercetează pe acestea toate cu luare aminte, pe când cel nebun nu priveşte la nimic dintre acestea. Sau că Dumnezeu îl ucide prin mânie pe nebun, iar pe cel rătăcit îl omoară râvna, adică râvna lui Dumnezeu. Mânia ucide pe cei ne­buni. Mi se pare mie că pe cei păcătoşi. Pe cel nebun mânia îl ucide, nicidecum pe cel înţelept. Căci la cel înţelept nici nu este mânie. „Dar mânia îi pierde şi pe cei înţelepţi", se spune în altă parte, atunci nebunia cu cât mai mult îi pierde.

3.  Am văzut pe nebun prinzând rădăcină, dar îndată casa lor le-a fost înghiţită. Şi vezi cum îşi ia de mai înainte precauţii. Să nu-mi spui mie că adeseori au şi copii. Dar nu vreme îndelungată. Fiindcă era posibil ca cineva să spună: Cum?

Dacă Iov era păcătos cum de se bucura de atâtea bunătăţi? Da, zice: am văzut pe cei nebuni prinzând rădăcină. Vezi că nebun îl numeşte pe păcătos? Şi aceasta prin iconomia lui Dumnezeu, astfel încât să nu îi nimicească imediat pe pă­cătoşi, ci să le dea răgaz pentru pocăinţă sau alţii să nu facă binele cu sila.

4.  Departe să fie fiii lor de mântuire, să fie batjocoriţi la por­ţile celor mai mici . Adică să fie risipiţi, împrăştiaţi. Şi nu va fi cel ce izbăveşte.

5.  Cele pe care aceia le vor secera, drepţii le vor mânca. Aceia nu vor fi izbăviţi din rele şi puterea lor să sece. Adică să fie vlă­guită puterea lor. Totodată, acestea sunt cuvintele unui exaltat.

6.   Căci nu din pământ iese necazul, nici din munţi nu răsare chinul .Căci povara aceasta este în oameni. Vezi cum iarăşi este obligat să arate că cele spuse sunt conforme cu firea, ca să nu îi critice cineva cuvântul. Căci, zice, „aşa este firea oamenilor. Pământul nu hrăneşte nimic mai murdar şi mai jalnic decât omul". Adică nu trebuie să ne mirăm de asta, nici să fim surprinşi. Pentru aceasta existăm, ca să suferim şi să facem şi pe alţii să sufere. Aceasta o spune şi Profetul. „Şi ceea ce este mai mult decât aceştia, osteneală şi durere." Şi iarăşi, Iacov: „Puţine şi grele au fost zilele vieţii mele".

7.  Dar omul se naşte în suferinţă . Este un lucru firesc, zice: este cu neputinţă să scăpăm de suferinţă şi de nenoro­cire. Ca să nu zică iarăşi cineva că Iov era drept, Elifaz zice: „este drept, dar firea omenească este astfel încât să suporte chinurile". Vezi bine: ca să dovedească faptul că Iov nu era fără prihană, insistă asupra firii. Şi pe cei ce locuiesc în case de lut. Şi iarăşi: „Ce oare? Nu cumva este vreun muritor curat înaintea Domnului?". Iarăşi zice că nu este cu putinţă să ieşi din această viaţă fără suferinţă. Omul, zice, în durere se naşte. Căci nu cele fără simţire, nici animalele necuvântătoare vor simţi deznădejdea, ci aceasta se află numai la oameni. Cer­cetează firea noastră comună şi vei vedea că aşa este.

8. Iar puii vulturilor zboară în înălţimi . Adică sunt nepă­sători şi fără grijă. Ce oare? Se bucură de mai mare grijă din partea lui Dumnezeu? Nicidecum. Fiindcă nici pământul, nici munţii nu se bucură, deoarece sunt părtaşe lipsei de simţire, şi mie mi se pare că şi această zburătoare este nesim­ţitoare, fiind băutoare de sânge şi mâncătoare de carne.

9.  Cu toate acestea, eu mă voi ruga Domnului, pe Domnul Atotstăpânitorul voi chema. Şi când lucrurile stau astfel, zice, nu voi deznădăjdui ca tine, ci aştept, recunoscând pe Stă­pânul. Tu te răzvrăteşti, dar eu aştept pe Dumnezeu, chemându-L pururea, nu deznădăjduind. Căci Dumnezeu ştie întotdeauna să întoarcă lucrurile la cele contrare. Sunt în mijlocul relelor, dar Dumnezeu poate să mă facă să fiu în cele bune aşa cum m-a adus de la acelea în situaţia asta. Pe Domnul Atotstăpânitorul, adică pe Cel ce stăpâneşte toate timpurile şi locurile şi lucrurile. Apoi istoriseşte despre pu­terea Lui, care se întinde la fiecare făptură, şi le spune mai întâi pe genuri, apoi pe specii.

10.Pe Cel ce face lucruri mari şi de nepătruns, slăvite şi minu­nate, cărora nu este număr, pe Cel ce dă ploaie pe faţa pământului şi trimite apă celor de sub cer. Ceea ce este prima dovadă a bi­nefacerii Lui, care susţine viaţa noastră şi semnul schim­bării situaţiei.

11. Pe Cel ce îi ridică pe cei smeriţi, şi ridică la mântuire pe cei ce au pierit. Acest exemplu, considerat aparte, prezintă două aspecte, unul văzut şi unul nevăzut, dar este un exem­plu mai propriu [lui Dumnezeu].

12. Pe cel ce destramă voile celor vicleni. Adică pe Cel ce schimbă, pe Cel care întoarce voile celor vicleni. Şi mâinile lor nu vor face ceva adevărat. Cât despre cei ce nu fac ceva ade­vărat, şi aceasta este lucrarea puterii şi iconomiei lui Dum­nezeu, faptul de a putea prinde viclenia şi de a o face nebună. Căci aşa cum a putea învinge trupuri puternice este fapta lui Dumnezeu, tot aşa este fapta lui Dumnezeu a avea stă­pânire peste sufletele viclene.

13. Cel ce prinde pe cei înţelepţi în laţul înţelepciunii lor. Adică Cel ce învinge, Cel ce stăpâneşte. Planurile celor unel- titori le-a răsturnat. Adică le-a făcut neputincioase. Elifaz insinuează acestea împotriva lui Iov, ca şi când Iov s-ar lă­uda şi ar fi iubitor de slavă. Apoi spune cu ce rele îl încinge Dumnezeu.

14. Ziua vor da de întuneric şi în miezul zilei bâjbâie ca noap­tea. Să piară în război! Şi că Dumnezeu face dimpotrivă cu cei neputincioşi. Şi cel neputincios să scape din mâna celui puter­nic, să aibă nădejde cel neputincios, iar gura celui nedrept să fie astupată! Acestea face Dumnezeu pentru ca şi cel nepu­tincios să nădăjduiască cele bune şi nici cel puternic să se mândrească. Şi fiindcă mai sus a zis: „strigă, de te va auzi cineva"", ca să nu socoteşti prin faptul că nu este ascultat, că sunt lucruri care scapă proniei, el zice: „Nu astfel, ci Dum­nezeu, deşi nu este văzut, face multe lucruri". Şi Elifaz vor­beşte mult despre aceasta, astfel încât să îl doboare pe Iov. Căci dacă Dumnezeu are obiceiul să îi înalţe pe cei nepu­tincioşi, să îi smerească pe cei înălţaţi, să îi mustre pe cei vi­cleni, înţelege de aici concluzia(concluzia sugerată de intervenţia lui Elifaz este că dacă Dumne­zeu pedepseşte pe cei mândri şi mustră pe cei vicleni, şi dacă Iov este cel pedepsit, rezultă că este şi el din categoria celor mândri sau vicleni). Apoi, pentru a nu-şi face cuvântul nesuferit, zice că acesta nu este numai un mod de a pedepsi pe cei vicleni, ci sunt şi situaţii în care pedeapsa se face în folosul celor pedepsiţi, sau mai degrabă nu aceasta spune, ci că oricât de răi ar fi, prin pedeapsă, cei vicleni se folosesc.

15. Fericit este omul, zice, pe care l-a certat Domnul pe pă­mânt. Certarea Celui Atotputernic n-o dispreţui. De aceea au şi dobândit iertarea de la Veghetorul lor, fiindcă au răbdat asemenea pedepse. Apoi vorbeşte despre puterea lui Dum­nezeu de a întoarce la o situaţie contrară, că pedeapsa ne foloseşte şi Dumnezeu iarăşi poate schimba durerea, de în­dată ce aceasta şi-a făcut efectul. Ca să nu spună cineva: „Dacă leacul este folositor, totuşi este şi amar şi nu îl pot răbda", zice: „Dar nu este neîncetat chinul, ci, de îndată ce şi-a făcut efectul, Dumnezeu îl îndepărtează. Nu cumva te lasă să ai nevoie de un alt medic? Gândeşte-te că El este Celce vindecă. Este evident că şi acum, tocmai fiindcă te îngr­ijeşte, te face să suferi".

16. Căci El te face să suferi şi iarăşi te ridică. El te-a lovit şi mâinile Lui te vor vindeca. Dacă El este Cel ce dezleagă chi­nurile şi Cel ce te duce la cele contrare şi te face să te bucuri de cea mai adâncă pace, nici acestea nu le face cu o intenţie diferită, ci cu acelaşi scop.

17.  De şase ori te va scăpa din necazuri, iar a şaptea oară, nu se va atinge de tine răul. Adică nu face acestea mereu, ci la început te lasă să primeşti încercarea, dar după aceea nu mai îngăduie nici ispita.

18.  Pe timp de foamete te va izbăvi de moarte, şi la vreme de război te va izbăvi din mâinile fierului, de biciul limbii te va ascunde şi nu te vei mai înfricoşa de relele ce vin. Nu neînsem­nat este acest lucru, ci foarte mare. „De la bărbatul ce vor­beşte nu vine nici un bine". Nu este nimic mai rău decât limba plină de toată uneltirea şi clevetirea. Aceasta este mai greu şi mai nesuferit decât orice cuţit. Nu te vei înfri­coşa, zice. Adică nu numai că nu vei suferi, ci nici nu te vei mai înfricoşa de nenorocire, că va veni nenorocirea, de cei ne­drepţi şi cei nelegiuiţi vei râde. Şi aceasta cu cât mai mare lucru este. Nu numai faptul de a fi în siguranţă, ci şi de a-şi râde de cei nedrepţi. Şi pentru ce vorbesc despre oameni, când nici fiarele nu vor mai fi înfricoşătoare pentru tine...

19. De fiarele pământului nu te vei spăimânta. Fiarele sălba­tice vor fi în pace cu tine şi vei cunoaşte că în pace va fi sălaşul tău,și veghe peste bunăcuviinţa ta şi nu vei da greş, apoi vei cu­noaşte că va fi în pace casa ta. „Casa ta, zice, se va bucura de pace multă. Nimic nu este asemenea cu acest lucru, a avea pace în casă. Ce folos că eşti slobozit din războaiele din afară, dacă cele dinlăuntrul casei tale sunt pline de tulburare?".

20.  Iar cele de trebuinţă nu vor lipsi din cortul tău. Nu vor lipsi, adică nu vei întâmpina nici o dificultate, nici nu vei pătimi ceva înfricoşător. Apoi fericirea se va întinde şi asu­pra urmaşilor şi moartea nu va veni mai înainte de vreme.

21.  Vei cunoaşte că mulţi vor fi urmaşii tăi, fiii tăi vor fi ca iarba câmpului, vei pleca în mormânt ca grâul copt, secerat la vreme sau ca grămada de grâne strânsă la vreme. Iată, acestea aşa le-am cer­cetat, acestea sunt cele pe care le-am auzit. Iar tu cunoaşte-te în sinea ta dacă ai săvârşit ceva. Vezi cum a întors tot folosul celor spuse şi ce lovitură grea a dat? Cum şi în ce chip? Ară­tând că Iov nu era dintre cei îndreptaţi, nici între cei care au nădejde. Şi ceea ce a spus a aplicat persoanei lui Iov, deşi cuvântul este spus în general, căci zice: „Acestea am văzut şi am auzit. Şi dacă aceasta nu ţi s-a întâmplat ţie şi încă ră­mâi în chinuri, atunci tu singur trebuie să ştii răutatea ta".

   

 

                               

                                  Capitolul VI

1.  Luând cuvântul, Iov a zis: O, dacă cineva, cumpănind, ar cântări mânia mea, de mi-ar lua chinurile şi le-ar pune laolaltă pe cântar, mai grele sunt decât nisipul de pe ţărm. Este obiceiul la cei ce trec prin mari dureri să dorească să ştie cei prezenţi, cu exactitate, mărimea chinurilor care îi cuprind. Aceasta o face şi Iov sub formă de rugăciune când zice: O, dacă cineva ar cântări..., în loc de: De-ar putea cântări... Iată, aici numeşte mânie deznădejdea şi în multe locuri din Scriptură vom găsi aceasta, ca atunci când zice: „Cel ce cutremură pământul şi care întărâtă pe regi.. ,", adică cel ce întristează. Ceea ce spune aceasta este: „Voi vă arătaţi înţelepţi în necazurile altora şi, stând departe de nenorocirile mele, îmi daţi sfaturi în timp ce sunteţi în multă siguranţă". Acest răspuns este împo­triva cuvântului acela care spunea: „tu dădeai învăţătură multora", „ai încins cu curaj genunchii cei neputincioşi", „Dar acum a venit peste tine nenorocirea şi tu te-ai pierdut cu firea". Pentru ce zice: „Te-ai pierdut cu firea"? „Voiam ca nenorocirea mea să devină vădită şi aţi fi ştiut dacă a mai suferit cineva asemenea nenorociri. Dar vezi şi aici neferi­cirea mea. Prin aceleaşi fapte prin care trebuia să dobândesc iertare, sunt de neiertat. Mărimea nenorocirii nu numai că nu    pledează pentru mine, nici măcar nu mă lasă să par vrednic de milă, ci însăşi nenorocirea mea mai mult mă osândeşte. Prin cele pentru care trebuia să fiu miluit, prin acelea sunt urat şi condamnat şi nu pot dobândi milă, orice aş spune". Dovadă este faptul că Elifaz atribuia nenorocirea lui Iov necucerniciei despre care spunea: „Au fost vreodată oamenii adevăraţi scoşi din rădăcină?". Aşa cum şi despre fericitul Pavel ziceau barbarii că „pe acesta, deşi a scăpat din mare, drep­tatea nu l-a lăsat să trăiască". Căci oamenii, şi mai ales mul­ţimea norodului de rând, judecând evenimentele cu simpli­tate şi la întâmplare, nu îşi sprijină judecata pe faptele fiecă­ruia, ci judecă pornind de la pedepsele pe care le văd. Fiindcă Elifaz zicea: „Ce muritor este curat înaintea lui Dumnezeu?", de aceea Iov zicea: „Nu pot răspunde nimic, nici nu pot spune că am pătimit asta şi asta, fără să fi greşit cu nimic. Căci împotriva mea vorbesc pedepsele înseşi. Aş putea to­tuşi să îl învinuiesc pe Cel Puternic, adică să îl contrazic".

2.  Dar, pe cât se pare, cuvintele mele sunt prosteşti. Căci să­geţile Domnului sunt în trupul meu şi mânia lor îmi bea tot sângele, când încep să vorbesc, ele mă împung. Ce înseamnă aceasta? „Nu numai că mă împung prin faptul că sunt înfipte în tru­pul meu, ci mă depărtează şi de o judecată dreaptă." Pentru ce spune: când încep să vorbesc ele mă împung[...], şi pare să spună şi contrariul: Când mă împung, vorbesc? Aproape că pledează pentru cuvintele de mai înainte pentru care şi-a blestemat ziua în care s-a născut. Căci nu spun acestea din răutate, nici degeaba, nici din simplitate, ci îmboldit de durere. Cine este atât de nebun, încât să vrea să se tânguiască degeaba? Pentru

că Elifaz zicea: „Mustrarea celui Atotputernic n-o dispreţui ", aşa cum prietenii lui aduceau în discuţie necuvântătoarele vorbind despre puterea leului, la fel face şi Iov.

3.   Ce oare? În zadar zbiară măgarul sălbatic sau când caută hrană? Mugeşte oare boul lângă ieslea cu nutreţ, având hrană ? Bine zice: lângă iesle, fiindcă în altă parte mugeşte. Şi iarăşi: Se mănâncă pâinea fără sare? Este vreun gust în vorbele goale? Aşa cum măgarul nu zbiară degeaba şi nici boul nu mugeşte lângă iesle şi aşa cum nimeni nu mănâncă pâinea fără sare, nici nu ia aminte la vorbele goale (aduce mai ales exemplele cele mai cu neputinţă) la fel şi eu, zice Iov, nu m-aş tângui astfel, dacă nu aş fi silit de împunsătură. Aşa cum este ne­plăcut să mănânci pâinea fără sare, la fel şi mie îmi este ne­plăcut să mă tânguiesc şi să mă chinui şi să spun vorbe de prisos. Cine ar vrea să se tânguiască prosteşte? Ce plăcere este în nişte vorbe deşarte? (Căci gustul este plăcerea). Ple­când de la un exemplu mai depărtat, ajunge la unul mai apro­piat, de la măgar la pâine: [...] Dacă ar fi fost vreun cuvânt adevărat în vorbele tale, nici unul dintre relele acestea nu ţi s-ar fi întâmplat. De aceea spune acum Iov: Pe cât se pare, cuvintele mele sunt prosteşti.

4.  Nu poate să se odihnească sufletul meu. Pentru ce? Văd că mâncarea mea miroase urât, ca duhoarea de leu. Nu îi erau de ajuns rănile şi puroiul, ci se adaugă şi alte pedepse. De la boală întreaga simţire i s-a vătămat, încât până şi mâncarea i-a devenit o pedeapsă. Mirosul urât al rănilor i-a luat dis-cernamântul simţurilor. Ce poate fi mai greu decât această pedeapsa? Nici somnul nu îl odihnea, nici hrana nu îl hră­nea.Ca duhoarea de leu, zice. Căci acest animal miroase groaz­nic de rău. Fiindcă în alte privinţe, leul are o superioritate naturală faţă de celelalte animale; în privinţa mirosului, Dumnezeu l-a făcut mai puţin înzestrat decât pe celelalte.

5.   De mi-ar da, de ar ajunge rugăciunea mea, şi de mi-ar da Domnul nădejdea mea. Să mă rănească, dar să nu mă nimicească până în sfârşit. Să-mi fie mormânt oraşul meu pe ale cărui ziduri zburdam. Este o singură dezlegare din aceste chinuri, moar­tea. Ce înseamnă zburdam? „Eram bucuros şi încrezător".

6.   Să nu mă cruţe, căci n-am minţit în cuvintele Dumnezeului cel sfânt al meu. „Să nu mă cruţe, adică, de contrazicerile cu voi, zice, căci nu mă ştiu să fi făcut nimic din ceea ce spu­neţi. Dar nu spun aceasta, ci spun că sunt biciuit cu pedepse mai mari decât poate suporta firea noastră, că mărimea chi­nurilor întrece puterea trupului". Dar tu ia aminte cum peste tot şi văzând o asemenea nevoie, nu a răbdat nicidecum să ajungă la istorisirea faptelor lui bune, ci le ascunde şi el, care îşi vestea adesea cu multă îndrăznire păcatele în adunare mare şi în strălucit teatru, trece sub tăcere faptele bune, chiar aflându-se în mijlocul unei asemenea nevoi. Căci nu spune că, drept fiind, a pătimit acestea, ci că nu poate purta, după cum şi David spunea: „Miluieşte-mă, că neputincios sunt". Acest cuvânt este al celor ce nu au îndrăznire şi care se refugiază în slăbiciunea firii. Căci faptul că spune nepu­tincios sunt, nu sunt „de piatră", nu arată că este pedepsit pe nedrept, ci recunoaşte că pe drept, dar că nu poate su­porta şi de aceea cere să dobândească iertare.

   7.  Care este puterea mea, zice, de îndur, sau care este timpul meu că sufletul meu rabdă? Ce înseamnă: Care este timpul meu? Adică „viaţa mea e scurtă", zice. Poate fi vreo schimbare mare? Oare pot nădăjdui că voi trăi multă vreme? Care este puterea mea, de îndur? Prin urmare, nu rabdă din puterea lui, ci din evlavie şi frică de Dumnezeu. Căci dacă ar fi vrut, nu ar fi răbdat, ci s-ar fi distrus pe sine însuşi, încât, dacă nu din altă parte, învaţă cel puţin de aici evlavia bărbatului, fiindcă om fiind, a răbdat mai mult decât pietrele pentru frica lui Dumnezeu, îşi lasă situaţia sa şi propriul sfârşit pe seama rugăciunii şi nu pe seama curajului său.

8.  Sau este de aramă carnea mea, sau nu în El m-am încrezut? Dar ajutorul este departe de mine, m-a lepădat mila, şi cercetarea Domnului m-a trecut cu vederea. Fiindcă Elifaz îl îndeamnă să cheme pe Domnul Atotţiitorul, Iov răspunde: sau nu în El mi-am pus încrederea? Gândeşte-te că nu la începutul ne­norocirii vorbeşte astfel, ci după ce a trecut mult timp, la sfârşitul luptelor.

9.  Cei de aproape ai mei nu s-au îngrijit de mine. Ca un şuvoi ce seacă sau ca un val au trecut pe lângă mine. Cei ce mă cin­steau acum au căzut asupra mea. Şi acesta este semnul pără­sirii de Dumnezeu, faptul de a fi dispreţuit de casnicii săi în mijlocul atâtor pătimiri. Căci când cineva este lepădat şi lipsit de ajutorul de la El, toate îi sunt duşmane şi potrivnice. Nimeni nu m-a cunoscut în nenorocirea mea, dar aceasta nu este important. Cei ce mă cinsteau au căzut acum asupra mea. Aceasta este cu mult mai cumplit: a călca în picioare un om care deja zace la pământ Mie mi se pare că face aluzie chiar la prietenii lui.

10. Cu zapada sau gheaţa întărită când se topeşte la căldură şi nici nu se mai cunoaşte că era, la fel şi eu sunt părăsit de toţi, am pierit şi am ajuns fără adăpost. Adică nu a rămas nici o amin­tire, nici o rămăşiţă a fericirii de altădată. Acestea sunt mai cumplite decât orice nenorocire. De mi-ar lua chinurile şi le-ar pune laolaltă pe cântar. Şi încearcă să descrie aceste chinuri. Văd că mâncarea mea miroase urât, ca duhoarea de leu. „Mă rog să mor şi nu mor, pătimesc acestea, om fiind, iar nu piatră, om cu viaţă scurtă, nu mă bucur de ajutorul de sus. Unii din­tre casnicii mei mă trec cu vederea, alţii mă calcă în picioare. Nu a rămas nici o amintire din fericirea de mai înainte".

11. Vedeţi căile temaniţilor şi cărările necredincioşilor, cei ce vedeţi pătrunzător. Ruşinaţi-vă, cei ce vedeţi. Datornici vor fi cei ce se încred în cetăţi şi în avuţii. „Priviţi, zice, şi vedeţi, adică amintiţi-vă situaţia voastră, viitorul este necunoscut şi toţi suntem în aceeaşi situaţie, acestea socotiţi-le şi voi despre voi înşivă şi reprimaţi orice cuget mândru".

12,       Dar şi voi m-aţi călcat în picioare fără milă. Fără com­pasiune, zice, mustrându-mă şi condamnându-mă. Astfel încât, văzându-mi rana, temeţi-vă. „Chiar dacă nimic altceva, zice, nici prietenie, nici binefacerea celor dinainte, nici nimic altceva nu vă face pe voi mai binevoitori, această vedere a rănilor mele ar trebui să vă umple de multă bunăvoinţă".
13.       Ce oare? Nu cumva v-am cerut eu ceva sau am nevoie de putere de la voi care să mă mântuiască din mâinile celor răi sau să mă izbăvească din mâna celui puternic? Adică: nu aveam nevoie de voi mai înainte, nici acum nu am, ci voi de la voi înşivă aţi venit ca să mă mângâiaţi. Pentru ce faceţi cele ale unor duşmani?

14.        Învăţaţi-mă, iar eu voi tăcea. Dacă am rătăcit, spuneţi-mt. Şi totuşi nici aşa nu refuz să învăţ, numai dacă puteţi spune ceva folositor, dar voi tăcea dacă veţi spune ceva ce trebuie. Căci aceia nu aveau nişte învinuiri vădite, ci judecau pur şi simplu, prin presupuneri. Şi fiindcă era vădit că viaţa lui era plină de virtute, prietenii lui Iov presupuneau că nu era astfel, din pricina pedepselor. 

15.        Dar pe cât se pare, vorbele unui om adevărat sunt fără nici un preţ. Dar nu este cu putinţă să lupt bine, fiindcă ne­norocirea mea vorbeşte împotrivă-mi, sau fiindcă, cele drepte grăind şi vorbind cu îndrăzneală, nu este suferit celor ce as­cultă. Căci cuvintele dreptului nimeni nu le ia în seamă. Spune aceasta ca pe un proverb general valabil, nu numai din cauza nenorocirii.  

16.    Căci nu cer de la voi nici cuvânt, nici putere, nici învi­nuirea voastră nu va opri cuvintele mele. Mai mult, cer ca nici pe cele viitoare să nu le judecaţi după cele prezente, cu cât mai mult cele de acum. Căci nu cer de la voi nici cuvânt, nici putere, nici învinuirea voastră nu va opri cuvintele mele, nici nu voi mai răbda vorbăria voastră, totuşi voi cădeţi asupra orfanului săriți asupra prietenului vostru'’. „Nu nenorocirea, nici prie­tenia nu vă înduioşează", zice. Totuşi, dacă vreţi, să reve­nim asupra cuvântului: „Nu cer ...". „Chiar dacă vă aşezaţi în partea opusă, vă voi răspunde, căci nu mă ştiu [vinovat] cu nimic".

17. Dar acum, zice, privindu-vă în faţă, nu voi minţi, aşezaţi-vă şi să nu fie nedreptate în judecata voastră şi iarăşi reve­niţi la dreptate. Acum începeţi . Căci nu este nedreptate pe limba mea, oare gâtlejul meu nu cugetă pricepere?Vezi-l pe Iov pre- ocupându-se mereu de cinstea sa, ca nu cumva cineva să îl creadă viclean.

Capitolul VII

 

1.   Oare nu-i o încercare viaţa omului pe pământ? Acelaşi lucru îl spunea şi Elifaz. Omul, zice, în durere se naşte. Ce în­seamnă aceasta pentru Iov? Fiindcă se întâmplă că pătimeşte acestea nu numai de la nedreptate, ci de la firea însăşi. Aşa şi Dumnezeu a statornicit ca viaţa omului să fie ostenitoare. Dar a adăugat pe pământ, nicidecum în ceruri. Şi viaţa lui ca plata unui simbriaş plătit cu ziua. Vorbeşte de osteneală aici. Căci aşa cum acela munceşte şi se osteneşte toată ziua, la fel şi viaţa este scurtă şi ostenitoare, neadunând nimic mare. Căci aşa cum simbriaşul acela plătit toată ziua trudeşte şi la urmă nu culege mare lucru, la fel şi omul. Nu este numai plin de osteneli, ci şi de primejdii.

2.   Sau ca o slugă ce se teme de stăpân şi care a dat de umbră. Chiar dacă mă odihnesc puţin, zice, aşa cum răsuflă şi slu­jitorul, nu este fără frică răgazul, nici cu îndrăznire, tot aşa de multe sunt asalturile din toate părţile. Mie mi se pare că vorbeşte aici de un sclav fugar. Căci aşa cum sclavul fuge de stăpânul său, aşa şi omul este mereu în agonie. Sau ca simbri­aşul care îşi aşteaptă plata. Numai în acel moment se odihneşte.

3.  Aşa şi eu am aşteptat luni deşarte, în agonie, în sufe­rinţă, cu frică. Aceasta nu o spune despre toate, ci numai cu privire la sine. Nopți de chinuri mi-au fost date, dacă mă culc, iarăşi zic:Când     vine ziua?". Când mă trezesc, iarăşi zic: „Când vine seara?". Plin sunt de chinuri de seara până în zori, trupul meu se amesteca cu putreziciunea viermilor, mă topesc scrijelind crus­tele de pământ şi de puroi, fiindcă viaţa omului pe pământ este o încercare. Aşa şi eu am aşteptat luni deşarte. Pentru ce spune „deşarte"? „Fiindcă m-am muncit şi plată nu am primit, fiindcă sunt în nenorocire şi nu am nici un sfârşit bun, lup­tând atât de mult cu arşiţa şi cu sudoarea." Nopţi de chinuri îmi sunt date. Mai mult decât atât. Era nefericit tot timpul. Nici lumina odată cu ivirea zorilor nu-l mângâia, nici noap­tea nu îi aducea odihnă. „Fiecare timp, de zi sau de noapte, îmi este nesuferit. Caut numai slobozirea din relele prezente, ceea ce, desigur, este caracteristic pentru cel nefericit." Apoi spune şi nenorocirea: mă topesc scrijelind crustele de pământ şi de puroi. Căci acum nu se mai scarpină cu un ciob, pe cât mi se pare mie, nenorocit fiind, ci face aceasta cu pământ.

4. Viaţa mea e mai iute ca un alergător, a pierit în deşartă nădejde. Fiindcă se spune în Scriptură: „Aşteaptă pe Dom­nul" şi El îţi va răsplăti, nimic nu îmi rămâne din viaţă, atât de repede trec, mai înainte chiar de a mă arăta, aşa de scurt este timpul nostru. Nu se poate spune că m-am bucurat multă vreme de viaţă sau că mă voi bucura, cât timp păti­mesc aceste chinuri. Am pierit în deşartă nădejde, aşteptând vreo schimbare sau dezlegare.

         5. Adu-ţi aminte că suflare este viaţa mea. Vezi cum nu cere să fie izbăvit nicidecum prin faptele lui bune, ci fiindcă este om vremelnic.

Şi nicidecum nu se va mai întoarce ochiul meu să vadă bi­nele. Vorbeşte de întoarcerea de aici. Mie mi se pare că Iov nu cunoaşte dogma învierii. Dacă ar cunoaşte-o, nu ar mai purta toate atât de greu. Căci aceste cuvinte aveau acest scop: acestea le cugeta, acestea le medita şi le avea în minte.

6.  Nu mă va lua în seamă ochiul Celui ce mă vede, ochii Tăi sunt [aţintiţi] spre mine, dar eu nu mai sunt, ca un nor măturat de pe cer, căci dacă omul coboară în locaşul morţilor, nu se va mai ridica de acolo, nici nu se mai întoarce la casa lui, încă nici locul lui nu se mai cunoaşte. De aceea nu voi mai pune frâu gurii mele, nici minţii mele, ci voi grăi silit de duhul meu. Vezi mai întâi cum ştia să îşi facă recunoscute propriile cuvinte. Şi aproape cere scuze de la judecătorii lui şi cere să se bucure de iertare, fiindcă nu el, ci necazul este cel care vorbeşte acestea.

7.  Deschide-voi gura mea apăsat de amărăciunea sufletului. Oare sunt eu marea sau balaurul, că ai rânduit peste mine pază? „Adică, de te foloseşti de atâta străjuire în privinţa mea". Pază numeşte frica.

8.  Eu am zis: mă va alina patul meu; voi grăi cu mine însumi deoparte în culcuşul meu. [...] Adică, „voi primi alinare de la somn".

9.  Pentru ce mă înspăimânţi cu vise şi mă îngrozeşti cu ve­denii? Şi aceasta era lucrarea diavolului. Căci Dumnezeu nu aducea asupra lui nimic dintre acestea, ci toate erau prin mâna diavolului.

10. Vei despărţi viaţa mea de suflarea mea, sufletul meu de trup, oasele mele de moarte. Căci nu voi trăi în veac ca să rabd îndelung,depărtează-te de mine că viaţa mea-i deşartă. Numai nu spune: „Nimiceşte-mă!". Iată, acestea sunt cuvinte de nesuportat. Ce au ele de nesuportat? Spune nenorocirea lui şi cere moartea şi osânda. Nu voi trăi în veac, zice, ca să rabd în­delung. Vezi cum i se ia şi această nădejde. Care este timpul meu că sufletul meu rabdă? Vezi că, dintre toate, aceasta îl tulbură cel mai mult, faptul de a nu nădăjdui nici o schimbare, fie şi una de scurtă durată. Căci nu voi trăi în veac, zice, astfel încât, dacă ar fi ştiut [că trăieşte până în veac], ar fi răbdat îndelung. Depărtează-Te de mine, deşartă este viaţa mea. Aceasta pare grav, dar să cercetăm. Ce înseamnă ceea ce şi David spune: „Depărtează de la mine biciul tău". Căci deşartă este viaţa mea. Este de ajuns ca şi această viaţă să-mi fie spre pedepsire. Nu cumva sunt eu ceva, ca să sufăr acestea? Cele ale noastre se aseamănă cu umbra şi cu visul.

11.   Ce este omul, că l-ai preamărit pe el sau că ai luat aminte la el? Şi aceasta este dovada că l-ai preamărit pe el. Căci omul este cu totul vrednic de a fi pedepsit sau de a fi în cugetul lui Dumnezeu: „Ce este omul, că-Ţi aminteşti de el?". Însuşi faptul de a-i cere socoteală şi a-l pedepsi este o dovadă a faptului că omul este ceva.

 12.  Sau că îl cercetezi în zori, adică îl aperi pe el, şi până la vremea odihnei îl judeci. Adeseori îl aperi. Vezi cum ames­tecă cuvintele, unele sunt cuvinte ale bunăvoinţei, altele ale pedepsei. Mie mi se pare că spune acestea potrivit cu ntensitatea durerilor. Ce înseamnă până la vremea odihnei? Adică: „Porunceşti să mor şi să mă odihnesc", mi se pare mie.

 
13. Până când nu mă vei lăsa, nici nu-mi vei da drumul. Precum David spunea: „Până când, Doamne, mă vei uita până în sfârşit? Până când vei întoarce faţa Ta de la mine? Până când voi grămădi sfaturi în sufletul meu, durere în inima mea ziua şi noaptea?". Până când voi înghiţi în durere saliva mea? Adică până ce voi fi secătuit până în sfârşit şi până ce voi fi un mort viu.

14. Dacă am păcătuit, ce pot eu să-Ţi fac Ţie? Adică ce trebuie să fac de acum înainte? Păcatul a trecut. Vezi ce dis­poziţie are, fiindcă spune că dă socoteală pentru păcate el, care este mărturisit de Dumnezeu, drept, fără prihana. Ce înseamnă: Ce pot eu să-Ţi fac Ţie? Ce trebuie să fac acum să nu mai fie păcatul ca să Te îmbunez şi să mă împac cu Tine?

15. Cel ce cunoşti cugetele oamenilor. Pentru ce m-ai pus pe mine învinuitor al Tău? Nu fiindcă el însuşi îl învinuieşte, departe de asta, ci fiindcă cele întâmplate dau naştere la multă învinuire împotriva lui Dumnezeu. De aceea spune: Cel ce cunoşti cugetele oamenilor. Chiar dacă nu vorbesc, Tu ştii cele ascunse ale lor, că gândesc în sinea lor: „un astfel de om a pătimit asemenea lucruri". Or, acestea nu sunt cuvin­tele unui om care se îndreptăţeşte pe sine. Căci nu a spus că sunt drept, ci că aveau despre mine o părere bună, şi acum, prin cele ce pătimesc eu, Te învinuiesc pe Tine.

16. Sunt eu o povară pentru Tine? Mare este greutatea cuvintelor, zice, şi a hulei.

17. Şi pentru ce nu dai uitării păcatul meu? Vezi cum dreptul mărturiseşte că a păcătuit? Şi pentru ce nu cureţi fără­delegea mea ?

18.Acum mă voi duce în pământ, în zorii zilei nu mai sunt. „însăşi firea mea va cunoaşte, zice, propriul sfârşit şi poate că mâine nu voi mai fi, adică aşa de repede voi pieri. Pen­tru ce nu ai uitat un om atât de neînsemnat ca mine?
■Capitolul VIII

1. Luând cuvântul Baldad Sauhitul, zice: Până când vei mai vorbi aşa? Suflarea gurii tale e plină de cuvinte. Nu cumva Domnul, judecând, face nedreptate sau Cel ce a făcut toate va răs­turna dreptatea? A spus oare Iov acestea, „Pătimesc pe ne­drept"? Vezi cum în nici un chip nu îşi ating ţinta pe drept? Fiindcă Iov nu a spus nicidecum aceasta, ci s-a refugiat la slăbiciunea firii, zicând: Nu cumva sunt eu marea sau balau­rul? Nu cumva puterea mea este puterea pietrelor? Ce este viaţa mea? Nu voi trăi până în veac ca să rabd îndelung. Ba încă îşi mărturiseşte şi păcatele: Pentru ce, zice, nu dai uitării fărăde­legea mea? „Dacă nu pentru mine, cel puţin pentru Tine." Dacă am greşit, ce pot să-Ţi fac eu Ţie. Ca şi când un sărac care nu are nimic, mâncând toate bunurile sale, ar spune credi­torului său: „Ce pot să-Ţi fac? Pot eu să-ţi dau banii îna­poi?". Apoi, şi în privinţa vorbăriei, Baldad se condamnă pe sine, neştiind că celor ce sunt în dureri le aduce oarecare alinare să vorbească, după cum spune Iov însuşi: „Voi vor­bi silit fiind. Şi totuşi şi pe acestea le-am spus din nece­sitate. De aceea am cerut moartea, pe care nici nu ar fi îndrăznit să o ceară să vină, dacă nu o impunea necesitatea" Vezi, aşadar, de câtă evlavie dă dovadă. Astfel, cu­vântul lui nu este fără scop. Nu cumva Domnul, judecând, face nedreptate. Şi totuşi Iov nu a mărturisit propria lui dreptate, ci a zis: Pentru ce nu dai uitării fărădelegea mea?. Şi spune că viaţa omului este o încercare pe pământ. Nu cumva Domnul, judecând, face nedreptate sau Cel ce a făcut toate va răsturna dreptatea? Vezi ce spune, că dreptatea însoţeşte pe Creator. Şi totuşi, chiar dacă nimic din cele spuse nu se referă direct la Iov, să vedem ce vrea să spună. Nu vezi, zice, câtă drep­tate este în creaţie, câtă bună rânduială? Cum toate sunt rân­duite şi bine statornicite? Aşadar, Cel ce a păzit dreptatea la toate cele necuvântătoare şi buna rânduială poate să răs­toarne dreptatea în ceea ce te priveşte? De altfel, pentru cine le-a creat pe toate? Nu pentru tine, omule? Apoi Cel ce a creat toate pentru tine nu ţi-a dat şi dreptatea? Cel ce te-a făcut pe tine din iubire de oameni şi Care a făcut atâtea pentru tine, dacă Şi-a manifestat bunătatea în lume, dă dovadă şi de putere cu privire la lume. Adeseori, noi răsturnăm drepta­tea din neputinţă, dar El, zice, pe toate le-a făcut. Cel atât de înţelept, atât de drept, atât de puternic, avea să fie nedrept?

2. De au păcătuit fiii tăi înaintea Lui, El a trimis fărădelegea lor în mâinile lor. Pentru ce îi jeleşti pe fiii tăi, zice? Şi totuşi Iov nicăieri nu pomeneşte de fiii săi, nici de avuţiile lui. Vezi şi aici înţelepciunea lui. Şi totuşi cine nu i-ar jeli? Dar nică­ieri în cuvântul său nu îl vezi pe el spunând aceasta, ci că nu poate suporta chinurile. Dar ei îi amintesc mereu neno­rocirea lui şi în modul cel mai amar cu putinţă, zicând nu numai că au murit, ci că au murit pentru păcate. Nu le era  de ajuns să îşi spună acestea în sinea lor? În zadar şi de prisos au fost atâtea jertfe: Nu cumva feciorii mei să fi cugetat rele împo­triva lui Dumnezeu. Vezi cum moartea lor îl topea pe cel care se îngrijea atât de virtutea sufletului lor? Din nou o altă pre­supunere pe seama lui Iov. Dumnezeu este drept. Nu ar fi oare cu putinţă să fie şi drept, şi pedeapsa să nu fie dată în­totdeauna pentru păcate, ci pentru a pune la încercare, ca în cazul lui Iov? Oare numai prin păcate se explică pedepsele?

3.  Dar tu, zice, scoală-te dis-de-dimineaţă, rugându-te către Domnul Atotţiitorul. Arată că aceia au păcătuit mai cum­plit decât el. Şi vezi cum îl îndeamnă şi cum îi dau sfaturi; şi aceasta este greu.

4.  Dacă eşti curat şi adevărat, îţi va asculta rugăciunea. Dacă este curat, pentru ce a pătimit acestea? Aşadar, ştiţi că, şi curat fiind, poţi suferi acestea. Şi nici nu este ascultată întotdea­una rugăciunea celui curat şi sincer. Sunt şi cazuri când cer lucruri nefolositoare.

5.  Fiindcă Iov zicea: „Scurt este timpul meu", Baldad zice: Cele dintâi ale tale vor fi puţine, dar cele de pe urmă, nespus de mari. Adică Dumnezeu te poate aduce la o fericire mai mare decât cea dintâi.

6.  Întreabă generaţia dinainte, cercetează la neamul părin­ţilor. Căci noi suntem de ieri şi nu ştim. Umbră este viaţa noas­tră pe pământ. Dar ei nu te vor învăţa, nu îţi vor vesti cunoaş­terea înţelepciunii, nu te vor învăţa cuvinte din inimă? Oare creşte trestia fără apă sau se înalţă rogozul fără umezeală încă având rădăcină? Şi nici o iarbă nu este strânsă mai înainte să bea apă.Iar dacă nu bea,se usucă.Ceea ce spune aceasta este: „Fiind­că noi suntem vremelnici, să-i întrebăm pe bătrâni şi aceştia voi vesti că aşa cum este cu neputinţă ca iarba să crească fără umezeală, la fel este cu neputinţă ca ceva să rămână fără dreptate". Astfel nici hulitorii nu vor rămâne.

7. Aşadar, astfel vor fi cele de pe urmă ale tuturor celor care uită pe Dumnezeu, căci nădejdea necredincioşilor va pieri, casa lui va fi nelocuită, casa lui şi calea lui. Cortul lui va ajunge pânză de păianjen. Dacă se sprijină pe casa sa, ea nu stă, dacă se ţine de ea, nu rezistă. Umezeală este departe de soare şi de putreziciune vlăs­tarul lui va trece. Pe o adunătură de pietre se va culca şi în mijlocul stâncilor va trăi. Dacă va fi înghiţit, locul acela îl va tăgădui. Nu ai mai văzut asemenea lucru, aşa este nimicirea nelegiuitului. Din pământ altul va odrăsli. Căci Domnul nu va lepăda pe cel fără rău­tate. Însă nici un dar de la nelegiuit nu va primi. Vezi cum şi aici l-a lovit pe Iov, fiindcă era firesc să aibă încredere în jertfe. Dar tu vezi cum sub pretextul unui îndemn îl loveşte. Ei care îi spun să nădăjduiască în Dumnezeu, tot ei spun că nu este nici o nădejde.

8. Dar gura celor adevăraţi o va umple de râsete şi buzele lor de veselie, iar vrăjmaşii lor se vor îmbrăca cu ruşine şi locaşul nele­giuitului nu va mai fi. Ceea ce era cazul lui Iov. Cu cât erau acestea mai greu de purtat decât rănile? Ce boală, ce rană? A auzi că este nelegiuit, că este plin de mii de rele, că dacă nu ar fi aşa, nu ar pătimi acestea. Frumoasă mângâiere, nu-i aşa?

Capitolul IX

1.Luând cuvântul, Iov zice: Cu adevărat ştiu că aşa este. Câtă înţelepciune în aceste cuvinte! Ştiu şi eu, zice, că necredin­cioşii vor pieri, iar drepţii nu. Vezi cum nicăieri Iov nu îl acuză pe Dumnezeu de nedreptate? Cu adevărat ştiu că aşa este. Şi conştiinţa mea este de acord cu cele spuse. Cum va fi un muritor drept înaintea lui Dumnezeu? Şi dă răspuns nu nu­mai la aceasta, ci apără şi scopul lui. Căci la ceea ce spunea Elifaz că dreptul se izbăveşte, iar păcătosul se pierde, Iov răs­punde: Ştiu, zice, ştiu că pentru păcate pătimesc acestea. Vezi înţelepciunea lui, cum nu este deloc mândru?

2.Şi cunosc şi distanţa dintre mine şi Dumnezeu. Căci dacă va voi să se judece cu El, nu va lua aminte la el ca să-i răs­pundă lui un cuvânt între o mie. Vezi mulţimea dreptăţii? Dacă Dumnezeu ar spune o mie de cuvinte, condamnându-ne pe noi, nu putem sta împotriva nici unuia, ci ne covârşeşte prin mii de judecăţi.

3.     Căci este înţelept în cuget, puternic şi mare. Şi pe bună dreptate. Căci fiind înţelept, lucrează mii de binefaceri. Dar dacă eşti necredincios, o, omule, să urmărim raţionamentul până la capăt. Dacă Dumnezeu va rosti o mie de cuvinte, nu vom putea răspunde împotrivă nici unuia singur. Vezi cu­vintele înţelepciunii! Fiindcă zicea dreptul acesta: „Şi drep­tul în bunătăţi va fi". Care drept?, zice. Cine va fi aflat drept la Dumnezeu ? Ca să-i răspundă lui un cuvânt între o mie. Ceea ce și Profetul spunea: „Că nimeni din cei vii nu-i drept îna­intea Ta"'’. „De Te vei uita la fărădelegi, Doamne, Doamne, cine va suferi?" Şi vezi cum se încrede în cuvântul Domnului. Adă în mijloc pe orice om vrei, fie din Vechiul Testament, fie din cel Nou. Îl vrei pe Pavel cu care nimeni nu este ase­menea? Este cea mai înaltă treaptă a virtuţii. Dumnezeu l-a făcut pe om din nimic; după ce l-a făcut, i-a dat legea, pen­tru el a făcut cerul. Sau mai degrabă, să luăm în discuţie firea comună. Dumnezeu a făcut firea omenească. Pentru ce? Numai din bunătate, precum şi pe toate celelalte. A creat lumea pentru el şi pe toate celelalte pentru el. Dumnezeu a dat porunca. Omul a călcat-o. Apoi iarăşi a trimis pe Fiul Său, iarăşi nu L-a ascultat. Iarăşi i-a dat pocăinţa, iarăşi nu a ascultat. Iarăşi l-a ameninţat cu gheena, iarăşi nu a ascul­tat. Şi pentru ce voia să îl mântuiască? Dacă vrei, să îl cer­cetăm pe Pavel. Ascultă pe el ce zice: „Totuşi am fost miluit, căci, în necredinţa mea, am lucrat din neştiinţă". Apoi măr­turiseşte, după ce a fost chemat, de câtă purtare de grijă s-a bucurat. Sau mai degrabă pentru ce spunem acestea? Căci nu este cu putinţă a le exprima în cuvinte.

4.Apoi ca să nu expunem în amănunt ceea ce a spus, Iov îl confirmă la modul general: Cine, ţinându-se tare împo­triva Lui, a rămas? Atât de puternic este. Apoi îşi confirmă cuvântul din experienţă. „Mare este Dumnezeu", zice. Omul este nimic şi vezi cât de înalt se exprimă.

       5.Cel ce cutremură munţii şi ei nu ştiu. Cutremură munţii, fără ca ei să ştie, zice, precum şi David zicea: „Cel ce Se atinge de munţi şi fumegă". Aici vorbeşte despre puterea Lui, că poate toate - despre puterea Lui pedepsitoare. A măr­turisit dreptatea Lui, mărturiseşte acum şi puterea.

6. Cel ce răstoarnă munţii în mânia Lui, Cel ce cutremură din temelii cele de sub cer, şi stâlpii lui se clatină, Cel ce spune soarelui să nu mai răsară şi el nu răsare, Cel ce pune pecete peste stele. Vezi cum mărturiseşte cât de mare este puterea Lui şi pur­tarea Lui de grijă? Nu numai că soarele îl ascultă, ci arată şi măreţia puterii Lui şi asupra stelelor.

7.  Acelaşi lucru face şi acelaşi lucru îl arată în continuare, pe Creator, iarăşi: Cel ce a întins cerul singur, ceea ce spune şi Isaia. Cel ce umblă pe mare ca pe uscat. Aici este şi o profeţie. Cel ce face Pleiadele, Luceafărul de seară şi cămările de miazăzi, Cel ce face minuni mari şi de nepătruns, slăvite şi mărite, care nu au număr, cele pe care noi nu le ştim. Nu este evident că nimeni nu va putea sta împotriva Unuia Care este atât de înţelept şi atât de drept? Vezi că nu vorbeşte nicăieri de fire, ci de energia Lui. Apoi vorbeşte de nevăzutul Lui.

         8. Dacă trece pe deasupra mea, eu nu-L văd, dacă trece pe lângă mine, nici nu ştiu. Dacă se îndepărtează, cine-L va întoarce sau cine-I va spune: „Ce ai făcut?". Căci El însuşi Şi-a abătut mânia . Şi este puternic şi nu are pe nimeni asemenea cu El. Lui se pleacă balaurii de sub cer. Astfel încât nu pot să îşi depăşească locurile lor, nici să se ridice şi să stea drept, fiindcă El pri­veşte marea, fiind în mijlocul ei. Pe bună dreptate amin­teşte de balauri, fiindcă, pornind de la ei, descrie puterea Lui. Cine,ținându-se tare împotriva Lui, a rămas ? Adică a sta împotriva Lui şi a-L huli. Iov ştie şi el acelaşi lucru, şi nu ar pătimi şi el acestea? Şi chiar dacă pentru scurtă vreme hula lui i-ar fi îngăduită, nu va rămâne. Apoi vorbeşte despre puterea şi despre invizibilitatea lui Dumnezeu.

9. Dar dacă mă ascultă şi dacă judecă vorbele mele pe care le-am grăit cu El, chiar dacă aş fi drept, nu mă va auzi: voi cere jude­cata Lui! Ceea ce spune aceasta este: „Dacă aude şi face cer­cetare cuvintelor mele - căci aceasta înseamnă dacă judecă, dacă mă va chinui şi va cere socoteală -, nu voi fi aflat vred­nic nici să fiu auzit, chiar de aş fi drept. Şi dacă va cerceta cuvintele mele, chiar de aş fi drept, nu sunt vrednic să fiu auzit de El".

10.Dacă voi căuta să fiu mântuit prin iubirea de oameni, dacă îl voi chema şi mă va auzi, nu ştiu. Adică: nu cred că a au­zit glasul meu. Nu cumva mă va strivi în întuneric ? Nicide­cum. Expresia în întuneric aceasta vrea să spună: „Că Dum­nezeu are multă putere, că orice ar face, nu este nimeni care să îi stea împotrivă, neştiind nici cum piere". Aceasta înseamnă ceea ce spune: fiindcă Baldad spunea mereu: „Scoală-te dis-de-dimineaţă, rugându-te către Domnul Atotţiitorul şi te va auzi", de unde vine faptul că dacă nu mă aude când sunt drept, dacă cercetează cuvintele mele, nu ştiu că sunt drept. Iar dacă îl chem, nu ştiu dacă m-a auzit. Din cele pre­zente nu ştiu să presupun acestea.

       11.Dar multe răni mi le-a făcut degeaba.- Dar tu degeaba mi-ai spus să îi prăpădesc tot avutul. Pentru ce, aşadar, te miri, dacă Dumnezeu însuşi a spus aceasta şi Iov însuşi zice degeaba, nu fiindcă nu am păcătuit, ci fiindcă nu se va câştiga nimic mai mult din pedeapsa lui?

12.Nu mă lasă să răsuflu. Adică sunt plin de multe chi­nuri. M-a umplut de amărăciune, că stăpâneşte cu putere. Cine poate sta împotriva judecăţii Lui? Nu spune numai că stăpâ­neşte cu putere, ci că este puternic să facă orice voieşte.

13. Chiar dacă aş fi drept, gura mea va fi nelegiuită. Căci înaintea lui Dumnezeu sunt judecat. Chiar dacă aş fi fără pri­hană, strâmb voi fi dovedit. Căci dacă am fost nelegiuit nu ştiu în sufletul meu, afară numai că mi se ia viaţa. Vezi cum afirmă covârşirea dreptăţii lui Dumnezeu şi slăbiciunea noastră, noi care nici păcatele noastre nu suntem în stare să le vedem?

14. De aceea am zis: pe cel mare şi puternic îl pierde mânia şi cei răi mor de moarte cumplită, iar drepţii sunt batjocoriţi, căci au fost daţi în mâinile celui nelegiuit. Adică: înaintea lui Dum­nezeu orice om este nedrept. Dar este o diferenţă: cel pu­ternic este prins în însăşi răutatea lui, cel rău şi viclean va pieri. Dreptul, când vrea Dumnezeu să îl cerceteze, iese de batjocură, ca unul care nu numai că suferă chinuri, ci este şi mustrat prin pedepse. Ceea ce spune aceasta este: când Dumnezeu Se pune în mişcare şi vrea să îl cerceteze, nu dreptatea îl apără, nici răutatea nu îi stă împotrivă, nici pu­terea, nici nimic altceva nu îl poate ajuta. Căci au fost daţi în mâinile celui nelegiuit. Adeseori Dumnezeu procedează ast­fel: nu prin pedeapsă, ci prin faptul că îi predă celui ne­legiuit, astfel îi face vrednici de râs.

l5. El acopera cu val faţa judecătorilor, iar dacă nu El, atunci cine? Viaţa mea e mai iute decât un alergător. Vezi: neîncetat revine la vremelnicie, apoi expune cât este de vremelnic omul, încât nici bine nu apare, că se stinge. Aşa este viaţa omului în tot veacul, mai înainte de a apărea, dispare.

16.A trecut şi nu am văzut. Lasă corăbiile vreo urmă în calea lor sau vulturul care zboară căutăndu-şi prada? Căci dacă vor­besc, voi uita că vorbesc. Adică până şi amintirea mi-a pierit, nici nu mai ştiu că vorbesc. Atât de mare este durerea în mine. Chiar în momentul în care vorbesc, uit, atât de mare este furtuna. Ce este această încercare? Iar tu, când mă auzi zicând ceva îndrăzneţ, vezi furia furtunii şi a naufragiului. Şi apoi te miri că un suflet atât de deznădăjduit a spus vreun cuvânt nepotrivit şi tu te compari cu el? Pentru ca nimeni să nu îl condamne pe Iov, de aceea, la început şi la sfârşit, jude­cata lui Dumnezeu a stat apărându-l şi nu numai că nu l-a depărtat pe Iov de plângerile lui, ci i-a atribuit şi cinstea dreptului.

17. Ştiu că nu o să mă laşi nepedepsit. Fie spune aceasta: chiar dacă voi fi eliberat de pedeapsă, pedeapsa a deschis toate gurile împotriva mea, fie zice că nu va înceta să mă pedep­sească, ci mă va pedepsi încă.

18. Dacă sunt nelegiuit, de ce nu mor. Vezi cum nu neagă faptul că este păcătos? De ce nu mor? Este întrebarea nu a unui om care învinuieşte, ci a unuia care caută. „Nu cunosc iconomia lui Dumnezeu", zice.

19. Dacă mă voi spăla cu zăpadă şi mă voi curăţi cu mâini curate, m-ai cufunda în tină şi s-ar scârbi de mine veşmântul meu.Adică eu sunt pentru toţi un exemplu de nelegiuire. Trebuia atunci ca cel rău să fie dat pierzării, ca să nu fie învăţător pentru alţii. Dacă voi deveni mai curat ca soarele, tot aş avea pată, zice, nu una obişnuită. S-ar scârbi de mine veşmântul meu. Ce să mai spun de oameni, când şi veşmântul meu mă urăşte? Ceea ce spune aceasta este: că şi cel mai de aproape al meu, şi acesta mă urăşte. Nu pentru pedeapsă se întoarce de la mine, ci se întorc de la mine ca de la un blestemat şi spurcat, ca de la un necurat, ca de la cel mai de pe urmă dintre toţi oamenii. Care este câştigul Lui aducând asupra mea o ase­menea judecată?

20. Tu nu eşti un om ca mine Căruia să-I pot răspundă, zice. Ceea ce spune aceasta este: dacă cel ce pedepseşte ar fi om, pedeapsa lui nu ar fi condamnat cu totul pe cel ce pătimea rău, ci aş putea să fiu judecat înaintea lui şi să-i arăt că este nedrept condamnându-mă. Dar fiindcă eşti Dumnezeu, este cu neputinţă acest lucru, ci este de ajuns să fiu pedepsit şi să suport cea mai de pe urmă judecată.

        21. Ca să venim împreună la judecată, o, de-ar fi un mijlocitor între noi, unul care să cerceteze şi să judece între noi amândoi. De două lucruri am nevoie: să depărteze de la mine varga Lui şi frica Lui să nu mă mai tulbure! Atunci nu m-aş mai teme de El, ci voi grăi, căci nu mă ştiu vinovat de nici o nedreptate.

 Capitolul X 

1.  Mă istovesc în sufletul meu, suspinând în mine însumi, vărsa-voi înaintea Lui mânia mea, cuvintele mele le voi grăi, cu­prins de amărăciunea sufletului. Şi totuşi tot el spunea mai sus: nu va lua aminte la el ca să-i răspundă lui un cuvânt între o mie. Cum, aşadar, vorbeşte aici Iov? În amărăciunea sufletului, zice. Astfel încât nu ale lui sunt cuvintele acestea, ci ale amă­răciunii, atât cât se poate spune ce înseamnă aceasta din meditaţiile lui Iov. „Dacă ar fi cineva care să judece între noi". Nu ca să îi cerceteze viaţa şi să arate că a suferit pe nedrept toate - aceasta nu o spune, fiindcă prin cele spuse mai îna­inte adeseori zicea că „pentru fărădelege" suferea -, ci pen­tru că necazul, fiind stăruitor, îl face să se clatine. Ca atunci când spune Isaia: „Tu Te-ai mâniat şi noi am rătăcit", şi iarăşi când zice: „Pentru ce ne-ai lăsat pe noi să rătăcim de la calea Ta?". „De aceea mă tem", zice, „să nu cad sau să mă abat. Mi-e teamă ca nu cumva, constrâns fiind, să hulesc sau să mă sinucid".

2.  Şi voi spune către Domnul: Nu mă învăţa să hulesc şi pentru ce mă judeci astfel; sau este bine pentru Tine dacă voi fi nelegiuit? Că ai lepădat lucrurile mâinilor Tale. Nu a zis că ai lepădat pe drept, pe cel virtuos, ci lucrurile mâinilor Tale. La sfatul celor nelegiuiţi ai luat aminte. Căci dacă Tu mă pedep­seşti pe mine pentru păcate, cum iei aminte la aceia?

3. Oare priveşti în jos aşa cum vede un muritor sau vezi cum vede omul? E oare omenească viaţa Ta, sau anii Tăi, ca ai omului? Cum nu cere Dumnezeu pedeapsă pentru toate păcatele? Căci aceasta înseamnă a judeca.

4. Căci ai căutat cu dinadinsul fărădelegea mea şi ai urmărit păcatele mele. Vezi că nu pentru aceasta cere Iov judecată, ca unul care a lucrat curat, ci fiindcă acest necaz nu îmi folo­seşte la nimic, ci mă tem să nu mă vatăme. Că ai căutat cu dinadinsul fărădelegea mea şi ai urmărit păcatele mele.

5. Căci ştiu că nu am hulit, dar cine poate să mă scoată din mâinile Tale ? Eu, zice, nu ştiu să fi făcut vreo nelegiuire, dar se poate întâmpla să fi nelegiuit fără să ştiu. Cine poate să mă scoată din mâinile Tale?, adică: „atunci când Tu pedepseşti, nimeni nu poate să se îndreptăţească. Mai este oare nevoie să o spun?". Apoi spune: „Suntem lucrurile mâinilor Tale, chiar dacă suntem păcătoşi".

6. Mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit. După aceea, schim- bându-Te, m-ai lovit. Adu-Ţi aminte că din lut m-ai plăsmuit, dar în ţărână iarăşi mă întorci. Astfel, îl imploră din pricina nimic­niciei firii: sunt nimic prin fire şi fiindcă un astfel de sfârşit mă aşteaptă, nu este de ajuns pedeapsa care vine după aceea?

        7. Nu m-ai turnat Tu ca pe lapte şi nu m-ai închegat ca pe caş? În piele şi în carne m-ai îmbrăcat. Din oase şi din vine m-ai ţesut. Viaţă şi milă ai pus peste mine. Adică: Cel ce ai arătat atâta iubire de oameni, atâta înţelepciune. De aceea vor­beşte câte puţin despre alcătuirea omului, ca să arate că, făcându-l din nimic pe om, acum dispreţuieşti atâta purtare de grijă, atâta înţelepciune? Arată că nimic este omul.

8. Grija Ta mi-a păzit suflarea. Nu este de ajuns această fire, ci trebuia multă grijă faţă de noi. Toată viaţa m-am bucurat de purtarea Ta de grijă.

9. Acestea avându-le în mine însumi, ştiu că poţi toate, că ni­mic nu Iţi este cu neputinţă. Vezi că „ceea ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu este cunoscut de ei?". Că era de ajuns nu­mai creaţia noastră pentru a-mi arăta deja ce este Dumnezeu şi puterea Lui, şi nu numai cerul. Căci faptul că ne-a creat astfel pornind de la o sămânţă şi că ne-a ţinut în viaţă şi că nu ne lasă să cădem în pericole este de ajuns ca să arate tăria lui Dumnezeu, precum şi puterea Lui de a-l ţine pe păcătos şi a nu-l pedepsi, după cum şi a pedepsi şi osândi un drept.

10.    Căci de păcătuiesc, Tu mă păzeşti, iar de fărădelegea mea nu mă laşi fără vină. „Ca să nu socoteşti că paza este mântuirea", zice, „poţi să mă păzeşti, deşi sunt condamnat".

11.     Dacă sunt nelegiuit e vai de mine, iar dacă sunt drept nu pot să-mi ridic capul, căci plin sunt de ocară. „Nu-mi ajunge pentru mântuire dreptatea", zice.

Sunt prins în capcană ca leul spre junghiere, şi iarăşi schimbându-Te, mă dai pieirii groaznic, reînnoind peste mine pricina mea, şi cu mânie mare m-ai copleşit şi ai adus asupra mea ispite. Pentru ce m-ai scos din pântecele maicii mele şi pentru ce nu am murit îndată? Ochiul [Tău] nu m-ar fi văzut şi aş fi fost ca şi cum n-aş fi. Pentru ce nu am trecut din pântecele maicii mele în mormânt? Oare nu e scurtă vremea vieţii mele? Îngăduie-mi să mă odihnesc puţin, mai înainte de a mă duce în pământ, de unde nu mă voi întoarce, în ţinut întunecat şi înnegurat, în ţinutul întunericului veşnic, unde nu este lumină şi nici nu se vede viaţă de muritori. 

       12.    Sunt prins în capcană ca leul spre junghiere. Adică nu ştiu că sunt prins? Apoi iarăşi îşi istoriseşte nenorocirea ca fiind mare şi neobişnuită şi descrie vremelnicia vieţii şi faptul că după această viaţă nu este nici o nădejde. Prin aceasta de­vine şi mai mare nenorocirea lui.


Capitolul XI 

                                                                                                                                                                                                                                                                                     1.Luând cuvântul Sofar mineul, zice: Cel ce vorbeşte multe să şi asculte la rându-i. Iată că şi acesta îl învinuieşte pe Iov de vorbărie. Căci Baldad zicea: Suflarea gurii tale e plină de cuvinte. Iar Sofar: Cel ce vorbeşte multe să şi asculte la rându-i. Şi vorbăreţul va crede că e drept. „Nu cumva fiindcă poţi vorbi", zice „deja eşti şi drept?". Apoi iarăşi aduce vorba de­spre fire. Oare este binecuvântat cel născut din femeie, care are viaţă scurtă? Fiindcă este fiul unei femei, cum poate fi drept?

                                                                                                                                                                                                                                                                              2.Nu înmulţi cuvintele. Adică nu spune multe cuvinte sau nu este cine să-ţi răspundă ? Fie spune aceasta: Nu cumva nu este cine să-ţi răspundă? Adică, noi. Fie nu este nimeni care să ştie relele tale, afară numai de Dumnezeu, Care dacă voia să te certe, erai deja mort. Vezi cum, deşi Iov nu spune ni­căieri că suferă pe nedrept şi că nu are păcate, ei îi repro­şează mereu aceasta?

3.Deci nu spune că sunt curat cu faptele şi fără prihană îna­intea Lui. Cum aşa? Şi totuşi Iov însuşi a zis: Cu adevărat ştiu că nu este muritor curat înaintea Domnului. Vezi cum îl învi­nuiesc de cele potrivnice?

4. Dar cum ar vorbi Domnul către tine şi cum îşi va deschide buzele către tine? Atunci îţi va vesti puterea înţelepciunii Sale că îndoită va fi pentru tine. Dacă ar fi cu putinţă ca Dumnezeu să-ţi răspundă, fiindcă îndoită va fi pentru tine puterea în­ţelepciunii Lui, atunci ai cunoaşte că pe drept suferi. O parte a frazei este greşită, cealaltă prezintă o afirmaţie dreaptă. Căci a spune: „Dacă ar fi cu putinţă ca Dumnezeu să-ţi răs­pundă (căci este mult mai bun decât tine şi înţelept), ţi-ar arăta că este bine ca tu să suferi acestea", este corect spus. Dar a spune că atunci vei cunoaşte că au venit peste tine de la Domnul cele cuvenite pentru câte ai păcătuit, nu mai este co­rect. Fiindcă Iov zicea: Dacă ar fi cineva care să judece între noi amândoi, Sofar zice: „Dimpotrivă, dacă ar fi cineva, ţi-ar arăta contrariul". Dar Iov nu a spus aceasta că nu sufăr pe drept, ci că sufăr la gândul unui rău  viitor, că firea mea este slabă şi că sunt lucrul mâinilor Lui. Dar Sofar vorbeşte ca şi cum Iov ar fi spus că sufăr pe nedrept. Dar Iov nu a zis astfel, ci că mă tem să nu păcătuiesc.

5. Apoi zice: Nu cumva ai găsit tu urma Domnului sau ai ajuns tu la capătul celor pe care le-a făcut Atotţiitorul? Adică: nu cumva poţi cunoaşte înţelepciunea şi calea Lui? Şi totuşi Iov, anticipând, a mărturisit acestea mai înainte şi a vorbit multe despre puterea şi înţelepciunea Lui, despre necuprinderea firii Lui şi despre curăţia Lui, încât ceea ce spune Sofar este de prisos.

6. Înalt este cerul,adânc este pământul şi ce vei face tu? Fie spune aceasta: „Şi ce poţi face tu asemenea cu acestea? Fie spune că aşa cum tu eşti o făptură umilă în univers şi nu poţi face nimic, «pe cât este de departe cerul de pământ», aşa eşti tu faţă de Dumnezeu. Căci Dumnezeu ştie toate".

7.  Sau despre cele mai adânci decât cele din locaşul morţilor ce ştii? Sau cunoşti tu lucruri mai mari decât întinderea pămân­tului sau decât lărgimea mării? Dacă răstoarnă toate sau le adună pe toate, cine-l va spune: Ce ai făcut? Căci El cunoaşte faptele nelegiuiţilor şi, dacă vede ceva greşit, nu trece cu vederea. Dar omul, zice, degeaba înoată în cuvinte, muritorul născut din femeie e ase­menea măgarului din pustiu. Şi bine zice: Asemenea măgarului din pustiu care neîncetat zbiară. Cu nimic nu diferă cuvin­tele noastre de glasul acela fără sens, care zbiară la întâm­plare şi prosteşte. Noi hulim toate, în privinţa a toate, pe toate le învinuim. Iarăşi îl îndeamnă să ia seama la viaţa lui. Şi totuşi aceasta nu foloseşte la nimic, zice. De aceea spunea: dacă sunt drept, nu pot să-mi ridic capul. Care este folosul, zice? Iată, sunt drept, zice, dar înaintea Lui sunt necurat.

         8.Dacă ţi-ai făcut tu curată inima ta, zice, şi ţi-ai întins mâi­nile către El, dacă este vreo fărădelege în mâinile tale, depărteaz-o de la tine, nedreptate să nu sălăşluiască în curţile tale, aşa va stră­luci faţa ta, ca apa limpede, vei dezbrăca întinăciunea şi nu te vei teme, vei uita ostenelile tale ca valul care trece şi nu te vei mai spăimânta. Fiindcă spunea că este cu neputinţă schimbarea. Dacă mă voi spăla cu zăpadă... m-ai cufunda în tina. De aceea zice:aşa va străluci faţa ta, ca apa limpede. Celelalte spuse ale lui Sofar sunt bune. Dar a spune mereu că acestea s-au întâm­plat pentru păcate e rău, precum şi faptul de a-l îndemna să se întoarcă la virtute. Căci nu era în păcat. A spune aces­tea ţinea de ignoranţă şi de faptul că nu pricepeau nimic.

 9. Rugăciunea ta, zice, ca luceafărul de dimineaţă şi de la amiază viaţă îţi va răsări ţie, încrezător vei fi pentru că ai nă­dejde, după grijă şi nelinişte ţi se va arăta pacea. Te vei linişti şi nu va mai fi cel ce te războieşte, mulţi schimbându-şi gândul se vor ruga de tine şi mântuirea îi va părăsi pe ei, căci nădejdea lor va pieri, ochii necredincioşilor se vor topi, căci în Dumnezeu este în­ţelepciune şi putere.

Capitolul XII 

1.     Luând cuvântul, Iov a zis: Nu cumva voi singuri sun­teţi oameni sau cu voi se va sfârşi înţelepciunea? Fiindcă spun cele evidente şi clare. Vezi cum vorbele lui Iov de la început sunt mai binevoitoare, dar cele de la urmă nu mai sunt astfel. De aceea spune: când încep să vorbesc, ele [săgeţile Domnului] mă împung. „Dar voi puteţi să vă luaţi înţelepciunea şi să vă duceţi." Observă, aşadar, cum mereu, la începutul cuvinte­lor sale - fiindcă după acestea are a spune lucruri grele, pentru ca să nu le condamni -, cum mereu mai întâi îşi îm­plineşte datoria faţă de Dumnezeu şi zice că este mare şi minunat şi nu face nici o nedreptate. Nu cumva voi singuri sunteţi oameni sau odată cu voi se va sfârşi înţelepciunea? „Nu cumva, fiindcă am căzut în nenorocire, mi-am pierdut şi mintea?"Şi eu am o inimă ca şi voi.

 

 2.     Căci omul drept şi fără prihană a ajuns de ocară. La vre­mea rânduită mi s-a pregătit să cad în mâinile altora şi casele mele să fie prădate de nelegiuiţi. Aici spune că este drept, nu mărtu­risind prin aceasta desăvârşirea virtuţii lui, ci faptul că nu a nedreptăţit pe nimeni, faptul de a nu avea pe nimeni care să-l învinovăţească. Casele mele să fie prădate de nelegiuiţi [...]. Trebuia să fie astfel. Aceasta a fost rânduit de sus. Totuşi,să nu socotiţi că acestea se vor opri la mine. Căci dacă eu, care nu am nedreptăţit cu nimic pe nimeni, pătimesc aces­tea, cu cât mai mult cel rău!

 

3.     Cu toate acestea, nimeni să nu creadă că, rău fiind, va ră­mâne nepedepsit, toţi cei care îl mânie pe Domnul. Cum nu va face Domnul cercetare lor? „Limpede este", zice, „şi mărturisit de toţi". Nu este limpede pentru toţi că cel rău trebuie să fie cercetat de Dumnezeu? „Aceasta", zice, „este limpede nu numai omului, ci şi necuvântătoarelor şi chiar şi pământului neînsufleţit."

4.  Dar întreabă dobitoacele, zice, dacă-ţi vor spune, sau păsă­rile cerului, dacă îţi vor vesti ţie, povesteşte pământului, dacă îţi va vorbi, şi îţi vor lămuri peştii mării, cine nu a ştiut dintre toate acestea că mâna Domnului le-a făcut pe ele, că în mâna Lui este suflarea tuturor vieţuitoarelor şi duhul oricărui om? „Pentru ce, aşadar, vă comportaţi ca şi cum aţi fi spus ceva mare şi mi­nunat?" Trebuie deci ca un asemenea om să piară şi nimeni nu o ignoră şi toţi ştim aceasta că în mâna Lui este suflarea tu­turor oamenilor. Vezi cum nu numai creaţia, ci şi pronia măr­turiseşte că pe toate le ţine Dumnezeu şi că menţine viaţa şi suflarea oamenilor, încât poate, când vrea, să le pedepsească.

5.  Mintea deosebeşte cuvintele şi cerul gurii gustă mâncarea. Adică, dacă necuvântătoarele ştiu acestea, cu cât mai mult noi, care avem minte şi nu numai gâtlej pentru a mânca precum acelea. Fie spune aceasta: „Fiindcă eu nu sunt fără de minte, ştiu acestea. Căci aşa cum Dumnezeu ne-a dat cerul gurii pentru a discerne gustul mâncării, la fel ne-a dat mintea pentru a discerne judecăţile noastre, şi vreme pen­tru a afla cunoştinţa. Căci acestea, potrivit firii, ţin de minte şi de cerul gurii, dar aflarea înţelepciunii ţine de timp".

 6. În timp îndelungat se află înţelepciunea şi într-o viaţă în­delungată, ştiinţa Aici spune că mintea este naturală, ca şi ac- liimea de ,i manca. Şi începându-şi cuvântul, Iov zice: Nu cumva voi singuri sunteţi oameni. „Atâta timp cât şi eu sunt om", zice, „pot înţelege cele pe care şi voi le înţelegeţi". în timp îndelungat se află înţelepciunea. Mie mi se pare că îi ad­monestează. „Să nu socotiţi", zice, „că puteţi afla totul. Căci dacă avem o minte care discerne, totuşi avem nevoie de mult timp ca să aflăm".

7. La El, zice, este înţelepciunea şi puterea, la El sunt sfatul şi priceperea. Căci toată înţelepciunea este la Dumnezeu, din- tr-odată, şi este acolo în afara timpului. [...] Nu cumva, fiindcă ştim acestea, ştim totul? Ştiu că cei răi vor fi pedep­siţi. Dar iată că şi eu, drept fiind, sunt pedepsit, încât e ne­voie de timp ca să aflăm acestea, aducând multe exemple asemănătoare. Vezi cât de mare este experienţa Scripturilor? Ceea ce au dobândit bătrânii din experienţa faptelor, aceasta şi tu, tânăr fiind, ai dobândit din belşug din istorisirea fap­telor. Multe au pătimit aceia, multe au văzut. Şi tu multe vei vedea, dacă vei vrea să parcurgi Scripturile cu multă aten­ţie. De aceea cineva zicea: „Orice istorisire sfântă să o as­culţi". „Povestirea bătrânilor nu o trece cu vederea". „Că şi aceştia au învăţat de la părinţii lor". Dar nu ai nevoie nici de timp. Dacă Dumnezeu vrea să îţi dea înţelepciunea, nu ai nevoie de timp.

8. Apoi vorbeşte despre puterea Lui pedepsitoare. Dacă El surpă, cine va zidi la loc? Dacă va închide câte-un om, cine va deschide? Dacă opreşte apa, El va usca pământul, dacă o dezlăn­ţuie, îl pierde, răsturnăndu-l. La El este tăria şi puterea, la El ştiinţa şi priceperea.

9.  Apoi şi despre înţelepciune: Pe sfătuitorii pământului îi duce în robie şi îi scoate din minţi pe judecătorii pământului. Pe regi El îi aşază pe tronuri şi le încinge coapsele cu cingători. Cel ce pe preoţi îi trimite în robie, pe cei puternici ai pământului îi răs­toarnă, Cel ce împacă buzele credincioşilor şi a cunoscut pricepe­rea bătrânilor, Cel ce varsă necinste peste căpetenii, iar pe cei smeriţi i-a tămăduit. „Nu sunt acestea", zice, „dovezi de înţelepciune? Ştiu eu că cele mai multe dintre ele sunt lucrări minunate ale lui Dumnezeu."

        10.Cel ce scoate din întuneric pe cele adânci şi a scos la lu­mină umbra morţii. Cel ce rătăceşte neamuri şi le dă pieirii, Cel ce zdrobeşte neamurile şi le călăuzeşte, Cel ce schimbă inimile mai- marilor pământului. Îi rătăceşte pe ei pe o cale pe care nu o cunoş­teau: Să bâjbâie prin întuneric şi fără lumină. Se rătăcesc ca un om beat.-■-