Psalmul acesta întâi este fără supra-scriere în limba evreiască, la fel este cel de-al doilea. Cuprinde însă fericirea şi lauda bine-cinstitorilor şi a drepţilor, ticăloşirea şi prihănirea necinstitorilor şi a păcătoşilor 1.
Fericit, după Marele Vasile, este cu adevărat numai Dumnezeu, precum zice Apostolul Pavel, Fericitul şi singurul Stăpânitor (cf. I Tim. 6: 15). Însă Dumnezeu ne-a dat şi nouă numirile acestea, după acelaşi Vasile: adică să ne numim fericiţi, precum ne-a dat şi numele lui Dumnezeu, adică a ne numi dumnezei, după zicerea din psalmi: Eu am zis, dumnezei sunteţi (Psalm 81: 6). De asemenea, El ne-a dat şi alte numiri ca acestea, care se cuvin lui Dumnezeu. Deci numirea de fericit, precum zice acelaşi Vasile, este un rod şi o ispravă a plinirii faptei bune (virtuţii) *.
Fericit numeşte pe acela care nu are vreo stricăciune şi moarte, căci fericit este acela care nu are vreo stricăciune sau moarte. Vrea să zică, deci, că fericit este acela care nu are parte de stricăciune şi de moarte.
Fericirea aceasta însă, deşi se dă de Dumnezeu părţii bărbăteşti, împreună cuprinde însă şi partea femeiască, căci partea, precum am zis, cuprinde totul [întregul], cuprinzând amândouă părţile firii omeneşti, fiindcă, după dumnezeiescul Apostol, cap al femeii este bărbatul (cf. I Cor. 11: 3). Şi precum celelalte părţi ale trupului se unesc cu capul, aşa şi femeia se uneşte cu bărbatul. Şi precum firea omenirii este obştească [comună] şi una - şi la bărbaţi, şi la femei - aşa şi faptele bune şi răsplătirile le sunt obşteşti, drept care cu nimic nu se deosebeşte bărbatul de femeie.
Urmând, dar, Dumnezeiescul David firii lucrurilor, a pus oarecare rânduială în zicerile acestea, căci, dacă rădăcină şi început al lucrurilor şi al faptelor trupului este sfatul cel din inimă şi gândul omului - precum şi Domnul a zis că din inimă ies gândurile cele rele, care fac pe om necurat (cf. Mt. 15: 18 ş.u.) - pentru aceasta, noi, oamenii, mai întâi voim, apoi facem alegerea şi hotărârea sfaturilor şi voinţelor noastre, iar după aceea rămânem în cele ce am hotărât, precum zice Dumnezeiescul Vasile. Şi fiindcă necredincios (necinstitor de Dumnezeu) este ateul (cel ce nu crede în Dumnezeu sau cel ce crede în mulţi dumnezei), Marele Vasile tâlcuieşte, zicând: „Că necinstire de Dumnezeu se zice despre păcatul cel împotriva lui Dumnezeu, iar păcătos este acela care, deşi este bine-cinstitor de Dumnezeu, are însă viaţă în fărădelegi şi păcate. Iar pierzător se numeşte acela care nu se întinează doar pe sine prin păcate, ci şi pe alţii-i strică şi-i împărtăşeşte cu păcatul, precum şi ciumatul răspândeşte ciuma şi la alţii. Pentru aceasta zic că David fericeşte aici pe acel creştin care se va păzi de toate acestea trei *, adică pe cel care nu se împărtăşeşte cu sfatul cel împotriva lui Dumnezeu al necredincioşilor, nici cu dinadinsul, nici în treacăt, după Isihie - că aceasta socotesc că însemnează umblarea şi calea de care zice aici David 2 - nici nu se împărtăşeşte cu starea şi lucrul cel rău al păcătoşilor, deşi, dacă din întâmplare s-ar răpi cândva * , ca om, [el îl îndemnă] să nu se împărtăşească nici de stăruinţa nici de hotărârea pe care oamenii cei pierzători şi stricaţi o fac în răutate, stricând şi pe ceilalţi - despre care şi Solomon a zis: Semeţ şi obraznic şi trufaş pierzătorul se numeşte (Pilde. 21: 24) - că aici, prin scaun, David numeşte stăruinţa.
Însă zicerea aceasta se poate înţelege şi în alt chip, că sfat al necredincioşilor se înţelege adunarea necredincioşilor, precum au tălmăcit Achila şi Teodoţion *, iar cale şi drum al păcătoşilor este, după Didim, diavolul, pentru că cel ce nu stă la diavol, acela va veni către Hristos, care este Calea cea adevărată, prin Care merg oamenii la fapta bună, precum Singur a zis: Eu sunt Calea (In. 14: 6). Iar scaun al pierzătorilor este, după Asterie, învăţătura oamenilor celor răi. Dar, fiindcă nu este destul la împlinirea faptei bune numai a fugi omul de răutate, ci este trebuinţă să facă şi binele, după aceea zice: Abate-te de la rău şi fă binele (Ps. 23: 14). Şi aceasta: Încetaţi cu vicleşugurile voastre şi învăţaţi-vă a face bine (Is. 1: 16). Pentru aceasta şi David zice în continuare:
„Fericit, zice, este acel creştin care nu numai că nu s-a împărtăşit cu mai-înainte-zişii necredincioşi şi păcătoşi şi pierzători, ci mai ales şi-a potrivit voia sa cu legea Domnului, şi numai pe acelea le voieşte şi iubeşte, pe care le porunceşte legea lui Dumnezeu: şi pe acestea le cugetă totdeauna, şi cu acestea îşi rânduieşte şi îndreptează viaţa sa. Că aşa şi Dumnezeu a poruncit prin Moise zicând: Şi vor fi graiurile acestea, care eu astăzi le poruncesc ţie, în inima ta şi în sufletul tău: şi vei învăţa acestea pe fiii tăi, şi vei grăi întru acestea în casă şezând, şi în cale umblând, şi culcându-te şi sculându-te: şi vei lipi acestea spre semn pe mâna ta, şi va fi neclătită înaintea ochilor tăi (Deut. 6: 6-8). Şi către Isus al lui Navi a zis Dumnezeu: Să nu se pogoare cartea legii acesteia de pe buzele tale, ci călăuzeşte-te de ea ziua şi noaptea, ca să plineşti întocmai tot ce este scris în ea (Isus Navi 1: 8). Iar în continuare arată David şi care rod se naşte din citirea legii dumnezeieşti.
3. Şi va fi ca pomul cel răsădit lângă izvoarele apelor, care rodul său va da în vremea sa şi frunza lui nu va cădea, şi toate câte ar face vor spori.
Acela ce cugetă întotdeauna la legea dumnezeiască, fiind sădit lângă râurile dumnezeieştilor cuvinte şi adăpându-se cu învăţătura lor, va fi îmbrăcat cu verdeaţă ca pomul cel sădit lângă izvoarele apei, şi aduce adică faptele cele bune ca pe nişte roade la vreme cuviincioasă şi potrivită; însă nu leapădă şi frunzele, adică smerita cugetare care acoperă şi păzeşte rodul pomului cuvântător, adică faptele cele bune. Rodul îl putem înţelege şi într-alt chip, şi anume ca bogăţia cea duhovnicească a dumnezeieştilor daruri, care se adună din osteneli şi nevoinţă, iar frunza, după Teodorit *, este nădejdea mântuirii, care acoperă ostenelile cele de acest fel în fiecare vreme şi nu lasă pe cei îmbunătăţiţi să le simtă [ca pe nişte realizări importante], la gândul răsplătirii ce vor lua în veacul viitor [tânjind mai mult după cele viitoare, nepieritoare, definitive, socotind ca nimic pe cele din urmă sau, cel mult, ca pregătitoare pentru cele veşnice].
După cuviinţă însă a asemănat Proorocul-împărat dumnezeieştile cuvinte cu apele, pentru că acestea adapă şi hrănesc gânditor, sufletele precum apele adapă şi hrănesc simţitor sadurile. Căci şi Stăpânul Hristos a numit învăţătura Sa apă, zicând: De însetează cineva, să vină la Mine şi să bea, cel ce crede în Mine, a zis Scriptura: râuri de apă vie vor curge din pântecele lui (In. 7: 37). Şi iarăşi: Cel ce va bea din apa pe care Eu o voi da lui nu va înseta în veac (In. 4: 14). Iar unui astfel de om, care se adapă din cuvintele dumnezeieşti, Dumnezeu îi ajută în toate lucrurile, precum însuşi David zice undeva: De la Domnul paşii omului se îndreptează, şi calea Lui o va voi foarte (Ps. 36: 24), iar Apostolul zice: Şi ştim că Dumnezeu toate le lucrează spre binele celor ce-L iubesc pe El (Rom 8: 28), şi nu oricum a zis Pavel toate, ci pentru ca să arate că cel ce va ajunge la iubirea lui Dumnezeu nu voieşte să facă nici un rău, pentru aceasta şi în toate mişcările lui este îndreptat de Dumnezeu.
Şi după ce David a îndemnat pe oameni spre fapte bune, prin bunele şi mângâietoarele sale cuvinte, cheamă în continuare pe nevoitorii faptelor bune prin cuvinte de împotrivire şi mâhnicioase, zicând aşa:
Adică: „Oamenii necredincioşi (ori necinstitori de Dumnezeu) nu sunt îmbrăcaţi cu verdeaţă, zice, nici nu aduc rod, nici celelalte bunătăţi nu vor dobândi, după cum înverzeşte şi rodeşte şi dobândeşte acestea acel creştin care cugetă la legea lui Dumnezeu”. Însă Proorocul a îndoit pe nu aşa, ca mai mult să adeverească cuvântul său şi să arate mai luminat nepotrivirea dintre necinstitori şi cei bine-cinstitori, după Teodorit.
Precum vântul mută ţărâna cea subţire a pământului, adică praful, împrăştiindu-l pe el dintr-un loc într-altul, într-acest chip îi împrăştie pe cei necredincioşi şi dracii care suflă împotriva noastră. Iar David numeşte faţa pământului ceea ce se vede şi care mai e numită şi spinare a pământului, pentru că deasupra ei poartă pământul saduri, vietăţi şi alte trupuri, după cum adânc al pământului numeşte sânul pământului. Iar necredincioşi numeşte aici David cu obştesc nume pe toţi cei mai sus zişi necinstitori, şi păcătoşi, şi pierzători; însă, după Atanasie* şi Isihie*, pot a se înţelege şi necredincioşii şi iudeii care, pentru că nu cinstesc pe Fiul lui Dumnezeu, s-au împrăştiat în toată lumea ca un praf, după ce propovăduirea Sfinţilor Apostoli a suflat asupra lor [a evreilor] ca un vânt puternic ce a adus oştile romanilor care au stricat Ierusalimul, patria lor.
Vezi, aici, iubitule, acrivia Sfântului Duh Care grăieşte prin David, fiindcă nu simplu s-a zis că nu se vor scula necredincioşii, ci a adăugat şi aceasta, la judecată, pentru că ei de aici sunt de sine osândiţi, căci cel ce nu crede, zice, a şi fost judecat (In. 3: 18). Aceştia se vor scula pentru a se osândi, după Hrisostom şi după Teodorit. Însă se cuvine să luăm seama că Moise nu a grăit lămurit despre înviere, iar David a fost cel întâi care a învăţat lămurit despre aceasta. El a vorbit mai înainte despre aceasta în chip umbros: Căci Eu şi sângele vostru, în care e viaţa voastră, îl voi cere de la orice fiară (Facerea 9: 5). Şi cuvintele pe care le-a grăit către el Dumnezeu din rug au fost acestea: Eu sunt Dumnezeul tatălui tău, Dumnezeul lui Avraam şi Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov (Ieşire 3: 6), pe care şi Domnul, pomenindu-le, zicea: Iar despre învierea morţilor, au n-aţi citit ce vi s-a spus vouă de Dumnezeu, zicând: Eu sunt Dumnezeul lui Avraam şi Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov? Nu este Dumnezeul morţilor, ci al viilor (Mt. 22: 31-32).
Aici nu numeşte păcătoşi pe cei credincioşi, ci pe cei necredincioşi, adică care sunt stricaţi şi răi, care se vor judeca şi vor fi izgoniţi departe de cei drepţi, după Achila şi Teodoţion, care sfatul drepţilor l-au tălmăcit „adunarea drepţilor”, iar drepţi obişnuieşte Sfânta Scriptură a numi pe aceia care se iscusesc la osebita faptă bună a dreptăţii, dar şi, îndeobşte, pe toţi sfinţii pe care Dumnezeu i-a îndreptat pentru faptele lor cele bune.
Prin aceste cuvinte, David arată că nici un om nu se poate tăinui şi ascunde de Dumnezeu, pentru că Dumnezeu ştie căile cele bune şi mişcările drepţilor, precum zice în altă parte: Cunoaşte Domnul căile celor fără prihană (Psalm 36: 18); şi iarăşi, Moise: ...va arăta Domnul pe cine este al Lui şi cine este sfânt (Num. 16: 5). Căci însuşi Domnul a zis: Eu sunt Calea (In. 14: 6). De unde urmează că El ştie pe aceia care merg pe calea Lui, adică poruncile Lui. Iar căile rele Dumnezeu se preface a nu le şti, pentru că ele sunt nevrednice de cunoştinţa cea cuviincioasă a lui Dumnezeu. Pentru aceasta, atunci când a călcat Adam porunca, Dumnezeu l-a întrebat ca şi cum nu ar fi ştiut, zicând: Adame, unde eşti? (Fac. 3: 9). Asemenea şi pe Cain, după ce l-a omorât pe fratele său, l-a întrebat: Unde este Abel, fratele tău? (Fac. 4: 9). Şi pe alţi mulţi asemenea i-a întrebat Dumnezeu.
Faptele cele bune şi lucrările oamenilor celor drepţi şi sfinţi vor rămâne pentru totdeauna ca o bogăţie şi cunună a lor, iar păcatele şi faptele celor necredincioşi şi răi, pe care David le numeşte aici cale, „acestea, zice, pier şi se fac nelucrătoare”. După Teodorit, această zicere este asemenea cu ceea ce zice Pavel: Iar dacă lucrul cuiva se va arde, el se va păgubi (1 Cor. 3: 15)[4].
xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx
* Adică fără titlu.
1 Despre acest psalm, Eftimie Zigabenul zice că nu a fost preluat cu suprascriere de la cei 70 [tălmăcitorii Septuagintei - a Scripturii Vechiului Legământ în greceşte, n. n.] şi că este nu numai moral, ci şi dogmatic, fiindcă - după Teodorit - el nu îndeamnă numai la a lua aminte la dumnezeieştile cuvinte, ci şi prihăneşte şi ceartă pe necredincioşi şi pe ceilalţi păcătoşi, lucru prin care nu numai că adunăm folos moral, ci şi dogmatic. Iar Nichita Stithatul zice că acest psalm nu se suprascrie, pentru că nu are caracter hotărât [ adică nu este mărginit de ceva, nu se rezumă la o interpretare anume, n-are hotar].
* Mitropolitul Veniamin a tradus aproape întotdeauna [virtuţi] cu fapte bune ;deci faptele bune sunt virtuţile. Am redat prin fapte bune deoarece mi se pare mai sugestiv, mai ales şi pentru aceea că în literatura ascetică, pentru cel ce a dobândit virtuţile nu se foloseşte decât foarte rar termenul virtuos, ci îmbunătăţit [= lit. virtuos; îmbunătăţit], adică îmbunătăţit cu fapte bune, cu bunătăţi [virtuţi]. După Sfinţii Grigorie din Nazians şi Vasile cel Mare, dobândirea faptei bune sau a virtuţii este una cu dezvoltarea unei firi desăvârşite sau a unui caracter desăvârşit, atingerea desăvârşirii. Prin urmare, a dobândi fapta bună este una cu a avea o aşezare bună, dispoziţia de a face bine în permanenţă, de a fi virtuos .Tot după Părinţi, dreptatea este suma tuturor virtuţilor. Paradoxal, plecând de aici, am putea spune că atunci când se pomeneşte de dobândirea faptei bune, este vorba [şi] de dobândirea dreptăţii, ca virtute care le cuprinde pe toate. Proorocul Ieremia zice că noi, creştinii, îl vom numi pe Hristos: Domnul-Dreptatea-noastră (Ier. 23: 6). În sfârşit, după Apostolul Pavel, dreptatea noastră nu este în primul rând o sumă de realizări individuale, ci virtutea lui Hristos, fapta Lui cea bună, pe care El a dobândit-o pentm noi, iar noi o luăm în dar de la El (vezi Epistola către Romani 8: 33).
* Adică sfatul necredincioşilor, calea păcătoşilor şi scaunul pierzătorilor. Sau, tot astfel: necredincioşii, păcătoşii şi pierzătorii. Cele trei stări sunt nuanţate în continuare.
2 Marele Vasile înţelege aici prin cale viaţa oamenilor, pentru că aduce pe fiecare om la sfârşitul vieţii sau în moarte, precum şi calea duce pe cei ce umblă spre locul pe care-l voiesc. Dumnezeiescul Grigorie al Nyssei adaugă zicând că cei mai mulţi, rătăcindu-se cu simţirile, numesc fericiţi pe cei cu care se cunosc în viaţă, întrebuinţând strâmb şi numirile şi lucrurile; pentru aceasta, Proorocul, ţintind chiar în mijloc, strigă că fericit este numai cel bun şi râvnitor. Sfârşitul vieţii celei cu fapte bune este fericirea cea negrăită, căci câştigarea faptei bune face fericit pe cel ce trăieşte prin ea şi pentru ea. Iar despre sfatul necredincioşilor, [Sfântul loan] Hrisostom zice că, precum Diavolul este sfat al celor necredincioşi, tot astfel, şi dimpotrivă, sfat al celor bine-credincioşi este Hristos, Care le este acestora şi Cale, şi Scaun. Este numit Cale deoarece Se suie către Părintele însuşi, iar Scaun fiindcă odihneşte pe cei obosiţi în cale, căci zice: Veniţi toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi (Mt. 11: 28).
* Adică de ar fi silit de unele împrejurări sau persoane la săvârşirea răului.
* Traducători ai Vechiului Testament pentru comunităţile evreieşti din secolul II d.Hr.
[3] Sfântul Grigorie al Nişei tâlcuieşte zicând că David pentru aceasta a zis aici de două ori lege: ca să arate pe Cea Veche şi pe Cea Nouă, a darului, care urma să se dea. Iar va cugeta, deoarece creştinii mai mult se cuvine să cugete (adică să citească) Scriptura Cea Nouă decât pe cea Veche, precum zice Marele Vasile în Epistola sa către Hilon. Acelaşi Grigorie înţelege prin ziuă - sporirea în bine, iar prin noapte - sporirea în rău, căci cel ce cugetă legea întru acestea, fiind în bună sporire, nu ocărăşte şi nu se mândreşte, iar în reaua sporire nu cade cu totul şi nu se întristează; de asemenea, cugetă desemnează pe cel ce de bună voie păzeşte legea, iar nu pe cel ce o păzeşte în silă şi nevrând.
* Teodorit al Cirului (393—460), a lăsat o tâlcuire a Psalmilor, scrisă între anii 441-449. Este autorul multor tâlcuiri la Sfânta Scriptură, fiind, alături de Sfântul loan Gură de Aur, unul dintre cei mai mari exegeţi ai Scripturii. Tâlcuirea sa, tradusă la noi pe la 1840, a fost reeditată recent de Mănăstirea Sfinţii Arhangheli - Petru Vodă, 2003.
* Sfântul Atanasie cel Mare (295-373) este autor al unor tâlcuri la Psalmi.
*Sfântul Isihie al Ierusalimului (+ 450) a lăsat şi el unele tâlcuiri la Psalmi, păstrate în Patrologia greacă, Vol. 27.
[4] Iar Marele Vasile (fiindcă unii dintre eretici socoteau că fiinţa necredincioşilor şi a păcătoşilor va pieri cu totul, spre a nu mai fi, precum a zis mai sus David că aceştia se vor împrăştia ca praful pământului) zice că, pentru aceasta, acum, David, mai luminat zicând: calea necredincioşilor va pieri, se referă la răutatea şi păgânătatea lor, iar nu la fiinţa lor, căci răutatea se pierde şi se topeşte întru nefiinţă, precum o arată David şi în alt loc, zicând: Căuta-se-va păcatul lui şi nu se va afla (Ps. 9: 35); însă necredincioşii care au făcut răutatea vor fi daţi la chinuri veşnice.
