sâmbătă, 31 ianuarie 2015

Psalmul 27 - în tâlcuirea Sf.Părinți



PSALMUL 27

Psalm al lui David.



   Și psalmul acesta tot David l-a alcătuit, în vremea când era prigonit de către Saul (după Teodorit 51). Se potriveşte însă şi fiecărui om ce cade în vreo nenorocire.

1. Către Tine, Doamne, voi striga:

   „Numai către Tine, Doamne, zice, voi striga, pentru că numai la Tine privesc, căci sunt lipsit de toţi cei puternici în război.” Iar prin strigare arată covârşirea şi puterea rugăciunii 52.

Dumnezeul meu, să nu taci de către mine;

   „Să nu mă treci cu auzul, Doamne”, zice. Că aceasta înseamnă zicerea să nu taci (după Mitrofan*), căci, după Teodorit, să nu taci de către mine s-a luat din metafora celor ce sunt rugaţi de oarecari, şi nimic nu voiesc a le răspunde.

ca nu cândva să taci de către mine,
   „Să nu mă treci vreodată cu auzul, zice, Doamne, căci negreşit am trebuinţă de ajutorul Tău.”

şi mă voi asemăna celor ce se pogoară în groapă,

   „Că de nu mă vei asculta, zice, Doamne, şi nu mă vei ajuta, îndată mă voi face asemenea morţilor, adică voi muri.” Că mormântul se numeşte groapă, ori prin groapă vom înţelege noroi, întru care cel ce cade rămâne neajutorat, pentru nescăparea şi neslobozirea locului (poate mai potrivit este smârcul).

2. Auzi, Doamne, glasul rugăciunii mele, când mă rog către Tine, când
ridic mâinile mele către biserica Ta cea sfântă.


   David numeşte aici biserică cortul lui Moise, către care, întinzându-se gânditor după aşezarea locului, ridică mâinile sale şi se roagă lui Dumnezeu, măcar că trupeşte era departe de cort, petrecând în munţi din pricina prigoanei lui Saul; căci tot aşa şi Daniel, în Babilon rugându-se, deschidea ferestrele casei sale care dădeau către locul Ierusalimului, nu pentru că ar fi crezut că acolo se scrie împrejur [circumscrie] şi se cuprinde Dumnezeu, ci pentru că ştia că acolo s-a făcut arătarea lui Dumnezeu (după Teodorit). Ori prin biserică trebuie să înţelegem cerul, după zicerea: Cel ce locuieşte în ceruri va râde de dânşii (Ps. 2: 4) 53.

joi, 29 ianuarie 2015

Psalmul 26 - în tâlcuirea Sf.Părinți



PSALMUL 26


Psalm al lui David, mai-nainte de a fi uns.



   David a fost uns de trei ori: întâi de Samuel, în Vitleem, precum s-a scris în capitolul 16 al Cărţii I a Împăraţilor; al doilea de către seminţia lui Iuda în Hebron, după moartea lui Saul, precum se scrie în capitolul 2 din Cartea a II-a a Împăraţilor; şi al treilea, de către toate seminţiile, după moartea lui Işboşet [], fiul lui Ionatan, nepotul lui Saul, precum se scrie în capitolul 5 din Cartea a II-a a împăraţilor. Însă David a făcut psalmul acesta mai-nainte de a doua ungere (precum zice Teodorit), încă în vremea când era prigonit de Saul. Însă psalmul acesta se potriveşte şi fiecăruia dintre noi, împotriva văzuţilor şi nevăzuţilor vrăjmaşi, potrivit înţelegându-se după analogie şi asemănare (însemnează încă că, deşi suprascrierea aceasta nu se află în Hexalpa lui Origen, după Teodorit, ea este adevărată [autentică]).

1. Domnul este luminarea mea şi Mântuitorul meu, de cine mă voi teme?

   „Luminător îmi eşti, Doamne, zice, pentru că ai risipit norul întristării de la ochii mei, şi i-ai luminat cu lumina dumnezeieştii Tale arătări; şi Mântuitor eşti, pentru că m-ai slobozit de vrăjmăşia neprietenilor mei. De Tine dar mă voi teme (adică de nimeni altcineva), pe Tine avându-Te ajutor.”

2. Domnul este apărătorul vieţii mele, de cine mă voi înfricoşa?

   „Fiindcă Tu, Doamne, zice, mă aperi şi îmi ajuţi, apoi de cine mă voi înfricoşa? Negreşit, de nimeni.” Iar despre apărare am zis arătat la Psalmul 17,stih 2, unde se zice: Apărătorul meu şi cornul mântuirii mele 39.

3. Când se vor apropia de mine cei ce-mi fac rău, ca să mănânce cărnurile mele.
4. Însuşi cei ce mă necăjesc şi vrăjmaşii mei, aceia au slăbit şi au căzut.
   Aici David povesteşte în chip minunat facerile de bine şi darurile pe care le-a luat de la Dumnezeu, căci zice: „Când se apropiau de mine cei ce mă vrăjmăşeau, ca să-mi mănânce cărnurile (...), care lucru înseamnă din partea lor cea mai mare sălbăticie şi nemilostivire cu putinţă, întru acea vreme zic, au slăbit şi, deşi au fost mulţi, nu m-au putut vătăma, ci au căzut fără a-şi plini scopul lor cel rău, pe care-l cugetau a-l lucra împotriva mea”.

miercuri, 28 ianuarie 2015

Psalmul 25 - în tâlcuirea Sf.Părinți



PSALMUL 25



Întru sfârşit. Psalm al lui David.



   După Teodorit, David a scris psalmul acesta în vremea lui Saul, atunci când, fugind de dânsul, petrecea lângă cei de alt neam. Se potriveşte însă şi evreilor din era robiei în Babilon, cei asemenea lui David după fapta bună [în virtute], şi se îndreptează în cuvânt la începutul psalmului, ştiind că Dumnezeu este drept 33.

1. Judecă-mă, Doamne, că eu întru nerăutatea mea am umblat,

   „Judecă, adică îndreptează, Doamne, zice, încă mai adânc, măcar că mai-nainte cunoşti toate, pentru că eu socotesc că am vieţuit până acum cu nerăutate.” Nerăutate însă numeşte suferirea relelor şi îndelunga răbdare 34. „Căci eu, cu toate că mult am fost nedreptăţit de Saul, eu însă n-am răsplătit cu nici un rău, deşi eram îndreptăţit a-i răsplăti”, precum despre aceasta scrie Cartea I a împăraţilor, că, de multe ori având David în mâni pe Saul, nu i-a făcut rău.

şi spre Domnul nădăjduind, nu voi slăbi.

    „Fiindcă eu, zice, nădăjduiesc întru Dumnezeu, pentru aceasta nu mă voi împuţina cu sufletul, nici inima mea nu are de ce se teme, pentru că mă întăresc şi mă îmbărbătez cu nădejdile pe care le am către Dumnezeu.” Însă aceasta se zice către vrăjmaşi - atât cei văzuţi cât şi cei nevăzuţi.

2. Ispiteşte-mă, Doamne, şi mă cearcă;
    Acestea nu le zice David mândrindu-se, ci se roagă să fie cercat, adică să fie cercetat pentru trecutele întâmplări care i-au urmat, şi să fie ispitit, adică să se dovedească [destoinic] în cele viitoare, de este acelaşi în aceeaşi socotinţă, şi întâi, şi pe urmă*.

marți, 27 ianuarie 2015

Psalmul 24 - în tâlcuirea Sf.Părinți



Catisma a patra


PSALMUL 24


Psalm al lui David.



   Zic unii că David scrie psalmul acesta rugător către Dumnezeu, potrivindu-1 tuturor celor care-L caută pe Dumnezeu întru necazurile lor, învăţându-i cum că se cuvine a-şi face rugăciunea cea către Dumnezeu. Nimic nu-1 opreşte pe David a zice psalmul acesta mai întâi pentru sine, din pricina multor năpădiri ale vrăjmaşilor, povestind cele ce i s-au întâmplat, după Teodorit 18.

1. Către Tine, Doamne, am ridicat sufletul meu;

   „Spre Tine, zice, Doamne, am ridicat sufletul meu, osebindu-mă de cele pământeşti, de la care nu este vreun folos şi mântuire.”

Dumnezeul meu, spre Tine am nădăjduit, să nu mă ruşinezi în veac.
   „De vreme ce cu totul am nădăjduit, zice, întru Tine, Dumnezeul meu, pentru aceasta să nu mă laşi să mă ruşinez, nici în veacul acesta, nici în cel viitor, adică totdeauna. Că de voi rămâne neajutorat de Tine, mă voi ruşina.”19

2. Nici să râdă de mine vrăjmaşii mei,

   „Să nu mă ia în râs, zice, vrăjmaşii mei simţiţi şi gândiţi, Doamne, căci, de mă vor birui, vor râde de mine.”

pentru că toţi cei ce te rabdă pe Tine nu se vor ruşina.

    „Câţi Te aşteaptă pe Tine, Doamne, adică câţi aşteaptă ajutorul Tău, nu se ruşinează.” Că zicerea de mai sus are această însemnare în prea multe părţi din psalmi, [fiind aleasă] în loc de „îngăduie”, sau „aşteaptă”, precum a tâlcuit Achila, [zicând] că cel ce aşteaptă ajutor de la Dumnezeu, nu se ruşinează, căci va dobândi doritul ajutor de la Dumnezeu.

vineri, 16 ianuarie 2015

Psalmul 23 - în tâlcuirea Sf.Părinți




Psalm al lui David, al uneia din sâmbete.

          Acest psalm este al uneia din sâmbete, adică prooroceşte despre ziua duminicii întru care a înviat Domnul, că pe aceasta şi Evangheliştii au numit-o arătat una a sâmbetelor. Însă psalmul acesta duce şi către sfârşit, şi pentru înălţarea Domnului.

1.    Al Domnului este pământul şi plinirea lui,
„Atunci, zice, s-a făcut parte a Domnului după apropiere tot pământul, cu toate cele ce le curpinde, când Domnul sculându-Se din mormânt în ziua cea numită cu numele Domnului, S-a arătat ucenicilor Săi şi a zis: Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer şi pe pământ” (Mt. 28: 18). Că, din ziua aceea, pământul s-a făcut al Domnului, care pământ mai-nainte era stăpânit de demoni. Deci pretutindeni şi în toate părţile pământului, după ce propovăduirea Evangheliei a alergat până la marginile lumii, în locul capiştilor idoleşti s-au zidit toate lăcaşele lui Dumnezeu. Iar plinirea pământului sunt oamenii care-l umplu pe acesta, iar partea celor care au crezut în Hristos a fost arătată de la tot neamul oamenilor, căci nu toţi oamenii s-au făcut ai Domnului; iar prin numele cuprinzător [universal] al pământului, a cuprins împreună şi ostroavele, căci şi acestea sunt pământ[1].
lumea şi toţi cei ce locuiesc în ea.
Aceasta zicere tălmăceşte pe cea de mai sus, căci zicând acolo pământ, acelaşi lucru îl zice şi aici: cei ce locuiesc în ea. Însă se înţelege şi într-alt fel: „Că deşi nu tot pământul şi toţi oamenii s-au făcut apropiaţi ai Domnului, totuşi, pe lângă creştinii care au crezut, s-a arătat că toţi s-au făcut apropiaţi ai lui Hristos, căci creştinii care au crezut s-au încredinţat desăvârşit că Hristos este Domn şi Făcător al tuturor oamenilor şi al pământului.

2.    Acesta pe mări l-a întemeiat pe el, şi pe râuri l-a gătit pe el.
Trebuie să ştim că Marele Vasile, zicând că temelia pământului este singura poruncă stăpânească a lui Dumnezeu, şi nu apa sau altă stihie, voieşte ca prin această zicere psalmică să lămurească şi poziţia* apei care s-a făcut la începutul zidirii făpturii. Deci zice arătătorul de cele cereşti că aceasta se află pe pământ ca atârnată, ţinându-se împreună, fără a curge într-o parte. Zice încă că aceasta s-a numit aici apă şi mări şi râuri din pricina marii mulţimi, căci şi Moise a numit-o adânc, din pricina adâncimii, după cum este scris: Şi întuneric era deasupra adâncului (Fac. 1: 2). Iar Sfântul Ioan Gură de Aur dovedeşte prin această zicere că apa este sub pământ şi, prin urmare, pământul se află deasupra apei, ca pe o temelie, iar aceasta nu este de mirare, că Hristos, ca Dumnezeu-Cuvânt, a fost Cel care a întemeiat pământul dintru început: Că toate, zice, printr-Însul s-au făcut (In. 1: 3) [2]. Apoi, David adaugă şi chipul întemeierii pământului cel minunat, adică cum Domnul l-a întemeiat deasupra mărilor şi a râurilor, însă David nu zicea aceasta de obşte [dându-i o valoare universală], căci, de ar fi fost aşa, trebuia ca apa să fie mai jos decât pământul. Dar Moise a învăţat că pământul este mai jos decât apa, deci este vădit că David zice aceasta din parte: adică, deoarece în multe părţi ale pământului adânci şi prăpăstioase se află şi curg oarecari părţi de mare, pe care şi Moise le-a numit mări cu numele obştesc al mării [propriu-zise], căci zice că: ...adunarea apelor a numit-o mări (Fac. 1: 10). Şi nu pentru că toată marea este sub pământ. Iar despre râuri ce să mai zicem? Că ele, afundându-se şi îngropându-se în pământ prin multe locuri, iarăşi izbucnesc deasupra pământului. Însă cu adevărat este lucru de mirare cum atâta greutate de pământ şi atâţia munţi mari şi dealuri, întărindu-se peste nişte părţi ca acestea de apă, nu se afundă, ci rămân întemeiate deasupra lor, ţinându-se împreună prin singură Pronia Făcătorului; iar l-a gătit zice în loc de „l-a împodobit”, ori „l-a întărit” [3].

Psalmul 22 - în tâlcuirea Sf.Părinți

                        PSALMUL 22
                      Psalm al lui David* .

              Acest psalm i-a fost* glăsuit lui David de către Duhul Sfânt ca din partea neamurilor .

1.    Domnul mă paşte şi nimic nu-mi va lipsi.

Păstor este Domnul, precum singur zice în Evanghelie: Eu sunt păstorul cel bun (In. 10: 14). Căci aflând neamurile ca pe nişte oi rătăcite în locurile pieirii, le-a adus la mântuitoarele staule ale Bisericii, şi le păstoreşte şi le paşte. Drept aceea, fiecare neam, mulţumind Domnului pentru aceasta, povesteşte facerile de bine ale Lui, zicând: „Domnul mă paşte, şi nimic nu-mi lipseşte din cele de nevoie sau trebuincioase trupului, spre hrana şi mântuirea mea”. Trebuie însă să ştim că lucrările cele mult cunoscute se zic de multe ori fără articol (precum în limba elinească, unde avem Domn, şi nu Domnul). [1]


2.    La loc cu verdeaţă, acolo m-a sălăşluit;

Loc cu verdeaţă este fapta bună lucrătoare, iar apa de odihnă este filosofia vederii duhovniceşti*, după Sfântul Maxim. „Acolo dar, zice fiecare din neamuri, mă va sălăşlui Domnul, unde este loc cu verdeaţă.” Însă a făcut asemănare cu păstoritul, fiindcă verdeaţa şi apa fericesc turma, ceea ce vrea să zică că: „Domnul m-a aşezat spre câştigarea păşunii şi a duhovniceştilor bunătăţi”. Însă se înţelege şi într-alt fel, locul cu verdeaţă este Biserica, iar verdeaţa sunt creştinii, loc în care înfloresc prin fapta bună. Ori prin verdeaţă se poate înţelege şi credinţa creştinilor, deoarece, ca şi verdeaţa, întinereşte şi înfloreşte neîncetat, în timp ce rătăcirea elinilor a îmbătrânit şi s-a uscat ca o iarbă.

la apa odihnei m-a hrănit,

Acest grai îl zice poporul cel din păgâni, pentru scăldătoarea Sfântului Botez, căci, prin această apă duhovnicească curăţindu-ne, lepădăm de la noi osteneala şi răutatea păcatului, dar ne şi odihnim. De aceea şi Domnul zicea: Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi (Mt. 11: 28). Ori şi într-alt fel: apa este apa cea vie a învăţăturii lui Hristos, precum am zis la un alt psalm, în tâlcuirea zicerii: ...lângă izvoarele apelor (Ps. 1: 3)[2].

joi, 15 ianuarie 2015

Psalmul 21 - în tâlcuirea Sf.Părinți


  Întru sfârşit, pentru sprijinirea cea de dimineaţă, psalm al lui David.

      Invederat este că acest psalm se dă lui [Îl vesteşte pe] Hristos, după Teodorit şi Grigorie Teologul, fiindcă prooroceşte înomenirea şi pătimirea Lui cea mântuitoare, care au luat sfârşit. Însă se suprascrie pentru sprijinire, deoarece cuprinde rugăciunea lui Hristos, ca să-I vină sprijinire şi apărare de la cerescul Lui Părinte, ca să Se împuternicească întru pătimire. Însă zice de dimineaţă, vrând să zică că sprijnirea lui Hristos se numeşte dimineaţă, adică început al zilei, căci nouă, celor ce ne aflam întru întuneric şi în rătăcire, cu adevărat ne-a răsărit Hristos - Soare al dreptăţii şi lumină a cunoştinţei [1]. Însă pe cerescul Său Părinte, Hristos îl ruga ca om, pentru ca să ne înveţe şi pe noi să ne rugăm în vremea morţii noastre, căci este firesc ca în vremea morţii să se teamă [până] şi omul drept. Deci acest psalm este despre patimile lui Hristos, pentru că acestea sunt sprijinirea cea de dimineaţă, căci atunci a strălucit nouă mai mult dimineaţa cea gândită, adică Hristos, Care cu moartea a biruit pe cel ce avea stăpânirea morţii, adică pe diavolul.

1.    Dumnezeule, Dumnezeul meu, ia aminte spre Mine, pentru ce M-ai lăsat?
        Acest cuvânt face referire la temerea omenească. Încredinţează încă şi adevărata înomenire a lui Hristos, adică ne încredinţează că era om desăvârşit şi, prin urmare, avea temeri fireşti. Către Dumnezeu-Tatăl a zis: Ia aminte spre Mine, deoarece cei care dau pe vreun om la un ucigaş pentru a-l omorî îşi întorc ochii de la el, nevrând să mai vadă pe cel ce va fi omorât. Pentru ce m-ai părăsit? este cuvântul Domnului, zicând aşa nu fiindcă Tatăl S-ar fi despărţit cândva de El, după ce omenitatea Sa s-a unit după Ipostas cu Fiul lui Dumnezeu, ci îl zice pentru temerea morţii: „Pentru că dacă Tu, Părinte, zice, vei opri ajutorul Tău de la Mine, Eu M-aş teme de moarte” [2]. Despre această temere de moarte a Domnului vorbesc şi Evangheliştii, căci El S-a rugat în grădină pentru a trece de la El paharul morţii, zicând: Părinte, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta (Mt. 26: 39). Domnul a strigat acest început al psalmului în limba evreiască cu mare glas, aflându-Se pe Cruce: Eli, Eli, lama sabahtani adică Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai lăsat [părăsit]? (Mt. 27: 46). Adică: „Pentru ce M-ai lăsat să am frică, de vreme ce ştii că duhul este osârduitor, iar trupul neputincios?” Ori: „Pentru ce ai dat loc [ai îngăduit] să fiu omorât, fiindcă Eu nu am făcut nimic vrednic de moarte?”
Departe de mântuirea mea sunt cuvintele greşealelor mele.
„Pedepsele, zice, pe care Mi le-au pricinuit păcatele Mele sunt departe de mântuirea Mea, adică nu-mi opresc mântuirea, căci acest fel de greşeale şi de păcate nu găsesc întru mine: Că păcat, zice, nu a făcut (Is. 53: 9).” Moartea celor ce au făcut păcate este pedeapsă, nu şi a celor fără de păcate. Ori se poate înţelege şi într-alt fel: Hristos Se îmbracă aici cu faţa firii omeneşti, ca una ce este înrudită [de-o fire] cu toată firea omenească, zicând ca din partea ei: „Pentru ce, pe Mine - pe tot omul [3]*, M-ai părăsit, o Dumnezeul Meu, ca să mor?” [4] Apoi zice şi pricina părăsirii, anume că osândirile cele pentru păcatele mele sunt departe de mântuire. Drept aceea, prin urmare, şi Eu sunt depărtat de mântuirea aceasta, pentru că, dacă aş fi fost aproape de mântuire, negreşit Mă izbăveam de moarte”.

marți, 13 ianuarie 2015

Psalmul 20 - în tâlcuirea Sf.Părinți



Întru sfârşit. Psalm al lui David.
Și acest psalm se suprascrie întru sfârşit fie pentru că cuprinde proorocie, fie pentru că s-a potrivit şi s-a împlinit în anii împăratului Iezechia. Ceea ce vreau să zic e aceea că, după ce Iezechia a devenit neputincios, îmbolnăvindu-se de moarte, şi după ce i s-au adăugat cincisprezece ani de viaţă, precum se povesteşte în Cartea a IV-a a Împăraţilor, la cap. 20, văzând prietenii săi această preaslăvită minune*, au mulţumit lui Dumnezeu pentru sănătatea împăratului. Deci psalmul acesta închipuieşte [formează] glasurile de mulţumire către Dumnezeu ale acestor prieteni, pentru aceasta şi zice: Viaţă a cerut de la Tine şi i-ai dat lui... Sau chiar David, cunoscând mai dinainte sănătatea împăratului, a glăsuit pentru dânsul psalmul acesta. [1]

1.      Doamne, întru puterea Ta se va veseli împăratul,

„Întru puterea Ta, zice, Doamne, cea ajutătoare şi nebiruită, se va veseli credinciosul împărat, iar aceasta o credem din facerile de bine de mai-nainte, pe care i le-ai făcut lui.”[2]
şi de mântuirea Ta se va bucura foarte.

„Împăratul, zice, se va bucura, Doamne, de bucuria şi sănătatea pe care i-ai dat-o”.
2.      După pofta inimii lui i-ai dat lui,

„După pofta inimii lui Iezechia, zice, adică biruinţa asupra vrăjmaşilor lui, ori adăugirea [la anii] vieţii, ori simplu, fiecare facere dreaptă a lui.”[3]
şi de voia buzelor lui nu l-ai lipsit pe dânsul;

Ceea ce a zis mai sus zice şi aici, îndoind cuvintele pentru îndulcirea mulţumirii celei către Dumnezeu, pentru că este firesc ca cineva care pofteşte ceva cu inima, acel lucru pe care-l doreşte să-l ceară de multe ori cu buzele şi să vorbească despre el, însă prin poftă înţelegem cererea.
Diapsalma.


3.      Că l-ai întâmpinat pe el cu binecuvântările bunătăţii;

„Deoarece, zice, Doamne, l-ai întâmpinat pe împăratul mai-nainte de a cere el de la Tine împărăţia, încă şi de multe ori i-ai făcut bine...” Căci prin bunele cuvântări de bunătate vom înţelege aici facerile de bine care din bunătatea lui Dumnezeu se făceau lui Iezechia.

luni, 12 ianuarie 2015

Psalmul 19 - în tâlcuirea Sf.Părinți



PSALMUL 19
Întru sfârşit. Psalm al lui David.
 Și acest psalm se suprascrie întru sfârşit, căci, după Teodorit, prooroceşte lucruri din viitor care au luat sfârşit în vremea împăratului Iezechia, deoarece Sanherib, împăratul asirienilor, împreună cu Rabşache, căpetenia sa, a dat de veste despre cuvintele cele hulitoare care se cuprind în Cartea a III-a a împăraţilor. Mâhnindu-se de aceasta, Iezechia a alergat la dumnezeiasca biserică, arătându-i lui Dumnezeu cuvintele cele hulitoare, rugându-L să facă izbândire, iar prietenii lui Iezechia, împreună cu care era Proorocul Isaia, văzând întristarea şi zdrobirea inimii împăratului, au strigat cu glas tare [reuşind să redea] aproape toată puterea şi înţelesurile cuvintelor psalmului acestuia, rugând pe Dumnezeu ca să primească rugăciunea împăratului. Şi vezi, o cititorule, cum darul dumnezeiesc
a arătat lui David nu numai lucrurile care urmau a se face după mulţi ani, ci şi acele cuvinte pe care urmau să le zică atunci prietenii lui Iezechia  [1].


1.      Auză-te Domnul în ziua necazului,
Atunci când Iezechia a trimis la Isaia şi pe prietenii lui, i-a zis acestuia cuvinte asemănătoare:  Această zi este de necaz şi de întristare (IV Împăraţi 19: 3).
scutească-te numele Dumnezeului lui Iacov.
„Numele lui Dumnezeu, zice, Cel ocărât şi defăimat de asirieni, Acela să-ţi ajute, o, împărate.” Însă a pomenit de Iacov, fiindcă acela a căzut în mari ispite şi groaze, dar de toate s-a izbăvit cu ajutorul lui Dumnezeu.
2.      Trimită ţie ajutor dintru cel sfânt,
Sfânt numeau iudeii templul (adică biserica) întru care credeau că locuieşte Dumnezeu. Deci zice că: „Din templu, întru care ai năzuit [ţi-ai căutat refugiu], o, împărate, îţi va trimite Ţie Dumnezeu [ajutor]”.
şi din Sion sprijinească-te pe tine.
Muntele Sion al Ierusalimului era afierosit lui Dumnezeu. „Deci, zic ei, Dumnezeu, Cel ce locuieşte în Sion, să pornească să-ţi ajute ţie, împărate”.

Psalmul 18 - în tâlcuirea Sf.Părinți



Întru sfârşit. Psalm al lui David.
Și psalmul acesta se suprascrie întru sfârşit, deoarece David l-a alcătuit atunci când a ajuns bătrân şi privea la sfârşitul vieţii; ori se zice întru sfârşit pentru că prooroceşte despre lucrul care s-a făcut la sfârşitul veacurilor. (...) Căci astupă gurile celor bârfitori, care propovăduiesc ateismul care va urma*, după Atanasie, adică [cei care zic] că nu Dumnezeu a făcut toate, ci lucrurile s-au făcut de la sine [1].

1.    Cerurile spun [povestesc] slava lui Dumnezeu,
„Nu însufleţitele ceruri, folosindu-se de înfăţişarea şi privirea lor cea frumoasă ca de un glas, totdeauna propovăduiesc tuturor mărimea şi slava lui Dumnezeu, Care le-a făcut, că a zis Solomon că: Din mărimea şi frumuseţea făpturilor, după socoteala* se cunoaşte lucrătorul lor (Cartea Înţ. lui Sol. 13: 5). Iar cel ce vede mărimea cerului cea atât de întinsă, chipul, frumuseţea, aşezarea şi celelalte însuşi fireşti ale lui, crede în puterea ziditoare a lui Dumnezeu, având dascăl numai privirea cerului [2]. Iar ceruri numeşte întâiul cer, care este mai înalt decât tăria, însă în loc de singular a folosit numărul plural, după obiceiul limbii evreieşti, precum zic Hrisostom şi Teodorit, care foloseşte fie pluralul, fie singularul, zicând „cer”, căci deşi întâiul cer este nevăzut de noi, din vederea tăriei deducem* şi existenţa acestuia [3]. Ori prin numele cerurilor se referă numai la tărie, fiindcă numai aceasta poate fi văzută. Drept aceea, stihul următor este tălmăcitor al celui dinaintea lui [4].

şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria.
„Dacă, precum am zis, acest al doilea stih este tălmăcitor celui dintâi, de mai sus, urmează că ceea ce mai sus a numit ceruri aici este numit tărie, iar ceea ce a zis mai sus: cerurile spun [povestesc] , tot aceasta o zice şi aici: vesteşte tăria, iar ceea ce s-a zis mai sus: slavă, pe aceasta o zice şi aici: facerea mâinilor. Şi pentru ca să zic mai pe scurt, David vrea să zică că chiar şi numai vederea cerului este destul de învăţătoare [pentru a fi învăţaţi] despre mărimea lucrării lui Dumnezeu, Care a facut-o, căci această mare lucrare a lui Dumnezeu a numit-o slavă şi facerea mâinilor.

2.    Ziua zilei spune cuvânt,
De s-ar fi zidit lumea [de la sine], sau de s-ar mişca singură, cu siguranţă că zilele şi nopţile nu ar fi păzit hotarele [limitele] lor, dar, fiindcă Dumnezeu este atât de pro-socotitor [prevăzător] (înainte-purtător de grijă) al tuturor, din multa bună-rânduială a zidirii se vede că ziua cea dintâi spune întotdeauna despre cea de-a doua, iar a doua pe a treia, şi de aici înainte una pe alta, în virtutea hotarului şi rânduielii, Dumnezeu rânduind fiecăreia din ele cele de trebuinţă. Într-un fel, ziua cea dintâi izbucneşte [anunţă], adică vesteşte celeilalte graiul [cuvântul], adică porunca lui Dumnezeu despre aceasta [despre rânduiala şi intenţiile Lui].
şi noaptea nopţii vesteşte ştiinţă.
Ceea ce a zis mai sus pentru zile, tot aceasta zice aici şi pentru nopţi, deoarece fiecare noapte vesteşte nopţii celeilalte cunoştinţe, adică învăţătura despre hotarul şi rânduiala pe care Dumnezeu a rânduit-o fiecăreia, încât prima să nu se lăcomească şi să o vatăme pe cealaltă, ci printr-o regulă şi un hotar oarecare prin care, uneori, zilele se fac mai mari decât nopţile, iar alteori, nopţile se fac mai mari decât zilele, şi iarăşi, alteori, zilele se fac întocmai cu nopţile, şi iarăşi nopţile deopotrivă cu zilele, ca să păzească între ele dreptate şi bună armonie. Ori, zicând că ziua spune cuvânt şi noaptea vesteşte ştiinţă, vrea să vădească pronia lui Dumnezeu asupra făpturii, căci rânduiala este învăţător al proniei, adică învaţă că există pronie. Însă zicerea se înţelege şi într-alt chip, ziua este Tatăl, ziua este şi Fiul, pentru strălucirea Dumnezeirii, iar prin aceea că ziua zilei spune cuvânt se arată că Tatăl a grăit Fiului, căci zice Domnul: Eu n-am vorbit de la Mine, ci Tatăl care M-a trimis, Acesta Mi-a dat poruncă ce să spun şi ce să vorbesc (In. 12: 49), şi iarăşi noapte este Hristos după omenire, cumpănind* cu Dumnezeirea, Care vesteşte oamenilor cunoştinţa de Dumnezeu[5].

Psalmul 17 - în tâlcuirea Sf.Părinți


Întru sfârşit, slugii Domnului, lui David, care a grăit Domnului
cuvintele cântării acesteia în ziua în care l-a izbăvit pe el Domnul
din mâna tuturor vrăjmaşilor lui şi din mâna lui Saul, şi a zis:
[1] 

        Acest psalm se suprascrie întru sfârşit fie pentru că cuprinde proorocii care s-au împlinit la sfârşitul veacurilor, căci vorbeşte ca din partea Hristos şi despre chemarea neamurilor, fie pentru că David a afierosit acest psalm lui Dumnezeu, atunci când s-a pus şi sfârşitul, şi pieirea vrăjmaşilor săi, mulţumind prin el lui Dumnezeu pentru facerile de bine pe care le-a dobândit de la Dumnezeu, fie pentru că David a scris acest psalm la sfârşitul vieţii sale. Şi se suprascrie slugii Domnului, lui David, şi nu împăratului sau Proorocului, deoarece aceste numiri sunt dăruiri [harisme] de la Dumnezeu. Iar cel ce voieşte să se facă slugă a lui Dumnezeu o poate face prin buna-cunoştinţă, ca un rob credincios, ori prin buna plăcere, ca un fiu iubit al lui Dumnezeu. Iar David a dobândit ambele înţelegeri[2]* de slugă, fiindcă a fost şi slugă şi fiu al lui Dumnezeu, statut de fiu al lui Dumnezeu care i-a pricinuit mare laudă, pentru că l-a dobândit cu iubire de osteneală şi cu truda lui. Şi a zis cântării şi nu psalmului, deoarece nu numai cu gura a cântat-o lui Dumnezeu, ci şi cu organul muzical al psaltirii, căci atunci îmbătrânise şi ajunsese la sfârşitul vieţii sale, după Teodorit şi Eusebie, precum se scrie despre această cântare în Cartea a Il-a a împăraţilor, cap. 23: 1. Însă noi, prin analogie, zicem acestei cântări psalm. Iar prin în ziua a zis vremea când l-a izbăvit Domnul din mâna tuturor vrăjmaşilor săi, adică în ziua când s-a văzut slobozit de toţi vrăjmaşii de până atunci, atât cei de alt neam, cât şi cei de o seminţie şi de un neam cu sine; osebind însă pe Saul de ceilalţi vrăjmaşi, l-a pus mai la urmă, sau pentru că era un luptător şi vrăjmaş mai înverşunat al său, sau pentru că s-a sfiit
a-l număra împreună cu ceilalţi vrăjmaşi, ca pe un împărat ce era şi ca pe unul ce s-a făcut oarecând făcător de bine al său, şi ca pe un socru al său.[3]
1.      Iubi-Te-voi, Doamne, vârtutea mea.
„Deoarece, zice, am dobândit de la Tine, Doamne, multe şi mari bunătăţi, şi pentru că nu-Ţi pot răsplăti în vreun fel pentru acesta: Că cei voi răsplăti Domnului pentru câte mi-a da mie (Ps. 115: 3), pentru aceasta, ceea ce pot face, aceea şi fac, şi ce înseamnă aceasta? Să Te iubesc, Doamne, nu precum te iubeam mai înainte, ci acum cu mult mai vârtos Te voi iubi, fiindcă această iubire a mea către Tine este cea dintâi dintre toate poruncile: Şi să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din toată puterea ta (Deut. 6: 5). Vârtute a numit David pe Domnul Dumnezeu, pentru că a întărit şi a împuternicit* slăbiciunea lui întru a birui pe vrăjmaşii cei atât de mulţi şi puternici.”
Domnul este întărirea mea, şi scăparea mea, şi izbăvitorul meu.
David numeşte întărire pe Dumnezeu, pentru că l-a întărit şi l-a făcut neclătit întru loviturile războaielor şi ale ispitelor celor de toate zilele, iar scăpare, pentru că l-a primit pe el când alerga sub acoperământul Lui, şi l-a păzit cu dumnezeiescul Său ajutor, iar izbăvitor, pentru că l-a izbăvit şi l-a scăpat de la cei ce nădăjduiau să-l închidă şi să-l robească[4].

marți, 6 ianuarie 2015

SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR Cuvânt despre prorocii mincinoşi dăscălii mincinoşi şi lipsiţii de Dumnezeu eretici şi despre semnele sfârşitului veacului acestuia



(A fost rostit pe când urma să iasă din trup)
(PG 59, 553-568)
1. Dureros este cuvântul - fiindcă e şi ultimul, după cum mi s-a arătat -, însă şi plin de multă bucurie. Dure­ros, pentru că nu voi mai grăi către voi; plin de multă bu­curie, pentru că îmi stă de faţă vremea să mă dezleg şi să fiu împreună cu Hristos; şi, după cum a zis Domnul, „nu voi mai grăi cu voi” (In. 14, 30).
Dar acum voi grăi încă întru durerea inimii despre prorocii mincinoşi şi despre dascălii mincinoşi, şi despre lipsiţii de Dumnezeu eretici, despre care Apostolul a zis: „Oamenii răi şi amăgitori vor înainta spre mai rău, înşe­lând şi fiind înşelaţi” (II Tim. 3, 13). Despre aceştia ade­seori v-am pomenit. Căci multe cuvântări am făcut, cu harul lui Hristos, după cum şi ştiţi, iubitorilor de Dumne­zeu. Şi aproape în fiecare cuvântare am pomenit despre aceştia, dacă vă amintiţi numai cele spuse ieri. Şi ştiu că vă amintiţi, şi mai cu seamă cei iubitori de osteneală şi iu­bitori de Scripturi şi iubitori de Hristos.
Căci iubitorul de Scripturi cu dreptate a fost numit iu­bitor de Hristos, după ceea ce s-a spus de Domnul, că: „Cel ce Mă iubeşte păzeşte cuvintele Mele. Cel ce Mă iu­beşte iubit va fi de Tatăl Meu” {cf. In. 14, 21). „Cel ce Mă iubeşte în Lege va cugeta ziua şi noaptea”, adică în Evan­ghelie şi în celelalte Scripturi (cf. Ps 1, 2). Căci unul ca acesta are necurmată pomenirea lui Dumnezeu în inima lui. Aşteptându-L din ceruri, pururea pândeşte ceasul ve­nirii Lui. Ţinând totdeauna în mâinile sale sfinţitele, cărţi, nu va uita de acele înfricoşate „cărţi” despre care s-a scris: „a şezut pe scaunul de judecată şi cărţile s-au des­chis” (Dan. 7, 10). Ia aminte cât câştig este din cercetarea Scripturilor, după cum adesea aţi auzit. Ce înseamnă ceea ce zicem? Că dumnezeiasca Scriptură nimic nu a lăsat deoparte, nimic nu a trecut sub tăcere din cele de folos nouă, ci pretutindeni strigă şi prin proroci, şi prin apos­toli, vestind mai dinainte şi întărind mai dinainte pe fleca­re, după cum o maică iubitoare de fii, iubindu-şi copiii, le mărturiseşte mai dinainte. Şi ne aduce aminte de cele tre­cute şi de cele de faţă şi de cele viitoare, nimic trecând cu vederea, precum s-a spus mai înainte, din cele folositoare nouă. Şi acest lucru nu îl grăieşte în ascuns, nici cu glas mic, ci în tot locul strigă cu osteneală şi putere şi prin Le­ge, şi prin proroci, şi prin apostoli, şi prin însuşi Stăpânul. Căci prin Isaia prorocul zice: „Strigă cu tărie şi nu cruţa, ca o trâmbiţă înalţă glasul tău” (îs. 58, 1). Şi iarăşi zice: „Pe munte înalt suie-te, cel ce binevesteşti Sionului” (Is. 40, 9); şi în continuare zice: „Înălţaţi-vă, nu vă temeţi” (Is. 40, 9). Şi iarăşi David zice: „Ostenit-am strigând,amorţit-a gâtlejul meu” (Ps. 68, 3). Iar Ioan, cuvântătorul de Dumnezeu, zice în soborniceasca Epistolă: „Luaţi aminte la voi înşivă” (II In. 8). Iar Pavel ce [zice]? „Luaţi aminte cum umblaţi” (Ef. 5, 15). Iar Domnul [zice]: „Eu pe faţă am grăit lumii şi pe ascuns nimic nu am grăit” (In. 18, 20). Şi în altă parte zice Evanghelistul despre El că „a stat şi a strigat, zicând: Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea” (In. 7, 37). Vezi câtă luptă, câtă sârguinţă, cum strigă pe faţă şi nimeni nu pricepe? Şi iarăşi fericitul Pavel zice: „Luaţi aminte la câini, luaţi aminte la lucrăto­rii cei răi. Luaţi aminte la tăierea împrejur. Luaţi aminte cum umblaţi, că zilele rele sunt” (Flp. 3, 2; Ef. 5, 15-16). Şi Ioan [zice]: „Luaţi aminte la voi înşivă ca să nu pier­deţi ce aţi lucrat, că mulţi înşelători au ieşit în lume” (II In. 7-8). Şi multe sunt cele asemănătoare în dumnezeieştile Scripturi ale Vechiului şi Noului Legământ, care strigă şi ne trezesc din lâncezeala noastră. Iar noi facem dimpo­trivă, precum a zis Isaia prorocul, că „cu urechile lor greu au auzit şi au închis ochii lor” (Is. 6, 10).

sâmbătă, 3 ianuarie 2015

Psalmul 16 - în tâlcuirea Sf.Părinți



PSALMUL 16

O rugăciune a lui David.


   Când Saul prigonea pe Proorocul David, necăjindu-se în multe chipuri, atunci David a scris acest psalm, chemând în ajutor pe Dumnezeu. Însă acest psalm se potriveşte şi fiecărui creştin care este vrăjmăşit de văzuţii şi nevăzuţii vrăjmaşi 97.

1. Auzi, Doamne, dreptatea mea,

   „Ascultă, Doamne, zice, aşezarea [dispoziţia] cea iubitoare de dreptate a inimii mele, care prin fapte, ca şi cu limba, strigă gânditor [cu mintea], fiindcă eu de multe ori având în mână pe Saul, vrăjmaşul meu, şi putând a-l omorî, mi-a fost jale, ca pentru unul care de Tine a fost uns împărat, şi nici măcar cu un cuvinţel n-am cutezat a-l ocărî, fiindcă Saul era cap şi împărat peste tot poporul, pentru aceasta, cu dreptate se cuvenea a fi păzit nevătămat de orice rău.” Ori David numeşte aici prin dreptate nevinovăţia sa, cu care dezvinovăţea că este nevinovat, precum a arătat aceasta mai în urmă. Deci de vom înţelege dreptatea astfel, nu va reieşi că David se mândreşte aici, cerându-i Domnului să asculte dreptatea sa, ci se arată numai că îl roagă cu drept cuvânt pe Dumnezeu [să vină] spre ajutorul său 98.

ia aminte cererea mea,
   Prin cerere trebuie să înţelegem aici chipul [felul] rugăciunii lui David, care era plin de jale, întristare, mâhnire, de zdrobire şi smerenie, putând să îmblânzească pe Sfântul Dumnezeu chiar şi numai cu privirea.

ascultă rugăciunea mea nu din buze viclene.

   Această zicere este după o formă inversată, care se poate îndrepta astfel: „Pe cea nu din viclene buze rugăciune a mea”, ori se poate înţelege [reda] şi în formă lipsitoare [eliptică]: „Ascultă rugăciunea mea, care se face nu din buze viclene”, sau: „Care înaintea Ta se aduce, pentru că buzele mele, zice, sunt curate de minciună, şi nu ştiu să fi grăit cândva lui Saul cuvinte viclene şi vrăjmăşitoare, ci mărturisind că întru adevăr îl iubesc; deşi el şi-a călcat tocmelile şi făgăduinţele pe care mi le-a făcut, eu am păzit curată mărturisirea aceasta a dragostei”. Pentru a lua ajutor de la Dumnezeu şi a-L pomi [îndemna] spre izbăvire, David propune aici trei lucruri: dreptatea sa, chipul cererii sale de jale şi rugăciunea sa din buze neviclene.

vineri, 2 ianuarie 2015

Psalmul 15 - în tâlcuirea Sf.Părinți




PSALMUL 15

Inscripţia lui David *

    Stălpii, icoanele şi statuile, după dumnezeiescul Hrisostom şi după Origen, s-au obişnuit a se face în cinstea biruitorilor, pentru neştearsa slavă a numelui lor, fiindcă acestea propovăduiesc bărbăţia şi vitejia acelora. De aceea, în loc de stâlpi (adică de monumente) şi de statui, psalmul acesta s-a afierosit biruitorului Hristos, care a biruit cu suliţa Crucii moartea şi pe Diavol, care avea stăpânirea morţii. Că de vreme ce Domnul a fost fără de păcat, pentru aceasta nici sufletul nu l-a putut lăsa în iad*, ci mai vârtos l-a prădat, nici trupul Său n-a văzut stricăciunea, pentru că a treia zi S-a sculat din mormânt. Drept aceea, Apostolul şi corifeul Petru a pomenit despre aceasta în cartea Faptelor, potrivind psalmul acesta la Hristos şi zicând: Bărbaţi fraţi (...) Prooroc fiind David, şi mai înainte văzând, despre învierea lui Hristos a zis că nu s-a lăsat sufletul Său în iad, nici trupul Lui n-a văzut stricăciune (Fapte 2: 29-31). Deci Iisus Hristos a ridicat monumentul acesta şi psalmul pentru vitejiile şi isprăvile Sale, prin limba Proorocului David, pe care Duhul Cel Sfânt l-a insuflat şi l-a pornit spre aceasta. [Deci] psalmul pomeneşte de sfârşitul biruinţei Domnului, şi de cele ce s-au făcut mai-nainte de sfârşitul Lui.

1. Păzeşte-Mă, Doamne, că spre Tine am nădăjduit.

   Cuvintele acestui psalm s-au zis cu omenească cuviinţă ca din partea Domnului, întrucât nu ca Dumnezeu, ci ca om S-a luptat împotriva Diavolului şi l-a biruit, ca să ne înveţe pe noi că el [Diavolul] este lesne biruit de oamenii treji şi cu luare aminte. Însă psalmul pomeneşte şi chipurile prin care diavolul a fost înfrânt de Domnul, ca să ne lase nouă pildă* de urmat. Deci Domnul se roagă ca om lui Dumnezeu 78, căci în Evanghelie se zice despre Domnul că se ruga în felurite chipuri 79. Pentru ca să fie păzit de toată vrăjmăşia arătată şi ascunsă, Domnul Se roagă astfel, zicând: „Păzeşte-Mă Tu, căci numai spre Tine am nădăjduit, fără să cutez a căuta [vreo nădejde] în altă parte, fiindcă ştiu că mântuieşti pe cei care nădăjduiesc spre Tine”.

2. Zis-am Domnului: Domnul Meu eşti Tu,
   „Eu, zice, am zis Tatălui, Domnului tuturor, că Tu eşti şi Domn al Meu, nu atât după Dumnezeire, cât după aceea că sunt om, şi pentru aceasta păzeşte-Mă de toată împotrivirea; căci Domnul, ca om, avea trebuinţă să fie păzit de Dumnezeu, de aceea zice despre faţa Sa şi altundeva aşa: Supune-te Domnului şi roagă-L pe El (Ps. 36: 7).

Psalmul 14 - în tâlcuirea Sf.Părinți



PSALMUL 14

Întru sfârşit. Psalm al lui David 67



1. Doamne, cine va locui* în locaşul Tău? Sau cine va locui în muntele cel sfânt al Tău?


   Marele Vasile zice că iudeul, atunci când aude de locaş al lui Dumnezeu sau de munte sfânt, înţelege îndată că e vorba de biserica din Ierusalim, şi de muntele Sionului care este aproape de Ierusalim. Însă mai ştie că atunci când David zicea acestea, biserica nu era încă zidită, nici muntele Sionului nu era sfinţit şi afierosit lui Dumnezeu, deoarece biserica s-a făcut numai după ce a murit David, când a fost şi muntele afierosit lui Dumnezeu. De aceea, graiurile acestui psalm trebuie să le înţelegem anagogic. David formulează cuvântul de aici în chip întrebător, întrebând: „Cine va face aceea şi aceea, Doamne? Cine se va sălăşlui în locaşul Tău?”. Căci sălăşluirea este locuirea vremelnică pe care o face cineva în loc străin 68. Iar umbrire [acoperire] a sufletului este trupul în care acesta se umbreşte şi locuieşte, după Marele Vasile şi Eusebie. Întreabă dar Proorocul ca să afle: „Cine este omul cel desăvârşit care ar socoti viaţa în trup ca o înstrăinare vremelnică? Şi care fi acela care să-şi folosească trupul său ca pe un străin, prea puţin îngrijindu-se de dânsul?” David a adăugat şi pronumele Tău, pentru ca să arate că trupul este lucrul şi făptura lui Dumnezeu-Cuvântul, care a fost făcut de El pentru a fi locuinţă a sufletului[*] [†]. Ori a pomenit de pronumele Tău pentru ca să arate că şi însuşi Dumnezeu-Cuvântul va locui cândva în trup, atunci când se va face om. Sau cine se va sălăşlui [locui] în muntele cel sfânt al Tău? Sălăşluirea de aici este înţeleasă ca adevărata odihnire pe care o face cineva după o mare călătorie; iar munte sfânt este locul cel ceresc care se află mai presus de cele smerite şi lumeşti, după cum şi muntele este mai presus de şes şi râpe. Căci zice şi Apostolul: ...v-aţi apropiat de muntele Sion şi de cetatea Dumnezeului celui viu, de Ierusalimul cel ceresc (Evr. 12: 22). Deci zice: „Ce om este acela care, fugind de viaţa aceasta, se va sălăşlui în locaşurile cele cereşti şi veşnice?”69

2. Cel ce umblă fără prihană şi lucrează dreptatea,

    Acesta este răspunsul la întrebarea de mai sus, adică cum că cel ce va pribegi în cortul trupului şi se va sălăşlui în muntele cel ceresc, acela care are bunătăţile (sau virtuţile) şi vrea să le spună şi care, prin urmare, zugrăveşte pe cel îmbunătăţit, care va locui în cer, şi zice că: „Acela este care va petrece în lume neprihănit şi care lucrează dreptatea, căci neprihănit este acela care s-a plinit în vederea duhovnicească (adică în vederea cu mintea [contemplaţia])*, căci mintea se suie la cer prin vederea duhovnicească, iar cel împlinit întru fapta bună este drept, deoarece lucrarea [faptelor bune] este însuşire a faptei. David a folosit aici timpul prezent, atât pentru vederea duhovnicească, cât şi pentru faptă, pentru că cel ce este [atât] văzător [contemplativ], [cât] şi practic [lucrător al faptelor bune], nu trebuie să înceteze din vederea cu mintea dinăuntru, ci totdeauna trebuie să sporească întru ele. Şi de vreme ce fapta bună cea practică este de multe feluri, ea a fost cuprinsă în numele obşteştii dreptăţi*, întrucât dreptatea se potriveşte întru toate virtuţile, căci dreptatea este una cu dreapta lucrare a faptei bune. Vorbind mai întâi despre dreptatea de peste tot [universală], pomeneşte în continuare părţile şi lucrările ei:70

joi, 1 ianuarie 2015

Psalmul 13 - în tâlcuirea Sf.Părinți



PSALMUL 13

Întru sfârşit. Psalm al lui David.

   Și acest psalm făgăduieşte a pune sfârşit celor proorocite de David, însă alţii, precum Vasile, zic că aici se proorocesc cele ce s-au făcut în vremurile împăratului Iezechia şi ale lui Senherib, împăratul asirienilor, care au împresurat Ierusalimul; iar alţii, precum Atanasie, zic că se prooroceşte cele ce s-au făcut în vremea înomenirii lui Hristos. Noi însă vom tâlcui psalmul după ambele socotinţe [judecăţi].

1. Zis-a cel nebun întru inima sa: nu este Dumnezeu.
   „Nebunul Senahedrin, zice, a zis în inima sa că nu este Dumnezeu - Dumnezeul iudeilor, pentru că de ar fi crezut că este Dumnezeu, nu ar fi ajuns la o cugetare păgânească ca aceasta; dar mai ales atunci când auzea în toate zilele câte minuni a făcut Dumnezeu împotriva vrăjmaşilor iudeilor, iar după ce a cugetat întru sine unele ca acestea, atunci prin cuvânt grăitor a hulit pe Dumnezeul lui Israel, trimiţându-l pe Rabşache, căpetenia oştilor sale, ca să împresoare Ierusalimul; despre acestea putem citi la Cartea a IV-a a împăraţilor, la cap. 18 şi 19, şi la Isaia, cap. 36 şi 37 58 .

Stricatu-s-au şi urâţi s-au făcut întru meşteşugirile lor;

   „Cei ce erau, zice, în jurul împăratului Senahedrin s-au stricat, întrucât au căzut din dreapta credinţă şi din buna-cinstire a lui Dumnezeu, şi s-au fâcut urâţi lui Dumnezeu pentru faptele lor necuvioase şi rele, căci aceşti spurcaţi ocărau şi huleau pe Dumnezeu, zicând că este neputincios şi cum că n-ar fi [exista] Dumnezeu.” Mai suflau şi cu îngrozire, zicând că vor pierde poporul lui Israel.* Prin urmare, mândrindu-se cu o astfel de aşezare [dispoziţie], se tăvăleau şi se pângăreau în beţii şi în fapte de ruşine [desfrânări], însă acest stih se poate înţelege şi după o formă inversată*, care se poate [îndrepta] reda aşa: „S-au stricat şi s-au făcut urâţi întru meşteşugiri”59.

nu este cel ce face bunătate, nu este până la unul.

   „Nici unul, zice, dintre oamenii lui Senahedrin nu este bun, ci toţi sunt răi.”