Întru
sfârşit, slugii Domnului, lui David, care a grăit Domnului
cuvintele cântării acesteia în ziua în care l-a izbăvit pe el Domnul
din mâna tuturor vrăjmaşilor lui şi din mâna lui Saul, şi a zis:[1]
cuvintele cântării acesteia în ziua în care l-a izbăvit pe el Domnul
din mâna tuturor vrăjmaşilor lui şi din mâna lui Saul, şi a zis:[1]
Acest psalm se suprascrie întru sfârşit fie pentru că cuprinde proorocii
care s-au împlinit la sfârşitul veacurilor, căci vorbeşte ca din partea Hristos
şi despre chemarea neamurilor, fie pentru că David a afierosit acest psalm lui
Dumnezeu, atunci când s-a pus şi sfârşitul, şi pieirea vrăjmaşilor săi,
mulţumind prin el lui Dumnezeu pentru facerile de bine pe care le-a dobândit de
la Dumnezeu, fie pentru că David a scris acest psalm la sfârşitul vieţii sale.
Şi se suprascrie slugii Domnului, lui David,
şi nu împăratului sau Proorocului, deoarece aceste numiri sunt dăruiri
[harisme] de la Dumnezeu. Iar cel ce voieşte să se facă slugă a lui Dumnezeu o
poate face prin buna-cunoştinţă, ca un rob credincios, ori prin buna plăcere,
ca un fiu iubit al lui Dumnezeu. Iar David a dobândit ambele înţelegeri[2]* de
slugă, fiindcă a fost şi slugă şi fiu al lui Dumnezeu, statut de fiu al lui
Dumnezeu care i-a pricinuit mare laudă, pentru că l-a dobândit cu iubire de
osteneală şi cu truda lui. Şi a zis cântării
şi nu psalmului, deoarece nu numai cu gura a cântat-o lui Dumnezeu, ci şi cu
organul muzical al psaltirii, căci atunci îmbătrânise şi ajunsese la sfârşitul
vieţii sale, după Teodorit şi Eusebie, precum se scrie despre această cântare
în Cartea a Il-a a împăraţilor, cap. 23: 1. Însă noi, prin analogie, zicem
acestei cântări psalm. Iar prin în ziua a
zis vremea când l-a izbăvit Domnul din mâna tuturor vrăjmaşilor săi, adică în
ziua când s-a văzut slobozit de toţi vrăjmaşii de până atunci, atât cei de alt
neam, cât şi cei de o seminţie şi de un neam cu sine; osebind însă pe Saul de
ceilalţi vrăjmaşi, l-a pus mai la urmă, sau
pentru că era un luptător şi vrăjmaş mai înverşunat al său, sau pentru că s-a
sfiit
a-l număra împreună cu ceilalţi vrăjmaşi, ca pe un
împărat ce era şi ca pe unul ce s-a făcut oarecând făcător de bine al său, şi
ca pe un socru al său.[3]
1.
Iubi-Te-voi, Doamne, vârtutea mea.
„Deoarece, zice, am
dobândit de la Tine, Doamne, multe şi mari bunătăţi, şi pentru că nu-Ţi pot
răsplăti în vreun fel pentru acesta: Că cei voi
răsplăti Domnului pentru câte mi-a da mie (Ps. 115: 3), pentru aceasta,
ceea ce pot face, aceea şi fac, şi ce înseamnă aceasta? Să Te iubesc, Doamne,
nu precum te iubeam mai înainte, ci acum cu mult mai vârtos Te voi iubi,
fiindcă această iubire a mea către Tine este cea dintâi dintre toate poruncile:
Şi să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, din toată
inima ta, din tot sufletul tău şi din toată puterea ta (Deut. 6: 5). Vârtute a numit David pe Domnul Dumnezeu, pentru
că a întărit şi a împuternicit* slăbiciunea lui întru a birui pe vrăjmaşii
cei atât de mulţi şi puternici.”
Domnul este întărirea mea, şi scăparea mea, şi
izbăvitorul meu.
David numeşte întărire pe Dumnezeu, pentru că l-a întărit şi l-a
făcut neclătit întru loviturile războaielor şi ale ispitelor celor de toate
zilele, iar scăpare, pentru că l-a primit pe
el când alerga sub acoperământul Lui, şi l-a păzit cu dumnezeiescul Său ajutor,
iar izbăvitor, pentru că l-a izbăvit şi l-a
scăpat de la cei ce nădăjduiau să-l închidă şi să-l robească[4].
2.
Domnul este ajutorul meu şi voi nădăjdui spre
Dânsul.
„Dumnezeul meu, zice, numai El S-a arătat
întotdeauna ajutor al meu, pentru aceasta numai întru Dânsul voi nădăjdui, fără
a mă micşora cu sufletul *, ori a mă teme de vreo ispită care va veni, şi
fără a mă deznădăjdui de mântuire.”
3.
Apărătorul meu şi cornul* mântuirii mele, şi
sprijinitorul meu.
„La războaie, zice,
primind în loc de pavăză, singur [doar] acoperământul lui Dumnezeu, nu voi fi
lovit de vrăjmaşi, căci cele ce apără pe oarecari obişnuiesc a pune înainte
acelora paveze şi apărători [scuturi], ca să oprească de la ei loviturile de la
vrăjmaşi. Iar corn de mântuire l-a numit pe
Dumnezeu, ca pe un izbăvitor şi mântuitor; căci şi dobitoacele cele cornute
folosesc coarnele atunci când se luptă, lovesc şi izbândesc asupra vrăjmaşilor.
Căci de vreme ce unele sunt armele înainte-păzitoare [de apărare] şi altele
cele ostăşitoare [de atac], pentru aceasta şi David zice aici că Dumnezeu este
şi armă înainte-păzitoare şi armă ofensatoare [de ofensivă]. Căci în mulţimea
de lovituri, El este Cel ce izbăveşte pe robii Săi şi, totodată, Se oşteşte şi
nimiceşte pe vrăjmaşii lor. Iar sprijinitor
îl numeşte pentru că sprijineşte şi mângâie pe aceia care cad în întristări,
şi-i ridică din necazurile ce le pătimesc[5].
4.
Lăudând, voi chema pe Domnul, şi de vrăjmaşii
mei mă voi mântui.
După ce David a arătat mai
sus pe Dumnezeu cu deosebite numiri de ajutorări - fiindcă Dumnezeu în multe
feluri i-a ajutat şi cu deosebite chipuri, de aceea - acum zice: „Că eu nu m-am
făcut izvod de atâtea, şi de aceste feluri de numiri Domnului, ca şi când n-aş
mai avea trebuinţă de ajutorul Lui. Ba! Ci cu numirile acestea îl laud şi îl
măresc, pentru ca să arăt voinţă bine mulţumitoare pentru facerile de bine cu
care m-a miluit. Pentru aceasta, îl voi chema pe Domnul în toată viaţa mea, căci pentru aceasta a zis mai sus
că voi nădăjdui spre Dânsul (v. 2), iar aici
că mă voi mântui de vrăjmaşii mei. Căci deşi
m-am izbăvit de vrăjmaşii mei de până acum, e cu putinţă - de se va întinde şi
viaţa mea mulţi ani - să se scoale şi mulţi alţii asupră-mi”. Acestea
zicându-le Proorocul împărat, întoarce acum cuvântul şi numără atât osebitele
primejdii ce le-a suferit, cât şi feluritele ajutorări pe care le-a câştigat de
la Dumnezeu, însă la povestirea acestora întrebuinţează tropi *, metafore şi
asemănări, spre mai multă înţelegere a lucrărilor[6]
[7] [8] [9].
5.
Cuprinsu-m-au durerile morţii[10]
Femeile ce poartă în
pântece au parte de chinuri, căci fireştii pori ai părţilor celor născătoare se
înghesuie şi se strâmtorează; iar la bărbaţi, prin chinuri înţelegem durerile
ce se fac din necazuri; iar la femei, chinurile şi durerile se pot numi chinuri
şi dureri de viaţă, pentru că ele aduc pe prunc la lumina vieţii, şi iarăşi, la
bărbaţi, dimpotrivă, chinurile şi durerile se numesc de moarte, pentru că aduc
pe cei ce le au în întunericul morţii. Dar Proorocul îndrăzneşte să zică că:
„Eu din toate părţile m-am cuprins de chinuri şi de dureri”. Pentru aceasta, cu
numele chinurilor şi a durerilor, a vrut să arate iuţimea acestora.
şi râurile fărădelegii
m-au tulburat.
Râuri de fărădelegi numeşte David războaiele cele
vremelnice şi de năprasnă şi tari ale neamurilor nelegiuite, căci astfel sunt
şi râurile, care curg în repejune şi de năprasnă în vreme de furtună şi ploaie
multă, căci cei de alt neam vicleneau împotriva lui David, pizmuindu-l şi
căutând să-l omoare. Însă nu fără potriveală a zis că m-au tulburat, că precum râurile în vremea
puhoiului tulbură şi răscolesc orice le stă înainte, cu un chip asemănător şi
David pătimea în gândurile sale tulburare şi nedumerire, din pricina
năprasnicelor atacuri ale celor de alt neam.
6.
Chinurile iadului m-au înconjurat,
Zicerea acesta este
asemenea cu cea de mai sus, adică cu: M-au cuprins
durerile morţii. Cuprinderea şi înconjurarea înseamnă unul şi acelaşi
lucru; iadul şi moartea sunt şi ele unite între ele, căci iadul este un loc
neplăcut, adică întunecat, rânduit sub pământ sufletelor celor ce au murit,
precum a zis Marele Vasile la Psalmul 15: 10 (vezi sub-însemnarea de acolo): Nu vei lăsa sufletul meu în iad. Deci, deoarece
sunt şi chinuri, adică dureri de naştere şi de viaţă la femei, precum s-a zis
mai înainte, pentru aceasta zice aici David că l-au înconjurat chinurile, căci
acestea nasc moartea spre slujirea iadului, moartea despărţind sufletul de
trup, iar iadul ia sufletul la sine. Ori poate a zis chinurile iadului în loc de durerile ce duc la iad
sau spre slujitorii* iadului.
întâmpinatu-m-au cursele*
morţii.
„M-au întâmpinat,
zice, străjile şi pândirile [comploturile] care pricinuiesc moarte, căci ceea
ce înseamnă pentru vânători cursele, aceea este la vrăjmaşi şi la luptători
străjile şi pândirile; căci precum vânătorii prind în curse dobitoacele cele cu
patru picioare şi păsările, tot aşa şi luptătorii vrăjmaşi prind pe oameni cu
pândirile.”
7.
Şi când mă necăjeam, am chemat pe Domnul,
„Când mă strâmtoram, zice,
de necazuri, atunci chemam pe Domnul spre ajutorul meu.”
şi către Dumnezeul meu am strigat
„Am înălţat, zice, glasul inimii mele cel
gânditor [înţelegător] către Dumnezeu, fiind silit de multă nevoie.”
8.
Auzit-a glasul meu din Biserica* cea sfântă a
Lui;
Prin Biserică
trebuie să înţelegem cerul, precum am tălmăcit mai înainte, sau cortul
mărturiei, deoarece locaşul cel mare (adică Biserica) din Ierusalim nu era
zidit în vremea lui David, fiind zidit mai târziu de Solomon; deci: „Auzit-a
Dumnezeu din cer...” nu simţual [prin simţuri], cu urechi trupeşti, ci cu
dumnezeiască cuviinţă. Pentru că noi, oamenii, neputând să înţelegem sau să
spunem puterile şi lucrurile lui Dumnezeu, prin care ţine şi chiverniseşte
lumea, pentru aceasta le arătăm cu închipuirile şi asemănările simţurilor,
adică vederea, auzul şi celelalte. Că prin aceasta luăm oarecare înţelegere şi
cunoştinţă de lucrurile * lui Dumnezeu.
şi strigarea mea înaintea Lui
„Totdeauna, zice, glasul
inimii mele cel mare şi gânditor ajunge înaintea lui Dumnezeu,
fiindcă numai către singur Acesta strig întru nevoile mele.”*
va intra în urechile Lui.
„În vreme cuviincioasă,
zice, mă va auzi Dumnezeu.” Însă aceste cuvinte ale rugăciunii lui David să le
folosim şi noi, creştinii, mulţumind totodată lui Dumnezeu şi povestind
loviturile şi războaiele dracilor. [11]
9.
Şi s-a clătinat şi s-a cutremurat pământul.
Prin
aceste cuvinte, David prooroceşte despre Dumnezeu şi zice cele ce vor să fie ca
fiind întocmai cum s-a făcut în trecut, căci aceasta este o însuşire" a
proorociilor, pentru că în vremea lui David nu a urmat cu lucrul nici o minune
ca aceasta. însă, în loc de s-a clătit şi s-a
cutremurat pământiii, Achilla a zis [tradus prin]: „s-a mişcat şi s-a
clătit pământul”; aici, pământ se numesc
oamenii, cei ce locuiesc pe pământ: atunci când învăţa Hristos, evreii şi
neamurile s-au clătit, adică s-au tulburat de vestea Lui, căci tulburarea se
numeşte şi clătire, iar că s-a cutremurat
arată că s-au înfricoşat de minunile pe care le făcea, căci această frică se
numeşte cutremur. Iar oamenii ce locuiau atunci pe pământ s-au pornit [mişcat]
şi într-alt chip de vestea lui Hristos: unii alergau ca să-L vadă şi să-L audă,
clătinându-se de tulburare în cugetările şi socotinţele lor, numai că, unii,
zicând într-un fel, alţii ziceau altminteri ** .
şi temeliile munţilor s-au tulburat şi s-au
clătinat, că s-a mâniat pe ele Dumnezeu.
„Munţi, zice, să-i înţelegi pe draci, pentru
mândria şi fudulia lor, iar temelii, cugetările
cele adânci ale dracilor.” Că văzând dracii că nebiruită este puterea lui
Hristos, se tulburau în gânduri, nedumerindu-se [şi zicând]: Cine este Acesta?* Astfel tulburându-se
cugetările lor, dar s-au şi clătinat, căzând din puterea ce o aveau mai
înainte, iar aceasta o au pătimit, pentru că Dumnezeu s-a mâniat pe ei, căci
mult îi tiranizaseră pe sărmanii oameni. Zicerile acestea se pot înţelege şi
pentru minunile ce s-au făcut în vremea patimilor Domnului, când s-a cutremurat
pământul şi pietrele s-au despicat, pentru că s-a mâniat Dumnezeu pe iudei, ca
pe unii care au răstignit pe Fiul Său.
10.
Suitu-s-a fum întru mânia Lui,
„Când S-a mâniat,
zice, Ziditorul oamenilor, vrând să nimicească făpturile Sale, întâi a ieşit
fum, după dumnezeiescul Chiril, care lucru a fost o mică şi puţină izbândire
asupra dracilor. Fiindcă acest fum al mâniei lui Dumnezeu, pe cei ce cred întru
El, îi slobozea din rătăcirea dracilor, iar pe draci îi izgonea din oamenii
care se îndrăceau, aşa cum fumul este un început al focului. Iar dracii care se
izgoneau strigau aşa: Ce ai Ta cu noi, Iisuse, Fiul
lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti?
(Mt. 8: 29)[12].
şi foc de la faţa Lui se
va aprinde;
Dacă mai-nainte s-a
arătat fum, negreşit după aceasta va urma foc, precum zice aici David, care
este izbândirea cea mai de pe urmă şi nelucrarea completă a diavolului. Iar
focul acesta se va aprinde de la faţa lui Dumnezeu, adică de la Hristos, care
este una din feţele [persoanele] Dumnezeirii Celei în Unime. Ori prin de la faţa Lui se înţelege în loc de „înaintea
Lui”, după cum a zis David într-alt loc: Foc
înaintea Lui va merge, şi va aprinde împrejur pe vrăjmaşii Săi (Ps. 96:
3). Iar prin se va aprinde vrea să zică „va
arde”.
cărbuni s-au aprins de la
Dânsul.
Întrucât
Dumnezeu este foc Care topeşte puterea cea rea a dracilor, pentru aceasta şi
Ucenicii şi Apostolii Lui s-au împărtăşit de această lucrare a lui Dumnezeu:
s-au aprins din dumnezeiescul foc ca cărbunii, arzând puterea diavolului cu focul
credinţei lor. Căci a zis Domnul către ei: Iată,
v-am dat putere să călcaţi peste şerpi şi peste scorpii, şi peste toată puterea
vrăjmaşului...(Lc. 10: 19). Însă a zis şi dumnezeiescul Isidor
Pelusiotul: „Cărbunii s-au aprins de la Dumnezeu, adică sfinţii”, căci,
îndumnezeindu-se prin unirea cu Dânsul, se numesc cărbuni aprinşi.
11.
Şi a plecat cerurile şi S-a pogorât,
Vrând cântătorul de
psalmi să arate ascunderea [tăinuirea] cea necunoscută* a dumnezeieştii
întrupări a Fiului, a zis că a plecat cerurile
până la pământ, pogorându-Se fără sunet, căci, nepricepând toate puterile
îngerilor, S-a sălăşluit El în pântecele Fecioarei[13]
[14]; însă prin acest cuvânt a
închipuit trupeşte dumnezeiasca înomenire, care prin cele următoare se face mai
limpede înţeleasă.
şi negură sub picioarele Lui.
Negură este întunericul, picioarele sunt [indică] umblarea [mersul],
deoarece pricina şi cuvântul [raţiunea] înomenirii sunt ascunse, iar chipul ei
este nepriceput [de neînţeles]. Ori se mai înţelege şi într-alt fel, căci aşa cum
de multe ori prin pământ sunt numiţi oamenii cei pământeşti, ori cei ce
locuiesc pe pământ, tot astfel prin ceruri se înţeleg îngerii cei cereşti, cei
care locuiesc în cer: pe aceştia i-a adus Dumnezeu-Cuvântul când S-a pogorât pe
pământ. Căci în Evanghelii este scris: ...iată, îngerii
au venit către Dânsul şi-i slujeau Lui (Mt. 4: 11). Iar zicând pogorârea
lui Dumnezeu, a zis-o după înţelegerea trupească, fiindcă Dumnezeu nu este
circumscris, căci El umple toate [cu slava Lui], însă în chip negrăit şi neînţeles14.
12.
Şi S-a suit pe heruvimi şi a zburat, zburat-a
peste aripile vânturilor.
Aceste cuvinte proorocesc înălţarea Domnului.
Despre felul în care heruvimii L-au ridicat pe Hristos la înălţare, arată
Iezechiel, care s-a învrednicit a vedea aceasta cu ochii săi cei prooroceşti: Şi şi-au ridicat, zice, heruvimii, aripile lor, ţinând şi
roţile cu ei, şi s-au înălţat de la pământ înaintea mea (...) şi slava Domnului
lui Israel era deasupra lor (Iez. 10: 19). Iezechiel zice aceste cuvinte
despre mântuitoarea înălţare a Domnului, fără [a avea parte de] grăire
împotrivă; dar şi Pavel a numit pe Hristos strălucirea slavei. Şi a zburat
peste aripile heruvimilor, pe care mai jos i-a numit şi vânturi, din pricina
iuţimii şi mişcării lor grăbite. Şi, într-adevăr, Cel ce Se înălţa, şedea pe
heruvimi, care sunt arătaţi de Dumnezeire ca fiind plini de cunoştinţă şi
înţelepciune, iar Apostolilor le-a fost arătat Domnul şezând pe aripile
vânturilor şi ale norului, numind vânturile înaripate, pentru mişcarea lor cea
foarte iute, căci înaripate se numesc şi toate cele ce străbat văzduhul. Drept
aceea, prin urmare, fiindcă vânturile străbat văzduhurile, iar norii sunt
purtaţi de vânturi, pentru aceasta se pot numi şi ei înaripaţi.
13.
Şi Şi-a pus întunericul ascundere a Lui,
Prin întuneric
trebuie să înţelegem ceea ce nu se vede. Zice dar David aici că Cel ce S-a
ascuns nu se vedea, deoarece L-a ascuns nevederea. Căci aceasta [nevederea] a
pus-o împrejurul Lui ca acoperământ, de aceea s-a şi scris: că un nor L-a luat pe El de la ochii lor (Fapte 1:
9). Ori prin întuneric se înţelege trupul,
întru care Se ascundea Dumnezeu, ori prin Şi-a pus
întuneric se înţelege „Şi-a pus neînţelegere” care îl ascundea, nelăsând
pe cineva să înţeleagă Dumnezeirea Sa, din pricina întunecimii* care cuprinde
toate minţile care caută să vadă adâncul cunoştinţei Dumnezeirii Lui[15].
împrejurul Lui cortul Lui;
Prin cort
numeşte aici trupul cel luat de Dumnezeu-Cuvântul, pe care El însuşi l-a numit
locaşul Lui (sau biserică), căci zice: Stricaţi
locaşul acesta (In. 2: 19), numindu-l astfel pentru că într-însul a
locuit, nu ca un circumscris într-însul, ci ca un atotputernic Care locuieşte
într-însul în mod netălmăcit. Însă David a zis aceasta ca să arate că Domnul
S-a înălţat cu trupul şi că nu l-a lepădat, precum în urmă au bârfit oarecari
stricaţi la minte [diferiţi eretici]. Ori prin cort
numeşte slava şi strălucirea neapropiată a Dumnezeirii, pentru că Dumnezeu
locuieşte în lumină neapropiată, după Apostolul (cf. I Tim. 6: 16). Lumină
care, fiind împrejurul firii Dumnezeirii, o ascunde, întorcând [respingând]
ochii şi mintea acelora care vor să o vadă [16].
apă întunecoasă în norii văzduhurilor.
Prin
apă David numeşte aici vestirea cea despre
Hristos, iar norii, proorocirile
Proorocilor, după Hrisostom. Deci ne dă să înţelegem astfel: propovăduirea
pentru [lui] Hristos a fost „întunecată”, iar cea în proorocii cu anevoie de
înţeles, iar acesteia [propovăduirii] îi zice apă
pentru că a răcorit pe cei ce leşinaseră din pricina uscăciunii [din deşertul]
rătăcirii, iar nori pentru că pe Cel ce-L
vestea îl aveau ascuns, iar văzduhuri pentru
curăţia şi agerimea minţii; şi cum că Scriptura îi numeşte de multe ori pe
Prooroci nori, martor este Isaia care,numind casa lui Iacov
vie, pomeneşte şi norii, poruncind să nu
cadă ploaie peste ea: ...şi norilor le voi da
poruncă să nu-şi mai verse ploaia peste ea (Is. 5: 6). Adică „voi
porunci Proorocilor să nu mai proorocească evreilor cele ce vor să fie” .[17]
14.
De strălucirea feţei Lui, norii au trecut,
„Din
strălucirea, zice, a venirii Domnului, care luminează nu numai pe cei ce sunt
aproape, ci şi pe cei ce sunt departe, întunecatele şi neluminatele proorocii
s-au dezlegat, precum atunci când răsare soarele, se dezleagă întunericul
norilor, iar partea cerului pe care ei o ascund se vede limpede.” Ori prin nori trebuie să înţelegem aici întunericul legii
vechi, căci atunci când a strălucit Hristos, atunci s-a dat la o parte
vălul* închipuirilor* şi a ghicitorilor [enigmelor] legii,
cunoscându-se că toate acestea preînchipuiau [erau prototipurile] şi însemnau
[erau icoanele] lui Hristos: Că sfârşitul legii
este Hristos, după Apostol (Rom. 1: 4). Deci, după această tălmăcire,
zicerea se unifică astfel: „De strălucirea cea de dinaintea Lui, adică cea a
Lui*, ori a arătării Lui, norii au trecut”. Iar citind zicerea după tălmăcirea
cea de dinainte, vei osebi aceasta: [luând] de
strălucirea şi unind-o cu cele din urmă, vei culege următoarea
înţelegere: că de vreme ce Domnul a strălucit după dumnezeiesc-omeneasca *
Sa petrecere, înaintea Sa, adică în locul Său, Apostolii, stropind cu cuvântul
propovăduirii ca cu o rouă, au străbătut lumea şi, adăpând holdele sufletelor,
au odrăslit într-însele roadele faptelor bune[18].
grindină şi cărbuni de foc.
Aceasta se poate
potrivi şi la tâlcuirea şi înţelegerea cea dintâi [dinainte] despre Prooroci,
pentru că şi proorocirile se aseamănă cu grindinile, din pricina greutăţii de
înţelegere ce le caracterizează, şi cu focul,
deoarece ard zicerile împotrivă ale celor ce nu cred. Drept care, întemeiaţi pe
cele zise înainte, norul, grindina şi focul, înseamnă unul şi acelaşi lucru, ca
unele ce au stricat rătăcirea, căci grindina
loveşte viile cele deschise [din câmp deschis] şi strică sadurile şi
dobitoacele, iar focul este cel ce a ars
păgânătatea[19].
15.
Şi a tunat Domnul din cer, şi Cei preaînalt a
dat glasul Său.
Domn
preaînalt se numeşte Dumnezeu, ca stăpân şi preaînalt. Însă a tunat şi a dat glasul
Său atunci când Fiul a strigat către Tatăl: Părinte,
preaslăveşte-Ţi numele! Atunci a venit glas din
cer: Şi L-am preaslăvit şi iarăşi Îl voi preaslăvi (In. 12: 20). Drept
care, zicerea a tunat s-a zis după
socoteala* celor ce auzeau. Iar aceasta, a dat
glasul Său, s-a zis despre adevăratul şi viul glas ce l-a dat Părintele,
căci glas viu fiind, celor ce-l auzeau li s-a părut tunet.
Însă
nu trebuie să ne mirăm dacă vedem că proorocirile nu au urmare [nu-şi ating
scopul] şi rânduială, căci din aceasta se arată că Proorocii nu prooroceau cele
pe care le voiau şi cum voiau, ci vorbeau numai cele ce Duhul Sfânt le insufla
într-înşii, şi cum le insufla[20].
16.
Trimis-a săgeţi şi i-a risipit pe ei;
David numeşte săgeţi pe Ucenicii şi Apostolii
Domnului care au fost trimişi în toată lumea, fiindcă prin aceştia Hristos i-a
risipit pe dracii cel vicleni, pe care îi arată doar prin pronume - ei, fără a le spune numele, pentru că Duhul Cel
Sfânt, ca Unul ce-i urăşte pe necuraţii draci, le urăşte şi numele.
şi fulgere a înmulţit, şi i-a tulburat pe ei.
Pe Apostoli trebuie să-i înţelegem şi [ca] săgeţi, şi [ca] fulgere;
săgeţi pentru că loveau şi răsturnau
rătăcirea dracilor, precum am zis, iar fulgere
pentru că ardeau păgânătatea şi capiştile idolilor, căci, fiind dracii loviţi
de rugăciunile şi propovăduirea [kerigma] Apostolilor ca de nişte săgeţi,
cădeau şi, nesuferind fulgerul Sfântului Duh Care locuia în Apostoli, se
tulburau, şi se uimeau, nedumerindu-se ce să facă...
17.
Şi s-au arătat izvoarele apelor,
Prin izvoarele apelor
se înţeleg înşişi Apostolii, după Atanasie, căci ei au fost primii învăţători
ai credinţei în Hristos, ca unii care au fost hirotonisiţi spre aceasta de
însuşi Hristos, căci prin apă se înţelege
învăţătura propovăduirii Evangheliei, iar prin izvoare,
cele dintâi obârşii şi izbucniri ale acesteia, adică Apostolii, care tuturor li
s-au arătat în acest fel, căci au fost trimişi la toţi de către Domnul.
şi s-au descoperit temeliile lumii.
Temelii ale lumii sunt numiţi aici chiar
Apostolii, fiindcă ei au fost cei care au crezut mai întâi în Hristos, ei au
pus în toată lumea temelie tare şi neclătinată a credinţei, pe care temelie se
zidesc toţi cei care au crezut în Hristos. Prin s-au
descoperit se înţelege că Apostolii s-au arătat în acest fel [ca
temelii], prin strălucirea vieţii lor şi prin minunile pe care le-au făcut,
căci temeliile celorlalte zidiri simţite sunt ascunse în pământ şi nu se văd,
iar aceste temelii ale credinţei, adică dumnezeieştii Apostoli, se arată
tuturor celor de pe faţa pământului, strălucind cu cuvântul şi cu fapta.[21]
18.
De certarea Ta, Doamne,
„Poate acestea s-au făcut, zice, pentru că
dracii au fost certaţi de Tine,Doamne, şi s-au temut.”
De suflarea duhului mâniei Tale.
Mânia lui Dumnezeu
se aseamănă cu focul care, atunci când se aprinde, scoate un abur afumător,
care se [ră]suflă prin nări şi se revarsă în aer, de aceea, şi acest fum se
numeşte duh de mânie, pentru aceasta şi
obişnuim a zice că cei care se mânie foarte tare suflă fum şi foc, de unde şi
David aici, prin Duhul, pornirea şi aprinderea lui Dumnezeu le-a arătat prin
ghicitură, iar cuvântul l-a formulat după omeneasca cuviinţă: „Atât de mult,
zice, Te-ai mâniat, Doamne, încât ai suflat în aer un duh de mânie, risipind
prin aceasta pe demoni, vrăjmaşii Tăi”.
19.
Trimis-a din înălţime şi m-a luat;
David zice aceste
cuvinte referindu-se la sine însuşi, întorcându-se la şirul cuvântului şi la
ceea ce-i stătea înainte, din care a ieşit. „Trimis-a, zice, Dumnezeu din cer
ajutor, şi m-a izbăvit de toate cele potrivnice.”[22]
ridicatu-m-a din ape multe.
În
dumnezeiasca Scriptură, prin ape se înţeleg
uneori curăţia şi răcorirea sufletului, atunci când înţelegem învăţătura ca pe
nişte ape; iar uneori potopul şi pierzarea, precum se înţelegţe] aici, căci
astfel este însuşirea apelor, fie curăţesc pe cele ce se spală în ele, fie
îneacă dobitoacele care se află în ele. Deci, prin ape
multe trebuie să înţelegem aici mulţimea primejdiilor, sau şi a
vrăjmaşilor lui David, iar prin ridicatu-m-a
a zis că: „Dumnezeu m-a scos şi m-a tras la Sine”, căci cel ce scoate pe cineva
din apă îl trage la sine, şi aşa îl scapă de moarte.
20.
Mântui-mă-va de vrăjmaşii mei cei tari,
Prin vrăjmaşi tari trebuie să înţelegem aici pe draci,
pentru că vrăjmăşesc pe oameni şi pe faţă, şi într-ascuns, noaptea şi ziua, şi
prin toate simţurile, pentru că au fire care nu se osteneşte niciodată
luptându-se, şi pentru că sunt duhuri subţiri* care nu simt osteneală.
„Dumnezeu, zice, Care m-a izbăvit de vrăjmaşii mei cei simţiţi, Acesta mă va
izbăvi şi de cei gândiţi, care sunt tari întru răutate şi întru pierirea
oamenilor.”
şi de cei ce mă urăsc pe mine; că s-au întărit
mai mult decât mine.
„Demonii, zice, fiind urători de oameni, mă
urăsc şi pe mine, pentru că sunt om, dar mai ales când primesc ajutor de la
Dumnezeu, pentru aceasta Dumnezeu mă va izbăvi de dânşii, pentru că toţi sunt
pregătiţi şi înarmaţi împotriva mea. Ori, mai bine zis, pentru că sunt mai tari
decât mine, căci eu nu m-am înarmat cum se cuvine cu armele faptei bune, ci
m-am lenevit, şi sunt neînarmat. Ori David zice aceasta din pricină că dracii
au fire nematerială şi puternică şi, prin urmare, văzându-mă material, lovesc
şi mă rănesc, iar eu, fiind material şi neputincios, nu văd pe cei ce mă
urăsc.”
21. Întâmpinatu-m-au ei în ziua răutăţii mele;
„A întâmpina” nu
înseamnă întotdeauna „a apuca mai-nainte”, ci uneori înseamnă simplu „a ajunge”
şi că „se suie deasupra”, precum înseamnă aici: „S-au suit, zice, vrăjmaşii mei
peste mine, Doamne, atât cei văzuţi, cât şi cei nevăzuţi. Când? În vremea
răutăţii mele, adică atunci când eram lipsit de arme de atac, atât de cele
văzute, cât şi de cele nevăzute, care sunt faptele cele bune şi lucrarea
dumnezeieştilor porunci. Căci vrăjmaşii mei, văzându-mă neputincios şi lipsit
de arme, s-au ridicat asupra mea şi mi-au dat război”[23].
şi Domnul a fost întărirea mea.
„În vremea, zice, când era
[mai-mai] să cad în război, Dumnezeu s-a făcut întărire şi sprijinire
neputinţei mele, şi m-a sprijinit ca cu un toiag care sprijineşte pe cei
slabi.”
22.
Şi m-a scos întru lărgime,
„Dumnezeu m-a scos
din strâmtorarea necazurilor la limanul desfătării şi al odihnei”, precum a zis
într-alt loc: În necaz m-ai desfătat (Ps. 4:
1). Ori vrea să zică aceasta, că atunci când vrăjmaşii înconjoară pe cineva, îl
strâmtorează ca pe un închis împrejur [încercuit], iar când acesta scapă din
închisoarea vrăjmaşilor, atunci dobândeşte bună încăpere şi lărgime, fără a se
mai strâmtora.
izbăvi-mă-va, că m-a voit.
„Dumnezeu, zice, Cel care a arătat atâta
purtare de grijă şi m-a izbăvit de vrăjmaşii mei până acum, cu adevărat Acesta
mă va izbăvi şi în viitor de dânşii, pentru că m-a voit, adică m-a ales.”[24]
23.
Şi-mi va răsplăti Domnul după dreptatea mea;
„Fiindcă eu, zice, nici nu am nedreptăţit, nici
nu am vătămat pe vrăjmaşii mei, ci m-arn arătat drept până acum în faţa lor,
pentru aceasta voi lua de la Dumnezeu plată şi, în locul dreptăţii mele, îmi va
răsplăti Domnul ca o datorie, dându-mi dumnezeiescul Său ajutor.”
şi după curăţia mâinilor
mele îmi va răsplăti mie.
Curăţia mâinilor este aici
o tălmăcire a dreptăţii despre care a pomenit mai sus. „Deoarece eu, zice, nici
nu am răpit, nici nu m-am lăcomit la avere, nici nu am vrăjmăşit viaţa
vrăjmaşilor mei care căutau să mă jefuiască, vrăjmăşindu-mi [punându-mi în
primejdie] şi viaţa, iar mâinile îmi sunt curate de toată spurcăciunea răpirii
şi a nedreptăţii, pe lângă [în comparaţie cu] răpitoarele mâini ale vrăjmaşilor
mei, pentru aceasta zic: „Cu dreptate îmi va da Dumnezeu ajutorul Său”. Ori
prin mâni, David arată îndeobşte toate
faptele şi lucrările sale, pentru că câte facem, cu mâinile le lucrăm.
24.
Că am păzit căile Domnului şi nu am făcut
păgânătate despre Dumnezeul meu.
David scrie aici pricinile pentru care avea
curăţie în mâini. „Eram, zice, curat, pentru că am păzit căile Domnului, adică
poruncile Lui, şi nu m-am despărţit ca un păgân de Dumnezeu, iar [tot astfel
şi] cel ce păzeşte poruncile lui Dumnezeu şi umblă într-însele, acela negreşit
rămâne curat de păcate.”
25.
Că toate judecăţile Lui înaintea mea, şi
îndreptările Lui nu s-au depărtat de la mine.
Una este porunca şi alta legea, una mărturia,
alta judecata, şi alta dreptatea. Legea este
cea care cuprinde toate poruncile, precum este scris: Legea prin Moise s-a dat (In. 1: 17). Iar poruncile sunt cele cuprinse în lege, precum
aceasta: Să nu ucizi, să nu preacurveşti, să nu
furi şi celelalte de acest fel. Iar mărturia
este ceea ce dătătorul de lege porunceşte celor ce aud vreun lucru, cu oarecare
mărturii, precum atunci când Moise zicea către evrei: că de veţi face acelea şi
acelea: Martor pun vouă astăzi cerul şi pământul
(...) că cu pierzare veţi pieri (Deut. 4: 26). Iar judecăţi sunt cele câte s-au scris, judecând
Dumnezeu aşa şi hotărând, precum atunci când a fost ucis cu pietre cel ce a
hulit numele lui Dumnezeu, căci Moise a adus judecata aceluia la Dumnezeu, iar Dumnezeu
a judecat, poruncind ca cel ce a hulit să fie ucis cu pietre. Drept aceea,
aceasta s-a făcut în viitor judecată şi hotărâre şi asupra celorlalte huliri,
iar îndreptări sunt poruncile cele de acest
fel ale lui Dumnezeu, precum aceasta: De vei cumpăra
rob evreu, el să-ţi lucreze şase ani (leş. 21: 2), şi cele asemenea, că
acestea sunt pline de dreptate, iar despărţirea cea cu acrivie a celor de mai
sus este de acest fel [deci după cum s-a arătat], însă de multe ori acestea se
numesc [folosesc] una în loc de alta, cu numele uneia se numeşte cealaltă.
Aceasta se vede mai ales în Psalmul 118, adică la Fericiţi
cei fără prihană... Insă aici, David a cuprins prin numele judecăţilor şi al îndreptărilor
toate poruncile, prin parte a cuprins totul: „Toate poruncile lui Dumnezeu,
zice, se află înaintea mea, ca unele ce-mi sunt cunoscute şi pe care le plinesc
după putinţă”.
26.
Şi voi fi fără prihană cu Dânsul,
„Voi fi, zice, fără
prihană şi curat cu Dânsul, adică aflându-mă cu Dumnezeu şi lucrând poruncile
Lui.” Ori zicerea cu Dânsul este în loc de
„printr-Însul”, adică „prin darul şi ajutorul lui Dumnezeu mă voi păzi curat de
neprihănit”[25].
şi mă voi păzi de fărădelegea mea.
Aici, prin păzire,
indică depărtarea, iar prin fărădelege,
păcatul, iar zicând de fărădelegea mea, a
folosit pronumele, ca să arate că păcatul este ceva însuşit de trupul celui
care se pleacă spre patimi. Ori adăugând mea,
a facut-o ca un simplu om, care uneori se îndupleca spre a păcătui.
27.
Şi îmi va răsplăti Domnul după dreptatea mea; şi
după curăţia mâinilor mele înaintea ochilor Lui.
„De aş fi fost, zice, şi de voi fi drept şi
curat, voi lua negreşit şi cuvenita răsplătire de la Domnul dreptăţii şi al
curăţiei mele.” Vezi însă că a zis: „După curăţia mâinilor mele, ceea ce s-a
făcut * chiar înaintea lui Dumnezeu, şi nu spre arătarea şi plăcerea
oamenilor”.
28.
Cu cel cuvios, cuvios vei fi, şi
cu omul nevinovat, nevinovat vei fi.
29.
Cu cel ales, ale vei fi, şi cu cel îndărătnic,
te vei îndărătnici.
Cuvios este cel bine-cinstitor în cuviinţele*
cele către Dumnezeu, iar nevinovat este cel
nevinovat în cuviinţele cele către oameni, iar ales
este cel desăvârşit întru cele către fapta bună, iar îndărătnic este cel sucit şi răzvrătit cu
socotinţa*. Deci acest cuvânt al lui David este spre învăţătură, şi este îndreptat
către cel ce citeşte, zicând: „Să ştii, o cititorule, că felul în care se află
acela cu care locuieşti şi împreună-petreci, bun sau rău, astfel te vei face şi
tu, bun sau rău, fiindcă te vei schimba după deprinderea şi aşezarea
[dispoziţia] aceluia. Iar te vei îndărătnici
se înţelege în loc de „te vei face îndărătnic”, adică îţi vei schimba dreapta
ta socotinţă, facând-o strâmbă şi rea, ca lemnul cel drept atunci când se face
strâmb prin sucire. Însă, după Teodorit, cuvintele acestea se îndreptă şi către
Dumnezeu, dându-ne să înţelegem o noimă [un sens] ca aceasta: „Că Tu, Doamne,
fiind prea drept, vei răsplăti fiecăruia după vrednicia socotinţei şi a
faptelor sale: pe cel cuvios îl vei cuvioşi, iar pe cel nevinovat îl vei
dezvinovăţi, pe cel ales îl vei alege, şi pe cel îndărătnic îl vei îndărătnici,
adică îl vei întoarce îndărăt, oprindu-l de la răutate”[26].
Această formă se poate reda astfel: adică în loc de a zice
„pe
cel cuvios cuvioşindu-l”, a zis cuvios vei fi,
şi în loc de „dezvinovăţindu-l”*, a zis nevinovat
vei fi, şi în loc de „alegându-l”, zice ales
vei fi.
30.
Că Tu pe poporul cel smerit îl vei mântui, şi
ochii celor mândri vei smeri.
„Doamne,
zice, Tu vei mântui pe cei ce sunt smeriţi din pricina faptelor lor bune.” Iar
prin ochii celor mândri îi arată chiar pe
cei mândri, prin parte arată totul; ori prin ochii
celor mândri vrea să spună că cei mândri se cunosc de obicei după ochi,
deoarece îşi înalţă sprâncenele şi ochii. „Pe care ochi îi vei face, Doamne, să
se smerească şi să privească jos spre pământ, din pricina necazurilor şi
ispitelor pe care le vei slobozi asupra lor să pătimească?” Ori, prin popor smerit, David îi numeşte pe cei dintre
neamuri, căci, de greutatea idolatriei şi a păcatelor, ei atârnă în jos, iar mândri îi numeşte pe iudei, pentru că se mândreau
cu legea şi cu strămoşii lor[27].
31.
Că Tu vei lumina luminătorul meu, Doamne,
Dumnezeul meu, lumina-vei întunericul meu.
Ochiul sufletului este
mintea, iar ochiul şi mintea sunt ca nişte luminători ai omului, pentru că îl
povăţuiesc şi nu îl lasă să se poticnească, iar întunericul ochiului şi al
minţii este mânia şi pofta. Deci David zice astfel: „Că Tu, Doamne, vei lumina
mintea mea cu dumnezeieştile Tale străluciri, însă luminându-mi mintea, vei
lumina [risipi] şi întunericul, adică îmi vei stinge mânia şi pofta. Deci, dacă lumina care e în tine este întuneric, dar
întunericul cu cât mai mult! (Mt. 6: 23). Adică dacă mintea ta cea
cuvântătoare [raţională] este întunecată, oare cu cât mai vârtos celelalte
puteri necuvântătoare [iraţionale] ale sufletului tău? Iar acestuia îi putem
zice minte, şi lumină, şi întuneric, către firea lucrurilor, adică fiind lumină, că le desluşeşte şi le înţelege,
iar către Dumnezeu, fiind întuneric, pentru că Dumnezeu este nevăzut şi
necunoscut de dânsa[28] . Ori prin luminător
numeşte legea mozaică, căci povăţuieşte pe cei ce o citesc la cele bune
şi la virtute, dar aceasta poate fi numită şi întuneric,
din pricina acoperământului de pe ea, care o face de nedesluşit, iar David se
roagă să se lumineze şi să se descopere înţelegerile cele ascunse ale acestei
legi atunci când se va întrupa Fiul lui Dumnezeu. Ori luminător este propovăduirea Evangheliei, care a
fost luminată de Mântuitorul şi de lumină Dătătorul Hristos, şi care ni s-a
făcut cunoscută nouă, celor ce am crezut, iar întuneric este rătăcirea idolilor
şi necuvântătoarea [iraţionala] necunoştinţă a cunoaşterii lui Dumnezeu* şi a
dreptei credinţe. Ori luminător este mintea
care povăţuieşte pe om la cele ce se cuvine să facă, iar întuneric este trupul, pentru grosimea şi
acoperirea pe care le pricinuieşte minţii, şi acestea amândouă se vor lumina:
mintea - cu dumnezeieştile străluciri, iar trupul - cu curăţia. Însă unii,
precum Teodorit şi Eusebie, zic că David numeşte aici luminător pe Hristos, Cel născut din seminţia sa[29]
[ca om], pe Care L-a luminat Dumnezeu, unindu-Se cu Dânsul după Ipostas,
dându-I să strălucească pretutindeni razele Sale, din care pricină şi zicea: Eu sunt lumina lumii (In. 8: 12). Iar întuneric numeşte trupul (subzistând prin sine,
din pricina grosimii), pe care, luându-l la Sine Dumnezeu Cuvântul, l-a
îndumnezeit şi l-a umplut de strălucire.
32.
Că întru Tine mă voi izbăvi de ispită,
„Întru Tine, adică prin ajutorul Tău, Doamne,
mă voi izbăvi, zice, de ispita pe care mi-o pricinuiesc oamenii sau demonii.”
şi întru Dumnezeul meu voi trece zidul.
„De Dumnezeul meu, zice,
fiind ajutorat, voi sări peste zid, adică peste păcate, care păcate îmi închid
calea şi nu mă lasă să merg la Domnul meu.” Căci prin păcate Satana ia putere,
oprind prin acestea pe oameni şi nelăsându-i să se suie la cer. Ori prin ispită David numeşte viaţa aceasta, precum o
numeşte şi Iov, zicând: Oare nu ispitire
[luptă] este viaţa omului pe pământ? (Iov.
7: 1), întru care viaţă se află felurite ispite şi cercări, adică amăgituri ale
îndulcirii, curse
aducătoare de moarte, pândiri, vrăjmaşi gândiţi
şi simţiţi, iar prin zid se înţelege trupul,
care, gros fiind, se face ca o împiedicare* şi un acoperământ al
sufletului, împiedicând de la el dumnezeieştile străluciri. Ori prin zid se înţeleg dracii cei din văzduh, care, atunci
când iese sufletul din trup, îl opresc şi nu-l lasă slobod să se suie la cele
cereşti[30].
33.
Dumnezeul meu, fără prihană este calea Lui,
Şi aceasta este o formă [de exprimare]
specifică Scripturii Vechi, căci, în loc de a zice: „calea Dumnezeului meu este
neprihănită”, a zis: Dumnezeul Meu, fără prihană
este calea Lui. Însă cale a lui Dumnezeu
şi drum este fapta bună, care aduce oamenii
la Dumnezeu. Deci cel ce umblă în calea faptei bune se cuvine a fi fără prihană
şi nevinovat, fără a se pleca în dreapta sau în stânga, adică la
covârşiri* şi la lipsiri de fapte bune, fără a face fapta bună pentru
slava deşartă sau pentru vreun alt scop omenesc, ci numai pentru singură
bună-plăcerea lui Dumnezeu. Dar acest cuvânt se înţelege şi pentru Hristos,
Care, în toată această viaţa umblând, s-a aflat fără de prihană în lume, şi
păcat nu a făcut.
cuvintele Domnului cu foc lămurite,
„Cuvintele Domnului, zice, sunt adevărate şi
curate de toată prihana, precum este curat de orice materie şi rugină aurul cel
prin foc lămurit şi topit”, precum s-a zis undeva: Cuvintele
Domnului, cuvinte curate, argint lămurit în foc, dovedit de pământ, curăţit de
şapte ori (Ps. 11: 6).”
scutitor [ocrotitor]* este tuturor celor ce
nădăjduiesc în El
„Când făgăduieşte
Dumnezeu, zice, să ajute pe cineva, nu minte, ci îşi ţine făgăduinţa, tot
astfel şi atunci când nădăjduieşte cineva desăvârşit întru Dumnezeu, nu
lipseşte nici Dumnezeu cu ajutorul Său.”
34.
Că cine este Dumnezeu afară de Domnul?
Acest că este de prisos aici, ori se află în loc de
„fiindcă”, adică din această pricină* ajută Dumnezeu pe cei ce nădăjduiesc
spre Dânsul, căci care altul este Dumnezeu afară de Domnul Atotţiitorul, adică
Părintele?
Sau cine este Dumnezeu
fără numai Dumnezeul nostru?
Dumnezeu
numeşte aici pe Fiul, iar zicând al nostru,
a numărat pe Fiul împreună cu noi, cei ce credem într-însul, căci David, ca
prooroc, a cunoscut mai-nainte împlinirea credinţei noastre, a creştinilor.
35.
Dumnezeu, Cel ce mă încinge cu putere,
Aceasta o spune David
despre Sfântul Duh. Însă de ar zice cineva că David a înţeles aceste trei
stihuri prin aceea că le-a pus împreună, adică în loc de Dânsul [înţelegând] pe Părintele, nu ar fi
nepotrivit[31]. Iar zicând mă încinge cu putere, s-a referit la războaie.
şi a pus fără prihană
calea mea.
„Prin poruncile Sale, zice, Dumnezeu a
îndreptat şi a făcut neprihănită calea vieţii mele.” Zice aceasta pentru
Mântuitorul Hristos, ca din partea Bisericii creştinilor, adică: „Hristos a
netezit calea vieţii mele, a Bisericii Sale, prin iconomia întrupării Lui,
facând-o pe aceasta neprihănită”.
36.
Cel ce face picioarele mele ca ale cerbului,
„Dumnezeu, zice, găteşte şi întăreşte
picioarele mele prin ajutorul Său, ca întâmplându-se vreme de fugă, să alerg,
precum fireşte ai făcut subţiri şi iscusite la fugă picioarele cerbului când îl
gonesc câinii şi vânătorii.”
şi peste
cele înalte mă pune.
„În munţii înalţi, zice, Doamne, mă mântuieşti
şi mă pui, odihnindu-mă din calea mea, după asemănarea cerbilor care, fugind de
vânători, se suie în munţi, iar acolo, slobozi de frică, stau şi răsuflă cu
odihnă.” Ori zice aceea că: „Dumnezeu, atât de grabnic mă face în cale, încât
să pot fugi de demoni, care caută să mă prindă, şi să mă pot sui la înălţimea
faptelor bune’’[32].
37.
Care înveţi mâinile mele la război,
„Dumnezeu este Cel care, zice, mi-a dat
iscusinţa şi priceperea meşteşugului războiului, şi nu numai cel asupra
nevăzuţilor demoni, încât pot să folosesc cu meşteşug pavăza credinţei, şi
[tot] cu meşteşug să folosesc sabia Duhului, iar prin lucrarea faptelor bune,
care sunt arătate de mâini, să înfrâng pe vrăjmaşii simţiţi. Dar şi întinderea
mâinilor către Dumnezeu, care se face în războaie, şi aceasta, zice, este o
puternică lovitură în lupte şi un război asupra gândiţilor şi simţiţilor
vrăjmaşi.”
şi mi-ai făcut braţele
mele ca im arc de aramă.
Aici lipseşte aceasta,
anume că: „Adică ai pus ca un braţ de aramă braţele, adică ai făcut tari
braţele mâinilor mele, şi nu obosesc atunci când aruncă săgeţile în bătaie”.
38.
Şi ai dat mie scuteală [ocrotire] de mântuire,
„Tu, Doamne, zice, nu mi-ai dat un ajutor
nefolositor şi neputincios, ci puternic, mântuindu-mă de vătămarea vrăjmaşilor
mei.”
şi dreapta Ta m-a sprijinit.
Cei ce
voiesc să ajute pe cineva obişnuiesc să folosească mâna lor cea dreaptă spre
ajutorul aceluia, căci, în mod firesc, mâna dreaptă este mai puternică şi mai
îndemânatică decât stânga. Ori prin dreaptă
trebuie să înţelegem pe Dumnezeu-Cuvântul care S-a făcut om, Care a sprijinit
şi ajutat firea noastră.
39.
Şi certarea* Ta m-a îndreptat întru sfârşit,
Prin certare
să înţelegi legea cea povăţuitoare a lui Moise, prin care omul se îndreptează
desăvârşit întru fapta bună. Ori prin certare a lui
Dumnezeu numeşte ispitele cele după îngăduinţa lui Dumnezeu, care veneau
asupră-şi, spre îndreptare şi înţelegere [cumpătare]: „în două chipuri, zice,
m-ai folosit, Doamne, întâi pentru că m-ai sprijinit şi m-ai ajutat, apoi
pentru că ai îngăduit să sufăr ispite”.
şi certarea Ta, aceasta mă va învăţa.
„Încă,
zice, mă vei învăţa şi mă vei certa ca pe o slugă şi fiu al Tău, Doamne: Că în mic necaz, zice Isaia, a fost certarea Ta nouă” (Is. 26: 16). Căci noi,
când bine-sporim, cădem în lenevire şi defăimăm, iar când ne nenorocim şi ne
necăjim, atunci ne deşteptăm şi mai înţelepţi ne facem.
40.
Lărgit-ai paşii mei sub mine,
„Lărgit-ai, Doamne, zice, mişcările picioarelor mele, fiindcă ai
ridicat din mijlocul căii tot felul de curse şi de împiedicări, printre care,
mai-nainte umblând, mă strâmtarăm, iar acum umblu fără frică, deoarece sunt
încredinţat că nu mă va pândi nimeni în cale.”
și nu au slăbit urmele mele.
„Mai-nainte,
zice, fugind de vrăjmaşi, călcam uşor pe faţa pământului, încât urmele
picioarelor mele s-au făcut nevăzute, pentru ca să nu le cunoască cei ce mă
prigoneau, ca nu cumva, luându-le urma, să afle locul unde eram ascuns, iar
acum, când umblu, calc apăsat şi îmi întăresc bine picioarele, căci nu mă tem,
chiar de ar cunoaşte cineva urmele picioarelor mele.” Însă acest cuvânt se
înţelege şi ca zis de către Biserica creştinilor Care mulţumeşte lui Dumnezeu
pentru că a deschis şi lărgit calea faptei bune, căci [iată,] în toate zilele,
multe picioare ale creştinilor umblă, (...) [anume] ale celor ce vor să se
mântuiască, iar urmele şi semnele petrecerii* evanghelice nu sunt
nearătate şi ascunse, ci cresc şi strălucesc prin numărul celor ce vieţuiesc
întru fapta bună.”
41.
Urmări-voi pe vrăjmaşii mei, şi-i voi prinde pe
dânşii,
Deoarece David
s-a încredinţat cu desăvârşire din cele trecute de ajutorul ce i se dădea de la
Sfântul Dumnezeu, pentru aceasta aici cutează [a se încredinţa] şi de cele
viitoare, şi zice: „Că de se vor scula iarăşi unii asupra mea şi se
vor face vrăjmaşii mei, şi pe aceia îi voi urmări şi voi prinde negreşit[33]. Şi nu vor putea sta împotriva
mea, nici nu vor scăpa din mâinile mele”.-posibil antihristul de la sfârșitul lumii.
şi nu mă voi întoarce până
ce se vor sfârşi.
„După ce, zice,
voi lua pe vrăjmaşii mei în mâinile mele, nu mă voi întoarce înapoi ca să-i las
în viaţă, ci-i voi strica [pierde] pe toţi împreună, căci nu vor putea nicicum
sta împotriva mea ca să mă biruiască.”
42.
Necăji-voi pe dânşii, şi nu vor putea să stea;
Fiindcă
mai sus a zis că-i va strica pe vrăjmaşi, acum zice şi chipul prin care îi va
strica. Şi care este acesta? „Eu, zice, atât de mult am să-i silesc, şi am să-i
strâmtorez atât de mult din toate părţile, încât să slăbească şi să nu mai
poată sta în război în faţa mea.”
cădea-vor sub picioarele mele.
„Când vor fi prinşi vrăjmaşii mei, zice, şi se
vor strâmtară de către mine, atunci, văzându-se prinşi ca nişte peşti în mreje,
şi neavând putere a se mai împotrivi, vor cădea la picioarele mele, rugându-se
să le dăruiesc viaţa şi să nu-i omor”[34]
.
43.
Şi m-ai încins cu putere spre război;
„David repetă aici facerile de bine pe care i
le-a făcut Dumnezeu, şi le numără [enumără] din nou.”
împiedicat-ai pe toţi cei ce s-au sculat asupra
mea, sub mine.
„Împiedicat-ai,
zice, Doamne, pe vrăjmaşii mei, din pornirea ce o făceau asupra mea,
prinzându-i şi biruiţi punându-i sub picioarele mele.”
44.
Şi spatele vrăjmaşilor mei l-ai făcut să se
întoarcă înaintea mea,
„I-ai făcut, zice, pe vrăjmaşii mei să-şi arate
spatele, adică i-ai silit să fugă dinaintea mea.” Căci se zice despre cei ce
fug că-şi întorc spatele către cei ce-i gonesc, ca să-i lovească fără nici o
frică [35].
şi pe cei ce mă urăsc pe mine i-ai pierdut.
„Adică i-ai secerat desăvârşit, Doamne, şi i-ai dezrădăcinat de pe
pământ, adică pe Saul, pe Ahitofel, pe Abesalom şi pe nenumăraţi alţii.”
45.
Strigat-au către Domnul; şi nu era Cel ce
mântuieşte, şi nu i-a auzit pe ei.
Zicând David că au strigat vrăjmaşii săi, zice
prin urmare şi către cine a strigat, adică către Domnul, însă Domnul nu i-a
ascultat din pricina păcatelor lor şi pentru că îl vrăjmăşeau cu nedreptate [36].
46.
Şi-i voi zdrumica pe ei ca praful în faţa
vântului,
„Voi pierde, zice, pe vrăjmaşii mei, precum
pierde vântul ţărâna cea măruntă, adică praful pământului, căci atunci când
suflă vântul asupra prafului, îl ridică de pe pământ ca pe un lucru uşor şi
mărunt, şi-l împrăştie în aer.”
ca tina uliţelor îi voi sfărâma pe dânşii.
„Îi voi sfărâma, zice, adică voi călca pe
vrăjmaşii mei, fiindcă ţărâna, aflându-se pe uliţele şi drumurile oraşelor, şi
călcându-se de către mulţimea celor ce umblă peste ea, se netezeşte, se sfărâmă
şi se pierde”. Deci, prin sfărâmare, David a
arătat [indicat] călcarea, pentru că mai întâi ţărâna este călcată şi apoi
sfărâmată, iar prin uliţe numeşte drumurile
cele obşteşti ale oraşelor, [locurile] unde se adună poporul, unde umblă şi
cară [lucruri], acestea s-au numit uliţe, spre deosebire de drumuri.
47.
Izbăvi-mă-vei de pricirea* poporului;
„Mă vei face, Doamne, zice, mai presus de toată
grăirea împotrivă a supusului meu popor, pentru că-l vei face să se teamă de
mine ca de un împărat, şi să nu îndrăznească a grăi împotriva poruncilor mele.”
pune-Mă-vei cap neamurilor;
„Doamne, zice, nu numai că
vei ridica orice grăire împotrivă a supuşilor mei evrei, ci-mi vei supune şi pe
neamurile de altă seminţie.” Mai potrivit este ca zicerea aceasta, precum şi
cele următoare, să se atribuie lui Hristos, Care, ca om,zice Părintelui aşa: „Părinte, pe Mine, Fiul
Tău, ca pe un om Mă vei aşeza cap neamurilor, după cum este scris: Şi-Ţi voi da Ţie neamurile moştenirea Ta (Ps. 2:
8). Că de vreme ce poporul lui Hristos cel de mai-nainte, adică cel evreiesc,
nu L-a primit, nu I s-a supus şi-I grăia împotrivă şi, în sfârşit, L-a
răstignit, pentru aceasta Stăpânul Hristos S-a izbăvit [a scăpat] de dânşii,
moartea omorând-o şi înviind din morţi, iar după ce S-a izbăvit şi a scăpat din
mâinile lor, care-I pecetluiseră mormântul, S-a făcut împărat al neamurilor,
care s-au supus de [bună] voie împărăţiei Lui.
48.
Poporul pe care nu l-am cunoscut, Mi-a slujit
mie;
„Poporul
cel din neamuri, care mai-nainte era necunoscut de Mine, fiindcă nu Mă cunoştea
ca Domn al Lui (în timp ce Domnul cunoaşte pe cei ce-L cunosc pe El[37] ),
şi acesta, zice, Mi s-a supus şi-Mi slujeşte Mie.”
întru auzul urechii M-a ascultat.
„Cu auzul urechii, zice, poporul Meu cel din
neamuri a primit Evanghelia.” Dar şi Marele Pavel a zis că: Credinţa este din auz (Rom. 1: 17).
Fiii străini au minţit
Mie; fiii străini s-au învechit şi au şchiopătat din cărările lor.
„Necinstiţi, zice, şi netrebnici* s-au făcut evreii
din pricina răutăţilor lor ca vasele care, atunci când se învechesc, se fac
netrebnice.” Iar au
şchiopătat a zis pentru aceea că au ieşit din rânduita lor cale a
dumnezeieştilor porunci, (...) de vreme ce numai oamenilor şchiopi drumul li
se pare înclinat într-o parte şi în alta, adică ies afară din cel drept, din
pricina strâmbării şi ieşirii [în afară] a încheieturilor picioarelor lor [38] .
50.
Viu este Domnul,
După
Teodorit, David prooroceşte aceasta pentru învierea Domnului, [adresându-se]
acelor evrei care socoteau că a rămas pentru totdeauna între morţi, căci strigă
către ei [zicând] că Hristos este viu, şi a înviat a treia zi.
bine este cuvântat
Dumnezeu;
„Vrednic, zice, este a se
binecuvânta şi a se slăvi Dumnezeu.”
şi să Se înalţe Dumnezeul
mântuirii mele.
Cu
aceste cuvinte, David îndeamnă pe Hristos să Se înalţe la ceruri, ca, după ce
se va duce acolo, să trimită Apostolilor, care urmau să meargă şi să
propovăduiască Evanghelia, pe Mângâietorul. Dar Hristos era din cele vechi
[deja din vechime] Dumnezeu al facerii [Creator], iar acum este Dumnezeu al
facerii celei de-a doua, adică al mântuirii. Iar zicerea mele a adăugat-o David, făcând obştească mântuirea
cea prin Hristos - şi a Sa, şi a noastră. Însă zicerea aceasta - că viu este Domnul - se poate înţelege şi într-alt
fel, adică că Domnul este pururea veşnic, neavând nici început, nici sfârşit,
ci este de-a pururea. David obişnuieşte a amesteca printre celelalte cuvinte
ale sale şi dogme ale credinţei, pentru folosul auzitorilor. Iar bine este binecuvântat a zis pentru minunile ce
le-a săvârşit, iar să Se înalţe a zis pentru
a se înţelege că este mare şi înalt.
51.
Dumnezeule, Cel ce-mi dai izbândire şi ai supus
popoare sub mine,
„Dumnezeule, zice, Tu eşti Cel ce mi-ai dat
izbândire asupra vrăjmaşilor mei şi ai supus pe evreii care mă războiau prin
Saul, dar aceştia, acum, mi s-au supus mie, ca împărat al lor.” Această zicere
se înţelege şi [cu referire] la Hristos, Căruia Dumnezeu şi Părintele i-a dat
şi după omenitate izbândiri asupra evreilor,
căci cu desăvârşire au fost pierduţi de către romani, iar supunerea i-a dat-o peste popoarele care se
trăgeau din păgâni [ca să le stăpânească].
izbăvitorul meu de vrăjmaşii mei cei mânioşi.
Toate aceste cuvinte sunt mulţumire către
Dumnezeu. Însă vrăjmaşi mânioşi îi numeşte
pe cei de pe lângă Saul, care, cât au fost în viaţă, nu au lăsat mânia pe care
o aveau asupra lui David. Ori prin vrăjmaşi mânioşi
numeşte pe demoni.
52.
De la cei se scoală asupra mea mă vei înălţa;
Cele pe care David le-a zis mai sus, le zice
aici a doua oară, fiindcă se bucură a le repeta, ca unele ce sunt pricinuitoare
de bucurie.
de omul nedrept mă vei izbăvi.
„De se vor afla, zice, iarăşi unii care să se
ridice asupra mea, ca prietenii lui Saul, negreşit, Tu, Doamne, mă vei face mai
presus de vătămare şi, de se va afla cineva ca Saul, care să mă vrăjmăşească cu
nedreptate, şi de acela, rogu-mă, izbăveşte-mă.”
53.
Pentru aceasta mă voi mărturisi Ţie întru
neamuri, Doamne,
„De vreme ce eşti, zice, un ajutor atât de
mare, precum Te-am slavoslovit până acum prin cuvântul meu, pentru aceasta îţi
voi mulţumi Ţie printre toate neamurile.” Şi, cu adevărat, dumnezeiescul David
şi-a împlinit acest cuvânt, precum tâlcuieşte Teodorit, fiindcă, prin această
carte a psalmilor, în toate neamurile unde se citeşte ea, [el] se mărturiseşte
şi mulţumeşte lui Dumnezeu.
şi numelui Tău voi cânta.
54.
Cel ce măreşti mântuirile împăratului
În această zicere [prin Cel] trebuie înţeles cuvântul „Doamne”, pentru ca
să fie: „Doamne, Cel ce măreşti mântuirea împăraţilor”, adică: „Doamne, Tu eşti
Cel care faci mari şi minunate mântuirile mele, ale împăratului”.
şi faci milă unsului Tău,
„Tu eşti, Doamne, zice, care-mi faci mie milă,
celui pe care l-ai uns împărat al lui Israel cu porunca Ta.”
lui David, şi seminţiei lui până în veac.
Fiindcă mai sus a zis împărat, iar mai jos uns, pentru aceasta, prin urmare,
aici a pomenit şi pe împărat, şi pe uns, adică pe David. Deci, a se dărui
simplu milă de la Dumnezeu, se potriveşte şi împăratului iudeilor, şi celor
coborâtori din neamul lui David, iar a se da această milă până în veac este
nepotrivit împăraţilor celor din David, după Teodorit, căci atunci când iudeii
s-au întors din robia Babilonului, numai singur Zorobabel, din neamul lui
David, care a domnit peste ei, nu a lăsat moştenitor al domniei sale, şi [deci]
aici se zice despre lisus Hristos (a Cărui împărăţie nu va avea sfârşit), ca
Unul Care era din seminţia lui David, pentru că Maica Sa se pogora din neamul
lui David. Pentru aceasta şi Evanghelistul Matei a zis: Cartea neamului lui lisus
Hristos, Fiul lui David (1: 1). Însă a făcut milă lui Iisus Hristos, Dumnezeu-Cuvântul, ca [Unul Ce era] unit
cu Dânsul după Ipostas şi îndumnezeindu-L pe El după omenitate*[40] .
[1] Însemnează
că Psalmul acesta se află şi la cap. 22 din Cartea a Il-a a împăraţilor, acesta
fiind con-glăsuit [ în armonie cu] cu acela, după Teodorit,
având multe asemănări, cu câteva schimbări de numiri.
[2]* Stări, dispoziţii trupeşti şi sufleteşti
îndreptate spre Dumnezeu, ca unul ce a dobândit harul Lui.
[3] Zice însă dumnezeiescul Chiril că:
„Cei ce au crezut în Hristosul Cel născut din seminţia lui David, şi împreună
cu El s-au făcut fii ai lui David, aceştia îi înalţă lui Hristos această
cântare, ca unii ce s-au izbăvit de toţi vrăjmaşii şi de stăpânitorul veacului
acesta, pe care Fiul (lui Dumnezeu) l-a gonit [a înlăturat tirania cea asupra
noastră]”. Zice însă şi Atanasie că: „Din mâna vrăjmaşilor lui şi din mâna lui
Saul s-ar putea da [ar putea cădea] la vrăjmaşii cei gândiţi şi la domnul lor”.
Iar Asterie zice şi pricina pentru care nu se zice cântare, ci psalm: „David a
zis cuvinte de cântare, şi nu psalm de
cântare, căci nu întrebuinţa alăuta sau timpana, ci grăia lui Dumnezeu vorbind,
căci bătrânului, organele muzicale îi sunt de supărare, că şi lui Barzilai
Galaaditeanul, care-l ospătase pe David în timpul războiului, cu Abesalom,
David i-a zis: Hai cu mine, a zis regele către
Barzilai, şi te voi ospăta şi eu în Ierusalim. Mult oare mi-a mai rămas de
trăit, a răspuns Barzilai, ca să merg cu regele la Ierusalim?Eu am acum optzeci
de ani. Mai pot eu oare osebi binele de rău? Şi va afla oare robul tău gustul
celor ce va mânca şi va bea? Sau voi fi eu în stare să aud glasul cântătorilor
şi cântăreţilor? (II Împăraţi 19: 33-35)”.
* I-a dat putere de întărire.
[4] Pentru aceasta zice şi Teodorit:
„David facerile de bine le face numiri dumnezeieşti, iar din catalogul
bunătăţilor pe care le-a dobândit face catalog de numiri”. Pentru aceasta şi
Sfântul [!] Augustin, în cap. 18 al singuraticelor cuvinte din Kekragariu [din
gr., lit.; se ref. la Soliloquia -
Solilocvii], zice: „Iubi-te-voi Doamne, Dumnezeul meu, puterea mea,
iubi-te-voi, negrăită bucuria mea, şi nu voi via întru sine [prin sine], ci
întru Tine, toată viaţa mea cea întru ticăloşia mea mai-nainte fiind nimicită,
întru mila Ta, a doua oară s-a ridicat”.
* corn.
Cornul este folosit aici ca simbol al măreţiei şi puterii [conducătoare].
[5] Zice însă Asterie: „Corn de mântuire este
Hristos, pentru aceasta a zis şi Zaharia: Şi a
ridicat corn de mântuire în casa lui David slugii Sale (cf. Zah. 2: 4).
Şi iarăşi corn, fiindcă S-a făcut din
părinţii şi boierii poporului: Ai cărora sunt
părinţii şi din care după trup este Hristos (Rom. 9: 5). Iar corn este şi
împărăţia, după ceea ce este scris: Şi va înălţa
corn Unsului Său (I împăraţi 2: 10).
[7] Vrednic de luare aminte este
ceea ce zice aici Proorocul, că în Ps. 49 zice că, după ce cineva
se va izbăvi şi se va mântui de vrăjmaşii săi, atunci să slavoslovească peDumnezeu: Cheamă-Mă în
ziua necazului şi te voi izbăvi şi Mă vei preaslăvi, iar acesta
[versetul de faţă] dimpotrivă, că întâi slavosloveşte cineva şi cheamă pe
Dumnezeu şi apoi se mântuieşte de vrăjmaşii săi...; dar din acestea doua ce să
încheiem? Că se cuvine ca totdeauna omul să slavoslovească şi să laude pe
Dumnezeu, şi mai-nainte de a se izbăvi de vrăjmaşi, şi după ce se va izbăvi,
încă şi în vremea în care se izbăveşte de ei [nu numai imediat după ce s-a
izbăvit, ci şi după aceea, când pare că nu mai este nici o primejdie].
[10] Iar la Nichita, acestea se tâlcuiesc
astfel: „Iar cei ce au crezut în Hristos numesc dureri
ale iadului şi ale morţii poftele cele care-i spurcă, care de nu le-ar
tăia cineva de la început, nasc moarte, că pofta, zice, zămislind, naşte păcat,
iar săvârşindu-se păcatul, naşte [naşte, aduce] moartea. Iar râurile fărădelegii
sunt numite acele ispite pe care le însemna şi Mântuitorul prin ploaia şi
râurile care lovesc în casa cea întemeiată pe piatră, căci precum râurile se
fac din ploaia care se rupe de vânturi, tot astfel şi năprasnicele ispite de la
Diavol, care din cer a căzut [ca un râu al fărădelegii]”. Iar Asterie zice:
„Când cineva este prins în fărădelegi, atunci este ţinut în pântecele
Diavolului ca un prunc, iar dacă se pocăieşte, iese viu din pântecele
Diavolului, ca şi Iona din cel al chitului. Deci de vreme ce David s-a prins
întru fărădelegi, în cea a [fărădelegea] preacurviei şi a uciderii şi s-a
pocăit, iar Dumnezeu a rupt legăturile păcatului său, David a zis rupt-ai legăturile mele, mărturisind însă
pierzătoarele chinuri, zice: «Cuprinsu-m-au durerile morţii, dar nu m-au
ţinut». Iar râurile fărădelegii sunt
gândurile poftei şi începăturile relelor. Deci dacă sufletul s-a întemeiat pe
frica de Dumnezeu, ca pe o piatră, îl tulbură râurile nelegiuirii, dar nu-l
răstoarnă”. Iar Didim zice că durerile morţii şi ale
iadului sunt păcatele de moarte.
* Lit. diaconi
* curse, ispite, la[n]ţuri.
* acţiune, lucrare, lucru, energie.
[11] Aceasta este tâlcuită la Nichita de
dumnezeiescul Chiril: „Dar strigarea lui David nu este simţită, căci lucrul
este fără de rânduială şi necuviincios sfinţilor, ci era o rugăciune întinsă de
minte, iar urechile sunt atribuite lui
Dumnezeu, precum şi la noi, oamenii, cu dumnezeiască cuviinţă, se înţelege,
căci când zice David: şi strigarea mea va intra în
urechile lui Dumnezeu, înţelegem de aici că [Dumnezeu] a căutat spre
necazul lui şi a primit rugăciunea lui. Însă dă îndrăzneală şi nouă a nu tăcea
în necazuri, ci mai ales a striga către izbăvitorul Dumnezeu”.
* vezi mai sus.
* Unii
neliniştindu-se pozitiv, alţii negativ.
** Drept aceea, şi pentru naşterea lui Hristos s-a scris
că: Auzind Irod împăratul, s-a tulburat, şi tot Ierusalimul împreună cu
el (Mt. 2: 3). Şi iarăşi: Şi intrând El
în Ierusalim, s-a clătinat toată cetatea (adică
cei ce erau în cetate), zicând: Cine este acesta? (Mt. 21:10)
[12] A zis şi Grigorie Teologul: „Deci dumnezeiescul David bine
închipuieşte dumnezeiasca mânie asupra vrăjmaşilor săi, numind fum începutul mâniei, iar foc, arătata aprindere [manifestarea mâniei] şi
centrul [punctul culminant] pornirii, iar cărbuni
aprinşi, cele mai de pe urmă bătăi [dureri]”. Însă zice şi dumnezeiescul
Chiril: „Căci aşa cum fumul merge înaintea focului, iar focul, aprinzându-se şi
materie de lemn mistuind, urmează a se face jăratic, tot astfel şi mânia lui Dumnezeu:
a început ca prin fum şi a crescut ca focul şi, la sfârşit, a topit pe
vrăjmaşii lui David. Şi potrivit se zice că pedeapsa este ca un fum, căci pricinuieşte lacrimi, fumul cu putere
scoţând din ochi lacrimi atunci când cade asupra ochilor”.
* lit.
nesimţită, nepercepută [].
[13] Iar la Sfântul Maxim se scriu acestea
(la întrebarea 42): „Deoarece unii se
nedumeresc cum puterile cereşti n-au avut cunoştinţă de înomenirea Domnului,
când proorociile cele de dinainte de întruparea Domnului prin îngeri s-au
făcut, iar Gavriil binevesteşte zămislirea Fecioarei, iar pe păstori tot
îngerii îi învaţă taina? Răspuns: Cum că îngerii au ştiut de înomenirea
Domnului ce urma să fie, nu trebuie să ne îndoim, însă zămislirea Domnului este
ceea ce le era de neînţeles precum şi chipul ei: cum fiind peste toţi, şi întru
Tatăl fiind, întru toate şi pe toate plinindu-le, cu totul era şi în pântecele
Fecioarei”.
[14] Iar la Nichita, şi altul tâlcuieşte
aceasta, zicând: „Iar că S-a coborât, se zice
omeneşte, însă însemnează că pe Sine S-a deşertat şi S-a smerit, chip de rob
luând, Cel ce pretutindeni este de faţă, călcând pe al nostru întuneric, iar de
taie cineva întunericul, despărţindu-l de nemărginita lumină, după o a doua
propunere - că nu numai după dumnezeire este cu totul necunoscut, ci şi după
iconomia înomenirii - (pe care trebuie să o înţelegem prin picioare) este cu anevoie privit, că prin picioare
s-ar înţelege chipul mergerii, ca şi în lucrări, adică întru ale ocârmuirii
[administraţiei], căci adâncul tainei este nevăzut pentru tot omul”. Iar
Isihie: „A plecat cerurile ca să unească pământul cu cerul; şi celor de jos să
le dăruiască împărtăşire către cele de sus, că nu s-ar fi tăcut aceasta de nu
s-ar fi coborât pe pământ în acest chip, un chip prin care putea fi primit,
adică în trup, sub ale cărui picioare a stat întunericul”.
* Întunericul Dumnezeirii a
fost şi este înţeles în Ortodoxie atât ca o supraabundenţă de lumină cu care Se
înveşmântează [acoperă] sau Se ascunde Dumnezeu, cât şi ca un întuneric al
minţii oamenilor, pricinuit de legătura cu această supraabundenţă de lumină pe
care nu o pot suporta. Totuşi, ambele direcţii sunt feţe ale aceleiaşi monede.
La fel, lumina soarelui ne pare mai puţin luminoasă atunci când încercăm să ne
uităm direct la soare, în acel moment suntem cuprinşi de o nevedere, cum zice autorul mai sus, sau de o
orbire. Tot astfel, vederea sau cunoaşterea lui Dumnezeu prin nevedere sau necunoaştere e una cu o vedere
[cunoaştere] mai presus de vedere [cunoaştere], este beţia sau scăldarea în
supraabundenţa luminii dumnezeieşti. Supraabundenţa razelor ne orbeşte, iar
atunci vedem prin nevedere. Despre această vedere prin nevedere vorbesc sfinţii isihaşti din
Filocalie.
[16] Iar la Nichita se tâlcuieşte astfel:
„Însă dacă se cugetă că Dumnezeu este lumină, cum se acoperă El cu întuneric?
Poate că lucrul de cunoscut se acoperă cu necunoştinţă, necunoştinţă care este
afirmată de cel ce voieşte să cunoască”. Ori, după Grigorie Teologul,
întunericul este trupul, căci între noi şi Dumnezeu stă acest întuneric
trupesc, precum de demult norul, între egipteni şi evrei, ori acoperământul,
între Moise şi orbirea ierusalimitenilor, şi poate aceasta este ceea ce a vrut
să zică David prin punerea întunericului ca ascundere a Lui: grosimea noastră,
pe care puţini puţin o zăresc [puţini îşi dau seama de limitarea la care ne
supune grosimea, întunericul sau neputinţa trupului, de aceea, în cunoaşterea
lui Dumnezeu, atunci când e cu neputinţă să mai înaintăm în cugetări despre El,
fie în rugăciune, fie teoretic, ni se pare că am dat de un întuneric, de un
zid, de un acoperământ rânduit de Dumnezeu pentru a nu ne depăşi limitele
omeneşti. Nu înseamnă că Dumnezeu se poate cunoaşte până la un punct, viaţa
veşnică e o cunoaştere neîncetată a lui Dumnezeu, făcută posibilă de bucuria
comuniunii de iubire cu El].
[17] Pentru aceasta, la Nichita se tâlcuieşte
astfel: „...însă nu nori de pământ, ci de văzduhuri [] sunt dumnezeieştii
Prooroci, ca unora ce nu le este un văzduh gros din umeda aburire a pământului
alcătuit, apoi ridicându-se în vânturi, când ia de la ele destoinica
[vrednica de pomenire] adunare şi greutatea cea din umezeală, cea
semănată într-însul, şi astfel, când se face îndestulare, sloboade picături pe
pământ - astfel este firea ploilor, aflând ele începutul de la pământ, şi
iarăşi se aduc la pământ prin aer, tot astfel şi Proorocii, purcezând din firea
comună, iar pentru curăţia sufletului, cu puterea Sfântului Duh
preaînălţându-se, stropesc în sufletele cele aducătoare de roadă stropi de
cuvinte roditoare. [Text mai dificil, ideea ar fi următoarea: aşa cum apa
circulă în atmosferă - de la pământ la cer - udând pământul şi facându-l să dea
roade, tot astfel şi Proorocii, cu puterea Duhului care îi înalţă cu mintea de
la pământ la cer, stropesc în pământul sufletelor seminţele cuvintelor
dumnezeieşti pentru ca acestea să dea rod de fapte bune.]
* văl. Despre acest văl vorbeşte Sfântul Apostol
Pavel în II Cor. 3: 13 ş.u. Vălul este înţeles ca un fel de impediment, o
piedică spirituală [împietrire, patimă, întuneric, neştiinţă etc.] în
cunoaşterea lui Dumnezeu.
* simbol.
* Care iradiază din El.
* teandrică, divino-umană.
[18] Iar altul laNichita zice: „Strălucire
este atunci când se iveşte fulgerul şi aprinderea care se face din îndesirea
norilor. Deci din strălucirea Mântuitorului au trecut nori, adică au venit în
mijloc şi s-au arătat cele pe care Proorocii le ziceau despre Hristos”.
[19] Iar altul zice că, după ce s-au arătat
proorocirile Proorocilor cele propovăduite pentru Hristos, pentru cei ce nu
s-au supus, n-au rămas decât grindină şi cărbuni aprinşi, adică iadul şi munca,
precum şi egiptenii au primit urgii, bătăi [plăgi], grindină şi foc.
* După fondul aperceptiv, după prejudecăţile,
mentalitatea...
[20] Iar altul zice că precum din îndesirea
norilor se fac tunetele, tot astfel şi prin Apostoli s-a făcut mântuitoare
propovăduirea ca un tunet ce a răsunat în toată lumea, fiind mai mult glas al
lui Dumnezeu decât omenesc, că a zis lor Domnul: Fiindcă
nu voi, zice, veţi fi grăind, ci Duhul
Tatălui vostru este care grăieşte întru voi (Mt. 10: 20). Iar Marele
Atanasie a înţeles prin izvoare pe Prooroci,
iar prin temelii - cele cinci cărţi ale lui
Moise [Pentateuhul], că acestea sunt temelia şi credinţa cunoaşterii lui
Dumnezeu, întru care s-a arătat taina lui Hristos.
[21] Altul zice la Nichita că temeliile lumii sunt cele dintâi şi cele cu putinţă
de cunoscut dogme ale credinţei, cele despre teologia Sfintei Treimi, dar şi
cele despre iconomia întrupării lui Dumnezeu-Cuvântul, care Se arată la
izvoarele apelor, adică la scăldătoarea Sfântului Botez, căci atunci când
creştinii se botează, ei mărturisesc astfel de dogme ale credinţei. Iar Teodorit, tâlcuind zicerea
aceasta după literă, zice: „Şi aceasta s-a făcut la noi în multe părţi:
clătinându-se, pământul s-a desfăcut, şi adânc nemăsurat s-a arătat în munţi
înalţi şi apă a ieşit în locuri fără de apă. Ocârmuitorul tuturor le face pe
acestea arătând oamenilor puterea Sa cea pedepsitoare şi învăţându-i că într-o
clipeală poate să aducă pierzare desăvârşită tuturor, dar, din iubire de
oameni, întârzie pedeapsa şi aşteaptă pocăinţă”.
[22] Iar Teodorit zice: „Acesta [David] a
zis grăind: Trimis-a din înălţime şi m-a luat
în loc de «I-a încredinţat pe toţi că mi-a dat ajutor din cer»”.
* fine,
rafinate, subtile, subţiri.
[23] Zice însă Teodorit: „Mi se pare că aici însemnează scularea
asupră-i a lui Abesalom, făcută după păcat, că răutatea
- pe care Simmah o numeşte ticăloşie - indică neputinţa sufletului pentru care
s-a făcut păcatul”.
[24] Iar un altul la Nichita zice: „Pentru aceasta
mă va izbăvi, nu pentru că eu sunt vrednic de mântuire, ci pentru că lui Dumnezeu,
din bunătatea Sa, I s-a părut ca eu să fiu [viu] şi să mă mântuiesc”.
[25] Iar Teodorit zice: „Voi fi fără prihană
cu Dânsul, dar cum este cu putinţă a se face aceasta? Şi mă voi păzi de
fărădelegea mea (cu acest chip este cu putinţă); depărtându-mă, zice, de cele
ce rău le-am făcut, fără prihană mă voi face în vremea viitoare”.
* Care au lucrat numai înaintea lui Dumnezeu, căutând răsplătire numai de la El.
* faptele şi cuvintele cuviinţei.
* cu mintea, în capacitatea de înţelegere
şi deliberare.
*
Prin toate acestea se arată procesul continuu de sfinţire prin care trece omul
în relaţie cu Dumnezeu. Cuvioşia, nevinovăţia etc. sunt stări care se menţin
numai prin relaţie permanentă cu Dumnezeu, care înseamnă fapte bune, rugăciune
etc. Nu poate fi vorba aici de un statut „juridic” care ne-ar asigura,
chipurile, mântuirea. Mântuirea începe aici, se poate termina fie aici, fie
poate continua în veşnicie. Iudeii, ca popor ales, se vedeau ca şi „mântuiţi”,
Dumnezeu fiind dator să-i elibereze de toate stăpânirile lumeşti cărora ei le
căzuseră robi. Astăzi, din cei stăpâniţi de romanii de odinioară, lăsaţi tară
nici o izbăvire de la Dumnezeu, încearcă să devină ei înşişi stăpânitori,
aşteptându-L pe „Mesia”, eliberatorul, care, după Sfinţii Părinţi, este tocmai
Antihrist.
26 Iar altul a zis la Nichita: „Iar celui
îndărătnic, rău răsplătindu-i după îndărătnicia inimii lui. Pentru aceasta şi
Dumnezeu a zis către evrei: Aţi umblat către Mine cu
împotrivire, drept care şi Eu voi umbla către voi cu mânia (Lev. 26:
23-24)”. A zis însă şi Origen: „Iar cu cel îndărătnic să nu fi îndărătnic (că
nu se va ierta de se va zice aceasta), că îl vei îndărătnici [mai rău], cum a
fost cu Faraon”.
[27] Pentru aceasta şi Sfânta Fecioară şi de
Dumnezeu Născătoarea, având în pântece pe Domnul, a proorocit cele ce erau să
fie, conglăsuind cu grăirea aceasta şi zicând: Risipit-a
pe cei mândri cu cugetul inimii lor, coborât-a pe cei puternici de pe scaune şi
a înălţat pe cei smeriţi (Lc. 1:51 ş.u.) (LaNichita).
_
[28] Iar Teodorit zice: „Fiindcă de multe
ori a numit necazurile întuneric, potrivit
numeşte lumină scăparea din acestea”.
* cunoaşterii lui Dumnezeu, teognoziei.
[29] Pentru aceasta şi în altă parte zice: Acolo voi răsări corn lui David, gătit-am luminător
Unsului Meu (Ps. 131: 17). Însemnează că dumnezeiescul Grigorie al
Tesalonicului [Palama] se ruga trei ani cu această rugăciune: „Doamne,
Dumnezeul meu, luminează întunericul meu”, adică mintea mea, precum mai sus a
tâlcuit dumnezeiescul Eftimie, până când Stăpâna Născătoare de Dumnezeu l-a
trimis pe loan Teologul şi prin acesta i-a vestit că mintea sa se va lumina.
* zid, barieră, piedică,
oprire, problemă.
[30] Iar Nichita zice că: „Zid între noi şi Dumnezeu este voia noastră,
pe care de o va lăsa cineva (supunând-o poate voii lui Dumnezeu), poate să
zică: întru Dumnezeul meu voi trece zidul,
adăugând şi aceasta: Dumnezeul meu, fără prihană
este calea Lui, căci atunci vede cineva calea lui Dumnezeu, când nu are
prihană, când va părăsi voia sa”. Iar Eusebie zice: „Zid sunt îngrădirile
vrăjmaşului prin care se ispiteşte [se chinuie] să mă îngrădească împrejur”.
* excese.
* În sens strict, înseamnă a ţine un scut în
poziţie de apărare; de aici: a păzi, ocroti. Traducătorii mai vechi ai Bibliei
au păstrat sensul de bază. Cei mai noi [din perioada interbelică încoace],
pentru a elimina ideea de „scutire”, au optat pentru sensurile figurate.
Verbul, sau substantivul aferent, apare de câteva ori în psalmi.
* Din pricina nădejdii.
[31] Iar Marele Vasile însemnează
aceasta: Cine este Dumnezeu afară de Domnul?
Şi că: Eu sunt Dumnezeu şi înainte şi după acestea,
şi afară de Mine nu este alt Dumnezeu. Şi că: Mai-nainte de Mine n-a fost alt Dumnezeu şi după Mine nu
va fi, şi, ascultă, Israele, Domnul Dumnezeul tău este Domnul (Is. 41:1;
Deut. 6: 4 etc.) şi cele asemenea nu către Fiul le-au zis Scripturile, ci către
idoli şi către cele ce se cinsteau de către păgâni”. Iar Nichita zice: „Acestea
le zic şi cei ce slujeau oarecând pseudo-numiţilor [celor numiţi în mod fals]
dumnezei, şi se grăiesc după cunoştinţa adevărului, slavoslovind pe unul,
singurul şi firescul Dumnezeu, şi altul afară de Acesta nu este, mărturisind cu
Isaia: Doamne, afară de Tine pe altul nu ştim
(Is. 26: 13), şi cu Pavel: pentru noi, este un
singur Dumnezeu, Tatăl, (...) şi un singur Domn, Iisus Hristos (I Cor.
8: 6). Iar Teodorit zice că: „Nici nu este alt dumnezeu, ca unul să-i dea
cererea aceluia, iar altul - Acestuia”. Altul însă zice că aici, David repetă
de multe ori numele lui Dumnezeu, aflându-se cu [dovedind] iubire faţă de El.
Iar Marele Vasile tâlcuieşte astfel: „Deci Sfântul se încinge cu putere, iar
cel ce a pierdut încingătoarea aceasta se încinge [în schimb] cu legătura
păcatelor sale, strângându-se fiecare cu lanţurile păcatelor sale, al căror
semn a fost biciul făcut din ştreanguri, prin care Domnul a izgonit din
biserică pe cei ce spurcau cele sfinte (cf. In. 2: 15), arătând prin aceasta că
fiecare, prin împletiturile păcatelor pe care şi le face, din acestea ajung
bătăi [atrag bătăile]”. Iar Marele Atanasie zice: „Singur Cuvântul şi Fiul lui
Dumnezeu este şi Dumnezeu adevărat, pentru aceasta [Se numeşte] şi Unul Născut,
pentru că Unul este ca Tatăl şi Dumnezeu, iar Mântuitorul este făcător de
dumnezei, nefiind Dumnezeu prin împărtăşire [ca oamenii]. Aceasta dar: Dumnezeu, Cel ce mă încinge... este asemenea cu
ceea ce s-a zis: Iar voi veţi şedea în cetatea
Ierusalimului, până ce vă veţi îmbrăca cu putere de sus (Lc. 24: 49). Şi a pus fără prihană..., adică din evanghelicele
legiuiri ne-a gătit să alergăm [pe] cale neprihănită”.
[33] Iar Nichita zice: „Şi acum, prin David, mai înainte a proorocit
(Dumnezeu) că Emmanuil va birui pe vrăjmaşi, zicând: Urmări-voi pe vrăjmaşii mei şi celelalte.
[34] Iar Teodorit zice: „Întărindu-Mă astfel cu dumnezeiasca Ta Pronie,
nădăjduiesc că-i voi birui pe toţi neîmblânziţii Mei vrăjmaşi şi că nu Mă voi
întoarce mai-nainte până ce nu-i voi face iarăşi supuşi Mie”. Că aceasta a
însemnat, zicând: cădea-vor sub picioarele Mele.
[35] Nichita însă zice: „Acestea le zic Apostolii, asupra cărora scrâşneau
din dinţi iudeii şi elinii, dar au fost cu toţii biruiţi. Că stăpânire le-a dat
lor Hristos să calce peste şerpi şi peste scorpii şi peste toată puterea
vrăjmaşului”.
[36] La Nichita, aceasta se tâlcuieşte astfel: „Vezi însă amărăciunea lui
David, că s-a referit la elini, adică la păgâni, zicând că nu era cine să-i
mântuiască, căci nu-L aveau pe Dumnezeu, dar de vreme ce L-au numit, nu mai
zice că nu era cine să-i mântuiască (că pe aceia al căror Domn este - şi Acesta
este numele Lui - poate să-i mântuiască), ci a zis că nu i-a ascultat”.
* controversă, dispută, ostilitate.
[37] Iar la Nichita se tâlcuieşte astfel: „Îndoită este cunoaşterea,
căci ea cuprinde atât cunoştinţa [cunoaşterea, cunoştinţa], cât şi priceperea [cunoaşterea
mai profundă, ştiinţifică sau din exeperienţă duhovnicească] despre oarecari
lucruri, după care [pricepere] Dumnezeu le cunoaşte mai-nainte de facerea lor.
Cunoştinţa se mai referă şi la însuşire, după care Dumnezeu le cunoaşte doar pe
cele bune, precum este scris: Domnul a cunoscut pe
cei ce sunt ai Lui (II Tim. 2: 19). Deci, pe cei din păgâni, Mântuitorul
nu-i cunoştea mai dinainte, adică nu-i avea între cei însuşiţi [ nu aparţineau
de El, nu-i avea la inimă, nu-i recunoştea ca popor vrednic de El], iar în urmă
i-a însuşit, i-a apropiat şi i-a luat spre slujba cea duhovnicească.
* De nici o treabă,
de nici un folos.
[38] Iar la Nichita, acestea se tâlcuiesc astfel:
„Hristos îi învinovăţeşte pe evrei pentru că au părăsit cărările cele
nerătăcite, adică învăţătura cea din lege şi din Prooroci şi petrecerea
evanghelică [cetăţenia,
apartenenţa la Evanghelie], căci cărări drepte şi nerătăcite, care aduc la
Hristos, sunt învăţătura cea prin lege şi prezicerile cele prin Sfinţii
Prooroci. Ajungând deci la sfârşitul legii şi al Proorocilor, adică la Hristos,
au şchiopătat, mândrindu-se faţă de El, fără a avea cuget sănătos. Deci zice că
«păgânii, nici legea Mea, nici prooroc primind, fiindcă au fost chemaţi cu
lesnire, au ascultat cu lesnire, şi stăpânirea Mea o au iubit, iar Israel, cel
întâi născut al Meu, fiu al Diavolului facându-se - pentru că cugeta asemenea
cu el - s-a făcut străin de apropierea şi însuşirea cea către Mine; ba mai
mult, a şi minţit Mie, aşteptându-se adică la alt rod de dreptate,
nemişcându-se către Mine, după ceea ce este scris: Va
minţi lucrul măslinului (LXX, Ode 4: 17)»”. A zis însă şi Teodorit: „Cei
ce au fost numiţi fii şi au fost scrişi în
rânduială de fii s-au făcut străini, fiind nemulţumitori spre facerile de bine,
au şchiopătat împrejurul credinţei şi au părăsit cărarea cea bine-cinstitoare”.
Tot astfel, şi prin Ieremia Proorocul, Dumnezeu le zice: Eu te-am sădit ca pe o vie aducătoare de roadă bogată, ca
pe cea mai curată sămânţă; cum dar Mi te-ai prefăcut în ramură sălbatică de
viţă străină? (Ier. 2: 21): viţa roditoare este prima Sa sădire, iar
prin cea de-a doua [ramura sălbatică] mustră nemulţumirea lor. Iar Simmah redă
zicerea s-au învechit şi au şchiopătat prin se vor necinsti şi se vor ruşina.
[39]* chitară, alăută, harpă. în general, în
versiunile mai noi, cuvântul a fost redat prin alăută.
* Dumnezeu-Tatăl a
făcut milă [Mila este la bază o lucrare harică a lui Dumnezeu, e compasiune, ea
nu lucrează numai întru ştergerea păcatelor, ci este o lucrare a bunătăţii şi
iubirii de oameni] cu lisus Hristos ca om şi cu seminţia Lui după trup, în
general. Hristos nu avea păcat şi deci nu era o milă întru ştergerea păcatelor,
ci spre suferinţa pricinuită de slăbiciunea firii umane şi pătimi, şi, prin
urmare, spre mântuirea ei şi spre restabilirea comuniunii dintre om şi
Dumnezeu.
[40] Iar Nichita zice: „Însă faci milă şi cu credinciosul popor, care cu
Duhul fiind uns, pentru aceasta se numeşte uns (adică Hristos)”. Şi pe acelaşi
popor îl numeşte şi David, pentru că s-a făcut însuşit al lui Hristos, Celui
din seminţia lui David. Iar seminţie a poporului celui credincios sunt cei ce
au învăţat de la Dânsul buna-cinstire, care seminţie se va păzi până în veac,
că seminţia credincioşilor nu va lipsi niciodată, Dumnezeu miluind-o şi
păzind-o. iar cum că şi Hristos se numeşte David, se adevereşte din aceasta pe
care a Dumnezeul tuturor o a zis prin Iezechiel: Voi
ridica peste tine un păstor, pe sluga Mea David, şi va fi păstorul lor, şi Eu
voi fi lor Domn şi Dumnezeu, iar David stăpânitor în mijlocul lor, Eu Domnul am
grăit acestea (Iez. 34: 23-24). Şi iarăşi: Şi
sluga Mea David, va fi în mijlocul lor stăpânitor peste toţi şi păstor (...) şi
David sluga Mea va fii stăpânitor în veac (Iez. 37: 24-25).
