Întru
sfârşit. Psalm al lui David.
Și psalmul acesta se
suprascrie întru sfârşit, deoarece David l-a
alcătuit atunci când a ajuns bătrân şi privea la sfârşitul vieţii; ori se zice întru sfârşit pentru că prooroceşte despre lucrul
care s-a făcut la sfârşitul veacurilor. (...) Căci astupă gurile celor
bârfitori, care propovăduiesc ateismul care va urma*, după Atanasie, adică [cei
care zic] că nu Dumnezeu a făcut toate, ci lucrurile s-au făcut de la sine [1].
1.
Cerurile spun [povestesc] slava lui Dumnezeu,
„Nu însufleţitele ceruri,
folosindu-se de înfăţişarea şi privirea lor cea frumoasă ca de un glas,
totdeauna propovăduiesc tuturor mărimea şi slava lui Dumnezeu, Care le-a făcut,
că a zis Solomon că: Din mărimea şi frumuseţea
făpturilor, după socoteala* se cunoaşte lucrătorul lor (Cartea Înţ. lui
Sol. 13: 5). Iar cel ce vede mărimea cerului cea atât de întinsă, chipul,
frumuseţea, aşezarea şi celelalte însuşi fireşti ale lui, crede în puterea
ziditoare a lui Dumnezeu, având dascăl numai privirea cerului [2]. Iar ceruri numeşte întâiul cer, care este mai înalt decât tăria, însă în loc
de singular a folosit numărul plural, după obiceiul limbii evreieşti, precum
zic Hrisostom şi Teodorit, care foloseşte fie pluralul, fie singularul, zicând
„cer”, căci deşi întâiul cer este nevăzut de noi, din vederea tăriei deducem*
şi existenţa acestuia [3]. Ori prin numele cerurilor se referă numai la tărie, fiindcă numai aceasta
poate fi văzută. Drept aceea, stihul următor este tălmăcitor al celui dinaintea
lui [4].
şi facerea mâinilor Lui o
vesteşte tăria.
„Dacă, precum am zis,
acest al doilea stih este tălmăcitor celui dintâi, de mai sus, urmează că ceea
ce mai sus a numit ceruri aici este numit tărie, iar ceea ce a zis mai sus: cerurile spun [povestesc] , tot aceasta o zice şi
aici: vesteşte tăria, iar ceea ce s-a zis
mai sus: slavă, pe aceasta o zice şi aici: facerea mâinilor. Şi pentru ca să zic mai pe
scurt, David vrea să zică că chiar şi numai vederea cerului este destul de
învăţătoare [pentru a fi învăţaţi] despre mărimea lucrării lui Dumnezeu, Care a
facut-o, căci această mare lucrare a lui Dumnezeu a numit-o slavă şi facerea
mâinilor.
2.
Ziua zilei spune cuvânt,
De s-ar fi zidit lumea [de la sine], sau de
s-ar mişca singură, cu siguranţă că zilele şi nopţile nu ar fi păzit hotarele
[limitele] lor, dar, fiindcă Dumnezeu este atât de pro-socotitor [prevăzător]
(înainte-purtător de grijă) al tuturor, din multa bună-rânduială a zidirii se
vede că ziua cea dintâi spune întotdeauna despre cea de-a doua, iar a doua pe a
treia, şi de aici înainte una pe alta, în virtutea hotarului şi rânduielii,
Dumnezeu rânduind fiecăreia din ele cele de trebuinţă. Într-un fel, ziua cea
dintâi izbucneşte [anunţă], adică vesteşte celeilalte graiul [cuvântul], adică
porunca lui Dumnezeu despre aceasta [despre rânduiala şi intenţiile Lui].
şi noaptea nopţii vesteşte ştiinţă.
Ceea ce a zis mai sus
pentru zile, tot aceasta zice aici şi pentru nopţi, deoarece fiecare noapte
vesteşte nopţii celeilalte cunoştinţe, adică învăţătura despre hotarul şi
rânduiala pe care Dumnezeu a rânduit-o fiecăreia, încât prima să nu se
lăcomească şi să o vatăme pe cealaltă, ci printr-o regulă şi un hotar oarecare
prin care, uneori, zilele se fac mai mari decât nopţile, iar alteori, nopţile
se fac mai mari decât zilele, şi iarăşi, alteori, zilele se fac întocmai cu
nopţile, şi iarăşi nopţile deopotrivă cu zilele, ca să păzească între ele
dreptate şi bună armonie. Ori, zicând că ziua spune cuvânt şi noaptea vesteşte
ştiinţă, vrea să vădească pronia lui Dumnezeu asupra făpturii, căci rânduiala
este învăţător al proniei, adică învaţă că există pronie. Însă zicerea se
înţelege şi într-alt chip, ziua este Tatăl, ziua este şi Fiul, pentru strălucirea Dumnezeirii,
iar prin aceea că ziua zilei spune cuvânt se
arată că Tatăl a grăit Fiului, căci zice Domnul: Eu
n-am vorbit de la Mine, ci Tatăl care M-a trimis, Acesta Mi-a dat poruncă ce să
spun şi ce să vorbesc (In. 12: 49), şi iarăşi noapte este Hristos după omenire, cumpănind* cu
Dumnezeirea, Care vesteşte oamenilor cunoştinţa de Dumnezeu[5].
3.
Nu sunt graiuri, nici cuvinte, ale căror glasuri
să nu se audă.
Zicerea aceasta se cuvine a o citi în chip
întrebător, după dumnezeiescul Chiril şi Atanasie. (...) E ca şi cum ar zice
David: „Oare nu sunt graiuri, nici cuvinte ale acestor zidiri neînsufleţite de
care am pomenit - adică ale cerurilor, zilelor şi nopţilor? Oare nu se aud
glasurile lor? Căci atâta timp cât glasurile lor nu se aud (căci nu au
glasuri), este vădit că nu au glasuri proprii, nici cuvinte, fiindcă părţi ale
glasului celui cu încheieturi [articulaţii] sunt grăirile şi cuvintele”.
Nedumerindu-se astfel, dezleagă nedumerirea zicând:
4.
În tot pământul a ieşit vestirea lor, şi la
marginile lumii graiurile lor.
Răspunde astfel: „Atât de
multe sunt cuvintele neînsufleţitelor ceruri, ale zilelor şi ale nopţilor,
încât tot pământul este plin de graiurile şi glasurile lor, după chipul în care
s-a zis, adică aceea că oamenii cei cuvântători [raţionali], văzând frumuseţea
şi armonia cerurilor, a zilelor şi a nopţilor, se îndeamnă la slavoslovia
Făcătorului lor. Drept aceea, glasurile de mulţumire ale oamenilor cuvântători
se socotesc a fi glasuri ale cerurilor celor necuvântătoare”. Aceasta se
înţelege şi din cele următoare: ...şi la marginile
lumii graiurile lor, cuvinte zise acum a doua oară pentru o mai bună
înţelegere a lucrurilor, iar prin marginile lumii
sunt arătate mărimile şi lăţimea lumii, căci Proorocii obişnuiesc, şi mai ales David,
a grăi aceeaşi noimă (înţeles) folosind cuvinte diferite[6].
Însă cineva ar putea înţelege acestea şi după alt chip,
adică cum că David - după ce ne-a învăţat că cele mai-nainte zise zidiri strigă
oarecum [zicând] că pronia lui Dumnezeu există, şi ocârmuieşte* lumea şi o ţine
împreună [în unitate] - va prooroci că în fiecare neam şi seminţie se află unii
oameni care înţeleg un astfel de glas al neînsufleţitelor şi necuvântătoarelor
zidiri. De aceea şi zice: „Nu sunt graiuri, nici
cuvinte din vreo limbă sau vreo vorbire [dialect] ale vreunui neam, prin
care să nu se audă şi să nu se înţeleagă cele de mai-nainte glasuri ale
zidirilor”. Însă acest cuvânt a luat sfârşit [s-a împlinit], deoarece în toate
părţile pământului şi în toate neamurile se află oameni care înţeleg şi zic că
Pronia lui Dumnezeu există. Noima de faţă, auzirea,
trebuie să o înţelegem în loc de „se vor auzi”, timpul prezent fiind înlocuit
de cel viitor, ori [mai putem înţelege] că David s-a folosit de timpul prezent
din pricina însuşirii [specificităţii] proorociei, care pe cele viitoare le
vede ca prezente şi trecute [7].
5.
În soare a pus locaşul Său,
Înţelesul
acestei ziceri este de acest fel: soarele a fost rânduit de Dumnezeu ca să-şi
aibă locuinţa Sa în cer [8], căci şi Moise a zis despre cei
doi mari luminători, soarele şi luna, că au fost puşi întru tăria cerului ca să
lumineze pe pământ (Fac. 1: 15-l7). Multora această zicere li s-a părut bine
alcătuită, noi însă, punând virgulă după locaş,
şi pe pronumele Său înlocuindu-l cu adverbul
de loc „acolo”, cu lesnire putem alătura zicerea: „A pus şi a hotărât locuinţa
soarelui acolo”. Unde? În tăria cerului, în
fiind de prisos, o astfel de structură nepotrivit alcătuită fiind întâlnită în
multe alte părţi ale Scripturii. „Soarele dar, zice, nelăsându-şi cândva
locuinţa cea de Dumnezeu rânduită lui, adică cerul, se face şi el propovăduitor
al slavei şi Proniei lui Dumnezeu.”
iar el ca un mire ce iese din cămara sa.
Aici lipseşte [verbul] „a fi”, „Soarele, zice,
cu podoaba unor raze care strălucesc, este frumos ca şi mirele atunci când iese
din cămara de nuntă.”
6.
Bucura-se-va, ca un uriaş să alerge în cale,
Şi de aici se
înţelege că s-a zis un timp în loc de altul, căci bucura-se-va
se ia în loc de „se bucură”, căci soarele se bucură să-şi alerge rânduita lui
cale a cerului, precum şi viteazul uriaş aleargă bizuindu-se pe puterea sa,
adică soarele este întotdeauna neobosit, de mii de ani ostenindu-se şi slujind
poruncii lui Dumnezeu.
din marginea cerului ieşirea lui,
7.
şi întâmpinarea lui până la marginea cerului;
Adică ieşirea
soarelui este răsăritul, atunci când iese în sus, din orizontul cerului, iar
prin întâmpinarea lui se înţelege apusul,
atunci când se ascunde în orizontul cel de sub pământ al aceluiaşi cer, iar
timp de o zi sau de o noapte înconjoară o emisferă a cerului, iar într-o zi şi
o noapte întreagă înconjoară două emisfere ale cerului, şi astfel luminează
toată lumea:
şi nu este cine să se ascundă de căldura lui.
„Nu există nici un loc,
zice, şi nici un om care să nu se îndulcească de fierbinţeala şi căldura
soarelui, ci toate locurile, împreună cu toate cele nesimţitoare
[neînsufleţite], sadurile şi toţi oamenii împreună cu toate vietăţile sunt
încălzite de către el. Iar lucrul cel minunat e acela că soarele, prin una şi
aceeaşi depărtare, le luminează şi le încălzeşte pe toate, în timp ce focul de
care noi ne slujim luminează şi el de departe, dar nu încălzeşte decât dacă se
apropie cineva de el”, după Teodorit. Aşadar, David, lăudând şi frumuseţea, şi
puterea soarelui, drumul şi trebuinţa [pe care o avem] de dânsul, arată din
toate acestea puterea cea bogată pe care o are Făcătorul soarelui[9]. Aceasta este tâlcuirea cea netedă,
fără lipsuri şi lesnicioasă a zicerilor de mai sus ale lui David. Însă unii,
precum Asterie, înţelegând alegoric, zic că prin ceruri
sunt numite cetele îngerilor celor netrupeşti care totdeauna slăvesc pe
Dumnezeu, precum i-au auzit că sunt Proorocii Isaia şi Iezechiel, ori prin ceruri, Asterie şi Origen au înţeles pe oamenii
cei mai presus de lucrurile pământeşti, care prin filosofia contemplativă se
ridică cu mintea la ceruri, iar prin tărie
înţeleg pe bărbaţii cei întăriţi cu filosofia practică, şi care sunt nebiruiţi
de loviturile ispitelor. Însă prin zi (v. 2)
au înţeles puterile cele luminate ale îngerilor, fiindcă lumini de-al doilea
sunt numiţi îngerii, şi încă pentru că rânduielile cele mai înalte împărtăşesc
celor mai de jos poruncile cele luminate ale lui Dumnezeu, iar prin nopţi au înţeles pe oameni, din pricina
întunecării şi grosimii trupului, care opresc de la suflet strălucirile
dumnezeieşti , iar celelalte ziceri ale psalmului le-au înţeles la fel ca şi
acestea, prin alegorie. Iar prin în tot pământul a
ieşit vestirea lor, l-au înţeles pe marele Pavel din Epistola către
Romani (1: 18). Iar la momentul potrivit au potrivit zicerea cu Apostolii şi
Evangheliştii Domnului. Iar aceasta: În soare a pus
locaşul Său, oarecari [tâlcuitori] o redau prin alegorie astfel, zicând
că Hristos locuieşte în omul care străluceşte cu razele faptelor bune: Căci Eu, zice, şi Tatăl Meu vom veni şi ne vom face locaş
la el (In. 14: 23). Ori prin locaş al lui Hristos se înţelege omenitatea
pe care a luat-o, întru care locuind, şi după Ipostas unindu-Se
Dumnezeu-Cuvântul, a pus-o întru lumină, adică vieţuia şi petrecea strălucit şi
arăta ca un mire frumos: Împodobit eşti cu
frumuseţea mai mult decât fiii oamenilor (Ps. 44: 2). Întrucât era
strălucit ca soarele de razele şi darurile faptelor bune, Acelaşi Hristos,
înţelegătorul Soare al dreptăţii, precum a proorocit Maleahi, S-a bucurat să
alerge (v. 6) pe calea spre moartea pe Cruce pentru mântuirea noastră* [10]. Şi pogorându-Se de la
marginea cerului, iarăşi S-a întors la Dânsul: Că
am ieşit, zice, de la Tatăl, şi am venit în
lume, şi iarăşi las lumea, şi merg la Tatăl (In. 16: 28). Şi nimeni nu
s-a ascuns de luminare şi încălzirea cuvintelor Lui, ci toţi s-au luminat, şi
duhovniceşte s-au încălzit.
8.
Legea Domnului este fără prihană, întoarce
sufletele;
„Legea Domnului,
zice, este îndeajuns spre a învăţa pe om cunoştinţa de Dumnezeu şi însăşi legea
cea nescrisă, care este numită şi firească, şi ziditoare*, care prin mărimea,
frumuseţea şi buna rânduială a zidirilor care se văd, încă şi prin cugetul*
nostru, vorbeşte şi propovăduieşte pe Unul şi Ziditorul tuturor, după dumnezeiescul
Chiril şi Teodorit, iar acum, pe lângă legea cea nescrisă, Dumnezeu ne-a dat-o
şi pe cea scrisă, spre ajutor, precum a zis Isaia: Lege
a dat spre ajutor (Is. 8: 20), prin care cineva poate cunoaşte Pronia şi
înţelepciunea lui Dumnezeu. Însă David numeşte cu numiri diferite legea lui
Dumnezeu. Se numeşte lege, pentru că îndreptează şi pune în bună rânduială
viaţa oamenilor, după Teodorit, iar mărturie, pentru că mărturiseşte celor
ce păcătuiesc că, de nu vor părăsi păcatul şi nu vor face cele bune, se vor
pierde; după Teodorit, o numeşte şi îndreptări, pentru că învaţă dreptate, poruncă, pentru
că porunceşte cu stăpânire [cu autoritate] ceea ce se cuvine a face omul, iar frică, pentru
că legea este neînduplecată şi hatâr* nu face; o numeşte încă şi judecăţi, pentru
că legea Domnului vorbeşte [emite] judecăţi şi hotărâri nestrămutate, precum
mai-nainte am apucat a tâlcui mai pe larg la Ps. 17: 22[11],
zicând că, legea fiind tară prihană, se înţelege că este cu totul neprihănită,
căci cu ce poate cineva prihăni dumnezeiasca lege, de vreme ce ea întoarce pe
oameni de la păcat? Ea întoarce pe om de la cele din afara firii la cele după
fire, şi de la Diavol la Dumnezeu, învăţând prin cele mici pe cele mari şi
cereşti[12].
mărturia Domnului credincioasă, care înţelepţeşte
pruncii.
„Mărturia,
zice, adică legea lui Dumnezeu este vrednică de crezare, pentru că o dă un
Dumnezeu, care este credincios întru toate cuvintele Sale.” Însă David numeşte prunci fie pe tinerii cei după trupeasca vârstă
[după ani], precum au fost împăraţii Daniel, Solomon şi Iosia; fie după
neştiinţa înţelepciunii omeneşti, fie după nerăutatea şi neviclenia socotinţei
[minţii], căci pe toţi aceştia îi înţelepţeşte legea lui Dumnezeu.
9.
Dreptăţile Domnului sunt drepte, veselesc inima;
„Dreptăţile, zice,
şi poruncile Domnului sunt drepte, pentru că nu cuprind nimic sucit [ambiguu]
şi strâmb, veselind şi inima celui ce le citeşte, pentru că învaţă pricinile şi
cuvintele celor ce poruncesc.” Ori se numesc drepte
pentru că pricinuiesc îndreptare socotinţelor [judecăţilor] celor strâmbe ale
oamenilor.
porunca Domnului e strălucită, luminează ochii.
„Porunca Domnului,
zice, luminează chiar şi de departe ochii cei gândiţi ai sufletului, iar prin
ochii sufletului luminează ochii trupului, astfel încât omul să nu umble în
căile cel prăpăstioase ale păcatului.”
10.
Frica Domnului este curată, rămâne în veacul
veacului;
Curată este numită desăvârşitoarea [13]* frică a Domnului, pentru că
se insuflă omului în urmă [ulterior], după ce se curăţeşte (...) rămâne în veacul veacului, căci frica care se
numeşte introducătoare [14]*, rămâne slujitoare în om până
acesta se va curăţa, iar după curăţire, aceea [mizeria păcatului] se scoate
afară, şi vine frica care se numeşte împlinitoare şi flască, şi astfel, aceasta
rămâne pentru totdeauna în om, care este [facându-se o] o cucernicie şi o
evlavie către Dumnezeu, unită cu iubirea. Ori frica
Domnului se numeşte curată deoarece
este curată de toată prihana şi meteahna; iar frica cea către oameni este una
care prihăneşte, pentru că se numeşte temere [laşitate]. Şi pentru ca să zicem
pe scurt, David numeşte aici frică ceea ce
desăvârşeşte [împlineşte], adică ceea ce se află în cei desăvârşiţi şi fii,
care au ajuns în iubirea lui Dumnezeu, căci numai această frică este curată,
căci cei ce o au se tem întotdeauna să păcătuiască ceva omenesc şi să cadă din
apropierea şi iubirea de Dumnezeu, iar frica care se numeşte materială
[trupească] sau înrobitoare, pe care o au osândiţii şi robii, aceasta nu este
curată şi limpede, pentru că face pe cei ce o au să se teamă de Dumnezeu ca nu
cumva să-i muncească pentru păcatele lor. Ori frica lui Dumnezeu se numeşte curată pentru că pricinuieşte celor
ce o au limpezire şi curăţire, iar o astfel de frică nu este vremelnică, ca cea
omenească, ci rămâne în toată viaţa celor împliniţi, căci, zicând în veacul veacului, arată dăinuirea şi veşnicia
acesteia[15].
judecăţile Domnului adevărate,
„Judecăţile
Domnului, zice, şi hotărârile sunt adevărate, pentru că numai acestea singure
sunt neprihănite” (...) spre deosebire de judecăţile omeneşti, care, de vei
căuta să le potriveşti cu scumpătatea [acrivie] şi nesminteala [siguranţa,
adevărul] dumnezeieştii legi, de multe ori [se] rătăcesc.
îndreptate împreună.
„Judecăţile Domnului, zice, sunt totodată şi
drepte, căci ceea ce este într-adevăr adevărat, aceea este împreună şi drept.”
11.
Dorite sunt mai vârtos decât aurul şi decât
piatra scumpă de mult preţ,
„Judecăţile
şi poruncile Domnului, zice, sunt mai presus decât aurul şi decât petrele de
mult preţ, şi decât toate cele pe care oamenii le socotesc scumpe, pentru că
acela ce-şi va depărta pofta de la aceste [lucruri] pământeşti de mare preţ,
acela va dori fără saţiu judecăţile şi legea Domnului.”[16]
şi mai dulci decât mierea şi fagurul.
„Judecăţile şi
poruncile lui Dumnezeu, zice, covârşesc prin dulceaţa lor fagurele de miere,
care este preadulce la gust şi frumos la vedere.” Prin materiile cele mai
scumpe ale lumii şi prin mâncarea cea mai dulce, dumnezeiescul David a arătat
pofta şi dulceaţa judecăţilor şi poruncilor lui Dumnezeu.
12.
Pentru că robul tău păzeşte acestea;
David zice aceasta pentru sine, ori a zis-o
pentru aceea că fiecare om, fiind rob al lui Dumnezeu, îndemnându-se de
aşezarea şi iubirea pe care o are pentru fapta bună şi către Dumnezeu, din
iubire păzeşte şi poruncile lui Dumnezeu. Însă a zis păzeşte, în loc de „le iubeşte cu inima şi le
lucrează cu faptele”[17].
şi când păzeşte acestea, răsplătire multă este.
„De va păzi, zice, poruncile lui Dumnezeu, mare
plată va lua de la El, nu numai în viaţa cea viitoare, ci şi în aceasta de
faţă.”[18]
13.
Greşealele cine le va pricepe?
Întrucât păzirea
poruncilor lui Dumnezeu se face cu desăvârşita părăsire de păcate, iar aceasta
este un lucru cu anevoie de isprăvit pentru oamenii muritori, pentru aceasta cu
cuviinţă se nedumereşte David aici, zicând: „Cine oare va fi atât de înţelept
şi priceput să desluşească atacurile relelor cugetări şi a păcatelor care îi
vin în toată vremea? Şi cine e acela să se păzească ca să nu cadă într-însele,
adică în învoirile sau şi în lucrările lor? Deoarece păcatele multe sunt, şi
atât de subţiri
De cele ascunse ale mele, curăţeşte-mă;
David numeşte ascunse
fie păcatele cele ascunse, fie cugetările cele de ruşine şi hulitoare şi rele
care se alcătuiesc în minte - pentru care roagă pe Dumnezeu să-l curăţească,
căci aceste cugetări, cu cât sunt mai subţiri şi nearătate [viclene], cu atât
sunt mai cu anevoie biruite, deoarece spurcă cu toată slobozenia [neîndurător]
şi în toată vremea pe bietul om, căci păcatele cele arătate [care se săvârşesc
pe faţă] şi care se lucrează prin fapte, le poate birui cineva numai dacă nu va
fi desăvârşit biruit de păcat şi de Diavol. Însă prin ascunse să înţelegi şi pe cele pe care cineva le
greşeşte din neştiinţă, pentru că acelea sunt ascunse de cunoştinţa sa [îi sunt
străine].
şi de cele străine, scapă pe robul tău.
„De păcatele cele străine,
zice, milostiveşte-Te şi mă izbăveşte, Doamne.” Aici împăratul se învinovăţeşte
pentru păcatele pe care din lenevirea sa le fac supuşii săi; asemenea şi
Arhiereul, de greşealele pe care le fac oile sale cele dobitoceşti; şi tatăl,
de relele pe care le fac fiii lor; şi stăpânul, de păcatele slugilor sale; căci
păcatele tuturor celor de mai sus, deşi se socotesc străine, sunt ale înşişi
apărătorilor şi stăpânilor acestora care le-au făcut. Pentru care pricină?
Pentru aceea că ei, putând a le opri şi a le îndrepta, se lenevesc, şi nici le
opresc, nici le îndreptează. Ori David numeşte străine
acele păcate care se fac din întâmplare, din pricina împrejurărilor şi fără de
voie, şi nu după socotinţa [mintea] şi alegerea cea cu totul voită şi din toată
dorirea [libera alegere] [20]. Ori prin cele străine se înţeleg vrăjmaşii, de care David
îl roagă pe Dumnezeu să-l păzească, milostivindu-se spre el, după Teodorit.
14.
De nu mă vor stăpâni, atunci fără prihană voi fi
„De nu mă vor birui (adică păcatele cele de mai
sus, ascunse, şi gândurile cele rele şi de ruşine), atunci voi dobândi
împlinire, căci de această dată păzesc - atât cât îmi stă în putinţă - legea
Ta, însă mă tem de cele ce se fac într-ascuns în suflet.”
şi mă voi curăţa de păcat
mare.
Numeşte păcat mare păcatele ascunse de mai sus, şi în
neştiinţă făcute, şi străine, şi gândurile cele rele şi de ruşine, deşi unii păcătoşi
socotesc că acestea pot fi lesne defăimate, însă trebuie să avem grijă, căci
gândurile rele care se lucrează în minte izgonesc din suflet darul Sfântului
Duh, iar dacă cineva trece cu vederea pe cei care sunt supuşi lui, lăsându-i să
păcătuiască, aceasta îl face pe trecătorul cu vederea vrednic să se supună unei
osânde asemenea cu cea a celor ce păcătuiesc, sau a unora mai mari ca aceştia [21].
15.
Şi vor fi spre plăcere cuvintele gurii mele,
„Atunci, zice, se vor arăta bine-plăcute Ţie,
Doamne, cuvintele rugăciunii mele, când mă voi curăţi desăvârşit de toate cele
ascunse zise mai sus, greşeale străine făcute din neştiinţă, şi de gândurile
cele rele şi de ruşine.”
şi cugetul inimii mele,
înaintea Ta este pururea.
„De
mă voi curăţa, zice, de păcatele străine şi ascunse mai sus zise, cugetarea
inimii mele va fi înaintea Ta totdeauna, pentru că de nu va uita inima să mai
cugete cele de ruşine şi rele, nu se va învăţa a cunoaşte dumnezeieşti le tale
înţelegeri, [precum] şi acelea de care Tu, Doamne, Te bucuri şi îţi sunt
plăcute.” [22]
Doamne, ajutorul meu şi izbăvitorul meu.
„Tu, Doamne, zice,
îmi vei ajuta mie şi mă vei izbăvi de relele de mai-nainte”, ori: „Doamne, Tu
eşti Cel ce-mi ajuţi în bunătăţile pe care le isprăvesc, şi Tu eşti Care mă
izbăveşti de acele rele în care cad”, iar aceasta: De
cele ascunse ale mele, curăţeşte-mă şi cuvintele următoare se potrivesc
şi tuturor credincioşilor creştini [23].
* Acest tip de ateism era răspândit
şi la sfârşitul veacurilor vechitestamentare şi păgâne, atunci când a venit
Hristos. Avem şi la sfârşitul veacurilor de după Hristos un ateism, nu foarte
diferit de cel vechi, acum el se numeşte evoluţionism, un curent care s-a
răspândit cu o furie demonică încă de la apariţia lui, la începutul secolului
XIX. Filosofia acestuia e în parte responsabilă pentru secularizarea vieţii şi
marginalizarea religiei. El a pătruns - la modul discret - şi în legislaţiile
popoarelor, constituindu-se ca filosofie socială; legea evoluţiei speciilor
[„legea
junglei”, cum mai este numită, sau legea
supravieţuirii prin eliminarea celuilalt, „the survival of the fittest”, zic
occidentalii] sau legea animală a devenit mod de viaţă.
[1] Teodorit zice că: „David cuprinde aici trei
legi: 1. pe cea firească, care întru zidire propovăduieşte pe Făcătorul; 2. pe
cea dată prin Moise, care mai multă cunoştinţă despre Făcătorul pune întru cei
ce vor a lua aminte; 3. pe cea a harului, care curăţă desăvârşit sufletele şi
de stricăciunea cea de acum le sloboade. De aceea ne şi trimite la sfârşit,
căci mai-nainte vesteşte Noul Testament, făcut la sfârşitul veacurilor”.
* proporţional, după mărime.
[2] Zice Teodorit: „Numai arătându-se frumuseţea
cerurilor şi mărimea, şi este destul să propovăduiască puterea Ziditorului. Că
dacă cel ce priveşte această zidire prea-mare şi prea-frumoasă laudă pe
Ziditorul, şi cel ce vede o corabie bine şi frumos făcută îl înţelege de aici
[se duce cu gândul la] pe meşter; iar dacă, prin privirea icoanei, vine
împreună şi pomenirea zugravului, cu mult mai vârtos zidirea a toate văzându-se
povăţuieşte către Ziditorul tuturor pe cei ce o văd”.
[3] Pentru aceasta, Teodorit a zis: „«Cerul cerului Domnului». Că cerul cel ce se vede
s-a făcut pământului ca un acoperământ oarecare, iar cel mai sus este
acoperământul acestuia. Deci pentru aceasta se numeşte «cer al cerului» şi «cer
al cerurilor». Este cu putinţă a vedea şi la noi cetăţi care au numire îndoită,
pentru că zicem şi Tarson, şi Tarsis; şi Tiva, şi Tivele, pentru aceeaşi
cetate. Tot astfel şi cei vechi numeau o cetate şi Michina, şi Michinele,
numind o cetate la plural”.
[4] Despre numărul cerurilor, Marele Vasile
zice: „Cei ce au filosofat despre cer, zic că este doar un cer (...), iar noi
suntem atât de departe de a nu crede şi în al doilea cer, încât şi pe al
treilea îl căutăm, de a cărui vedere s-a încredinţat Fericitul Pavel”. Iar
Hrisostom zice: „Nu a zis grăiesc [despre],
ci povestesc, adică îi învaţă pe alţii, iar
ca ucenici îi are pe oameni, propunând în loc de litere frumuseţea firii lor,
dându-le tuturor să înţeleagă învăţătura despre puterea şi înţelepciunea lui
Dumnezeu, care se află într-însele ca în nişte cărţi”. După Grigorie al Nyssei,
cerurile povestesc slava lui Dumnezeu celor ce pot dintr-însele să socotească
meşteşugul Făcătorului a toate, privirea [contemplarea] cea în chip meşteşugăreţ
[după regulile artei, tehnicii, aici: după raţiunile Ziditorului] se arată
[este accesibilă] celor înţelepţi prin amionioasa rotire care se face în loc de
cuvânt”. Zice şi Hrisostom: „Căci atunci când vei vedea frumuseţea, mărimea,
întregimea [unitatea] ce se păzeşte de atâtea veacuri şi strălucirea, şi pe
acestea toate adunându-le, vei slăvi pe Făcătorul lor, [căci] cerul a spus
slava aceasta, însă se zice că el povesteşte slava lui Dumnezeu. Tot astfel şi
cei ce au viaţă minunată, chiar dacă tac, [totuşi] slăvesc pe Dumnezeu, căci
pentru dânşii sunt alţii care slăvesc pe Dumnezeu. Iar anagogic, prin ceruri se înţeleg Apostolii, care au vestit slava
lui Hristos, iar prin tărie Biserica
credincioşilor”. Şi în altă parte, Hrisostom numeşte cerurile: „O carte
prea-mare şi pentru proşti [termenul denotă fie persoane oarecare, indivizi,
fie ignoranţi, „proşti”], şi pentru înţelepţi”.
*
a interpreta ceva împreună
cu cineva, în comuniune, sau a face comparaţie între lucruri, interpretându-le.
[5] Iar că ziua zilei
spune cuvânt, alţii mai potrivit au înţeles [versetul], [pomenind de
vremea] când a zis Fiul: Părinte, preaslăveşte-Ţi
numele! Atunci a venit glas din cer: Şi L-am preaslăvit şi iarăşi Îl voi
preaslăvi (In. 12: 28). Iar noaptea nopţii
vesteşte ştiinţă [pomeneşte de vremea] când întunecatul Iuda a vândut pe
Domnul întunecaţilor iudei. Preafrumoase sunt şi cele pe care le adaugă alţii: ziua zilei spune cuvânt: Gavriil zicând Fecioarei
graiurile buneivestiri, şi noaptea nopţii vesteşte
ştiinţă: şarpele grăind Evei cele ale Născătoarei. Şi iarăşi: ziua zilei: Născătoarea de Dumnezeu spune Elisabetei
salutul [bucurânda], tot astfel şi Elisabeta Născătoarei de Dumnezeu. Iar noaptea nopţii vesteşte ştiinţă: Hristos, în
pântecele Fecioarei, ca într-o noapte întunecată aflându-Se, a dat cunoştinţă
Mergătorului-Înainte, celui ce era în pântecele Elisabetei ca într-o noapte, că
ea însuşi este [cea care-L va naşte], iar pruncul a săltat în pântece de
bucurie. Zice însă şi Hrisostom: „Împărtăşind ca două surori moştenirea
Părintelui (adică ziua şi noaptea), în cumpene şi în măsuri, fără a-şi face
nedreptate una alteia”.
[6] Asemenea tâlcuiesc zicerea de mai sus şi
Vasile, şi Grigorie al Nyssei, şi Hrisostom, care mai adaugă acestea: „Nu sunt
ceruri, adică nu este neam, nu este glas unde să nu se audă glasul cerului, al
zilei şi al nopţii, că aceste glasuri se răspândesc pretutindeni în lume, căci
pretutindeni este cer, zi şi noapte, şi nu este vreun neam sau vreo limbă care
să nu înţeleagă acest glas, că glasurile acestora nu sunt de felul celor
omeneşti, ca să fie auzite de unii şi să fie înţelese, iar de alţii nu, ci sunt
înţelese asemenea de toţi cei de pe pământ. (...) Că celui de o limbă cu mine
îi este cunoscut glasul meu, nu însă şi celui de altă limbă, că osebirea limbii
nu lasă a se face însemnătoare grăirea mea [nu-i oferă nici un înţeles], iar la
cer, şi la zi,
şi la noapte, aceasta nu este [aplică], ci
glasul lor este altfel [are o natură specifică]: ca la toată grăirea şi la
toate neamurile să se audă, şi să fie bineînţeles şi luminat. [Versetul
tâlcuit aici este totuna cu Chinonicul de la Praznicul Sfinţilor Apostoli, al
Sfinţilor împăraţi, dar şi al altor sfinţii propovăduitori asemenea lor.
Descoperirea (de Sine a) lui Dumnezeu nu este străină de nimeni, facându-se
prin tot Cosmosul, prin toate vietăţile lui, deşi, după Apostolul Pavel,
credinţa vine din auz, dar tot el mai zice că Cuvântul lui Dumnezeu sau grăirea
Lui pătrunde chiar şi la despărţirea sufletului de trup, vestindu-se direct sau
împreună cu Dumnezeu pe tablele de came ale inimii, după acelaşi Apostol.
Dumnezeu Se evidenţiază de peste tot. Faptul că glasul Lui nu este înţeles şi
nu-şi ajunge scopul e numai din vina noastră, care n-avem urechi de auzit şi
ochi de văzut, dar nu ca organe carnale, ci ca simţuri sufleteşti ale inimii,
căci, trupeşte vorbind, orbi şi surzi nu sunt aşa de mulţi astăzi. Pentru
neînţelegerea descoperirii lui Dumnezeu, să recunoaştem, o bună parte din vină
o poartă creştinii.]
[7] Simmah a tâlcuit şi mai luminat, zicând:
„Noaptea nopţii vesteşte ştiinţă, nu cu ziceri şi cuvinte ale căror glasuri să
nu se poată auzi, căci glasul lor a ieşit în tot pământul, ori, după Achila,
canonul (dreptarul) lor; că nu scot nici cuvinte, nici graiuri, precum a
tâlcuit Teodorit, ci canonul, rânduiala [ordinea,
rânduiala, sensul] lor arătându-şi, cheamă tot pământul şi marea spre
dumnezeiasca laudă.
[8] Pentru aceasta tâlcuieşte Achila: „Soarelui i-a
pus locaşul într-însele (adică în ceruri)”. Iar la Nichita se află şi acest fel
de tâlcuire: „Că Dumnezeu, lumina pe care a făcut-o, adunând-o în ziua cea
dintâi, a pus-o în talgerul [discul] soarelui, şi astfel, lumina are acum
locuinţa sa în soare, căci într-însul locuieşte”. Iar alţi zic că: „Dumnezeu a
făcut acest soare atât de mare, ca să-Şi aibă locuinţa într-însul, adică să nu
Se poarte şi să nu se Ţină de nimeni, ci numai de Sine”. Iar dumnezeiescul
Chiril, pentru că mai sus s-a zis: În tot pământul a
ieşit vestirea cerurilor, zice prin urmare că această veste a pus-o în
locuinţa Sa, adică că se află şi în soare, fiindcă soarele, asemenea cu
cerurile, povestesc slava lui Dumnezeu”.
[9] Grigorie Teologul a zis despre soare acestea: „Frumos
ca un mire, iute şi mare ca un uriaş. Atât de puternic, încât cuprinde toate
marginile pe care cu fierbinţeala le ajunge, iar de simţirea lui nimic nu poate
scăpa, şi toată vederea o umple de lumină, şi firea trupului înfierbântând-o cu
căldură tară a o arde, cu blândeţea - bune întocmiri, şi cu regula mişcării -
ca şi cum ar fi în toate de faţă, şi pe toate cuprinzându-le deopotrivă”. A zis
însă şi Teodorit: „Soarelui i-a pus locuinţa în ceruri, ca purtându-se el pe
acelea, după frumuseţe adică să urmeze mirelui care iese din cămara sa cu multă
podoabă, iar după iuţime - este ca un uriaş ce aleargă cu multă grăbire şi
tărie, neputând nimeni a-l opri, nici a împiedica mergerea lui înainte. Aşa şi
acesta, iese de la Răsărit şi într-o zi aleargă [înconjoară] cerul şi ajunge la
apus, dând fiecărei vietăţi din căldura sa”.
[10] De unde a zis Purtătorul de Dumnezeu
Maxim: „Fiindcă se tâlcuieşte uriaş ce cade asupră-le, s-a bucurat şi Domnul în
calea iconomiei, lucrând mântuirea noastră, şi a căzut peste taberele
vrăjmaşilor, stricând silnicia lor pe care o avea asupra noastră”. Iar Marele
Vasile adaugă zicând: „Deci dacă soarele aceasta supus stricăciunii este atât
de frumos şi de mare, (...) cât de frumos va fi Soarele dreptăţii? Dacă orbului
îi este pagubă că nu-l vede pe acest soare simţit, câtă pagubă va fi
păcătosului a se lipsi de adevărata lumină?”
*conştiinţă, cuget.
*
sensul de bază este har; aici: favoare.
[11] Cineva poate folosi aceste numiri şi
pentru legea duhovnicească a harului Evangheliei, după dumnezeiescul Chiril
care zice că: „Trei sunt legile: firească, scrisă şi duhovnicească”.
[12] Iar dumnezeiescul Chiril zice: ,Lege a Domnului numeşte propovăduirea evanghelică [], căci, cu
adevărat, neprihănite sunt învăţăturile lui Hristos, care întorc şi sufletele
din răutate la fapta bună, din rătăcirea idolească la buna credinţă, din
neştiinţă şi din întuneric la lumină şi la cunoştinţă, însă lege s-a numit Evanghelia, pentru că dă fiecăruia
cele întocmai potrivite faptelor lui, adică celor buni laude, iar celor
defăimători pedeapsă”.
*[14] aici poate însemna fie 1) iniţiatică, care
introduce pe cineva într-o învăţătură etc., fie 2) împărţitoare de sarcini,
sfaturi etc. Mitropolitul Veniamin redă prin „introducătorească”.
[15] A zis însă şi dumnezeiescul Maxim:
„Frica de Dumnezeu este de două feluri. Prima se naşte întru noi din
îngrozirile muncii, având păcatul ca pricină a naşterii sale, în urma căreia
urmează înfrânarea, răbdarea, nădejdea cea întru Dumnezeu şi nepătimirea, după
care se face [apare] în noi dragostea după rânduială - o astfel de frică nu
este nici curată, nici nu rămâne de-a pururi, ci se pierde împreună cu păcatul prin
pocăinţă. Iar a doua este cea înjugată cu însăşi dragostea, care face
[pricinuieşte] pururi în suflet evlavia, ca nu din îndrăzneala dragostei să
vină la defăimarea lui Dumnezeu. [Mesajul ultimei afirmaţii poate fi acela că
dragostea neîmpreunată cu frica de Dumnezeu poate duce la defăimarea Lui, la o
dragoste fără frică, îndrăzneaţă, cu pretenţii, care nu ia în considerare
implicaţiile acesteia (nevoinţa, jertfa, păstrarea adevărului, tainele
Bisericii etc.), de aceea, se ajunge la defăimarea lui Dumnezeu, cel mai bun
exemplu fiind cel al ecumenismului, care relativizează adevărul despre Sfânta
Treime, defăimând dogmele creştine sau pe însuşi Dumnezeu.] Această frică [a
doua] este curată şi nu se va depărta niciodată, pentru că cel ce o are, o are
într-însul în mod fiinţial. (...) Iar la frica cea dintâi se potriveşte
aceasta: Frica Domnului este curată, şi
aceasta: Nu este lipsă celor ce se tem de Domnul
(Ps. 33: 9)”. Iar Teodorit zice: „Potrivit a numit legea lui Dumnezeu curată, adică lipsită de prihană, în vreme ce cea
omenească este păcătoasă şi se numeşte frică”.
[16] Pentru aceasta,
Solomon a zis despre înţelepciune că: este mai
scumpă decât pietrele cele de mult preţ (Pilde 3: 15). Iar Teodorit a
zis: „Judecăţile le-a numit adevărate şi îndreptate, ca pe unele care cu adevărat aduc
asupra oamenilor şi cinste, dar şi certări drepte, pe acestea dar le-a numit mai scumpe decât aurul şi decât pietrele cele de mult preţ
şi decât mierea, dar nu pentru toţi oamenii, ci pentru cei cu adevărat
oameni, a căror viaţă nu se aseamănă cu cea a dobitoacelor celor
necuvântătoare”.
[17] Despre
aceasta a scris şi Maleahi: Fiul va slăvi pe Tatăl, şi robul pe Domnul
său, iar dacă Eu sunt Părinte, unde este slava Mea? Şi dacă sunt Domn, unde
este teama de Mine? (Maleahi 1: 6).
[18] Căci pentru păzirea acestora se face
plată, [anume] acele bunătăţi pe care ochiul nu le-a văzut, urechile nu le-au
auzit şi la inima omului nu s-au suit, după Apostolul Pavel (cf. I Cor. 2: 9).
[19] Unde şi Pavel zice, măcar că pe sine se zice
neprihănit după dreptatea cea din lege, neştiindu-se pe sine cu nimic vinovat,
însă iarăşi îşi restrânge cugetarea şi zice: Căci nu
mă ştiu vinovat cu nimic, dar nu întru aceasta m-am îndreptat. Cel care mă
cercetează şi mă judecă pe mine este Domnul, (...) multe pătimesc şi nu pricep,
iar Dumnezeu ştie (I Cor. 4: 4; afirmaţia din urmă nu se găseşte în Noul
Testament în forma pe care-l avem acum) [La Nichita], Zice însă şi Teodorit:
„Deşi voiesc cu multă osârdie a păzi poruncile lui Dumnezeu, însă fireasca
neputinţă la multe lucruri fără voie mă înduplecă, şi pe unele le greşesc
neştiind, iar altele mă biruiesc din pricina întâmplărilor ce-mi vin asupră-mi.
Iar dacă scap de păcatul cu lucrul, gândurile mi se umplu de toată
întinăciunea, pentru aceasta, Ţie mă rog, Celui ce mă poţi curăţa, şi strig: De cele ascunse ale mele, curăţeşte-mă”.
[20] Pentru aceasta şi la Nichita se scrie:
„Străine zicem a fi patimile care năvălesc în
minte din diavoleasca bântuire, până când nu le vom mai primi, iar când mintea
le va primi, nu vor mai fi străine, ci vor fi greşeale proprii”.
[21] Altul însă, la Nichita, zice: „Atunci
când gândurile cele rele, pe care Diavolul ni le bagă în minte, nu mă vor
stăpâni astfel încât să mă învoiesc cu ele, atunci şi neprihănit voi fi, şi mă
voi curăţi de păcatul cel în faptă, care este mare, cumpănindu-se cu cel din
minte”. Iar Teodorit zice: „Însă prin acestea, mai-nainte vesteşte şi
Testamentul cel Nou, şi darul Botezului, şi dăruirea Preasfântului Duh, de la
care credincioşii iau iertare pentru cele mai-nainte greşite, iar în vremea cea
din urmă, ajutor îndestulat având, se fac biruitori asupra patimilor celor ce
se ridică asupră-le, şi asupra vrăjmăşitoarelor duhuri rele”.
[22] Iar la Nichita se scriu acestea: „Ia
aminte la aceea că David a numit psalmul acesta cugetare a inimii, că trebuie
ca cei ce laudă cu cuvinte să-şi unească şi mintea cu Dumnezeu, şi nu oricum a
slobozi prin buze cuvânt, iar inima aiurea îndreptând-o şi învârtind-o, ca să
nu se facă aramă sau chimval răsunător, iar dacă din adâncul sufletului se
înalţă, atunci vorbeşte cu Dumnezeu, şi este pururi înaintea Lui, cântând cu
duhul, cântând şi cu mintea”.
[23] Dar cum se potrivesc acestea creştinilor? La
Nichita se scrie: „Legea, o Stăpâne (strigă firea către Dumnezeu), atingea
trupul cu stropiri întru curăţie [a stropi întru curăţire; cf. Evr. 9: 13; Mc.
7: 4], fără a curăţa cele ascunse ale mele, ci (strigă tot trupul-către
Dumnezeu) curăţeşte-mă prin Botez, şi cruţă-mă de străinii draci, că, dacă
aceştia nu mă vor stăpâni, atunci cu adevărat neprihănit voi fi, şi mă voi
curăţi de necredinţă, sau chiar şi de călcarea poruncilor, care este păcat mare [cf. v. 14]”. Zice însă şi Teodorit:
„Prin acestea povesteşte despre Noul Testament şi darul Botezului, iar Domn L-a numit pe Făcătorul şi Ziditorul a toate,
iar Izbăvitor, ca pe Cel ce slobozeşte din
stricăciunea de mai-nainte prin a doua naştere a Sfântului Botez, nestricăciune
şi nemurire dăruind. Toate acestea şi acelea [cele spuse până aici] cuprind
psalmul: prin cele dintâi ne învaţă facerea şi Pronia, prin cele din mijloc
legea, iar prin cele de la sfârşit harul, că
greşealele, zice, cine le va pricepe?(...) Şi
de cele ascunse, curăţeşte-mă, şi de cele străine, curăţeşte-mă, şi Doamne, ajutorul meu şi izbăvitorul meu. Dătătorul
acestor bunătăţi este Noul Testament”.
