Întru sfârşit, pentru sprijinirea cea de
dimineaţă, psalm al lui David.
Invederat este că
acest psalm se dă lui [Îl vesteşte pe] Hristos, după Teodorit şi Grigorie
Teologul, fiindcă prooroceşte înomenirea şi pătimirea Lui cea mântuitoare, care
au luat sfârşit. Însă se suprascrie pentru
sprijinire, deoarece cuprinde rugăciunea lui Hristos, ca să-I vină
sprijinire şi apărare de la cerescul Lui Părinte, ca să Se împuternicească
întru pătimire. Însă zice de dimineaţă,
vrând să zică că sprijnirea lui Hristos se numeşte dimineaţă,
adică început al zilei, căci nouă, celor ce ne
aflam întru întuneric şi în rătăcire, cu adevărat ne-a răsărit Hristos - Soare
al dreptăţii şi lumină a cunoştinţei [1]. Însă pe cerescul Său Părinte,
Hristos îl ruga ca om, pentru ca să ne înveţe şi pe noi să ne rugăm în vremea
morţii noastre, căci este firesc ca în vremea morţii să se teamă [până] şi omul
drept. Deci acest psalm este despre patimile lui Hristos, pentru că acestea sunt sprijinirea cea de dimineaţă, căci atunci a
strălucit nouă mai mult dimineaţa cea gândită, adică Hristos, Care cu moartea a
biruit pe cel ce avea stăpânirea morţii, adică pe diavolul.
1.
Dumnezeule, Dumnezeul meu, ia aminte spre Mine,
pentru ce M-ai lăsat?
Acest
cuvânt face referire la temerea omenească. Încredinţează încă şi adevărata
înomenire a lui Hristos, adică ne încredinţează că era om desăvârşit şi, prin
urmare, avea temeri fireşti. Către Dumnezeu-Tatăl a zis: Ia aminte spre Mine, deoarece cei care dau pe
vreun om la un ucigaş pentru a-l omorî îşi întorc ochii de la el, nevrând să
mai vadă pe cel ce va fi omorât. Pentru ce m-ai
părăsit? este cuvântul Domnului, zicând aşa nu fiindcă Tatăl S-ar fi
despărţit cândva de El, după ce omenitatea Sa s-a unit după Ipostas cu Fiul lui
Dumnezeu, ci îl zice pentru temerea morţii: „Pentru că dacă Tu, Părinte, zice,
vei opri ajutorul Tău de la Mine, Eu M-aş teme de moarte” [2]. Despre această temere de
moarte a Domnului vorbesc şi
Evangheliştii, căci El S-a rugat în grădină pentru a trece de la El paharul
morţii, zicând: Părinte, de este cu putinţă, treacă
de la Mine paharul acesta (Mt. 26: 39). Domnul a strigat acest început
al psalmului în limba evreiască cu mare glas, aflându-Se pe Cruce: Eli, Eli, lama sabahtani adică Dumnezeul Meu, Dumnezeul
Meu, pentru ce M-ai lăsat [părăsit]? (Mt. 27: 46). Adică: „Pentru ce
M-ai lăsat să am frică, de vreme ce ştii că duhul este osârduitor, iar trupul
neputincios?” Ori: „Pentru ce ai dat loc [ai îngăduit] să fiu omorât, fiindcă
Eu nu am făcut nimic vrednic de moarte?”
Departe de mântuirea mea sunt cuvintele greşealelor
mele.
„Pedepsele,
zice, pe care Mi le-au pricinuit păcatele Mele sunt departe de mântuirea Mea,
adică nu-mi opresc mântuirea, căci acest fel de greşeale şi de păcate nu găsesc
întru mine: Că păcat, zice, nu a făcut (Is. 53: 9).” Moartea celor ce au făcut
păcate este pedeapsă, nu şi a celor fără de păcate. Ori se poate înţelege şi
într-alt fel: Hristos Se îmbracă aici cu faţa firii omeneşti, ca una ce este
înrudită [de-o fire] cu toată firea omenească, zicând ca din partea ei: „Pentru
ce, pe Mine - pe tot omul [3]*, M-ai părăsit, o Dumnezeul
Meu, ca să mor?” [4] Apoi zice şi pricina părăsirii,
anume că osândirile cele pentru păcatele mele sunt departe de mântuire. Drept
aceea, prin urmare, şi Eu sunt depărtat de mântuirea aceasta, pentru că, dacă
aş fi fost aproape de mântuire, negreşit Mă izbăveam de moarte”.
2.
Dumnezeul, meu, striga-voi ziua şi nu vei auzi;
şi noaptea şi nu spre nepricepere mie.*
„Acest
cuvânt s-a plinit în ziua în care Domnul a mâncat Cina cea de Taină cu ucenicii
Săi, după Joia cea Mare, în noaptea în care Domnul S-a rugat în grădina
Ghetsimani, precum au arătat Evangheliştii; iar că S-a rugat mai-nainte de
noapte, adică ziua, în Joia cea Mare, este arătat de graiul acestui psalm[5]. Însă să nu-ţi pară deşănţat, o
cititorule, aceea că Proorocul a pus zicerea aceasta la urmă, de vreme ce
aceasta s-a făcut mai-nainte decât cea de mai sus, căci astfel sunt cuvintele
Proorocilor, iar pricina este ca nu cumva să nu să se pară că Proorocii grăiesc
de la sine, ci că grăiesc numai acelea pe care le-au auzit de la Sfântul Duh
Care îi insuflă. „Ţie Mă voi ruga ziua, ca să treacă de la Mine vremea morţii,
şi nu Mă vei asculta. Asemenea şi noaptea Mă voi ruga pentru aceasta, şi nu
spre nepricepere Mie. Pentru ce nu Mă asculţi, căci eu am înţeles că pentru
aceasta nu Mă asculţi, ca să Mă izbăveşti de moarte pentru mântuirea oamenilor,
pentru care M-am şi întrupat”. Însă unii înţeleg prin zi şi noapte
vremea răstignirii, fiindcă de la ceasul al şaselea până la ceasul al nouălea
s-a făcut întuneric, încât acea zi [de vineri] a fost zi şi noapte, atunci când
Domnul S-a rugat Părintelui Său ca să-i ierte pe răstignitorii Săi, dar nu a
fost ascultat, fiindcă au fost daţi cu toţii obşteştii pieiri. „Iar pricina
pentru care n-a fost ascultat, zice, o ştia bine, adică pentru aceea că ei
voiau să clevetească învierea Lui, iar pe Apostolii Săi să-i prigonească,şi cu
acestea toate să-şi mărească şi mai mult păcatul lor.” [6]
3.
Iar Tu în Cel Sfânt locuieşti, lauda lui Israel.
Sfânt numeşte pe Dumnezeu-Cuvântul, Cel după
fiinţă unit cu Dumnezeu- Tatăl, fiind unit după Ipostas cu lucrarea firii
omeneşti, arătând astfel în Evanghelie: Eu întru
Tatăl şi Tatăl întru Mine (In. 14: 10). Iar lauda
lui Israel este Părintele, căci în acea vreme iudeii se făleau că numai
ei singuri au cunoştinţă de Dumnezeu, cu toate
că nici nu judecau drept, nici nu aveau fapte bune. Zicând că locuieşte în
Fiul, a arătat că şi Fiul doreşte mântuirea oamenilor, şi nu se fereşte de
moartea omenităţii Sale, fiindcă una este voinţa Părintelui şi a Fiului.
4.
Spre Tine au nădăjduit părinţii noştri, au
nădăjduit şi i-ai izbăvit pe dânşii.
5.
Către Tine au strigat şi s-au mântuit, spre Tine
au nădăjduit şi nu s-au ruşinat.
Prin aceste
cuvinte, David uneşte cu sine pe toţi cei ce se necăjesc şi se ispitesc, zicând
că: „Părinţii noştri cei după trup şi Patriarhii, deci şi Proorocii, care
mai-nainte de venirea Mea au strălucit în viaţă, aceştia, zice, au nădăjduit
spre Tine, o Părinte al Meu, şi, strigând în vremea primejdiilor, s-au izbăvit
de ele, pe aceia îi urmez şi Eu, pentru că sunt după omenitate asemenea lor, şi
la fel ca dânşii Te doresc şi Eu”. Însă David obişnuieşte a zice [folosi]
îndoite şi întreite ziceri la unul şi acelaşi lucru, ca mai vârtos să arate
prin acestea pofta inimii sale. Izbăvirea de primejdie, zic cei înţelepţi întru
cele dumnezeieşti, [se referă] nu numai la trup, ci şi la suflet, adică atunci
când sufletul, vitejeşte răbdând durerile şi necazurile, nu va pătimi vreun
oarecare lucru fricos şi nevrednic de alegerea lui, căci astfel şi mucenicii,
cu toate că au fost omorâţi, se zice despre ei că au biruit, pentru că au rămas
nebiruiţi cu sufletul.
6.
Iar Eu sunt vierme şi nu om.
După Teodorit, David a zis acest cuvânt,
smerindu-se şi nimicnicindu-se pe sine, pentru că şi David, prooroc şi împărat
fiind, în Cartea a Il-a a împăraţilor se numeşte pe sine câine mort, şi dacă
aşa se nimicniceşte [şi] Iisus Cel fără de păcat, ce să mai zicem noi,
păcătoşii şi nevrednicii de toată nimicnicia? Zic însă oarecari, adică
dumnezeiescul Dionisie Areopagitul şi scoliastul său, purtătorul de Dumnezeu
Maxim*[7], că Domnul S-a numit pe Sine vierme pentru
naşterea Lui cea fără de sămânţă, căci precum viermele se naşte în pământ fără
de sămânţă, când vine de sus ploaie, tot astfel şi Hristos S-a născut fără
sămânţă, de sus venind Sfântul Duh la Fecioara Maria; deci pentru aceasta se
numeşte Hristos vierme, şi nu iarăşi om, din pricina naşterii celei mai presus
de fire, mai presus de om şi pentru zămislirea Sa*; ori este numit vierme,
fiindcă îşi purta trupul ca pe o amăgire [momeală] pentru draci, sub care era ascunsă
undiţa Dumnezeirii Sale.
Căci amăgitura se face pentru peşti, punându-se în undiţă; deci amăgitură S-a
făcut Hristos după omenitate, pentru a prinde pe marele şi gânditul chit*
Diavol, care înota în marea acestei vieţi, ca mâncând acest chit amăgitura,
adică omorând şi înghiţind omenitatea lui Hristos, să se prindă de undiţa
Dumnezeirii Lui, întru care era omenitatea, şi astfel a crăpat şi a fost omorât
nesăţiosul Diavol. Ori aşa cum viermele se vede pe sine nimicnicit de felul
lui, însă mâncând şi pierzând materia întru care se află, aşa şi Hristos, era
simplu la vedere, dar după înţelegere era pierzător al puterilor celor
potrivnice ale dracilor*.
ocara oamenilor şi defăimarea poporului .
Această zicere prooroceşte
curat necinstirile şi batjocurile pe care iudeii I le-au făcut Domnului în
vremea patimilor Lui, luându-L în râs şi batjocorindu-L[8]. Defăimarea
poporului şi ocara oamenilor poate fi unul şi acelaşi lucru, însă se poate înţelege şi că Domnul S-a făcut ocară oamenilor, adică ostaşilor romani, şi defăimare poporului, adică iudeilor.
7.
Toţi cei ce M-au batjocorit au grăit cu buzele,
clătinat-au cu capul[9].
8.
Nădăjduit-a spre Domnul, izbăvească-L pe El,
mântuiască-L că-L voieşte pe El.
„Aceste cuvinte le vei
găsi în Evanghelia după Matei, căci acolo se zice: Iar trecătorii Îl
huleau, clătinându-şi capetele. Şi zicând: Tu, Cel ce dărâmi biserica şi în
trei zile o zideşti, măntuieşte-Te pe Tine însuţi! (...) S-a încrezut în
Dumnezeu: Să-L scape acum, dacă-L vrea pe El!
(adică de-L iubeşte pe El) (Mt. 27: 39 ş.u.). Iar în Evanghelia după Luca se
scriu acestea: Şi sta poporul privind, iar căpeteniile îşi băteau joc de
El, zicând: Pe alţii i-a mântuit; să Se mântuiască şi pe Sine însuşi, dacă El
este Hristosul, alesul lui Dumnezeu (Lc. 23:
35).
9.
Că tu eşti Cel ce M-ai tras din pântece,
Prin împreunarea
bărbatului cu femeia se dezleagă încuietorile fecioriei, căci sămânţa se aruncă
de către bărbat, deschizând fireşte pântecele* iar apoi, aceasta, închizându-se,
ţine sămânţa înăuntru, până ce se desăvârşeşte pruncul, însă după aceasta, când
pântecele se înghesuie din pricina mărimii pruncului, el se deschide, şi astfel
dă slobozenie pruncului ca să iasă şi să se nască. Iar la Naşterea
Mântuitorului Hristos, aşa cum zămislirea a fost fără sămânţă bărbătească, tot
astfel şi naşterea pruncului a fost mai presus de fire şi preamărită, căci
puterea lui Dumnezeu a tras pe prunc în chip negrăit, fără a se deschide şi a
se strica cheile fecioriei Născătoarei de Dumnezeu[10].
nădejdea Mea de la sânii Maicii Mele,
„Tu, Doamne, zice, eşti nădejdea Mea de la
sânii Maicii Mele, că Eu de atunci Te-am cunoscut nădejdea Mea, înţelepţindu-Mă
din Dumnezeirea cea unită cu Mine, după Ipostas.” Căci zice Evanghelistul Luca:
Iar pruncul creştea şi se întărea cu Duhul,
umplându-Se de înţelepciune, şi harul lui Dumnezeu era asupra Lui (Lc.
2: 40).
spre Tine M-am aruncat din pântece.
„Întru acoperământul Tău, zice, o Părinte, M-am
aruncat, pentru că nu am avut tată pe pământ.”
10.
Din pântecele Maicii Mele, Dumnezeul Meu eşti
Tu,
„De îndată, zice, ce
M-am zămislit, Te-am cunoscut [a fi] Dumnezeul Meu, înţelegând-o aceasta de la
Dumnezeirea cea unită cu Mine după Ipostas.” Iar din
pântece înseamnă fie: „În pântece aflându-Mă”, fie: „După ce am ieşit
din pântece, adică după ce M-am născut”.
nu te
depărta de la Mine,
11.
Că necazul este aproape; şi nu este cine să-Mi
ajute Mie.
Şi despre aceasta zic Evangheliştii Marcu şi
Matei că: Iisus a început a se întrista şi a se
mâhni (Mt. 26: 33; Mc. 14: 33). Şi iarăşi: Atunci
toţi ucenicii, lăsându-l, au fugit (Mt. 26: 56).
12.
Inconjuratu-M-au viţei mulţi, tauri graşi M-au
cuprins.
Domnul numeşte aici viţei pe poporul cel simplu [de rând] al iudeilor,
pentru zburdălnicia şi neorânduiala lor, iar tauri,
pe arhierei, pe cărturari şi pe bătrânii poporului, din pricina vechimii
vârstei şi pentru că erau cei mai mari, pe aceştia îi numeşte şi graşi, pentru multele daruri şi bunătăţi pe care
le-au luat de la Dumnezeu[11]. Moise a zis de mai-nainte despre aceştia că: A
mâncat Iacov, s-a îngrăşat Israel şi s-a făcut îndărătnic; îngrăşatu-s-a,
îngroşatu-s-a şi s-a umplut de grăsime; a părăsit pe Dumnezeu, Cel ce l-a
făcut, şi a dispreţuit cetatea mântuirii sale
(Deut. 32: 15). (Vezi însă şi cap. 4 de la Osea, cum aseamănă poporul lui
Efraim cu juninca care e strechie [îndărătnică], şi iubeşte biruinţa.)-Efraim ,primul născut ,adică evreii.
13.
Deschis-au asupra Mea gura lor, ca un leu ce
răpeşte şi răcneşte.
„Au deschis iudeii
gura, zice, asupra Mea, şi strigau către Pilat:,,Ia-L,
ia-L, răstigneşte-L (In. 19: 15)[12].”
14.
Ca apa M-am vărsat, şi s-au risipit toate oasele
Mele.
Domnul numeşte oase
pe Apostolii Săi, după Teodorit, căci ei împreună ţin şi întăresc trupul cel
înţelegător, adică Biserica Sa, precum şi oasele ţin împreună acest trup
simţit, „aceştia, zice, s-au împrăştiat în vremea patimii”: Atunci toţi ucenicii, lăsându-L, au fugit, zice
Evanghelistul (Mt. 26: 56). A proorocit şi Zaharia: Bate-voi păstorul şi se vor risipi oile turmei
(Zah. 13: 7). Iar revărsarea Apostolilor arată despărţirea şi purcederea [plecare
de la] de la Hristos[13].
15.
Făcutu-s-a inima Mea ca ceara ce se topeşte în
mijlocul pântecelui Meu.
„Inima Mea, zice, s-a topit de necaz precum se
topeşte ceara de foc, şi desăvârşit a slăbit.” Iar prin pântece numeşte şi toată partea cea deşartă, adică
sacul trupului*.
16.
Uscatu-s-a ca un vas de lut tăria Mea,
„Puterea trupului Meu,
zice, s-a închegat şi s-a uscat de focul întristării şi al necazului, fiindcă a
lipsit toată umezeala lui.”
şi limba Mea s-a lipit de grumazul Meu,
Această
zicere s-a plinit atunci când martorii cei mincinoşi mărturiseau împotriva lui
Hristos, iar El nu răspundea nimic, ci stătea tăcând. Ori aceasta s-a plinit şi
atunci când a însetat sus pe Cruce, şi nimeni nu s-a aflat să-i răcorească setea
cu apă [14].
şi în ţărâna morţii M-ai pogorât.
Ţărâna morţii este
mormântul, fiindcă într-însul sunt îngropate trupurile celor morţi. „În acest
mormânt, zice, M-ai coborât, Doamne, vrând Eu, pentru mântuirea oamenilor.”
17.
Că M-au înconjurat câini mulţi;
Tauri am numit mai
sus pe iudei, pentru că, după Teodorit, se aflau sub jugul legii, ca nişte
tauri şi boi, cu toate că călcau legea. Iar câini
numeşte pe ostaşii păgânilor romani, ca unii care, după lege, erau necuraţi şi
fără de omenie, ca câinii, căci aşa a numit Hristos şi pe cananeanca, ca pe o
păgână, zicând: Nu este bine a lua pâinea fiilor şi
s-o arunci câinilor (Mt. 15: 26) [15].
adunarea
celor vicleni M-au cuprins.
„Adunarea, zice, a
pizmăreţilor iudei M-a înconjurat.”
18.
Străpuns-au mâinile Mele şi picioarele Mele.
„Au străpuns, zice,
mâinile Mele şi picioarele Mele prin găurirea piroanelor.”
19. Numărat-au toate oasele Mele,
„Au numărat, zice, mai toate oasele Mele,
fiindcă M-au spânzurat gol pe Cruce, şi aşa de tare au întins mădularele Mele,
încât se vedeau până şi articulaţiile şi încheieturile oaselor Mele şi, prin
urmare, era cu putinţă celor ce priveau să le numere”, precum tâlcuieşte
Teodorit.
şi aceia priveau
„Ei, zice, M-au
cercetat când eram spânzurat pe Cruce şi cereau să vadă de sunt Fiul lui
Dumnezeu, zicând: De eşti Fiul lui Dumnezeu,
coboară-Te de pe Cruce (Mt. 26: 40).
şi se uitau la Mine
„După ce iudeii,
zice, M-au cercetat şi s-au încredinţat desăvârşit, atunci M-au cunoscut că
sunt Fiul lui Dumnezeu, văzând toată zidirea compătimind cu Mine, cu toate că
ei iarăşi au rămas întru împietrirea inimii şi în credinţa lor”, precum zice
Evanghelistul Matei: Iar sutaşul şi cei ce erau cu
el păzind pe Hristos, dacă au văzut cutremurul şi cele ce se făcuseră, s-au.
înfricoşat foarte, zicând: Cu adevărat Fiul lui Dumnezeu a fost acesta
(Mt. 27: 54). Ori se poate înţelege şi într-alt fel, anume că: „Iudeii au
cercetat ca nu cumva să Mă coboare ucenicii Mei de pe Cruce, şi de aceea se
uitau la Mine, adică Mă păzeau cu ostaşi păzitori”[16].
20.
Impărţit-au hainele Mele loruşi şi pentru cămaşa
Mea au aruncat sorţi.
Această zicere a tâlcuit-o arătat Evanghelistul Ioan,
zicând: După ce au răstignit pe Iisus, ostaşii au luat hainele Lui şi
le-au făcut patru părţi, fiecărui ostaş câte o parte, şi cămaşa. Dar cămaşa era
fără cusătură, de sus ţesută în întregime. Deci au zis unii către alţii: Să n-o
sfâşiem, ci să aruncăm sorţii pentru ea, a cui să fie; ca să se împlinească
Scriptura...(In. 19: 23, 24)[17].
21.
Iar Tu, Doamne, nu depărta ajutorul Tău de la
Mine; spre spijinirea Mea ia aminte.
„Fiindcă, zice, Mi s-au făcut toate aceste
rele, pentru aceasta Tu, Doamne, nu depărta ajutorul Tău de la Mine, ci în
grabă trimite-Mi sprijinirea şi cercetarea Ta, ca să înviez adică a treia zi.”
22.
Izbăveşte de sabie sufletul Meu, şi din mâna
câinelui pe cel unul născut al Meu.
23.
Mântuieşte-Mă din gura leului, şi din coarnele
inorogilor smerirea Mea.
Domnul numeşte aici pe
ostaşii romani sabie, fiindcă erau înarmaţi
şi purtau săbii, şi pe aceeaşi ostaşi îi numeşte câini,
pentru că erau necuraţi, fiind păgâni,precum am zis mai sus, iar lei îi numeşte pe iudei, pentru sălbăticirea şi
nemilostivirea lor, căci însetau de moartea Lui, şi pentru pândirea şi vânarea
pe care o făceau împotriva Domnului, ca leii ce pândesc şi prind dobitoacele şi
le mănâncă, căci astfel i-a numit şi mai sus, la stihul 13. Iar pe aceşti iudei
îi numeşte şi inorogi*, inorogul fiind un
dobitoc sălbatic care are în frunte un singur corn[18].
Numindu-i câine şi leu, a folosit singularul, căci neamul iudeilor
este unul, iar al romanilor tot unul, căci fiecare dintre ei este numit fie
roman, fie iudeu, la singular. Iar unul născut,
Domnul numeşte sufletul Său, ca pe un singur suflet, căci numai sufletul lui
Hristos, dintre toate celelalte suflete ale oamenilor, a fost fără de păcat, şi
pentru că pe acesta Îl avea Fiul Lui Dumnezeu unit cu Sine după Ipostas [19]. Iar despre smerenia Lui, El
însuşi a zis în Evanghelie: Învăţaţi de la Mine, că
sunt blând şi smerit cu inima (Mt. 11: 29). Iar pricina pentru care
Domnul Se ruga, am zis-o mai sus, am spus încă şi ce fel de izbăvire cerea.
24.
Spune-voi numele Tău fraţilor Mei;
Însemnează,
o cititorule, cum Duhul Cel Sfânt, Care mai-nainte vedea acestea, pe unele le
zice ca făcute şi trecute, iar pe altele cum că se vor face, după rânduiala şi
însuşirea Proorocilor, iar aici zice că Domnul va spune Părintelui, căci evreii
îl mărturiseau ca Dumnezeu, iar de Părinte al unui Fiu nu-L ştiau, precum zice
în Evanghelia după Ioan: Am arătat numele Tău
neamurilor (In. 17: 6). Iar fraţi ai Săi
numeşte pe Apostoli, precum însuşi a zis după înviere către aducătoarele de
mir: Mergeţi şi spuneţi fraţilor Mei...(Mt.
28: 10)[20].
în mijlocul adunării [Bisericii] Te voi lăuda.
„Nu numai pe
Apostoli, zice, îi învăţa Domnul, ci Se înfăţişa şi în sinagogile evreilor şi
povestea măririle lui Dumnezeu şi Tatăl”, căci pentru acestea grăieşte psalmul
acesta. Iar Domnul face cunoscută această învăţătură încă de la învierea Lui
până astăzi, prin Evanghelia Sa, căci aceasta se citeşte arătat [fără nici o
oprelişte] în toate bisericile creştinilor[21].
25.
Cei ce vă temeţi de Domnul, lăudaţi-L pe El.
„Fiindcă Domnul a
fost ascultat de cerescul Său Părinte şi S-a sculat din morţi, pentru aceasta
îndeamnă acum la mulţumire pe cei ce au crezut într-Insul, şi-i mai îndeamnă pe
cei din păgâni care au crezut, pentru că Domnul i-a trimis după înviere pe
Apostolii Săi mai întâi la păgâni, zicându-le: Mergând,
învăţaţi toate neamurile (Mt. 28: 19). Căci despre aceste neamuri zice
că se tem de Dumnezeu, numindu-i pe ei de la fapta bună ce au arătat, căci
astfel şi Pavel i-a numit în Fapte, zicând: Bărbaţi
israeliteni, şi cei ce vă temeţi de Dumnezeu, ascultaţi (Fapte 13: 16).
Iar către Comeliu, Petru a zis: În toate neamurile, cel ce se teme de Dumnezeu şi lucrează
dreptatea este primit (Fapte 1: 33). Însă, deoarece Biserica
creştinilor nu este alcătuită numai din păgâni, ci şi din evrei, pentru aceasta
şi Domnul îi cheamă pe aceştia spre slavoslovia şi lauda lui Dumnezeu[22], iar în continuare zice:
Toată seminţia lui Iacov slăviţi-L pe El
„Toţi, zice, cei ce din
evrei aţi crezut, slăviţi pe Dumnezeu, căci Iacov a fost strămoş al celor
douăsprezece seminţii ale lui Israel.”[23]
26.
Temeti-vă de Dânsul toată seminţia lui Israel.
Aici numără laolaltă ambele popoare, atât pe
cel din evrei, cât şi pe cel din neamuri, fiindcă acela care a crezut [în] şi a
cunoscut pe Hristos este Israelul duhovnicesc*, căci Israel se tâlcuieşte minte care vede pe Dumnezeu. Porunceşte dar
Hristos amânduror popoarelor să laude [pe] şi totdeauna să se teamă de Dumnezeu
ca un Atotţiitor, ori şi celorlalţi evrei le porunceşte să se teamă de
Dumnezeu, pentru că Dumnezeu poate aduce asupra lor sfărâmare şi pieire, din
pricina turbării pe care au arătat-o asupra Fiului Său.
27.
Căci n-a lepădat, nici n-a defăimat ruga săracului.
„N-a trecut cu vederea, zice, nici n-a socotit
rugăciunea Mea supărătoare Părintele, adică a birui Eu ca om pe Diavol şi a
dărui vouă biruinţa aceasta.” Domnul S-a numit pe Sine sărac, atât pentru
simplitatea trupului*, cât şi pentru că era sărac de bani şi de omeneasca
bogăţie.
28.
Nici a întors faţa Sa de la Mine;
„Nu a întors, zice, Dumnezeu şi Părintele faţa
Sa de la Mine, precum fac cei care urăsc pe cineva.” Vezi însă şi tâlcuirea
zicerii: Până când vei întoarce faţa Ta de la Mine ? (Ps.
12: 1).
şi când am strigat către Dânsul, M-a auzit.
„De îndată, zice, ce am strigat către Părintele
meu, a auzit glasul rugăciunii Mele.”
29.
De la Tine este lauda Mea;
Lauda
Fiului de la Părintele s-a făcut atunci când a venit glas din ceruri, zicând: Tu eşti Fiul Meu Cel iubit, întru Care am binevoit
(Mt. 3: 17), şi când Părintele a strigat din cer: Şi
L-am preaslăvit şi iarăşi Îl voi preaslăvi (In. 12:28) [24].
în adunare mare Mă voi mărturisi Ţie* ;
Domnul numeşte aici mărturisire lauda şi slavoslovia, iar adunare mare* este Biserica creştinilor, fiindcă
se întinde până la marginile pământului, ori pentru că este alcătuită din
bărbaţi mari şi sfinţi. Domnul întotdeauna laudă pe Dumnezeu-Tatăl prin
Evanghelia Sa în mijlocul Bisericii. Sinagoga iudeilor o numea mai sus simplu adunare, dar şi Biserica credincioşilor care se
află în fiecare eparhie, iar acum numeşte mare
toată catoliceasca (adică peste-tot cuprinzătoarea) Biserică a creştinilor.
rugăciunile Mele le voi da înaintea celor ce se
tem de Dânsul.
Domnul numeşte aici rugăciuni făgăduinţele Sale, adică de a face
cunoscut numele Părintelui Său, de a-L lăuda pe El.
30.
Mânca-vor săracii şi se vor sătura;
„Cei
ce erau mai-nainte, zice, săraci de buna-cinstire şi păgâni, după Teodorit, vor
mânca (...), dar şi cei săraci de bogăţia omenească, că fără averi şi săraci
sunt creştinii adevăraţi, aceia dar vor mânca duhovniceasca hrană a învăţăturii
Evangheliei, care hrăneşte şi creşte sufletul.”[25]
şi vor lăuda pe Domnul cei ce-L caută pe
Dânsul,
„Vor slavoslovi, zice, pe Dumnezeu, cei ce-L
caută, pentru că nu i-a durut pentru Unul născut Fiul Său, ci L-au dat spre
moarte pentru mântuirea oamenilor.” Însă dacă cineva caută [intr-adevăr] pe
Dumnezeu, acela şi umblă pe calea poruncilor Lui care duc la El. Ori se
înţelege şi într-alt fel, anume că credincioşii vor mânca Trupul lui Hristos,
întru Care se cuprinde şi sângele Lui, şi se vor umple de Duhul Sfânt, şi vor
lăuda pe Dumnezeu înaintea Sfintei Mese. Putem astfel spune că această zicere
este o proorocie nu numai pentru învăţătura Evangheliei, ci şi pentru masa cea
de taină a pâinii şi a vinului celor făcătoare de viaţă, după Teodorit.
vii vor fi inimile lor în veacul veacului.
Zice Domnul în
Evanghelie: Eu sunt pâinea vieţii (In. 6:
48), şi iarăşi: De va mânca cineva din pâinea
aceasta, viu va fi în veac (v. 48), adică de va păzi poruncile. Deci
Domnul zice că: „Cei ce mănâncă Trupul Meu vor fi vii cu inima”, prin inimă
arătând - de la parte la întreg - toată viaţa, iar prin în veac a zis pentru că, deşi cei ce se
împărtăşesc cu vrednicie, vor muri [numai] după fire, cu toate acestea se vor
scula iarăşi spre viaţa veşnică.
31.
Vor pomeni şi se vor întoarce la Domnul toate
marginile pământului.
Prin
pomenire înţelege aducerea amintea de un
lucru cunoscut mai dinainte. Se vede dar din această zicere că cunoştinţa de
Dumnezeu este sădită în oameni[26], însă la păgâni, întunericul
necunoştinţei a acoperit această cunoştinţă, iar după ce a venit Domnul -
Soarele cel gândit al dreptăţii - întunericul rătăcirii s-a risipit, iar
neamurile şi-au adus aminte de Dumnezeu, Ziditorul lor, şi astfel au crezut şi
s-au întors la Dânsul. Ori a zis vor pomeni
în loc de „se vor învrednici de aducerea aminte a lui Dumnezeu păgânii, care
până atunci erau uitaţi[27]. Însă vezi, o cititorule, cum
David a întrebuinţat zicerile acestea după rânduială: că mai întâi a zis că-şi
vor aduce aminte; al doilea, că se vor întoarce, iar al treilea, că se vor
închina.
32.
Şi se vor închina înaintea Lui toate moştenirile
neamurilor.
Pentru ce, oare, zice
aceasta, de vreme ce nu toate marginile pământului au crezut, nici toate
patriile neamurilor? Răspundem prin aceea că, de vreme ce propovăduirea Evangheliei
a ajuns la toate marginile pământului şi la toate neamurile lumii, şi de vreme
ce din fiecare neam au fost câţiva care au crezut, pentru aceasta, pornind de
la parte, a arătat totul; de altfel, prin patrii
numeşte rudeniile, această vădindu-se din aceea că rudeniile din fiecare neam
au crezut în Hristos, şi prin Hristos s-au închinat şi Tatălui.
33.
Că a Domnului este împărăţia şi El stăpâneşte
peste neamuri.
„Hristos este, zice,
atât împărat, cât şi Stăpân al neamurilor”, după cum este scris: ...voi da Ţie neamurile moştenirea Ta, stăpânirea Ta,
marginile pământului (Ps. 2: 8). Şi pentru aceasta se vor închina Lui,
fiindcă s-au slobozit prin El din tirania Diavolului[28].
34.
Mâncat-au şi s-au închinat toţi graşii
pământului;
Graşi numeşte aici pe bogaţii care s-au îmbogăţit
cu buna-cinstire de Dumnezeu şi cu fapta bună, săraci fiind mai-nainte de
acestea, precum am zis mai-nainte: „Aceştia au mâncat, zice, şi s-au îngrăşat
de duhovniceştile bunătăţi”.
înaintea Lui vor cădea toţi cei ce se coboară în
pământ.
„Vor
cădea înainte, zice, şi se vor închina lui Hristos oamenii care mor şi
putrezesc în pământ”, fiindcă după obşteasca înviere tot genunchiul se va pleca
însuşi Tatălui, după Apostolul (Rom. 14: 11), adică unii se vor supune de voie
şi dorind - precum credincioşii, iar alţii în silă şi de frică - precum cei
necredincioşi şi dracii, după Teodorit.
35.
Şi sufletul meu, Lui viază,
„Dumnezeu este,
zice, Cel care a dat viaţă sufletului meu, nelăsându-l să moară de păcat.”
Aceasta se înţelege şi într-alt fel, [cu referire] la Tatăl şi la Fiul:
„Sufletul meu viază lui Dumnezeu, zice, pentru că lucrează toate câte sunt
plăcute Lui, precum şi dimpotrivă, demonul a murit, fiindcă [sufletul] a stat
neclintit împotriva drăceştilor lui ameninţări”[29].
şi seminţia mea va sluji Lui.
Seminţia lui
Hristos, adică fiii Lui, toţi cei ce s-au născut Lui prin Evanghelie, adică
creştinii, pe care i-a suspus Părintelui Său[30].
36.
Vesti-se-va Domnului neamul ce va să vină;
„Se va face cunoscut, zice, de Dumnezeu,
Biserica credincioşilor cea din păgâni, care va veni în zilele înomenirii
Fiului.”
Vesti-se-va dreptatea Lui poporului ce se va
naşte,
„Câţi s-au născut, zice, duhovniceşte prin
credinţă, aceştia vor vesti întotdeauna şi celorlalţi, care se vor naşte a doua
oară.” Dar ce vor vesti? Dreptatea Lui, adică cum că Domnul cu dreptatea* a
doborât pe Diavol, cel ce tiraniza şi nedreptăţea pe oameni.
pe care l-a făcut Domnul.
Adică
pe poporul pe care Domnul l-a alcătuit Luişi, care şi mai-nainte era popor,
însă izgonit şi lepădat, ori pe care El l-a zidit. Iar aceasta: vesti-se-va Domnului, unii o tâlcuiesc ca fiind
proorocie pentru elinii care erau în Ierusalim căutând să-L vadă pe Hristos, precum zice
Evanghelistul Ioan: Deci aceştia au venit la Filip, cel ce era din
Betsaida Galileii, şi l-au rugat, zicând: Doamne, voim să vedem pe Iisus. Filip
a venit şi i-a spus lui Andrei, şi Andrei şi Filip au venit şi l-au spus lui
Iisus. Iar Iisus le-a răspuns, zicând: A venit ceasul ca să fie preaslăvit Fiul
Omului (In. 12: 21-23). Iată dar cum I S-a vestit
lui Hristos de către Apostoli neamul ce vine, adică elinii care veneau către
El, care erau ca o pârgă din toate neamurile cele ce voiau să vină la Hristos.
[1] Iar dumnezeiescul Chiril al Alexandriei şi
Teodorit, prin sprijinire de dimineaţă,
înţeleg învierea Domnului, care s-a făcut în dimineaţă adâncă, adică în zorile
duminicii. Deci sprijinire este învierea,
pentru că a izgonit stricăciunea şi moartea trupurilor. La suprascrierea
aceasta zice şi Sfântul Grigorie al Nyssei: „Folosească-ne şi pe noi
suprascrierea pentru sprijinirea de dimineaţă,
căci obiceiul Scripturii este să numească dimineaţă aşezarea de dimineaţă
[dispoziţia lăuntrică], iar dimineaţa este o vreme când noaptea şi ziua se
înjumătăţesc, prin care una adică se pierde, iar cealaltă vine. Şi fiindcă în
multe locuri răutatea se numeşte întuneric, când nouă ni se face din
dumnezeiasca sprijinire răsăritul cel după fapta bună, atunci, întru sfârşit, adică la biruinţă, ajungem, prin
lepădarea faptelor întunericului, să umblăm în ziuă cu bună cuviinţă”.
[2] Iar Grigorie Teologul tâlcuieşte astfel: „El
nu a fost părăsit de Tatăl sau de Dumnezeire, aşa cum le pare unora, care zic
că Dumnezeirea Se temea de patimă şi, pentru aceasta, Cel ce pătimea se
strâmtora cu [îşi micşora] Dumnezeirea. Căci cine L-a silit să Se nască aici
jos şi să-Şi ia început, ori să Se suie pe Cruce? Ci întru Sine, precum am zis,
închipuie a noastră omenire, căci noi mai-nainte eram părăsiţi şi trecuţi cu
vederea, iar acum suntem apropiaţi şi mântuiţi prin patimile Celui fără de
patimă. Tot aşa luând şi nebunia şi greşealele noastre, pe acestea le zice de
acum înainte prin psalm, fiindcă este limpede că Psalmul 21 se aduce [aplică lui]
lui Hristos (Cuvântarea a II-a, Despre Fiul)”.
Cam acestea le zic şi dumnezeiescul Chiril şi Origen. Iar altul zice că prin părăsire să înţelegem iertarea patimii [cf. şi
Col. 3: 5], adică slobozirea de patimi prin pătimirea lui Hristos (La Nichita).
A zis însă şi Teodorit: „Părăsire numeşte nu despărţirea de Dumnezeire, precum au afirmat unii, ci
iertarea ce s-a făcut patimii”. Zice însă Eusebie cum că zicerea ia aminte spre Mine, ca una ce nu se află în
[Scriptura] cea evreiască, dar, cu toate acestea, Mântuitorul a lăsat-o [nu a
rostit-o], aşijderea este şi în Psaltirea cea tipărită din nou de Ioan Litinu,
tălmăcită din evreieşte; aceasta: ia aminte spre
Mine, nu se află.
[3]* omul universal; omul în general. Cu alte
cuvinte: „Eu, Hristos, Care recapitulez [cuprind cf. Ef. 1:10; Rom. 13: 9)] ca
într-un singur principiu călăuzitor şi plin de sens] toată firea umană, ca una
ce este de-o fire cu Mine...” Despre acest subiect a vorbit pe larg Apostolul
Pavel în Epistola către Romani, punându-L pe Hristos, Adam cel nou, în contrast
cu omul păcatului, Adam cel vechi.
[4] Adică:
„O Părinte, prin cuvintele omenirii pentru greşeale ei, ea nu se va mântui, ci
este departe de mântuire, deci mântuiască-se în dar”. Zice însă Teodorit: „Se
cuvine a şti că nici unul din ceilalţi tălmăcitori nu a pomenit greşealele, ci Achila zice: «răcnirea Mea», Simmah:
«tânguirile Mele», Teodoţion: «strigarea Mea». Dar cei şaptezeci au zis că
psalmul nu se potriveşte Domnului, ci El a rostit cuvintele cele pentru noi în
locul nostru, vrând să zică: «Să nu cauţi la greşealele firii, ci dă-i mântuire
pentru patimile Mele»”.
*
Traducere literală. în versiunea Bibliei Sinodale: ...şi
nu Te vei gândi la Mine.
[6] Iar la Nichita se scrie că graiurile acestea
trebuie citite în chip întrebător, adică: „Dumnezeul Meu, striga-voi ziua şi
vei auzi? Şi noaptea şi nu spre nepricepere Mie?” Adică: „Oare nu Mi S-ar
socoti o nepricepere să socotesc că, strigând ziua şi noaptea către Tine, Tu nu
Mă vei asculta? Că cine oare ar socoti măcar că nu Te vei uita cu bunăvoinţă
către cei ce cer de la Tine ajutor, ştiind că Tu locuieşti întru cei sfinţi?
Iar dacă plineşti cererile sfinţilor, întru dânşii locuind şi odihnindu-Te, cu
atât mai vârtos cele ale Fiului”.
[7]
*Sfântul Maxim Mărturisitorul a scris foarte multe scolii [tâlcuri] la operele
Sfântului
Dionisie Areopagitul. Operele lor au fost traduse integral de Părintele Dumitru
Stăniloae.
* Pentru
modul zămislirii Sale, care a nu a rupt fecioria Maicii Sale.
[8] Cuvintele dumnezeiescului Maxim sunt acestea: „Şi poate că prin vierme însemnează şi naşterea cea din Fecioară:
căci aşa cum viermele nu se naşte din împreunarea unuia cu altul, ci din lemn,
ori din pământ, ori din altă materie, fără împreunare, tot astfel şi
Mântuitorul, din Sfânta Fecioară fără sămânţă S-a născut (La Nichita)”.
Oarecari dascăli însă zic că Domnul S-a numit pe Sine vierme - viermele fiind moale şi fraged şi simţitor
[] la trup - pentru că trupul Domnului era foarte fraged şi cu simţire - prin
urmare şi foarte simţitor [], pentru fireasca nobilitate [] pe care o avea.
[Sensibilitatea Lui deosebită, puterea de a le simţi şi înţelege - ca Dumnezeu
şi om - pe toate cele din lume, îl arată ca un împărat de neam mare, ce poate
simţi şi stăpâni totul.]
*chit; fig.
balaur, Diavol, Lucifer. Această titulatură, precum şi sinonimul relativ
[balaur, cf. Ps. 103: 26] a fost înţeles de unii Părinţi şi ca metaforă pentru
Diavol.
*
Învăţătura despre „undiţa Dumnezeirii” este dezvoltată de Sfântul Maxim în Filocalia, vol. III.
* Din nou, e vorba de un paralelism climatic
sau sintetic. Vezi şi nota de la Ps. 9: 8. Psaltirea este plină de astfel de
structuri literare. Ele intenţionează să redea cât mai bine cu putinţă bogăţia
semantică a cuvintelor. Nu e doar un simplu joc de cuvinte. Însuşi psalmistul
(sau cel ce se roagă, citind ori scriind Psaltirea), având un oarecare gând de
laudă, o cerere oarecare etc. către Dumnezeu, sau o afirmaţie despre anumite
lucruri, descoperă caracterul negrăit al descoperirii dumnezeieşti în inima
omului, în Scriptură sau în creaţie, fapt care îl poate nedumeri sau uimi
uneori atât de mult, încât caută alte şi alte cuvinte sau forme de adresare
pentru a-şi exprima lauda, gândul etc.; acestea pot lua forma unor sinonime sau
expresii asemănătoare, sau a unor cuvinte care includ în ele ideea anterioară,
dar aduc cu ele o altă informaţie, în scopul unei accentuări sau amplificări a
ideii anterioare.
81
Zice însă şi dumnezeiescul Maxim: „[Se arăta ca vrednic de] ocară oamenilor
care nu credeau adevărul şi defăimarea poporului
celui plin de păcate (La Nichita)”.
[9] Iar cineva nu s-ar putea decât mira de nătăria
[nerozia, nesocotinţa] iudeilor, cum, citind ei acestea ce s-au zis împotriva
lor ca din partea lui Hristos, nu au priceput, văzându-L pe El răstignindu-Se,
şi că proorocia conglăsuieşte [este una] cu ceea ce au grăit aceştia (La
Nichita).
* pântece, mitră, mitras; termenul revine
adesea în cântările bisericeşti.
[10] Pentru aceasta şi altul zice: „Şi aceasta este
mai osebită [se potriveşte mai bine] lui Emmanuil, că încă de la sânii Maicii a
nădăjduit spre Dumnezeu şi Tatăl, că, după Isaia, mai-nainte de a cunoaşte pruncul
binele sau răul, a ales binele, drept care, după voia Tatălui, înomenindu-Se
Unul-Născut sau Cuvântul, ca om zice către Dumnezeu, Părintele Său, că: «Tu
eşti Cel ce M-ai scos din feciorescul pântece şi de la înseşi sânii Maicii şi
din mitrasul ei, am avut cruţarea [scăparea] cea de la Tine, că ai poruncit să
fugă în Egipt din pricina nebuniei lui Irod, şi, Părinte al Meu, după fire
fiind şi întru adevăr mai-nainte de înomenirea Mea, când M-am făcut Fiul al
femeii după trup, căci din pântece am venit, atunci ai stătut [Te-ai arătat] şi
Dumnezeu al Meu [după omenitate]» (La Nichita)”. Şi altul încă zice: „Deşi eşti
pururi Părinte al Meu, dar şi Dumnezeu al Meu din pântecele Maicii Mele ai
început a fi” (La Nichita)”.
[11] Ori îi numeşte graşi pentru că se desfătau în cinstirile cele de
la toţi şi în aducerile de prinoase ale popoarelor. Iar la dumnezeiescul [deci
nu Fericitul] Ieronim, zicerea se află astfel: „«Mai-marii Vasanului m-au
înconjurat», cuvântul aratând pe ostaşii care au pus pe capul Lui cununa de
spini în loc de coroană (La Nichita)”.
[12] Ori după altul: „Zice despre groaznicul
leu cu urlet de nesuferit, atunci când îl deşteaptă foamea îndemnându-l la
vânat, că prin urletul său face vânatul să se cutremure de frică, apoi,
prinzându-l, îl rupe, tot aşa şi evreii, numaidecât au urlat asupra lui Hristos
(La Nichita)”.
[14] A zis însă şi altul: „Nu se poate ca cineva să
înseteze decât din multa uscăciune, şi aceasta o arată firea trupului, care
iubeşte umezeala, cerându-şi dezlegarea sării prin adăparea cu apă, dar destule
sunt şi mâhniciunile care pot pricinui uscăciune şi sete deoarece pornesc
veninul şi sunt fierbinţi şi iuţi: de unde şi Domnul, însetând deasupra Crucii,
a cerut să bea, zicând: Mi-e sete ;
se vede dar că setea Domnului a fost firească (La Nichita)”.
[15] Adaugă însă şi Teodorit, zicând: „După Patimă,
cei ce erau câini s-au mutat prin credinţă
întru rânduiala fiilor, iar cei ce de demult au avut purtarea de grijă a
fiilor, au primit numirea câinilor, căci ca nişte câini s-au turbat asupra
Stăpânului”.
[17] Se cuvine însă a se mira cineva de ticăloşii
iudei, că zicerea aceasta a lui David nu s-a adeverit niciodată la nimeni,
istoriceşte, decât numai la Hristos; cu toate acestea, văzând ei proorocia
aceasta plinindu-se în Hristos, iarăşi rămân întru necredinţă. Iar ce a fost
cea ţesută, zice Isidor Pelusiotul [cca 360-435], Avvă din pustia Egiptului,
autor al unor apoftegme din Pateric şi a unor tratate care s-au pierdut] că:
„Gingăşia şi subţirimea şi buna frumuseţe a îmbrăcămintei nu împlineşte canonul
nevoinţei celei după Dumnezeu,(...) întreabă pe Ioan Teologul, pe cel ce
povesteşte despre cămaşa Domnului şi-ţi va spune că cămaşa Lui era necusută,
fiind ţesută de sus, în întregime (cf. In. 19: 23), şi oare cine nu ştie cu ce
simplitate se îmbracă galileenii? Căci la ei este o plăcere a se face o astfel
de îmbrăcăminte cu oarecare meşteşug, precum cele de legat la piept, cu
împletire ţesute şi începute (Epistola către monahul
Maton, 74)”. Iar Eftimie
Zigabenul (adică însuşi autorul Tâlcuirii Psaltirii),
în Tomul al II-lea al Tălcuirii Evangheliei după
Matei, zice, nedumerindu-se: „Câte să fi fost hainele Domnului? Unii zic
că a avut cinci, din care patru s-au împărţit între cei patru ostaşi, iar a
cincea este cămaşa cea necusută”. Lui însă i se pare că acest cuvânt nu este
convingător, fiindcă Domnul era măsurat şi nu purta lucruri de prisos, şi
nimeni din ceilalţi oameni nu purta atât de multe haine, el însă, bine-
socotind, zice că avea trei haine: una - cămaşa cea de pe trup, adică necusută,
a doua - cea de peste cămaşă, iar a treia - cea care se purta deasupra
hainelor. Prin urmare, ostaşii, rupând două haine, au făcut patru părţi, nu ca
pe nişte lucruri de mult preţ, ci din batjocură, iar pentru cămaşa cea necusută
au aruncat sorţi. Pentru ce însă a poruncit Hristos Apostolilor să nu poarte
două haine (cf. Mt. 10: 10) de vreme ce şi El avea [două]? Şi răspunde, zicând
că şi Domnul avea numai o cămaşă - cea de pe trup, iar celelalte nu erau haine,
ci învelişuri”. Iar dumnezeiescul Maxim tâlcuieşte hainele Domnului tropologic
şi alegoric, zicând că: „Cămaşa Mântuitorului, ţesută de sus în jos ca un
întreg, este ţinerea împreună şi împletitura neîmpărţită a faptelor bune
întreolaltă, şi care acoperă înăuntru Cuvântul ce este întru noi, de care, de
multe ori golindu-ne pe noi ucigaşii draci prin lenevire şi trândăvire, nu pot
totuşi să o rupă [cămaşa] şi să cunoască fapta noastră cea bună, şi astfel,
pururi o cunoaştem, deşi nu ne îmbrăcăm cu un astfel de acoperământ, iar cele
ce s-au rupt sunt îmbrăcămintea cea pe dinafară a simţitei bogăţii, care se
rupe în patru stihii lumeşti, la care ne înduplecă pe noi batjocoritorii şi
ucigaşii demoni ca să le folosim cu împătimire. După alt cuvânt, cămaşa cea de sus ţesută este adică sufletul fiecăruia
[care este] de sus insuflat, iar că e necusută
este pentru simplitatea şi nealcătuirea ei din părţi, iar că nu era ruptă, arată
nemurirea. Iar hainele cele rupte arată trupul care se strică şi se împarte în
cele patru stihii.
* Lit.: animal cu un singur corn,
probabil bou sălbatic, bivol. Despre identitatea sau specia acestui animal
există păreri şi păreri. în Biblie e folosit mai ales ca metaforă pentm
caracterul unor oameni.
[18]Zice însă Marele Vasile: „Iar prin coarne de inorogi înţelegem mândrie (căci inorogul
are un corn foarte ascuţit, obrăznicindu-se asupra tuturor dobitoacelor, tot la
fel şi fariseii s-au obrăznicit asupra smereniei lui Hristos). Deci, prihănind
Domnul pe poporul cel gâlcevitor care s-a sculat asupra Lui în vremea
patimilor, îi numeşte pe ei inorogi”. Iar Teodorit zice că: leu, câine şi inorog
este numit cel ce are stăpânirea morţii, după glasul apostolului, adică
Diavolul, care în vremea patimilor a năvălit ca o fiară asupra Domnului,
aducându-I moartea”.
[19] Iar altul zice: „Unul născut numeşte Domnul
sufletul Său, în loc de «scumpul şi iubitul», pentru că numai fiii cei foarte
iscusiţi sunt iubiţi de părinţi. Iar mână a câinelui
numeşte stăpânirea Satanei”.
[20] Altul însă tâlcuieşte zicând că: ,,Nume
numeşte aici slava, că slava Părintelui dintm început s-a aşezat”. Iar Teodorit
zice că: ,,fraţi numeşte pe cei ce au crezut într-însul. Fraţi însă
sunt ca ai unui om, căci Se numeşte Stăpân şi Domn ca Dumnezeu, iar ca om se
numeşte şi frate”.
[21] Aceste două
ziceri le aduce Pavel în Epistola către Evrei, ca din partea lui Hristos,
zicându-se: Pentru că şi Cel ce sfinţeşte şi cei ce se sfinţesc,
dintr-Unul sunt toţi; de aceea nu se ruşinează să-i numească pe ei fraţi,
Zicând; Spune-voi fraţilor mei numele Tău. În mijlocul Bisericii Te voi lăuda (Evr. 2: 11).
[22] „(...) Ca să se înveţe iudeii de la
Hristos să nu mai facă jertfe prin vărsare de sânge, ci să laude şi să
slavoslovească pe Dumnezeu, şi să săvârşească slujba cea curată şi
nesângeroasă, şi să slăvească nu numai prin glas, ci şi prin buna-viersuire,
care se faptuieşte prin temerea de Dumnezeu.”
[23] Şi Hristos Se numeşte Iacov, adică amăgitor, ca
Unul ce a amăgit pe Diavol şi l-a biruit; I se zice şi Israel, ca o Minte ce
vede pe Dumnezeu, că nimeni nu ştie pe Tatăl, fără numai Fiul, iar seminţie a
lui Hristos - a Celui ce Se numeşte Iacov şi Israel - sunt creştinii, cei ce
s-au născut duhovniceşte dintr-însul.
* Despre poporul creştin
ca Israel duhovnicesc mărturiseşte Dreptul Simeon, atunci când primeşte pe
pruncul Iisus, respectiv cunoscuta cântare de la Vecernie: „Acum
slobozeşte...”, care nu e altceva decât lauda Dreptului Simeon. Necunoaşterea
semnificaţiei acestei expresii a făcut pe unii editori ai cărţilor de cult să
scoată sintagma „poporul Tău Israel...” Trebuie să ştie că, de la venirea lui
Hristos încoace, duhovniceşte vorbind, Israelul este un nume al unui singur
popor - poporul creştinesc - Noul Israel, Israelul duhovnicesc, moştenitorul
făgăduinţelor, „cel ce vede pe Dumnezeu”, cum zice tâlcuitorul mai sus. Dacă
celălalt Israel - cel trupesc - se afla înainte de Hristos sub o oarecare
călăuzire duhovnicească, acum el are numai o semnificaţie istorică sau
politică, care semnificaţie nu-i conferă nici o valoare duhovnicească, in ciuda
pretinsei lor „evlavii” şi „smerenii” de popor „prigonit”.
[24]Iar Teodorit zice: „«Precum
Eu te fac cunoscut oamenilor, tot aşa şi Tu îi înveţi pe toţi oamenii să-Mi
aducă aceeaşi cinste (adică ca şi Ţie)»; tot aşa şi lui Petru i-a descoperit
cunoştinţa cea despre Dânsul, aşa lui Pavel, aşa, prin aceştia, tuturor
oamenilor”.
* Sau:
„Te voi lăuda”.
[25]
universală. Termenul este tradus astăzi prin „sobornicească”, care de altfel
este sinonim absolut cu „universal, catolic [esc]”, dar, pentru a nu se face
confuzie între sensul „totalitar” sau „expansionist” pe care Biserica
„catolică” îl dă acestui termen, s-a ales termenul „sobornicească”. Mai pot
exista desigur şi alte motive. Paranteza Mitropolitului Veniamin este şi ea
sugestivă.
[26]
Pentru aceasta a zis Sfântul Ioan Damaschin că: „Cunoştinţa că Dumnezeu este
întru toţi a fost semănată fireşte [în fire] de El (Cartea I, cap. 2, Despre credinţă)".
[28] Pentru aceasta zice şi Teodorit că:
„Dumnezeu nu este numai al iudeilor, precum socotesc ei, ci este făcător a
toată firea oamenilor. Aşa a zis şi Apostolul: Oare Dumnezeu este numai
al iudeilor? Nu este El şi Dumnezeul păgânilor? Da, şi al păgânilor. Fiindcă
este un singur Dumnezeu, Care va îndrepta din credinţă pe cei tăiaţi împrejur
şi, prin credinţă, pe cei netăiaţi împrejur
(Rom. 3: 29-30)”.
[29] Pentru aceasta, altul zice: „Sfântă şi fără
prihană a fost viaţa lui Hristos, pe care cu trupul o a petrecut pe pământ,
încât sfinţită s-a făcut lui Dumnezeu şi Tatăl (adică jertfa lui Dumnezeu şi
Părintelui), că singur Hristos nu a făcut păcat. (...) însă zice aceasta [în
mod] iconomic, că şi noi, pe urmele Lui mergând, şi vieţuind şi viaţă fără
prihană, îndrăzneală vom avea în rugăciuni: sufletul
Meu, Lui viază, precum zice acela [Apostolul Pavel]: Nu eu mai viez, ci Hristos este Cel ce viază întru mine
(La Nichita)”.
Teodorit însă zice: „Sufletul Lui viază Lui
(adică lui Dumnezeu Tatăl), dar că-I slujeşte nu a zis, iar seminţia este
slujitoare, că firea cea luată s-a unit cu Dumnezeirea, împărtăşindu-se de
aceeaşi slavă şi cinste”.
* Prin toate faptele Sale, de la Naştere până la
şederea de-a dreapta Tatălui.
