Psalmul 24 - în tâlcuirea Sf.Părinți

Catisma a patra


PSALMUL 24


Psalm al lui David.


   Zic unii că David scrie psalmul acesta rugător către Dumnezeu, potrivindu-1 tuturor celor care-L caută pe Dumnezeu întru necazurile lor, învăţându-i cum că se cuvine a-şi face rugăciunea cea către Dumnezeu. Nimic nu-1 opreşte pe David a zice psalmul acesta mai întâi pentru sine, din pricina multor năpădiri ale vrăjmaşilor, povestind cele ce i s-au întâmplat, după Teodorit 18.

1. Către Tine, Doamne, am ridicat sufletul meu;

   „Spre Tine, zice, Doamne, am ridicat sufletul meu, osebindu-mă de cele pământeşti, de la care nu este vreun folos şi mântuire.”

Dumnezeul meu, spre Tine am nădăjduit, să nu mă ruşinezi în veac.
   „De vreme ce cu totul am nădăjduit, zice, întru Tine, Dumnezeul meu, pentru aceasta să nu mă laşi să mă ruşinez, nici în veacul acesta, nici în cel viitor, adică totdeauna. Că de voi rămâne neajutorat de Tine, mă voi ruşina.”19

2. Nici să râdă de mine vrăjmaşii mei,

   „Să nu mă ia în râs, zice, vrăjmaşii mei simţiţi şi gândiţi, Doamne, căci, de mă vor birui, vor râde de mine.”

pentru că toţi cei ce te rabdă pe Tine nu se vor ruşina.

    „Câţi Te aşteaptă pe Tine, Doamne, adică câţi aşteaptă ajutorul Tău, nu se ruşinează.” Că zicerea de mai sus are această însemnare în prea multe părţi din psalmi, [fiind aleasă] în loc de „îngăduie”, sau „aşteaptă”, precum a tâlcuit Achila, [zicând] că cel ce aşteaptă ajutor de la Dumnezeu, nu se ruşinează, căci va dobândi doritul ajutor de la Dumnezeu.


3. Să se ruşineze cei ce fac fărădelege[*] în deşert.

   După Teodorit, unii păcătuiesc din vreo întâmplare oarecare sau răpire, unii din fireasca slăbiciune, iar alţii păcătuiesc fără aceste pricini. Aceştia de faţă păcătuiesc în zadar, din firească neputinţă, ci doar din multa lor răutate şi vicleana lor socotinţă, precum erau cei care-l vrăjmăşeau pe David, ori oamenii potrivnici văzuţi, ori dracii cei nevăzuţi, fiindcă în zadar şi fără vreo pricină îl vrăjmăşeau, fără a le face vreo nedreptate" 20 .

4. Căile Tale, Doamne, arată-mi, şi cărările Tale mă învaţă.

   Unul şi acelaşi lucru zice David, căci şi căi, şi cărări, şi arată-mi, şi învaţă-mă [sunt asemenea]; precum şi în multe alte ziceri ale psalmului, el obişnuieşte a face aceasta, şi o face ca să arate cu aceste ziceri pofta cea multă a inimii sale, deci căi şi cărări sunt toate cele plăcute lui Dumnezeu, iar cel ce le face merge fără rătăcire la Dumnezeu. Se roagă însă David să se înveţe lucrările cele de aceste fel, care sunt plăcute lui Dumnezeu, pentru scumpătatea [acrivia] pe care o au, fiindcă aceia care sunt vrednici, fără de mijlocire se învaţă de la Dumnezeu ce se cuvine a face 21. Unii însă numesc căi şi cărări iconomiile lucrurilor prin care Pronia lui Dumnezeu ocârmuieşte toate. Cere dar Proorocul să cunoască mai cu scumpătate prin care iconomii se ocârmuiesc toate, pentru ca, pe lângă filosofia practică, să dobândească şi pe cea a vederii duhovniceşti [a teoriei]. Şi căi adică sunt numite iconomiile cele peste tot cuprinzătoare [universale], iar cărări cele din parte [locale]. Iar alţii numesc căi şi cărări poruncile, pe care, învăţându-le David din cartea dumnezeieştii legi, se roagă să le înveţe şi prin faptă, ca, silit fiind a le face, să le cunoască şi cu ispita şi certarea, pe care mai-nainte le cunoştea doar cu cuvântul şi cu goala cunoştinţă"*.

5. Îndreptează-mă spre adevărul Tău

   „Îndreptează-mă, zice, Doamne, spre adevărul Tău, că să nu mă rătăcesc cu cugetări omeneşti şi amăgitoare, cinstind unele în loc de altele, cele mincinoase în locul celor adevărate şi cele rele în locul celor bune.”22

şi mă învaţă, că Tu eşti Dumnezeu, Mântuitorul meu,

   Cum oare zice David aceasta, de vreme ce [deja] ştia că Dumnezeu este Mântuitor? Răspunde: ştia cu adevărat aceasta cu cuvântul [teoretic], cere însă să o cunoască şi cu lucrul, şi o va şti [desăvârşit] când se va izbăvi de vrăjmaşi, că atunci va fi dovadă adevărată şi fără împotrivire de undeva că Dumnezeu este Mântuitor al său, când, în singur Dumnezeu nădăjduind, se va izbăvi cu preaslăvire*, fără a-i ajuta vreun om.

şi pe Tine Te-am aşteptat toată ziua.

   „Cu lucrul, zice, învaţă-mă, Doamne, cum că eşti Dumnezeu Care mă mântuieşti, şi cum că cu adevărat Te-am aşteptat [ca să-mi vii în] ajutor, şi că nu s-au arătat mincinoase [deşarte] nădejdile mele.” Toată ziua e o formulă pe care David obişnuieşte a o folosi în multe părţi, în loc de „totdeauna”. Şi alt fel încă, pentru că evreii numesc prin toată ziua toată viaţa lor, căci, dormind noaptea, ei nu socotesc că sunt vii, fiindcă somnul este o moarte vremelnică. Însă zicerile de mai sus se pot tâlcui şi după anagogie, fiind potrivite la Hristos, căci Proorocul David a prevăzut înomenirea Lui cu prooroceştii săi ochi şi, pentru aceasta, se roagă aici să ştie mai curat ce căi şi iconomii are să facă Hristos când Se va întrupa. Însă adevărul lui Hristos este învăţătura Lui, pentru care David se roagă să se înveţe. Pentru aceasta a zis Domnul în Evanghelie: Eu sunt adevărul (In. 14: 6). Şi iarăşi: ...Eu vă spun adevărul (In. 16: 7). Zice dar Proorocul: „Învaţă-mă, Doamne, adevărul acesta, pe care l-am zis mai sus”, şi acolo punem punct. Apoi, aflând alt început, citim ce urmează, adică aceasta [care zice că]: Tu eşti Mântuitorul meu. „Deplin m-am încredinţat, zice, că Tu eşti Dumnezeu, Mântuitorul meu, adică Iisus (căci Iisus se tâlcuieşte Mântuitor, şi, cu adevărat, Iisus a mântuit pe David atunci când S-a coborât în iad şi l-a izbăvit de acolo); pe Tine, dar, Doamne, zice, totdeauna Te aştept să vii, şi nu mă deznădăjduiesc vreodată de venirea Ta”.

6. Adu-Ţi aminte de îndurările Tale, Doamne, şi de milele Tale, că din veac sunt.
   „Adu-Ţi aminte, zice, Doamne, că din veac eşti îndurat şi milostiv, adică dintotdeauna şi fireşte.” Adu-Ţi aminte a zis nu pentru că Dumnezeu a uitat, ci pentru că nouă ni se pare că uită atunci când întârzie a ne ajuta.

7. Păcatele tinereţii şi ale neştiinţei mele, nu le pomeni.
   Vezi aici, iubitule, că David, când era bărbat desăvârşit, atunci îl ruga pe Dumnezeu să-i ierte şi păcatele cele ce le-a făcut în tinereţe, când se afla întru necunoştinţă, dar noi, în ziua de astăzi, nicidecum nu ne gândim la astfel de păcate din tinereţe făcute întru necunoştinţă. Pentru ce, însă, nu a rugat pe Dumnezeu şi pentru păcatele ce le-a făcut întru cunoştinţă [conştient]? Pentru că cele din tinereţe şi din neştiinţă se iartă doar cu singură rugăciunea, iar cele ce se fac întru cunoştinţă au trebuinţă şi de pocăinţa cea prin faptă şi prin trupeasca rea pătimire, spre a fi iertate 23.

8. După mila Ta, pomeneşte-mă Tu,

   „Precum este, zice, mila Ta mare şi multă, aşa şi Tu, Doamne, adu-Ţi aminte de mine cu multă milă, adică adu-Ţi aminte să mă miluieşti, iar nu să mă munceşti.” 24

pentru bunătatea Ta, Doamne.

   „Adu-ţi aminte, zice, să mă miluieşti, Doamne, pentru că, fireşte, eşti bun şi milostiv, deşi, după firea Ta, Te porneşti a ne munci pentru păcatele noastre.”[*] [†]

9. Bun şi drept este Domnul;

   Bun adică este Domnul, (...) pentru că ne miluieşte, iar drept pentru că pedepseşte păcatele cu dreptatea. Că drept se zice despre cel ce judecă şi hotărăşte cu dreptate, după Teodorit.

pentru aceasta, lege va pune celor ce greşesc în cale.
10. îndrepta-va pe cei blânzi la judecată,
   „Fiindcă Dumnezeu, zice, este milostiv şi drept în judecăţile Sale, pentru acesta negreşit va pune lege, adică va supune legii şi va pedepsi pe cei ce păcătuiesc în cale, adică în viaţa aceasta, că pe aceasta o numeşte aici cale, fiindcă toţi oamenii, în viaţa aceasta [în prezent], umblă, şi-i va povăţui pe cei blânzi pentru a nu se rătăci din necunoştinţă. Însă a zis la judecată, adică în dreaptă judecată, căci aceşti blânzi sunt vrednici de povăţuire. Însă zicerea se înţelege şi într-alt chip: „Lege va pune, adică Dumnezeu va pune lege celor ce păcătuiesc”, după Teodorit. Că este o însuşire a celui drept să pună lege, nu ca să se pedepsească cel ce greşeşte, ci pentru ca să se îndrepteze. Aceste ziceri însă se pot aduce [potrivi] şi lui Hristos, care a pus lege celor ce păcătuiesc în calea şi în petrecerea aceea [evanghelică] - pe care El însuşi a umblat şi a petrecut - astfel încât cei ce umblă pe ea să nu mai păcătuiască. Însă Hristos a povăţuit şi pe cei blânzi la fapta bună, că zice: Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul (Mat. 5: 5).

învăţa-va pe cei blânzi căile Sale.
   Este învederat că această zicere s-a zis de David pentru Hristos şi pentru Ucenicii Lui, pentru că şi ei s-au făcut blânzi, nerăspunzând împotrivă lui Hristos. Pentru aceasta şi zicea către dânşii: Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima (Mt. 11: 29). Şi a învăţat Domnul pe ucenicii Săi căile vieţuirii Sale, dar şi ei înşişi îl priveau şi mergeau pe urmele vieţuirii Lui.

11. Toate căile Domnului sunt milă şi adevăr celor ce caută aşezământul
Lui şi mărturiile Lui.
   Căi numeşte aici David poruncile Legii Vechi, care sunt milă şi adevăr pentru cei ce cercetează dumnezeiasca lege, fiindcă se vede că Dumnezeu, miluind pe oameni, a legiut acestea, şi că acestea adeveresc toate câte zic, pentru că au fost potrivite de Dumnezeu, adevăratul purtător de lege. Însă legea o a numit şi aşezământ, şi mărturii; aşezământ adică pentru că a aşezat, adică a rânduit-o Dumnezeu fiilor lui Israel, iar mărturii pentru că au mărturisit în lege, precum am tâlcuit în Psalmul 17:25. Iar înţelesul zicerii este limpede [că se potriveşte] pentru Hristos, fiindcă toate căile petrecerii lui Hristos pe pământ au fost milă şi adevăr pentru cei care caută legea cea nouă a Evangheliei Lui, adică pentru cei ce cred învăţătura Lui şi mărturiile proorocilor, cele ce s-au făcut întru El, că, în toată petrecerea Sa de pe pământ, Domnul miluia pe oameni, bine facându-le şi adeverirea învăţându-i.25 *

12. Pentru numele Tău, Doamne, şi curăţeşte păcatul meu, că mult este.

   De prisos este aici conjuncţia şi, căci aceasta este o însuşire [formă de exprimare] a limbii evreieşti: „De prisos este a întrebuinţa pe şi, zice David, căci de vreme ce Tu, Doamne, Te numeşti milostiv şi bun, pentru aceasta curăţeşte păcatul meu, adică păcatul ce l-am făcut mai-nainte, însă m-am oprit şi am făcut înfrânare, fiindcă păcatul meu acesta mult este, în comparaţie cu curăţia, pe care dator sunt a o păzi”. Această zicere se potriveşte a se zice şi la Hristos, Care ridică, adică şterge păcatele lumii”.26

13. Cine este omul, cel ce se teme de Domnul?

   Adică: „Rar lucru este, zice, a se afla om care să se teamă de Domnul”. Iar de s-ar afla unul ca acesta, ascultă ce fel de răsplătiri se făgăduiesc a i se da:

Lege va pune în calea pe care a ales-o.

   Felurite sunt căile celor ce se mântuiesc, adică petrecerile şi vieţile lor, după Teodorit, pentru că una este viaţa chinoviaţilor* şi alta viaţa anahoreţilor şi a celor ce se liniştesc, una e viaţa celor practici[*] [†] şi alta cea a văzătorilor* cu mintea, şi alta a altora, altfel fiind [...]. Toate vieţile acestea, dar, aduc pe om la Dumnezeu. Deci orice fel de viată va alege din acestea cel ce se teme de Dumnezeu, la acela îşi face Dumnezeu lăcaşul Său, învăţându-l ce se cuvine a face 27 , precum mai sus am tâlcuit aceasta: Lege va pune, iar frica de Dumnezeu nu trebuie să o înţelegi [şi să o lucrezi] oricum, ci din inimă şi cu tot sufletul.

14. Sufletul lui întru bunătăţi se va sălăşlui,

   „Sufletul celui ce se teme de Domnul, zice, când va ieşi din trup prin moarte, se va afla în acele bunătăţi... ”pe care ochi de om nu le-a văzut şi urechi nu le-au auzit, precum zice Pavel.

şi sămânţa lui va moşteni pământul.
   Fiindcă evreilor le era un lucru dorit a naşte copii, pentru aceasta şi David aici, cu făgăduinţa naşterii de copii, îndeamnă pe oameni spre a se teme de Domnul, zicând că cei ce se tem de Domnul vor dobândi mulţi copii, care vor moşteni pământul şi moşiile [bogăţiile] pe care le au născătorii lor. Însă sămânţa se înţelege şi gânditor, adică învăţătura şi ucenicii care o învaţă pe aceasta. Pentru aceasta zice David că nu numai cel ce se teme de Domnul se va mântui, ci şi cei după Duh, şi ucenicii Săi vor moşteni pământul celor blânzi (adică Raiul).

15. Întărire este Domnul celor ce se tem de Dânsul,

   „Întărire, zice, se face Domnul oamenilor acelora care au frică de El, adică putere şi zid de îndreptare.”

şi aşezământul [*][†] Lui va arăta lor.
   „Legea lui Dumnezeu, zice, va arăta celor ce se tem de Domnul...” Dar în ce fel? Adică cum că Dumnezeu este întărirea celor ce se tem de El, că legea lui Dumnezeu dă acest aşezământ. Ori prin aşezământ să înţelegi sfatuirea cea fără mijlocire descoperită de Dumnezeu, care arată temătorilor de Dumnezeu ce se cuvine să facă, şi nu numai aceasta, ci descoperă lor şi cunoştinţa dumnezeieştilor Taine 28, lucru pe care această lege îl face, descoperind tainele cele ce sunt ascunse celor ce o citesc cu curăţie şi păzesc poruncile ei.

16. Ochii mei pururea spre Domnul, că El va scoate din cursă picioarele mele.

   „Ochii cei gândiţi, zice, ai sufletului meu totdeauna sunt întinşi către Dumnezeu, căci ştiu că numai singur Dumnezeu va scoate picioarele mele din cursele şi laturile vrăjmaşilor mei celor văzuţi şi a celor nevăzuţi, de s-ar întâmpla să mă prindă cu ele.”29

17. Caută spre mine şi mă miluieşte,

   Despre cum priveşte Dumnezeu, am spus mai-nainte la tâlcuirea altor psalmi, vezi însă şi la Psalmul 12, la Caută, auzi-mă, stih 4.

că unul născut şi sărac sunt eu.

   Pentru ce zice David că era unul născut [singur la părinţi] de vreme ce avea şi alţi fraţi? Răspundem, zicând că născut se numeşte pe sine ca pe un singuratic şi pustiu, precum a zis şi în altă parte: ...şi din gheara câinelui pe cel unul născut al meu (Ps. 21:  22). Iar sărac s-a numit ca un gol de tot ajutorul omenesc.

18. Necazurile inimii mele s-au înmulţit;

   „Necazurile inimii mele, zice, sunt foarte multe.” Vezi însă că zice necazurile inimii, pentru că toate necazurile ce-i vin omului îi vin fie de la oamenii cei răi, fie de la gândurile cele supărătoare, împotrivindu-se inimii, căci ea pătimeşte cel mai mult, fiind mai strâmtorată decât celelalte părţi ale trupului, ca o preasimţitoare*.

 din nevoile mele, scoate-mă.

   „Izbăveşte-mă, Doamne, zice, de împrejurările şi întâmplările care mă asupresc şi mă strâmtorează.”

19. Vezi smerenia mea şi osteneala mea,
   David numeşte aici smerenia după simţire, adică slăbiciunea trupului, măsurându-se cu puterea cea mare a vrăjmaşilor săi. Iar în mod inteligibil* numeşte zdrobirea sufletului, dar şi osteneala - adică după simţirea trupească - pe care o suferea prin munţi, nevoindu-se, iar după simţire încerca să o stăpânească pe cea sufletească, stând la rugăciune, culcându-se pe pământ, pătimind alte şi alte nenorociri 30.

şi lasă toate păcatele mele.

   „Pentru smerenia sufletului meu, zice, şi pentru osteneala trupului meu, arată-mi, Doamne, desăvârşit, toate păcatele câte am făcut, pe care le-am mărturisit şi le-am părăsit”. Vezi însă, că pentru desăvârşita iertare a păcatelor trebuie nu numai ca omul să înceteze a mai face păcatul, ci încă să aibă şi smerenie în inima sa, şi osteneală, şi rea pătimire cu trupul său.

20. Vezi pe vrăjmaşii mei că s-au înmulţit

   „Vezi Doamne, zice, cât de mulţi s-au făcut vrăjmaşii mei, atât cei simţiţi, cât şi cei gândiţi.”

şi cu urâciune nedreaptă m-au urât.
   „Eu, zice, nu i-am nedreptăţit nici pe vrăjmaşii mei simţiţi şi văzuţi, fiindcă nu i-am supărat în nici un lucru, nici pe cei gândiţi şi nevăzuţi, adică pe demoni, căci atunci când am păcătuit, nu i-am nedreptăţit cu nimic, ci numai pe mine însumi. Apoi, ura pe care o au asupra mea nu are nici o pricină binecuvântată, ci se naşte numai din zavistia şi răutatea lor.”

21. Păzeşte sufletul meu

   „Păzeşte, Doamne, sufletul meu, zice, ca să nu cadă în mâinile vrăjmaşilor mei celor nedrepţi.” Însă prin suflet să înţelegi, cititorule, împreună şi trupul, căci prin suflet viază şi se ocârmuieşte trupul.

şi mă izbăveşte,

   „Izbăveşte-mă, Doamne, zice, ca să nu cad între vrăjmaşii mei.” Ori se înţelege şi altfel: „Păzeşte sufletul meu de nevăzuţii vrăjmaşi, demoni, şi izbăveşte sufletul meu de văzuţii vrăjmaşi care se sârguiesc să-l stăpânească”.

ca să nu mă ruşinez că am nădăjduit spre Tine.

   „Fiindcă ştiu, zice, că toţi cei ce aşteaptă ajutorul Tău nu se ruşinează, ci ajung la ceea ce doresc, (precum am zis în stihul 2, la începutul psalmului), pentru aceasta, nici eu nu mă voi ruşina, căci am nădăjduit întru Tine şi, prin urmare, aştept ajutorul Tău.”

22. Cei fără răutate şi cei drepţi s-au lipit de mine, că Te-am aşteptat,Doamne.
   David vorbeşte aici de un lucru trecut, iar altă dată zice: „(...) Aşteptând ajutorul Tău, Doamne, şi neruşinându-mă, ci dobândind ceea ce doream, dar şi pe mulţi alţi oameni am tras la asemenea râvnă, căci ei s-au încredinţat din pilda mea că Tu singur eşti adevăratul ajutor 31. Aceştia însă s-au şi lipit de mine, adică s-au legat de mine şi s-au făcut nişte prieteni atât de iubiţi mie, încât se spânzurau [legau foarte] de dragostea mea, pentru că am făcut bine şi am răbdat, aşteptând ajutorul Tău. Dar care sunt aceştia? Sunt cei fără de răutate, adică oamenii cei buni şi drepţi. Deci, pentru unii ca aceştia, care au tras spre a nădăjdui întru Tine, auzi-mă, Doamne”.

23. Izbăveşte, Dumnezeule, pe Israel de toate necazurile lui.

   După ce îndestul a rugat David pe Dumnezeu întru sine, acum, aici îl roagă şi pentru tot poporul care pătimea împreună cu el - deoarece poporul lui Israel nu pătimea împreună cu împăratul David numai atunci când se ridicau asupra lui vrăjmaşii cei de alt neam - pentru că a împărăţit (în cazul în care presupunem că psalmul s-a zis atunci [când a împărăţit]), ci încă pătimea cu el în vremea lui Saul, iar în vremea revoltei lui Abesalom mulţi se necăjeau pentru David, pe care i-a numit Israel, pentru că din Israel, adică din Iacov se trage. Însă nu este o necuviinţă a zice că David se numeşte şi pe sine Israel, pentru că şi el îşi avea neamul din Israel 32. De vei voi însă, poţi a da [atribui] rugăciunea aceasta şi lui Hristos, adică cum că Hristos roagă ca om pe Dumnezeu să izbăvească pe creştinii care se necăjesc pentru El din pricina vrăjmaşilor credinţei şi a prigonitorilor păgâni, că am zis mai-nainte cum că cu dreptate se pot numi creştinii Israel, anume creştinii care prin credinţă văd pe Hristos, fiindcă Israel se tâlcuieşte mintea care vede pe Dumnezeu.

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

18 Iar după Sfântul Chiril, psalmul acesta se zice şi ca din partea neamurilor, fiind foarte potrivit celor chemaţi dintre ei. Acelaşi lucru îl zice şi Marele Atanasie.

19 Iar Eusebie zice: „Se potriveşte (...) că, urând cele pământeşti, se ridică şi se face aproape de Dumnezeu. Deci, umplându-se de îndrăzneală, chemă pe Dumnezeu ca pe o avuţie, zicând: «Dumnezeul meu, arzând dar sufletul meu către Tine, lucru al voinţei mele este, iar a mă izbăvi, căci al ajutorului Tău este darul» (La Nichita)”.

[*] lit. a nelegiui.

20 Iar Grigorie Teologul tâlcuieşte astfel: „Nelegiuesc însă în zadar şi aceia, câţi se află lângă răutate, adunându-şi vină şi cu neştiinţa, neştiind că nedreptăţesc prin ceea ce se sârguiesc”. Însemnăm că, în loc de nelegiuesc, altul a zis „cei ce se scoală împotrivă”, iar altul - „cei ce nu cred” (La Nichita).

21 Iar Sfântul Chiril Alexandrinul numeşte căi poruncile evanghelice şi cărările sfintei şi cuvioasei vieţuiri [ Mitropolitul Veniamin traduce literal prin „sfînţit- cuvioasei”], pe care poporul cel din păgâni cere să le înveţe, cel ce din vechime alerga în căile şi voile Diavolului.

* Aflând că nu poate rămâne la partea teoretică a legilor, se străduieşte să le înveţe prin fapte, ispite, cercări etc.

22 Altul zice: „Tot lucrătorul faptei bune doreşte să cunoască desăvârşit amândouă acestea, şi căile faptei bune practice (precum adică a zis David mai sus), ca să umble prin acestea şi să le bată; şi vederea duhovnicească a adevărului, ca, împreună cu lăudata vieţuire, să aibă şi dogme drepte”.

* lit. în mod minunat; prin slava lui Dumnezeu, prin minunata Lui milă întru noi.

23 Pentru aceasta zice dumnezeiescul Ioan: „Trebuie să ne nevoim în toată viaţa aceasta, începând întru Dumnezeu încă din întâia vârstă, şi până ce ne facem de zece ani [şi mai încolo], că de la această vârstă ni se cere seama de păcate, aceasta fiind însemnată de copiii care au fost mâncaţi de urşi pentru ocările ce le-au adus Proorocului Elisei”. A zis însă şi dumnezeiescul Chiril, tâlcuind zicerea aceasta: „neştiinţei, zicând că tot păcatul din neînţelepciune se face, măcar şi bătrân fiind cineva, [tot se cheamă că] păcătuieşte; iar acesta [păcatul] tinereşte îl face şi prea neînţelept, căci păcătuieşte”. Pentru aceasta a zis şi Origen: „Al tinereţii păcat este nestatornicia moralei, când cineva, neştiind, păcătuieşte”.

24 Iar Teodorit zice: „De-a pururea cu blândeţea şi cu iubirea de oameni, zice, iconomiseşti pe oameni, această bunătate şi acum mă rog să o dobândesc, şi să se facă Ţie aducere-aminte de iubirea Ta de oameni, iar nu de păcatele mele, şi de mine aducându-Ţi aminte, Stăpâne, cu iubire de îndurări, adu-Ţi aminte, nu cu dreptate. Că aceasta şi întru cele zise s-a rugat: «După mila Ta, pomeneşte-mă Tu». Adică: «Pomeneşte-mă pe mine, cu iubire de oameni, nu păcatul meu»”. A zis însă şi altul: „După fire fiind Dumnezeu bun şi milostiv, împreună în fire are şi bunătatea, pentru care cu milă îşi aduce aminte de cel ce se pocăieşte” (La Nichita).

*[†] Afirmaţiile de mai sus par contradictorii. Dumnezeu ne miluieşte în ciuda faptului că e pornit să ne pedepsească. Oare putem vorbi de tendinţe adverse la Dumnezeu? Nu. Paradoxul se rezolvă în rugăciune. Deşi, pentru păcatele noastre, Dumnezeu simte că trebuie a ne pedepsi; de vom căuta prin rugăciune şi fapte bune mila lui Dumnezeu, aceasta va birui mânia lui Dumnezeu, silindu-L efectiv să-Şi arate mila. Totuşi, să nu uităm că, în general, afirmaţii de acest fel se fac după omeneasca cuviinţă.

25 A zis însă şi dumnezeiescul Chiril: „Deci cei chemaţi din neamuri prin credinţă, [arătând] acum ca nişte înţelepţi prin iluminarea Sfântului Duh, şi evanghelicele legiuiri înţelegându-le, zic că toate căile Domnului sunt milă şi adevăr, nu după legea lui Moise, tăiere [împrejur] şi umbră, căci pentru cel ce călca legile lui Moise nu era milă, căci murea fără milostivire din mărturia a doi sau trei martori, nici adevăr nu era în cele ale legii, căci legea a fost umbră şi închipuire [tip]”.

* Adeverind învăţătura Sa prin cuvintele cu putere pe care le spunea şi prin fapte.

26 Altul însă zice (poate Sfântul Chiril): „Milostiv vei fi, nu atât pentru noi - căci sfinţitele laude nu au vreo împărtăşire cu noi, că nici nu ne-am făcut cândva în acest fel [lăudători], încât să se cuvină să fim miluiţi - ci, pentru numele Tău, adică pentru slava Ta (că numele însemnează aici slavă, precum se zice: «Mai de preţ este un nume bun decât bogăţia multă», [referinţă necunoscută])”. Iar alţii zic că păcatul este mult fiindcă este mai nemărginit [O altă variantă - mai literală - ar fi „aproape fără sfârşit”. Aşa-zicând, păcatului i se pare - amăgindu-se - că se poate întinde şi stăpâni la nesfârşit, ca şi Lucifer, că poate înghiţi totul, astfel încât să-i amăgească pe oameni de pretinsa lui putere nemărginită.], dar el nu are fiinţă în sine, ci se împotriveşte nemărginitului Dumnezeu.

* Cei ce locuiesc în comunităţi - fie în parohii, fie în mănăstiri.

* Cei practici, care se îndeletnicesc cu filosofia practică, cu faptele bune.

[†] Cei văzători. Mitropolitul Veniamin încearcă o traducere literală: „lucrătorelnici” şi „privitorelnici”.

27 Adaugă însă Teodorit şi acestea: „Aşa şi dumnezeiescul Ioan Botezătorul: vameşilor, adică celor ce întrebau ce se cuvine a face, le-a dat sfat să nu ia nimic mai mult decât le era rânduit, iar ostaşilor, ca pe nimeni să nu asuprească, ci să se îndestuleze cu merindele lor, adică cu rânduita hrană. Tot astfel şi dumnezeiescul Apostol [Pavel] a pus legi şi slugilor, şi stăpânilor, şi fiilor, şi părinţilor, şi femeilor, şi bărbaţilor (spre a le urma adică), unii faţă de alţii.

*[†] Testamentul, legea. Mitropolitul Veniamin traduce prin făgăduinţă.

28 Unde şi Simmah, şi Teodorit au tâlcuit: „Taina Domnului, a celor ce se tem de El, şi învoiala [acordul, înţelegerea] Sa le va arăta lor, că este trebuinţă a auzi pe Însuşi Stăpânul”. Zice Teodorit că s-a zis prin Isaia Proorocul: Tainele Mele, Mie şi celor ai Mei (Is. 24: 16) [Referinţă neindentificată nici în Septuaginta, nici în Biblia Sinodală].

29 Unde altul zice: „Vezi însă cum nu zic (adică cei ce din păgâni au crezut) că: «nu va lăsa picioarele mele să calce în cursă, ci mai cu seamă le va smulge din cursă». Că trebuie, precum am zis, ca smintelile să vină, dar când vom avea ochi de-a pururea către Domnul, ca către Unul ce va fi nouă ajutor negreşit, se vor smulge din cursă picioarele noastre, încât şi bucurându-ne vom zice: «Sufletul nostru ca o pasăre s-a izbăvit de cursa vânătorilor, cursa s-a sfărâmat, şi noi ne-am izbăvit»”.

* Inima este centrul sufletului şi al trupului, principiul său; este, totodată, după Părinţi, poarta raiului, cerul duhovnicesc, locul războiului nevăzut. Părinţii vorbesc de simţirea inimii, de simţurile ei duhovniceşti, care sunt strâns legate de cele trupeşti, simţuri care nu trebuie să copleşească pe cele dintâi, altfel omul devine trupesc, aservit legilor inflexibile şi iraţionale ale naturii. Mintea judecă conform îndemnurilor luminii dumnezeieşti (sau diavoleşti), care vin prin inimă, de aceea, inima se poate numi şi „preasimţitoare”, ca una care simte şi le judecă pe toate. Nu întâmplător zicea cineva că evreul gândea cu inima, la fel şi creştinul, căci din inimă vin toate, fie darurile lui Dumnezeu, fie robia satanei. Când omul a trecut pe poarta raiului prin inimă (Iată stau la uşă şi bat..., zice Hristos), el se copleşeşte de harul dumnezeiesc, gândeşte cu inima, cu îndemn şi inspiraţie de la Dumnezeu, nu mai urmează minţii sale, voii proprii, ci devine preasimţitor, adică simte mai bine ca mulţi alţii provenienţa gândurilor, de la Dumnezeu sau de la vrăjmaş, deosebind astfel duhurile bune de cele rele. Omul păcătos nu deosebeşte nimic, nu se simte decât pe sine, nu-şi simte decât poftele sale, e insensibil la ceilalţi, nu are nici o călăuzire adevărată, el a trecut de poarta întunericului, a ajuns în iad, facându-se rob al Satanei, nu mai simte decât cu simţurile trupeşti - şi cu o inimă prin care a trecut pe tărâmul întunericului - cărora le satisface toate nevoile iraţionale, conform individualismului de care e stăpânit. E un cerc vicios plin de contradicţii. Omul se chinuie pe sine prin aceea că încearcă să scape de neputinţele, suferinţele şi răutăţile sale prin aceleşi patimi care au declanşat acele neputinţe, răutăţi etc.

* după minte, mental, inteligibil, din punctul de vedere al ordinii duhovniceşti şi raţionale a lucrurilor. În tâlcuirea de faţă sunt puse în contrast percepţia sau simţirea trupească a lucrurilor şi cea mentală sau inteligibilă a realităţilor.

30 Altul însă zice: „De căutare [cercetare] învredniceşte Dumnezeu ostenelile sfinţilor, fiindcă fac neprihănită smerenia lor întru osteneli. Atunci când cineva, dacă este sârguitor al faptelor bune, se smereşte şi pe sine în osteneala lui, atunci, dar, din îndrăzneală, zice: Vezi smerenia mea şi osteneala mea”. Aşişderea şi altul zice: „De aici ne învăţăm că smerenia şi reaua pătimire slobozesc omul de toate păcatele - cea dintâi adică tăind patimile sufletului, iar cea de-a doua pe ale trupului. Mare cu adevărat este smerita cugetare, şi fiecare din sfinţi prin aceasta a umblat, iar prin osteneală călătoria a scurtat. (...) Că toate adică, şi singură smerenia o introduce [aduce cu sine] (în împărăţia lui Dumnezeu), mai cu întârziere, însă; fireşte se face aceasta în suflet din lucrarea poruncilor, şi cu cât rodeşte mai mult sufletul, cu atât se smereşte, precum pomii, iar calea smereniei sunt trupeştile osteneli cele întru cunoştinţă, că osteneala smereşte trupul, iar împreună cu trupul se smereşte sufletul”.

31 Zice însă Teodorit: „Şi acest lucru este osebit al faptei bune: a urî cineva împreună- petrecerea cu cei răi şi a iubi pe cei ce cinstesc măsura şi buna-întocmire şi sunt depărtaţi de răutate, că aceasta zice şi Proorocul că a făcut, ca şi conducător ce slujeşte pe Stăpânul”.

32 Zice însă Teodorit: „Rugăciunea către Dumnezeu este potrivită împăratului, căci se cuvine celui rânduit spre a începe să facă toată purtarea de grijă pentru supuşi. Pentru aceasta dar şi Fericitul David nu numai pentru sine a adus rugăciunea, ci şi pentru poporul încredinţat lui”.