PSALMUL 36
Psalm al lui David.
Psalmul acesta cuprinde sfatuiri, deoarece sfătuieşte şi învaţă pe tot omul să sufere cu îndelungă răbdare şi cu mulţumire, oricâte lucruri potrivnice i-au urmat, şi să nu-şi pună nădejdea în bunele-sporiri ale oamenilor răi în lumea aceasta 87.
1. Nu râvni celor ce viclenesc,
Cineva poate să zică că râvna este o urmare, mai poate să zică că râvna este îndemnare şi aprindere* (precum a zis Teodoţion). Sfătuieşte dar David, zicând fiecărui creştin: „Nu te aprinde, şi nu urma, o omule, oamenilor celor ce viclenesc, nici nu te întărâta, nici nu te îndemna la a te mâhni văzând bunele-sporiri pe care le au cei răi”88.
nici nu urma [râvni] celor ce fac fărădelege.
De vreme ce mulţi, văzând pe oamenii cei răi că bine-sporesc, se îndeamnă a urma răutăţii lor, din pricina micimii de suflet şi a puţinătăţii credinţei lor, pentru aceasta, Prooroc-împăratul opreşte pe cei mici la suflet de a urma nelegiuiţilor şi răilor, pentru că urmarea acestora este lucru pierzător şi de suflet vătămător. Râvna însă este o poftă a cuiva care voieşte să dobândească bunătăţile pe care le vede la celălalt (după Origen), iar râvna se socoteşte chiar spre bine. De multe ori însă, se ia şi spre rău, precum aici. Ori zicerea nu râvni este în loc de „să nu te lauzi, nici să te rogi ca să te faci şi tu asemenea cu oamenii cei fărădelege 89.
2. Căci ca iarba curând se vor usca, şi ca verdeaţa buruienii degrab vor cădea.
Aici aduce David pricina pentru care nu se cuvine a urma cineva celor răi, „pentru că, zice, răii aceştia, ca iarba cea de pe acoperişuri, degrab se vor usca, neavând rădăcină adâncă, şi, ca colţii cei tineri, degrab se vor strica”, căci verdeaţa buruienii este în loc de „colţii ierbii ce răsar şi înverzesc”, ori cele ce sunt din felul verdeţii”, pentru că acelea, degrab uscându-se, cad şi se pierd.
3. Nădăjduieşte spre Domnul şi fă bunătate,
„Nădăjduieşte, zice, o omule, că nu trece cu vederea Domnul ostenelile celor cu fapte bune, şi pentru aceasta lucrează şi tu bunătatea şi fapta bună, că aceasta înseamnă aici bunătatea (după Origen).”
şi locuieşte pământul, 90
„De vei lucra, zice, tu, creştine, fapta bună, fără frică vei locui pe pământul acesta, fiindcă ai păzitor pe însuşi Dumnezeu.”
şi te vei paşte întru bogăţia lui.
„De vei face, zice, tu, omule, binele, vei fi hrănit de Dumnezeu cu bunătăţile pământului, ca să te îndulceşti adică de acelea câte sunt trebuincioase şi să te fereşti de toate câte sunt vătămătoare.”91
4. Desfătează-te în Domnul, şi-ţi va împlini ţie cererile inimii tale.
„Îndulceşte, zice, o omule, inima ta întru Domnul, cu nesăţioasa ta iubire către Dânsul, ori cu nesăţioasa citire a dumnezeieştilor cuvinte, şi cu lucrarea sfintelor Sale porunci, şi-ţi va da* ţie Domnul toată mântuitoarea cerere a inimii tale, pentru că, iubind tu pe Dumnezeu, negreşit nu vei cere de la El vreo cerere nepotrivită pentru El.”92
5. Descoperă spre Domnul calea Ta,
Se cuvine ca aici, prin cale, să înţelegem că Dumnezeu numeşte petrecerea şi viaţa fiecăruia, pe care porunceşte a o avea fiecare bine-cinstitor, [şi nu oricum, ci] vrednică de cercetarea şi privirea lui Dumnezeu, căci: Cunoaşte, zice, Domnul calea drepţilor, şi vezi tâlcuirea acestui stih la Psalmul l 93.
şi nădăjduieşte întru Dânsul, şi El va face.
Şi aici îndeamnă iarăşi Proorocul pe tot omul să aibă nădejdea sa întru Dumnezeu, ca una ce este de nevoie întru necazurile ce-i urmează, pentru că singură nădejdea întru Dumnezeu uşurează durerea necazurilor. „Şi Dumnezeu, zice, întru Care cineva are nădejdea sa, însuşi va da bunătăţile acelea pe care le nădăjduieşte, şi folosirile acelea pe care le cere de la El.”94
6. Şi va scoate ca lumina dreptatea ta,
Prin dreptate se cuvine să înţelegem aici dreapta hotărâre: „Dumnezeu, zice, o omule, va da pentru tine dreapta hotărâre ca o lumină strălucitoare înaintea tuturor oamenilor, căci: Tatăl tău, zice, care vede întru ascuns, Acela îţi va răsplăti ţie la arătare (Mt. 6: 4), ori va scoate în mijloc fapta ta bună, arătând-o oamenilor ca pe o lumină curată şi propovăduind-o la vreme cuvioasă”.
şi judecata ta ca lumina de amiază.
Ceea ce a zis mai sus, o zice acum şi aici, adică că Dumnezeu va arăta lumii în mijlocul zilei dreapta hotărâre cea pentru tine ca lumina de amiază cea prea puternică şi prea strălucită. Ori prin judecată înţelege aici petrecerea vieţii: „Dumnezeu, zice, va arăta tuturor vieţuirea ta, pe care ai ales-o a o urma ca lumina de amiază, pentru că aceasta este arătată tuturor”.
7. Supune-te Domnului, şi-L roagă pe Dânsul;
Omule, atunci te supui Domnului, când păzeşti poruncile Lui, ori şi atunci când nu cârteşti, ci suferi cu mulţumire primejdiile şi necazurile cele ce-ţi vin:,, Roagă, zice, pe Domnul, pentru ca să fii miluit şi acoperit de El ”95.
nu râvni [urma] celui ce sporeşte în calea sa, omului ce face fărădelegea.
Zicerea aceasta este asemenea cu aceea: Nu râvni celor ce viclenesc, nici nu urma celor ce fac fărădelegea (Ps. 36: 1). Însă aceasta este mai curată şi mai arătată*, deoarece, mai-nainte zicând David nu râvni omului aceluia, aici deosebeşte pe cel despre care zice, adică pentru cel fărădelege, fiindcă omului drept ce sporeşte întru faptele sale se cuvine a-i urma fiecare bine-credincios.
8. Părăseşte-te de iuţime şi lasă mânia;
„De vezi, zice, pe oamenii cei nedrepţi şi răi bine-sporind, nu te mânia, nici nu te aprinde: nici asupra lor, căci ei bine-sporesc în afara vredniciei lor, nici asupra ta însuţi, că, iubind tu fapta bună, mai mult sporeşti în rău, însă aici, iuţimea şi mânia însemnează unul şi acelaşi lucru, iar de cauţi osebirea dintre ele, vezi la începutul Psalmului 5.”96
nu râvni ca să vicleneşti.
Deoarece cineva râvneşte şi se îndeamnă spre urmarea şi a răului şi a binelui, pentru aceasta, aici, David opreşte numai urmarea [râvnirea] răului, nu şi pe cea a binelui. Vezi însă, o cititorule, că de vreme ce cântătorul de psalmi a zis la începutul psalmului: Nu râvni..., printr-o grăire neluminată şi cu anevoie înţeleasă, pentru aceasta, mai jos, mai arătat şi mai curat a scris aceasta. Acum însă a descoperit-o cu desăvârşire, căci de multe ori zice aceleaşi cuvinte: şi sus, şi jos, le repetă pe aceleaşi, voind să-şi facă învăţătura sa mai adevărată* în sufletele ascultătorilor prin înşiruirea aceloraşi cuvinte.
9. Că cei ce viclenesc de tot vor pieri;
Aici, David adaugă şi pricina pentru care nu se cuvine ca cineva să viclenească: „Pentru că cei ce viclenesc, zice, desăvârşit se vor pierde, o dată pentru că se primejduiesc cu trupul, a doua, că se primejduiesc şi cu sufletul”97.
iar cei ce aşteaptă pe Domnul, aceia vor moşteni pământul.
„Aceia, zice, care cu mulţumire suferă ispitele, aşteptând ajutorul cel de la Domnul, aceia vor moşteni pământul celor blânzi şi cereasca locuinţă.” De multe ori însă, aceştia moştenesc şi bunătăţile acestui pământ vremelnic, vieţuind o viată de ani îndelungaţi, căci este şi pământ ceresc, precum este şi Ierusalim ceresc 98.
10. Şi încă puţin, şi nu va fi păcătosul;
„Omul păcătos, zice, nu va petrece ani îndelungaţi pe pământul acesta, fiindcă viclenia lui se va stinge, măcar deşi se pare că ar petrece în ani îndelungaţi.” Am zis însă că păcătosul pare că ar petrece ani îndelungaţi, nu însă ca şi către micşorarea noastră de suflet, ci către îndelungă răbdarea lui Dumnezeu, care de multe ori lasă pe unii ca aceştia să petreacă întru mulţi ani*99.
şi vei căuta locul lui şi nu-l vei afla.
„Vei căuta, zice, locul păcătosului, şi nu-l vei afla, şi pentru că el a murit, şi pentru că locul lui a rămas al unui alt om viu.”
11. Iar cei blânzi vor moşteni pământul
Cei îndelung răbdători, zice, şi îndelung pătimitori* şi care biruiesc patima mâniei, aceştia vor moşteni pământul, că aceasta a zis şi Mântuitorul în Evanghelie: Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul (Mt. 5: 5). Că cuvintele acelea pe care Domnul le-a grăit mai-nainte prin David şi prin prooroci, însuşi Acesta şi cu gura Sa le-a adeverit în urmă: după cuviinţă dar cei blânzi vor moşteni pământul cel veşnic, fiindcă de pământul acesta vremelnic şi de bunătăţile lui sunt de multe ori lipsiţi, pentru blândeţea şi neiscodirea lor.
şi se vor desfăta întru mulţimea păcii.
„Se vor desfăta, zice, cei blânzi întru acel bine-sporit şi fericit pământ cu multă pace, căci: De acolo a fugit durerea, scârba şi suspinarea, după Isaia (Is. 35. 10).
12. Pândi-va păcătosul pe cel drept, şi va scrâşni asupra lui cu dinţii săi.
„Tulbure*, zice, şi strâmb va vedea păcătosul pe cel drept, rele cugetând asupra lui, şi va scrâşni şi îşi va freca dinţii săi, căutând să mănânce cărnurile lui, care lucru este şi semn al nebuniei lui celei mari şi a urâciunii pe care o are în inima sa.” Prin păcătos însă se înţelege şi Diavolul, care pândeşte pe cei drepţi şi gânditor scrâşneşte cu dinţii săi împotriva lor.
13. Iar Domnul va râde de el; că mai-nainte vede că va veni ziua lui.
„Domnul, zice, va batjocori pe omul păcătos, ori pe Diavolul, ca pe un slab şi neputincios, şi pentru că nu este altceva decât viclean, fiindcă mai-nainte vede, ca un Atotcunoscător, cum că va veni ziua doborârii şi a pierderii sale, prin moarte adică, şi prin veşnica muncă.”100
14. Sabie au smuls păcătoşii, întins-au arcul lor ca să surpe pe sărac şi pe sărman, ca să junghie şi să înghită pe cei drepţi la inimă.
„Oamenii cei păcătoşi, zice, şi vicleni, nicicum suferind a vedea pe oamenii cei drepţi ai nevicleniei, au tras sabia ca să-i taie pe ei, întind şi arc ca să-i săgeteze, pentru că dreptatea şi fapta bună a drepţilor o socotesc mustrare a răutăţii lor.” Cu osebire însă, cântătorul de psalmi a arătat gânditor feluritele vrăjmăşiri ale păcătoşilor, iar prin sărac şi sărman a zis fără osebire pe unul şi acelaşi, spre mai multă arătare de milă şi de compătimire 101.
15. Sabia lor să intre în inimile lor, şi arcurile lor să se zdrobească.
„Vrăjmăşirile păcătoşilor, zice, se vor întoarce împotriva lor, şi vor cădea chiar ei în groapa pe care au săpat-o pentru alţii.” Îi blestemă însă David ca pe nişte răi, căci, după cuvântul Domnului: Toţi cei ce apucă sabia, de sabie vor pieri (Mt. 26. 52). Iar sabia şi arcul păcătoşilor pot fi limbile lor cele viclene (după Didim), precum în altă parte zice însuşi David: Dinţii lor sunt arme şi săgeţi, şi limba lor, sabie ascuţită (Ps. 56: 6).
16. Mai bun este puţinul celui drept, decât bogăţia cea multă a păcătosului.
„Omul drept, zice, mai bine s-ar socoti a avea ceva bani puţini şi avuţii cu [dobândite prin] dreptate, decât a avea bogăţie multă cu nedreptate şi cu răpire, precum o au oamenii cei păcătoşi şi răpitori, pentru aceasta, nu se cuvine să râvnim, adică să ne îndemnăm spre urmarea multei şi nedreptei bogăţii a păcătoşilor, ci spre urmarea puţinei şi dreptei bogăţii a drepţilor.”102
17. Că braţele păcătoşilor se vor zdrobi,
Prin braţele păcătoşilor, David a numit puterile lor, pentru că în braţele mâinilor se află puterea pe care o lucrează mâinile.
iar Domnul sprijineşte pe cei drepţi.
Măcar că, zice, drepţii sunt îmbrânciţi de oamenii cei vicleni şi răi şi de draci, şi cad în prăpăstii, Domnul însă nu-i lasă să cadă (după Teodorit), ci îi sprijineşte şi-i acoperă din amândouă părţile, adică şi prin zdrobirea ce o face păcătoşilor, vrăjmaşii lor, şi cu apărarea şi ajutorul pe care însuşi le dă drepţilor acestora. Şi acum, amândouă acestea îndeamnă pe ceilalţi oameni la fapta bună a drepţilor.
18. Cunoaşte Domnul căile celor fără prihană,
„Ştie, zice, Dumnezeu căile şi petrecerile oamenilor celor tară prihană, adică a celor ce întru toate păzesc poruncile Lui, fiindcă însuşi le-a legiuit şi, prin urmare, ştie pe cei ce le păzesc.” Vezi şi tâlcuirea zicerii: Că ştie Domnul calea drepţilor, la Psalmul 1 103 .
şi moştenirea lor în va fi veac.
Moştenirea drepţilor este împărăţia Cerurilor, că: Veniţi, zice, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea gătită vouă (Mt. 25: 34). Iar în veac se înţelege în loc de „cu vecuire veşnică şi totdeauna”, fiindcă împărăţia aceea nu are sfârşit. Ori că va fi în veac se înţelege că moştenirea drepţilor va fi în veacul cel viitor, pentru că în veacul acesta drepţii nu au moştenire, ştiindu-se pe ei străini şi pribegi de pământul acesta.
19. Nu se vor ruşina în vremea cea rea,
„Drepţii, zice, nu se vor birui în vremea cea rea, adică în vremea ispitelor (după dumnezeiescul Chiril), pentru că îl au pe Dumnezeu de îi apără şi îi ajută.” Ori prin vremea cea rea numeşte pe cea a judecăţii viitoare, care va fi amară şi dureroasă păcătoşilor.
şi în zilele foametei se vor sătura,
„Drepţii, zice, se vor sătura în vremea foametei, precum Ilie era hrănit în vremea foametei de un corb, şi alţi mulţi ce prin minune primeau hrană de la Dumnezeu.” Ori zice că drepţii se vor sătura cu nădejdile bunătăţilor celor viitoare, fără a pofti simţită mâncare: Nu numai cu pâine va trăi omul...(Deut. 8: 3). Ori foloseşte foamete metaforic, arătând toată trebuinţa trupului, iar săturare, cercetarea şi darul lui Dumnezeu 104.
că păcătoşii vor pieri
„Păcătoşilor, zice, nu le rămâne totdeauna buna-sporire, de unde nu numai că ei vor pierde buna-sporire a vieţii acesteia, ci încă vor moşteni pieirea în veacul viitor, adică căderea şi nedobândirea veşnicei lor mântuiri, fiindcă păcătoşii se vor pierde din moştenirea drepţilor.”
20. Iar vrăjmaşii Domnului, îndată ce s-au mărit şi s-au înălţat,stingându-se, ca fumul s-au stins.
Aceasta s-a zis pentru cei mai mari dintre ucigătorii de Hristos iudei, pentru că ei, după ce s-au înălţat şi s-au slăvit pentru că au omorât pe Stăpânul Hristos, după trecerea a puţini ani (patruzeci, după înălţarea Domnului), au fost nimiciţi de către romani împreună cu tot neamul iudeilor, şi ca un fum s-au împrăştiat şi s-au pierdut. Poate însă a se înţelege aceasta şi pentru idoli, care, după ce s-au înălţat şi s-au slăvit ca nişte dumnezei, la câtăva vreme s-au pierdut, iar prin idolii cei pierzători şi stricaţi, au pierit împreună şi vrăjmaşii Domnului - diavolii cei ce lucrau în idoli, iar printr-înşii erau închinaţi (precum zice dumnezeiescul Chiril) 105.
21. Împrumută păcătosul şi nu va plăti,
Păcătosul nu numai că nu împarte milostenie din drepte lucrările sale, şi nici nu plăteşte datoria şi împrumutul ce l-a luat de la altul, atât de nemilostiv este.
iar dreptul se îndură şi dă.
„Omul drept însă, zice, face cu totul dimpotrivă, nu numai că dă - adică pentru datoria ce a strâns-o - ci se îndură şi miluieşte pe săraci din cele drepte ale sale.” Ori se înţelege şi într-alt fel: că dreptul, cu toate că ştie că cel păcătos este şi datornic nemulţumitor, încă de ar avea oarece nevoie, îl împrumută 106 .
22. Că cei ce-L binecuvântează pe El vor moşteni pământul; iar cei ce-L blestemă vor pieri.
„Atât de mult, zice, poartă Dumnezeu de grijă pentru omul cel drept, încât miluieşte pe aceia ce-L cinstesc şi Îl binecuvântează, iar pe ce-L ocărăsc şi Îl necinstesc îi pedepseşte.” Pentru aceasta a zis către Avraam: Voi binecuvânta pe cei ce Te binecuvântează, iar pe cei ce te blestemă îi voi blestema (Fac. 21: 3). Blestem a numit însă ocara şi necinstea. Iar acest că nu este cauzal*, ci afirmativ, şi pare a fi de prisos, iar David întrebuinţează forma aceasta în multe locuri, adică a scrie multe de prisos.
23. De la Domnul, paşii omului se îndreptează,
Aici învaţă arătat cântătorul de psalmi cum că omul, fără ajutorul lui Dumnezeu, nu poate isprăvi singur nici un bine: Că de nu va zidi Domnul casa, în deşert s-ar osteni cei ce o zidesc (Ps. 126: 1), fiindcă de este şi osârdia omului, ajută şi Dumnezeu, dar nu a oricărui om, ci a celui drept 107.
şi calea lui o va voi foarte.
„Petrecerea, zice, şi viaţa omului drept, le voieşte şi le primeşte Domnul, ca îmbunătăţite şi neprihănite.” Iar Simmah, în loc de va voi, a zis „o va îndrepta înainte”.
24. Când va cădea, nu se va zdruncina, că Domnul întăreşte mâna lui.
„De va cădea, zice, omul drept şi se va nenoroci după lucrurile cele de viaţă ale lumii, precum Iov, asemenea şi de se va întâmpla să cadă şi să se nenorocească după cele sufleteşti, precum David, nu va rămâne însă în căderea sa, pentru că Domnul îl sprijineşte, adică pune mâna Sa pe sub el, dându-i ajutor şi pocăinţă, că şi pocăinţa mână a lui Dumnezeu este, fiindcă îi vine omului de la Dumnezeu, şi îl ridică din căderea păcatului.”108
25. Tânăr am fost, şi am îmbătrânit, şi nu am văzut pe cel drept părăsit,
„Tânăr eram, şi acum am îmbătrânit 109, şi în toată viaţa mea de până acum nu am văzut vreun drept părăsit de Dumnezeu, de vreme ce: Domnul păzeşte pe toţi cei ce-L iubesc pe El (Ps. 33: 20)”, precum însuşi David a zis în altă parte. Şi deşi se pare că Dumnezeu părăseşte uneori pentru puţină vreme pe unii din cei drepţi, precum l-a părăsit pe însuşi David, însă nu-i părăseşte până în sfârşit, căci se depărtează după oarecare iconomie, ca să pătimească, şi ca din pătimire, în viitor, să se facă mai cu luare-aminte.
nici sămânţa lui cerând pâine.
„Nici pe fiul dreptului, zice, nu l-am văzut scăpătat şi lipsit de pâinea cea de toate zilele, pentru că, deşi pătimesc rău pentru puţină vreme, nu până în sfârşit.” Iar într-alt chip: şi cuvântul lui David de aici porneşte de la parte, nefiind universal*, adică peste-tot-cuprinzător, căci singur David zice că nu a văzut pe unul ca acesta [drept], nu însă şi pe toţi ceilalţi oameni. Poate însă a înţelege cineva aceasta într-un fel mai înalt, adică: „Nu am văzut sămânţa dreptului să flămânzească de duhovniceasca hrană”, după cum este scris: Nu va omorî cu foamete Domnul sufletele drepţilor (Pilde 10: 3), căci dacă zicerea se va înţelege numai după literă, vedem că seminţia şi fiii lui Iacob au cerut în Egipt pâini în vremea foametei de şapte ani (precum zice Marele Vasile).
26. Toată ziua miluieşte şi împrumută dreptul, şi sămânţa lui întru binecuvântare va fi.
„Toată ziua, zice, adică totdeauna miluieşte dreptul pe săraci, iar uneori împrumută cu bani pe cei ce cer, uneori însă miluieşte şi duhovniceşte, zicând cuvinte folositoare celor ce au trebuinţă de ele, iar fiii lui se află întru binecuvântare, adică sunt lăudaţi şi sporiţi în bine.” Căci şi Dumnezeu a zis către Moise că miluieşte pe fii pentru buna-plăcere şi fapta bună a născătorilor lor: Răsplătesc, zice, păcatele părinţilor celor ce Mă urăsc asupra fiilor, până la al treilea şi al patrulea neam, şi fac milă înmiit celor ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele (Ieş. 20: 5)110.
27. Fereşte-te de rău şi fă bine,
Aceasta a zis şi în Psalmul 33, vezi tâlcuirea acolo.
şi locuieşte în veacul veacului.
„Fiindcă tu, o cititorule, zice, ai înţeles din cele de mai sus care sunt darurile şi plăţile faptei bune şi, dimpotrivă, care sunt certările răutăţii, pentru aceasta, ca un înţelept alege virtutea şi cele bune, şi locuieşte în lumea aceasta cu viaţă îndelungată”, că aceasta însemnează aici zicerea în veacul veacului, pentru că şi drepţii cei vechi mulţi ani au trăit, precum Avraam şi Isaac şi Iacov, iar dacă unii au murit tineri, aceasta s-a făcut după iconomia lui Dumnezeu. Şi Solomon încă făgăduieşte celor ce se tem de Domnul că vor avea bătrâneţile de mulţi ani: Frica Domnului adaugă zile (Pilde 11: 28). Ori: „Locuieşte, zice, în veacul viitor, iar întru acesta de acum petrece ca un străin şi pribeag, din pricina vremelniciei vieţii”.
28. Că Domnul iubeşte judecata, şi nu va părăsi pe cei cuvioşi ai Săi,
„Adică Domnul, zice, este judecător.” Ori judecată numeşte dreptatea, pe care Domnul o iubeşte, şi nu va părăsi Domnul pe cuvioşii Săi, că drept lucru este a nu părăsi pe cei ce nu-L părăsesc. Iar cuvioşi îi numeşte acum pe cei drepţi şi îmbunătăţiţi.
în veac se vor păzi; şi cei fărădelege se vor prigoni, iar seminţia celor necredincioşi de tot se va pierde.
„Oamenii cei cuvioşi, zice, şi drepţii se vor păzi şi în veacul acesta, şi în cel viitor, iar oamenii cei nelegiuiţi se vor izgoni şi de la bunătăţile de acum, şi de la cele viitoare, şi seminţia, adică fiii necinstitorilor de Dumnezeu, se vor pierde desăvârşit.”111
29. Iar drepţii vor moşteni pământul, şi se vor sălăşlui în veacul veacului pe dânsul.
Şi despre aceasta am zis în stihul 9 al psalmului de faţă, unde zice: Iar cei ce aşteaptă pe Domnul vor moşteni pământul, şi la stihul 18: Şi moştenirea lor în veac va fi. Deci aceleaşi le repetă aici cântătorul de psalmi, ca, prin îndesirea* aceloraşi cuvinte, să întipărească în sufletele ascultătorilor mai cu tărie aducerea-aminte de ele.
30. Gura dreptului va deprinde[*][†] înţelepciune,
Cu mare dulceaţă povesteşte dumnezeiescul David faptele şi virtuţile drepţilor, făcând aceasta ca să îndemne pe oameni spre a le urma: „Gura dreptului, zice, are drept cugetare înţelepciunea cea dată de Sfânta Scriptură”.
şi limba lui va grăi judecată.
David numeşte aici judecată dreptatea ceea ce se află în sfintele legi ale lui Dumnezeu, pe care o grăieşte limba dreptului. Ori judecată numeşte cuvântul cel cu desluşire*, că omul drept nu grăieşte fără socoteală, orice i-ar veni [în minte]: Că argint lămurit în foc, zice, este limba dreptului (Pilde 10: 20)112.
31. Legea Dumnezeului lui în inima lui, şi nu se vor poticni paşii lui.
„Neştearsă, zice, rămâne în inima dreptului legea lui Dumnezeu, atât cea firească şi nescrisă, cât şi cea scrisă şi dată prin Moise, şi pentru aceasta, călătoria sa cea către Dumnezeu nu va fi oprită nici de văzuţii vrăjmaşi, nici de cei nevăzuţi, fiindcă nici un lucru nu poate să împiedice şi să oprească fapta bună.”113
32. Pândeşte păcătosul pe cel drept şi caută să-l omoare pe el.
Caută prilej, pândeşte şi aşteaptă păcătosul pe cel drept, şi caută să-l omoare. Iar păcătos este nu numai omul cel nedrept, ci şi Diavolul, ca părinte şi pricinuitor al păcatului.
33. Iar Domnul nu-l va lăsa pe el în mâinile lui,
„Domnul, zice, nu va lăsa desăvârşit pe cel drept în mâinile păcătosului şi ale Diavolului, ca nu cumva împreună cu trupul să stăpânească şi alegerea lui, fiindcă Dumnezeu, pe acel drept care suferă ispite, îl vesteşte şi îl arată biruitor cu sufletul asupra păcătosului, şi, de multe ori, ridică deasupra dreptului vrăjmăşia păcătosului şi a diavolului, pentru iubirea ce o are către iubitul Său rob, adică către drept.”
nici nu-l va osândi când se va judeca cu el.
„Dumnezeu, zice, nu părăseşte şi lasă pe drept nici în viaţa aceasta, nici în vremea viitoarei judecăţi nu-l va părăsi, atunci când se va judeca păcătosul cu dreptul cel vrăjmăşit de dânsul”, că aceasta însemnează zicerea când se va judeca cu el. Se înţelege însă şi în alt chip, anume că dracii se vor judeca cu drepţii în ziua judecăţii, pârându-i pe ei [pe drepţi] cum că ar fi făcut cândva vreun păcat mic 114.
34. Aşteaptă* pe Domnul şi păzeşte calea Lui,
„Când tu, zice, o cititorule, eşti vrăjmăşit şi cazi în vreo ispită, aşteaptă pe Dumnezeu şi El te va slobozi din ispită, adică nădăjduieşte spre Domnul şi aşteaptă ajutorul cel de la El 115, şi păzeşte calea şi petrecerea aceea pe care Domnul o arată prin sfintele Sale porunci.” Iar păzeşte zice adică „iubeşte-o şi îmbrăţişeaz-o cu toată inima ta”.
şi te va înălţa ca să moşteneşti pământul;
Te va păzi, o creştine, mai presus de toţi cei ce te vrăjmăşesc; ori te va arăta oamenilor mare şi înalt. Şi de vreme ce moştenirea pământului acestuia şi dobândirea vremelnicelor lui bunătăţi, şi pieirea cea de istov [moartea] a văzuţilor vrăjmaşi, şi îndelungata viaţă, şi naşterea de fii, şi celelalte bunătăţi lumeşti asemănătoare, care la evreii cei de atunci erau foarte dorite şi iubite, pentru aceasta şi dumnezeiescul David, cu făgăduinţele unor bunătăţi ca acestea, îndeamnă pe oameni la fapta bună. Drept care, aceasta este pricina pentru care repetă de multe ori, adică pomeneşte moştenirea pământului şi dobândirea bunătăţilor lui, ori a celorlalte pământeşti bune-sporiri. Însă şi acestea ce se zic pământeşti, de cei mai înalţi, mai înalte se înţeleg, adică se înţeleg ca zise despre bunătăţile cele cereşti şi veşnice, şi pentru nesfârşita moştenire a drepţilor, şi despre acel gândit şi fericit pământ 116.
când vor pieri păcătoşii vei vedea.
Prin aceste cuvinte, David mângâie împuţinarea de suflet a multor oameni care se mâhnesc şi se smintesc, pentru că Dumnezeu suferă pe păcătoşi şi nu-i pedepseşte, pentru aceasta zice către unii ca aceştia: „Cutează, omule, şi vei vedea pieirea şi pierderea păcătoşilor”. Şi încredinţează şi adevereşte Prooroc-împăratul din cele ce însuşi cu ochii săi a văzut, că prin urmare zice:
35. Văzut-am pe cel necinstitor prea înălţându-se şi ridicându-se ca cedrii Libanului.
Nearătat şi nenumit l-a zis dumnezeiescul David pe necinstitorul de Dumnezeu, noi însă înţelegem pe Goliat, sau pe Saul, sau pe Nahaş Amoniteanul, ori pe alţii ca aceştia a căror înălţare şi cădere David le-a văzut. Şi prea înălţându-se îl numeşte pe acesta, precum şi pe supuşii lui, iar ridicându-se, de sine, ori amândouă acestea, unul şi acelaşi lucru însemnează, prin alăturare [paralelism]. Iar pe el îl aseamănă cu cedrii, pentru nerodirea lui şi amărăciunea ce o are, că astfel sunt cedrii: neroditori şi amari.
36. Şi am trecut, şi iată, nu era;
„Eu, zice, am trecut şi am lăsat pe necinstitorul de Dumnezeu înălţându-se cât sunt cedrii de înalţi şi ridicându-se, iar când m-am întors îndată, el nu era viu, ci mort, că aceasta însemnează aici zicerea iată, adică «îndată».”
şi l-am căutat pe el, şi nu s-a aflat locul lui 117.
„După o vreme, zice, am căutat cu socotinţa mea să văd pe necinstitorul de Dumnezeu, şi nici locul lui nu s-a aflat, adică locul pe care îl cuprindea pe el ca pe o fiinţă şi viu, căci cum s-ar fi aflat locul lui, de vreme ce el nu era în loc?* Ori prin loc trebuie să înţelegem trupul lui, căci casă a sufletului este trupul, care putrezeşte şi se topeşte în pământ şi în celelalte stihii din care s-a alcătuit, iar apoi nu se mai cunoaşte al cui a fost.”118
37. Păzeşte nerăutatea şi vezi dreptatea, că este rămăşiţă a omului făcător de pace.
În loc de nerăuate, Simmah a zis „simplitate”: „Păzeşte, zice, tu, o creştine, simplitatea şi ţine dreapta socotinţă şi inima dreaptă, şi să ştii că omului făcător de pace îi rămâne rămăşiţă, adică după moartea lui îi rămâne pomenirea şi aducerea- aminte, ori pentru că a lăsat fii buni, ori pentru că a făcut virtuţi şi fapte bune pe care, păzindu-le oamenii şi aducându-şi aminte de ele, pomenesc şi pe acela ce le-a născut şi le-a făcut”119.
38. Iar cei fărădelege desăvârşit împreună se vor pierde;
„Oamenii însă, zice, cei fărădelege, nu-şi lasă după moarte rămăşiţă şi pomenire, ci pier şi ei împreună cu pomenirea lor, că aceasta însemnează zicerea «împreună», iar aceasta o desluşeşte şi stihul următor.”
rămăşiţele necinstitorilor de Dumnezeu desăvârşit se vor pierde.
„Adică toată amintirea, zice, şi pomenirea necinstitorilor de Dumnezeu va pieri după moartea lor”. Iar necinstitori de Dumnezeu îi numeşte pe toţi răii.
39. Iar mântuirea drepţilor de la Domnul, şi apărătorul lor este în vremea necazului.
40. Şi le va ajuta lor Domnul, şi-i va izbăvi pe dânşii, şi-i va scoate pe ei de la cei păcătoşi, şi-i va mântui pe ei, că au nădăjduit spre Dânsul.
Vezi, o cititorule, cum dumnezeiescul David, apărarea şi ajutorul cel de multe feluri pe care Dumnezeu îl dăruieşte drepţilor, cu felurile şi osebite ziceri le arată aici, că osebite sunt chipurile ajutorării celei de acest fel a lui Dumnezeu, şi cu deosebire se lucrează de El pentru drepţi, după înţelepciunea şi Pronia Lui cea mare şi de multe feluri. Şi dar arătate sunt zicerile acestea, neavând nici un înţeles cu anevoie de priceput.
-------------------------------------------------------------------------------------------
87 Însemnează că psalmul acesta, fiind plin de învăţături morale, pentru aceasta este şi alfabetic, adică la începutul stihurilor se puneau douăzeci şi două de litere ale alfabetului evreiesc. Dar vezi nou-tipărita Psaltire a lui Litinu.
* revoltă, iritaţie, aprindere, întărâtare.
88 Teodorit însă zice că: „Potrivit s-a rânduit aceasta după psalmul cel de mai-nainte de el, că întru acela arătând viaţa şi răsturnarea celui fărădelege (că acolo, zice, au căzut toţi cei ce lucrează fărădelegea), acum opreşte a râvni pe unul ca acela”.
89 După Origen însă: „Râvna se deosebeşte de zavistuire, că a zavistui înseamnă a se întrista şi a porni spre pizmuire, şi zice: «M-am întristat pentru un lucru ce nu este de la Dumnezeu, adică a pornit spre mine râvna şi oarecum m-a aţâţat întru mânie, slujind idolilor». Iar a râvni este a voi să fie al tău (lucrul) care s-a legiuit vrednic a se da aproapelui, aceasta dar zice: «Nu întrista pe altul ce vicleneşte, spre a se ridica el asupra ta, nici să faci unele ca acestea, ca nu cumva cel rău să-ţi răsplătească ţie, fiindcă te va vrăjmăşi, (...) nici iarăşi să urmezi, ori să fericeşti pe unii ca aceştia»”. Iar Sfântul Chiril a tâlcuit astfel: „Nu râvni unora ca aceştia, zice, nici te aţâţa spre urmarea iubitorilor de păcat, măcar de s-ar părea că au desfătări în viaţa aceasta, şi măcar de ai vedea, zice, pe cel necredincios că se află bine, fugi de a fi deopotrivă, privind la cele ce vor să fie, că nu va fi totdeauna întru aceleaşi”.
90 După Origen însă, aceasta se tâlcuieşte anagogic, adică: „Locuieşti pământul tău, îndeletnicindu-te întru purtarea de grijă şi lucrarea sufletului, că ceea ce ar semăna omul, aceea şi va secera”.
91 Dumnezeiescul Chiril însă zice: „(...) Ori zicerea locuieşte o a pus în loc de vei locui, iar pământul despre care zice este cel pe care l-a făgăduit celor blânzi, «în care, ajungând, zice, te vei paşte cu bogăţia lui, iar bogăţia cetăţii celei de sus este desăvârşita lucrare a dumnezeieştilor daruri»”. Iar Ammonie [Cu numele de Ammonie (Ammonios) avem mai mulţi scriitori bisericeşti, nu ştim la care dintre ei se referă aici] zice: „Iar de este vreo bogăţie a dumnezeieştilor dogme întru oameni, te vei paşte de bunul Păstor (La Nichita)”.
* Satisface.
92 Iar Ammonie zice: „Se desfatează însă de Domnul [numai] cel curăţit la simţirile sufletului, încât poate [şi] mânca pâinea cea de viaţă, adică cărnurile Lui cele făcătoare de viaţă, şi a bea sângele Lui cel mântuitor, ca, din acestea veselindu-se, să ceară şi pe cele viitoare, pe care ochiul nu le-a văzut şi urechile nu le-au auzit (La Nichita)”. Iar Sfântul Chiril zice: „Drept aceea, desfătare este a avea creştinul locuitor întru sine pe Cuvântul lui Dumnezeu Cel ce dă viaţă tuturor, (...) pe Pâinea vieţii, Ceea ce din cer S-a coborât şi viaţă lumii a dăruit, pe Acesta înăuntru lor avându-L, negreşit vor lua cererile inimii lor (tot la Nichita)”.
93 Iar Teodorit zice: „Lui Dumnezeu, zice, şi pe tine, şi faptele tale arată-ţi, şi de la Dânsul aşteaptă hotărârea, că El, ca un judecător, va da dreaptă hotărâre, şi te va propovădui, şi strălucit te va face, precum lumina în mijlocul zilei este arătată tuturor”. Şi Origen: „Dumnezeu, văzând dreptatea cea întru ascuns, o va scoate la arătare când va descoperi sfaturile tuturor, iar cel ce va străluci ca lumina de amiază va da hotărârea întru judecată”.
94 Iar Sfântul Chiril zice: „ Nădăjdiueşte întru Domnul..., El însă ce va face? În veacul viitor arătat te va face [îţi va arăta că nădejdea ta nu te-a ruşinat], şi oarecum te va arăta tuturor văzut, nelăsând ca frumuseţea bunei tale vieţuiri să rămână necunoscută, căci tuturor va fi văzută dreptatea ta, strălucind ca lumina, şi [nu ca orice fel de lumină, ci ca] lumina cea de la amiază”.
95 Dumnezeiescul Chiril însă zice: „Aceste două isprăvi de sfinţenie după cuviinţă le pune oarecum împreună:„Supune-te, zice, Domnului, şi roagă-l pe El”, că prin a te supune Domnului se înţelege plinirea tuturor poruncilor, căci cel ce umblă după legile Lui, blând [delicat, liniştit, calm, supus] şi bine ocârmuit, îşi pune grumazul şi binevoieşte întru stâpâneştile voiri, nu cu nesupunere primeşte a suferi Scriptura [ a suferi, a răbda, a stărui cu tărie şi credinţă în Scriptură sau în poruncile ei]; iar a-L ruga pe El înseamnă a-L slavoslovi şi a-I aduce cântări bine-întocmite, şi oarecum de o temere gânditoare a strălucirii faptelor, împreună îndreptate către Dumnezeu”. Iar după Origen, supune-te înseamnă aici depărtare de cele rele, că nimeni, păcătuind, nu s-a supus Domnului.
* Limpede, detaliată.
96 Zice însă dumnezeiescul Chiril: „Dintre patimi, unele adică nu cad la mulţi [nu duc pe mulţi la pierzare], că şi cei simpli, sporind, le-au lepădat, iar această spurcată patimă a urgiei aprinde şi pe cei ce par a fi înţelepţi, şi nu tulbură pe unii iar pe alţii nu, ci mă primejduiesc a zice pe toţi oamenii, afară de cel desăvârşit - de se află oareunde cineva desăvârşit”.
* Mai demnă de crezare.
97 A zis iarăşi dumnezeiescul Chiril: „Cei ce viclenesc se vor pierde desăvârşit în veacul cel viitor adică, iar a pieri desăvârşit este a cădea de la Dumnezeu. Viclenia este însă însuşirea răutăţii, adică este deosebită de celelalte păcate. De aici, cuvântul este de mirare, unul a zis pe cel păcătos, altul pe cel viclean: «Zdrobeşte, a zis, grumazul păcătosului şi al vicleanului». Iar oarecari au zis că viclenia nu este fără neam [fel anume], fiind facerea de rău cea de bună voie, că una este a face rău după necunoştinţă, şi oarecum biruindu-se; şi alta însăşi aceasta: a face rău [întru cunoştinţă, conştient], care lucru este viclenia, pentru care şi Diavolul este numit viclean”.
98 Pentru aceasta şi dumnezeiescul Chiril a zis: „Pe acel pământ, zice, pe cel gătit şi împodobit sfinţilor, că moştenirea lor este cetatea cea frumoasă a sfinţilor cea de sus, al căreia Dătător de moştenire este Dumnezeu”.
* Sensul pare a fi acesta: pentru noi, aceea că păcătoşii trăiesc mulţi ani (mai mult sau mai puţin fericiţi) ni se pare o nedreptate, dar Dumnezeu îi rabdă în principal pentru a le respecta libertatea, apoi fie pentru a-şi lua plata în viaţa aceasta, iar în cealaltă să se chinuie, fie în nădejdea întoarcerii lor către El.
99 A zis însă Sfântul Chirii: „Puţină foarte este viaţa omului, şi vremea vieţii trupului s-a scurtat, drept aceea, în final, nici această puţină vreme lăsată a vieţii nu-şi va vedea locul său, că se va muta negreşit la iad, nici însă cei ce sunt încă vii nu-şi vor cunoaşte locul lor, iar David foarte iconomiceşte pune răsplătirile sfinţilor faţă cu muncile celor fărădelege, că prin acestea îi cheamă pe ei spre dorirea vitejiei [bărbăţia, vitejia] celei duhovniceşti, pe care şi aceştia ar putea-o isprăvi [lucra, împlini] prin tot felurile virtuţii”.
* care suferă îndelung cu răbdare, răbdători în necazuri.
* ambiguu, tulbure sau „stângaci”, cum redă Mitropolitul Veniamin.
100 Altul însă zice: „Păcătosul, zice, nu suferă fapta bună a dreptului, socotind-o mustrare a răutăţii sale, pentru aceasta pândeşte cum l-ar putea doborî pe el, despre care dreptul nu ştie, iar Dumnezeu, Cel ce vede toate, deodată râde de cugetările lui cele deşarte, iar când porneşte el vrăjmăşia până la moarte a celui ce pentru Dumnezeu a ales sărăcia (adică asupra dreptului), atunci întoarce vrăjmăşia asupra celor ce o pornesc (La Nichita)”.
101 După Origen: „Precum este oarecare întrarmare a lui Dumnezeu, aşa este şi oarecare întrarmare a Diavolului, cu care se îmbracă ostaşul lui, cu coiful pieirii, cu zaua necredinţei, cu sabia duhului celui viclean pe care o smulge păcătosul, ale cărui picioare aleargă spre nedreptate”. Altul însă zice: „Trag păcătoşii sabia şi întind arcul, ca prin săgeţi adică să lovească pe cel sărman şi sărac, iar cu sabia să junghie pe cei drepţi cu inima, că ei nu lovesc pe cei bogaţi în răutăţi, prieteni ai lor fiind, nici nu junghie pe cei suciţi [necinstiţi, înşelători] la inimă, tovărăşii [prietenii] având cu dânşii (La Nichita)”.
102 Zice însă Sfântul Chiril: „Se îmbogăţeşte, zice, păcătosul atunci când şi cu desfătările cele de aici se răsfaţă, neavând nimic ce mai pofti din cele pământeşti, iar cel sărac cu inima şi iubitorul dreptăţii, de toate cele de acest fel, se depărtează, iar pe blânda şi înţeleaptă sărăcie o iubeşte, că mai bună este lui aceasta decât multa bogăţie a păcătoşilor”. Zice însă şi Teodorit: „Mai bună este, zice, îndestularea de sine cea cu dreptate, decât nelegiuita bogăţie şi nedreapta avuţie”.
103 Iar dumnezeiescul Chiril înţelege zicerea cunoaşte în loc de „primeşte şi cinsteşte”, adică iubeşte, şi de a le cerceta căile îi învredniceşte: „Obişnuim, zice, şi noi a zice celor ce greşesc aceasta: «Nu te ştiu pe tine», de multe nu pentru că nu l-ar cunoaşte deloc, ci fiindcă voiesc a se înstrăina de ţinerea şi iubirea cea către noi”.
104 Pentru aceasta a zis dumnezeiescul Chiril: „Cuvântul se potriveşte prin ghicituri, însemnând că drepţii, în vremea necazului, vor avea desfătarea bunei-sporiri celei de sus, iar într-alt chip, stihul însemnează că peste cei greşiţi a năvălit foametea sfinţitelor învăţături, nu încă şi asupra celor ce se îngrijesc de dumnezeieştile porunci, căci în vremea prigoanelor asupra învăţăturii, însuşi Domnul, cu Duhul Său, va hrăni pe cei ce cred într-însul”. Dar şi Teodorit a înţeles foametea aceasta: „Foamete (adică lipsă) de a auzi cuvântul Domnului”.
105 Iar tot după dumnezeiescul Chiril: „Prin vrăjmaşi ai Domnului se înţeleg şi aflătorii [scornitorii] eresurilor, fiindcă obişnuiesc a ridica minciuna împotriva adevărului dogmelor, aceştia, puţin înflorind şi asemenea cu ierburile veştejindu-se, vor cădea în moarte şi vor lua muncile păcatelor, ca nişte vrăjmaşi ai Domnului muncindu-se şi ca fumul stingându-se”.
106 Teodorit însă zice: „Unul ca acesta a fost Saul, pururea bine facându-i-se de către dumnezeiescul David, însă nu voia a-i răsplăti cu bunătăţi făcătorului său de bine, iar Fericitul David, Stăpânului urmând, după ce i-a răsărit soarele, neîncetat făcea bine, şi celor răi, şi celor buni”.
*[†] cauzal, sau „pricinuitoresc”, cum zice Mitropolitul Veniamin.
107 Pentru aceasta a zis dumnezeiescul Chiril: „Ca pe un copil al Său îl ia de mână Dumnezeu şi îl aduce la calea cea dreaptă, nelăsându-l să umble strâmb, nici a face căile vieţii strâmbe, ci-l învaţă a socoti [gândi] tot lucrul drept (drepţii adică), însuşi Dumnezeu îndreptându-i, după cum este scris: M-ai ţinut de mâna mea cea dreaptă, şi întru sfatul Tău m-ai povăţuit (Ps. 72: 23), şi când se vor îndrepta paşii omului de la Domnul, atuncea calea Lui o va voi”.
108 Pentru aceasta a zis dumnezeiescul Chiril: „De s-ar întâmpla, zice, ca dreptul să greşească întrucâtva, puţin, nu se va nedreptăţi [nu va fi nedreptăţit], ci, ca un prea viteaz nevoitor silindu-se şi în puţină vreme înduplecându-se, degrab se trage pe sine (la nevoinţă). Pentru ce? Pentru că are pe Dumnezeu sprijinindu-l, că aceasta, Dumnezeu de-a pururea pentru drepţi o voieşte, pentru omeneştile împuţinări de suflet dându-le mila, că de şapte ori de va cădea dreptul, zice, se va scula (cf. Pilde 24: 16)”. Frumoasă însă este şi tâlcuirea lui Origen: „Cei ce se luptă întru nevoinţă, la cea dintâi [într-o primă etapă] cad, a treia oară biruiesc. La acestea ai putea să zici după chipul cel trupesc că au căzut adică, însă nu s-au prăpăstuit, că au biruit după cădere. De vei vedea vreun om biruit, şi că, după ce a fost biruit, nu s-a dat pe sine înverşunării [rămânerii în cădere, deznădejde şi stăruinţă în lenevire (neridicare) şi păcat] spre lucrarea a toată necurăţia, ci s-a sculat, aducându-şi aminte de Scriptura care zice: Au doară cel ce a căzut nu se va scula? Ori cel ce s-a întors de către Mine nu se va mai întoarce la Mine? (Ier. 8: 4). Să zici că, căzând unul ca acesta, nu s-a prăpăstuit; iar dacă, după ce a căzut, va rămâne întru nesimţire, atunci [se zice că] s-a prăpăstuit, deci bine este nevoitorului a fi necăzut... Iar de a căzut, să se scoale, că vor cădea cei ce cad şi după ce au păcătuit, dându-se pe sine la tot păcatul. În tinereţe te-ai biruit? Întru bărbăţie, încununează-te! Căzut-ai în copilărie? În voinicie, nevoieşte-te, şi biruieşte întru dânsa!”.
109 Însă, deşi singur, este vrednic de credinţă, căci zice Sfântul Chiril: „Martorul este vrednic de crezare pentru cele ce zice, fiindcă este purtător de duh şi încununat cu dar de proorocie”. Însă, după Origen, sunt două părăsiri: una adică trupească, care nu ne vatămă cu nimic, iar alta a sufletului, care este desăvârşit pierzătoare, că cu cât vom fi bogaţi întru fapte drepte, cu atât mai mult ne ajutăm pentru a nu ne părăsi [fi părăsiţi] până în sfârşit, pentru aceasta, nici nu a zis „părăsit desăvârşit”, ci simplu părăsit, fiindcă vremelnic sunt părăsiţi drepţii, ca Iov, pentru ca iarăşi să se arate drept.
* sobornicesc, catolic, universal, atotcuprinzător.
110 A zis însă şi Solomon: Rădăcinile drepţilor sunt întăriri (Pilde 12: 12). Şi iarăşi: Casele drepţilor rămân [dăinuie] (Pilde 12: 7). Şi iarăşi: În casele drepţilor multă tărie este (Pilde 15: 7). Drept aceea, una [acelaşi lucru] este şi mila şi împrumutarea, mila adică, pentru ca săracii cei ce nu au să dea înapoi, iar împrumutare, către Dumnezeu, Care dă înapoi ceea ce s-a dat, cu dobândă şi cu adăugire [câştig]. Iar Grigorie Teologul înţelege aceasta anagogic, zicând: „Din mulţimea duhovniceştilor arginţi [bani], de dimineaţa până seara dreptul împrumută cuvântul, şi înapoi cu dinadinsul, împrumutul cu îndatorita adăugire pe care pururea cu cuvântul o adaugă, crescând întru sine cu încetul seminţele bune-cinstiri”. Zice însă şi Teodorit: „Tânăr fiind, şi în bătrâneţe ajungând, nu ştiu să fi văzut drept pustiu de dumnezeiasca Pronie, fiindcă dreptul judecător, nu numai pentru drepţi, ci şi pentru cei odrăsliţi dintr-înşii, toată purtarea de grijă o face, tot astfel şi pentru neamul lui Israel, pentru strămoşeasca faptă bună, cu toate că era călcător de lege, tot astfel şi pe Solomon, care a păgânătăţit, l-a suferit pentru părinteasca iubire de Dumnezeu. Iar aceasta că toată ziua miluieşte şi împrumută dreptul însemnează facerile de bine cele de tot felul ale dreptului, cele cu bani, cele cu lucruri, cele prin cuvinte şi prin sfatuiri, iar acestea facându-se, miluieşte pe cei ce le dobândesc şi împrumută pe Dumnezeul acestora”.
111 Marele Vasile însă zice: „Iar seminţie a necredincioşilor se numesc nu numai cei ce au ipostasul lor din cei ce au fost mai dinainte, ci din cei ce dau începutul la urmaşi. Poate însă de sine a fi seminţie rea cel ce este începător al răutăţii. Şi iarăşi, cel învăţat de rău de învăţători, însă pierirea fiilor celor răi se face spre folosul părinţilor care i-au născut. Deci ascunsă iubire de oameni are cuvântul, căci de se va pierde desăvârşit sămânţa necinstitorilor de Dumnezeu, va fi vie cea a dreptăţii, iar necredincioşi se numesc cei străini cu desăvârşire de dumnezeieştile legi, ori cei ce s-au sculat cu împotrivire asupra lor; iar păcătoşii - cei ce de bunăvoie păcătuiesc, după ce au luat cunoştinţa adevărului”.
* densitate; frecvenţă.
* a se îngriji de, a lua minte la, a cugeta la, a practica ceva, a se exersa în.
*[†] Cel ce le socoteşte sau discerne cu dreptate pe toate cele cugetate.
112 Pentru aceasta a zis dumnezeiescul Chiril: „Deci avuţie prea încuviinţată celor ce au ales avuţii bine este a grăi cu înţelepciune, că lucru de lepădat este sfinţilor a grăi nebuneşte, iar judecată zicem că este dreapta învăţătură la fiecare din lucruri, aducând dreapta cuviinţă la cei ce învaţă: «Şi dar nici un grai al dreptului, zice, nu este necercetat, că, judecând cele ce se cuvine a zice, cu cuviinţă va grăi şi va tăcea», precum este aceasta: Buzele înţelepţilor s-au legat cu simţirea (Pilde 15: 7)”.
113 Zice însăşi dumnezeiescul Chiril: „Precum corăbiile se îndreptează cârmuindu-se, şi calul cel prea iute va întrebuinţa cu bună rânduială mergerea sa, cu frâul fiind povăţuit, tot astfel şi sufletul dreptului, ca o cârmă având dumnezeiasca lege, drepte face călătoriile sale, şi valurile cele din întâmplări le trece, şi furtuna vieţii o străbate, că spre ajutor s-a dat legea, precum s-a zis (Is. 8: 20)”.
114 Iar după acelaşi Sfânt Chiril: „Hotărâre dreaptă şi neamăgită de la Dumnezeu va ieşi, pe cei spurcaţi adică osândindu-i, iar pe cei ce-L aşteaptă pe El, de toată primejdia izbăvindu-i, că zice că, atunci când se va judeca dreptul, nu-l va osândi [cf. v. 33]”. Zice însă şi Teodorit: „De această purtare de grijă şi Avraam s-a îndulcit, când, de două ori, Sarra i-a fost răpită, iar Isaac înseşi acestea pătimind; acea purtare de grijă a dobândit-o şi Iacov, când era pizmuit de casnicul şi fratele lui, asemenea şi losif în Egipt, de pizmă şi de clevetire a fost luptat”.
* a aştepta cu răbdare, îndurând toate.
115 Despre aceasta a zis Chiril Alexandrinul: „Avuţie preabună este răbdarea, că naşte cercare, iar aceasta naşte nădejdea, iar nădejdea nu ruşinează. (...) Şi vom afla prin toată insuflata de Dumnezeu Scriptură că răbdarea se vesteşte a fi întâia pricinuitoare a tuturor bunătăţilor”.
116 Pentru aceasta zice Sfântul Chiril: „Fie dar sfârşitul sudorilor celor cuvenite sfinţeniei, a se înălţa de Dumnezeu, ca înălţarea să se facă de la răspândirile cele pământeşti, că scris este că cei puternici ai lui Dumnezeu foarte s-au înălţat peste pământ; însă mângâierea psalmistului va spori şi foarte se va înălţa, zice, ca să moştenească pământul celor blânzi, cel sus oareunde aşezat, care se află întru înălţime, că arătat este cum că nu se poate înălţa cineva pe pământul cel ce este înaintea picioarelor pentru a-l moşteni, ci pe cel ce este aşa de înalt, încât va avea trebuinţă de Dumnezeu, Cel ce îl suie la acela ca să-l moştenească”.
117 Iar dumnezeiescul Maxim zice: „Aceasta însemnează că răul, deşi foarte se înalţă, dar însă el nu există, nici îşi va face luişi loc, adică urmă, că împreună cu arătarea sa se pierde, neavând ipostas”. Iar Didim zice: ,Necinstitor de Dumnezeu îl numeşte pe Satana, că vei căuta în veacul viitor locul lui şi nu-l vei afla, că păcatul este locul diavolului, după ceea ce este scris: Nu daţi loc Diavolului. Că răutatea pierzându-se, nu s-a aflat locul lui (La Nichita).”
* Locul necinstitorului rămâne marcat de duhul şi răutatea lui atâta timp cât el este acolo. După ce a căzut din înălţimea mândriei lui, sau a murit, locul s-a făcut ca şi pustiu, al nimănui. În schimb, locul în care drepţii sau sfinţii s-au sălăşluit rămâne chiar şi după trecerea lor la Domnul, marcat cumva de prezenţa lor. Vezi însă mai departe.
118 Zicerile cele de mai sus le tâlcuiesc la fel atât Marele Vasile, cât şi Chiril al Alexandriei: „Privind, zice, bărbaţi răi bine-sporind, gândea cum au dobândit aceasta, apoi, unele ca acestea gândind şi mirându-mă întru sine, voind a doua oară să-i privesc, am ridicat ochii mei, dar nu erau nicăieri, apoi, voind a afla pomenirea lor, nici locul unde se părea că stau nu l-am putut afla. Vezi cum că despre cele ce se întâmplă necinstitorilor de Dumnezeu, zice numai câte nu stau şi în vederea tuturor, iar desăvârşit a fi ele neştiute de nimeni nu se poate. Căci însuşi lucrul cel deobşte al său facându-l, precum face altora, că nu oareunde singur el a se vedea zice, ci tuturor spre privire aflându-se, însemnează aici însuşirea”. Zice însă şi Grigorie Teologul: „Binecuvântat este Dumnezeu, Cel ce a dat a se vedea necinstitorii săi, şi înălţarea lor cea mai presus de cedrii, şi surparea lor întru a nu mai fi, ca să putem a trece cu grabă şi cu neprimejduirea piciorului păgânătatea lor”. Zice însă Teodorit că: „A văzut Marele David sfârşitul împărăţiei lui Saul, şi pierirea tiraniei lui Abesalom, şi mândria lui Nahaş Amonitaeanul şi pierirea lui, şi mândria lui Goliat celui de alt neam împreună şi moartea lui, şi pe a altora împreună încă nu puţini, şi trufia şi mândria lor, şi pieirea cea desăvârşită”.
119 Iar dumnezeiescul Chiril zice: „Drept aceea, curăţenia întru chipuri [felurile de a fi] şi buna morală, acestea zicem că este nerăutatea; iar dreptatea nu o vom înţelege altfel decât oarecum ca îndreptare şi nestrămutare [fidelitate, credincioşie] întru cunoştinţa dumnezeieştilor dogme - că trebuie drept a îndrepta cuvântul adevărului - ori ca nestrămutare întru fapta bună cea practică”.
