PSALMUL 38
Întru sfârşit, lui Iditum, cântarea lui David.
Pentru ce psalmul acesta este al lui David adică, căci suprascrierea zice despre Iditum? Îndestul am scris în precuvântarea cărţii la capitolul 5, adică cum că psalmul l-a scris David, însă l-a dat acestui ieropsalt, Iditum, ca să-l cânte. Întru sfârşit însă se suprascrie deoarece David, jelind nimicnicia şi puţinătatea anilor vieţii omeneşti, pomeneşte de sfârşitul vieţii, zicând: Fă-mi, Doamne, cunoscut sfârşitul meu. Şi numărul zilelor mele care este? (Ps. 38: 5-6), şi se mai roagă să dobândească odihna cea învistierită [păstrată] sfinţilor, după Asterie.
1. Zis-am: păzi-voi căile mele, ca să nu greşesc cu limba mea.
Şi psalmul acesta l-a zis David aducându-şi aminte de cele ce a pătimit când fugea de fiul său Abesalom, cel ce se ridicase asupra lui: „Eu, zice, fugind de ucigătorul de părinte, fiul meu, am zis întru sine că de-acum înainte voi păzi căile mele, adică cuvintele mele pe care le greşesc cu limba, ca să nu mai greşesc vreun cuvânt potrivnic din împuţinarea sufletului şi din mânie, pentru că: Certându-mă,m-a certat Domnul, şi pătimirile mi s-au făcut învăţături 19”. Iar cum că şi cuvintele se zic căi (că povăţuiesc pe om la lucrări şi la diferite trebi, după dumnezeiescul Hrisostom), adevereşte Marele Pavel, scriind către Corinteni:Pentru aceasta am trimis la voi pe Timotei, care este fiul meu iubit şi credincios în Domnul. El vă va aduce aminte căile mele cele în Hristos Iisus, cum învăţ eu pretutindeni în toată Biserica (I Cor. 4: 17)20.
2. Pus-am gurii mele pază, când a stătut păcătosul împotriva mea.
Prea îndemânatică* şi lesnicioasă unealtă a păcatului este limba. Pentru aceasta, dumnezeiescul David multă purtare de grijă şi silinţă a luat spre a o păzi; iar păcătos numeşte pe Semein, fie din pricina vieţii lui cea cu nebăgare de seamă şi păcătoasă, fie pentru vorbăria şi obrăznicia pe care o a arătat atunci, ocărând arătat [pe faţă] pe David. Căci neruşinatul acesta mergea în urma lui David, ocărându-l, şi cu pietre împroşcându-l, şi ţărână asupra lui aruncând. Deci zice David că: „Eu, ocărându-mă de Semein, am tăcut, şi cuvânt potrivnic asupra lui n-am grăit”.
3. Amuţit-am şi m-am smerit, şi am tăcut din bunătăţi[*],
„De bună voie, zice, m-am făcut mut, şi nu am grăit către Semein, cel ce mă ocăra, de vreme ce mi-am adus aminte că pentru păcatele mele a îngăduit Dumnezeu să se scoale acesta asupra mea şi să mă ocărască.” A zis încă şi că am tăcut din bunătăţi, adică „din bunătatea mea, pentru că, căutând a izbândi pentru cinstea mea şi a pedepsi pe Semein, nu am voit, din bunătate şi milostivire”, că şi atunci când Abişai, fiul lui Ţeruia, s-a pornit să omoare pe Semein, l-a oprit David, zicând: Lăsaţi-l să blesteme, căci Domnul i-a poruncit să blesteme pe David. Cine deci poate să-i zică: De ce faci tu aşa? (II Împăraţi 16: 10)21.
şi durerea mea s-a înnoit.
„Venind, mă ocăra, zice, şi mă blestema Semein. În sufletul meu s-a înnoit durerea păcatelor mele, pentru că atunci arătat am cunoscut că plătesc canonul, şi pedeapsa păcatelor mele.”
4. Înfierbântatu-s-a inima mea înlăuntrul meu, şi în cugetul meu se va aprinde foc.
„Venind, mă ocăram, zice, de Semein, iar inima mea s-a înfocat de mânie (după dumnezeiescul Chiril), am răbdat însă îndelung, şi mi-am oprit mânia.” Înlăuntrul meu însă a zis pentru ca să facă cunoscut că nu şi-a arătat mânia întru cele din afară[*], căci a nu se tulbura cineva nicicum când este ocărât este însuşirea unui om desăvârşit întru fapta bună, iar a nu-şi scoate mânia întru cele din afară, ci a o închide înlăuntru în inima sa, şi a răbda ocara cu tăcerea este însuşirea celui ce sporeşte întru fapta bună (după acelaşi Chiril): „Când cuget eu, zice, şi îmi aduc aminte de păcatele ce le-am făcut, şi de relele întâmplări, pe care pentru păcate le pătimesc, totdeauna se aprinde focul mâhniciunii în inima mea, şi îmi arde sufletul (după Teodorit)”22.
5. Grăit-am cu limba mea:
Către vrăjmaşi a tăcut David (zice Origen), precum a zis mai sus, şi către Dumnezeu a grăit, precum zice aici. Iar cu limba mea a zis ca să arate că, într-ascuns şoptind, a grăit, precum şi de demult Ana, mama lui Samuel. Însă ce a grăit spune în continuare.
Cunoscut fă-mi, Doamne, sfârşitul meu.
6. Şi numărul zilelor mele care este? Ca să ştiu de ce sunt lipsit.
„Arată-mi, zice, Doamne, când, sau care va fi sfârşitul meu, şi până când au să mă zbuciume întristările şi relele întâmplări. Arată-mi şi cât va fi numărul anilor întregii mele vieţi, ca, socotind anii ce i-am trăit până acum, să cunosc câţi am să mai viez de acum încolo, căci, înţelegând puţina măsură şi numărul anilor pe care-i am să-i mai trăiesc, mare mângâiere voi dobândi din aceasta pentru relele întâmplări ce pătimesc.”23
7. Iată, cu palme măsurate ai pus zilele mele,
Acestea sunt măsuri ce se măsoară cu mâna: stânjeni, coţi, braţe; iar această palmă este mai mică decât măsurile cele zise mai-nainte, căci palma este de patru degete de la mână, şi se socoteşte a treia parte din palmă*. Deci prin această palmă a arătat David puţina vreme a vieţii sale, palme numind zilele, adică că sunt prea puţine la număr, precum şi palma este mai mică decât celelalte măsuri (după Grigorie Teologul, Teodorit, Origen şi Atanasie). Ori prin palme a numit zilele sale, adică cele pline de lupte, de nevoinţă şi de trude (după Origen): „Puţine, zice, ai făcut rămăşiţele zilelor mele”. Că ştia David în mod nehotărât* că puţină vreme va mai vieţui, precum a arătat şi în alţi psalmi: Vesteşte-mi puţinătatea zilelor mele (Ps. 101: 24), însă nu ştia cât este hotărâtă această puţină vreme, pentru aceasta cere ca să ştie, iar puţină numeşte partea rămasă a vieţii sale, după socoteala anilor celor mulţi ce trecuseră până atunci în viaţa lui 24. Însă trebuie să ştim că acest iată este adverb, pe care limba evreilor îl întrebuinţează adesea, şi obşteşte[*][†] însemnează fie arătarea vreunul lucru, fie apropierea timpului. Aici este folosit în loc de „precum vezi”, care înseamnă şi arătare, precum şi apropierea timpului înseamnă aceasta: Şi am trecut, şi, iată, nu era (Ps. 36: 36), adică îndată nu a fost, iar acest „îndată” înseamnă apropiere de timp [a timpului].
şi statul meu ca nimic înaintea Ta.
De aici începe David să nimicnicească stricăciunea şi vremelnicia firii omeneşti, zicând că: „Statul, adică fiinţa şi starea* mea, precum s-ar zice «tot eu», sunt ca un nimic, socotindu-mă pe lângă fericirea şi pururi vecuirea Ta - că aceasta însemnează zicerea înaintea Ta - că, cu adevărat, Tu, Doamne, acelaşi eşti, şi anii Tăi nu se vor împuţina (Ps 101: 28), iar eu, omul, mă schimb şi mă prefac în tot ceasul, iar în loc de a fi împărat, acum mă aflu fugar, şi zilele mele ca umbra trec”25.
8. Însă toate sunt deşertăciune,
Acest însă, unii l-au socotit a fi de prisos, iar alţii zic că se află în loc de „cu adevărat”, pentru că, privind David atât la vieţile oamenilor celor mai vechi, cât şi la a sa, şi, socotind că este fără de rânduială, neregulată şi dezordonată, a zis că, cu adevărat, toate lucrurile lumii cele ce se văd sunt zădărnicie, adică sunt neadevărate*, şi bogăţia, şi slava, şi tinereţea, şi frumuseţea, şi mărimea [rangul], şi bărbăţia, şi, pe scurt, toate bunătăţile cele omeneşti, însă este arătat că bunătăţile cele duhovniceşti şi sufleteşti se deosebesc de bunătăţile cele trupeşti şi vremelnice, pentru aceasta şi sunt mai presus de hotărârea aceasta a lui David 26.
tot omul ce viază.
Aceasta este în loc de „toată viaţa omenească”. Dar şi aceasta este o formă a limbii evreieşti de a întrebuinţa adică pe cele asemănate în locul celor neatârnate [neasemănate], precum este şi aceea: Tot omul este mincinos (Ps. 115: 2), în loc de „toată slava omenească este mincinoasă”. Deci zice că „toată viaţa omenească este deşertăciune”. Iar aceasta este tălmăcirea stihului de mai sus: Toate sunt deşertăciune. Prin „viaţa omenească” însă numeşte pe cea trupească, şi nu pe cea duhovnicească.
Diapsalma.
9. Însă în chip [pe]trece omul,
Acest însă însemnează „cu adevărat”, iar ca un chip trece se înţelege prin aceea că omul îşi petrece viaţa sa ca o icoană zugrăvită, precum zice Marele Vasile şi Teodorit, căci precum pe icoana cea zugrăvită, nimic nu o foloseşte frumuseţea vopselelor, ori mărimea cea mare ce o are, şi celelalte asemenea, aşa nici pe om nu-l foloseşte buna-sporire şi slava vieţii, ori că în chip însemnează că omul viază ca o icoană şi umbră, şi cu adevărul, şi cu lucrul, din pricina nesiguranţei şi nestatorniciei lucrurilor omeneşti, după Atanasie, Chiril şi Teodorit 27.
însă în zadar se tulbură.
10. Strânge comori, şi nu ştie cui le adună pe ele.
Acest însă se înţelege aici în loc de „apoi”. „Se tulbură omul, zice, şi aleargă încolo şi-ncoace, nevoindu-se ca să câştige bogăţie şi averi, când toate sunt deşertăciune şi, ce este mai rău, e aceea că ticălosul om, nevoindu-se a câştiga, nu ştie cine va fi moştenitorul avuţiilor sale, că osteneala este a lui, iar câştigul şi îndestularea, a altora.” 28
11. Şi acum, cine este răbdarea mea? Au nu este Domnul?
„Şi fiindcă, zice, aşa se află lucrurile, şi toate cele omeneşti sunt zadarnice, care alta este răbdarea şi nădejdea mea? Au nu eşti Tu, singur, Doamne? Cu adevărat, Tu singur eşti.” Că în chip întrebător trebuie a se citi amândouă.
Şi statul meu de Ia Tine este.
„Tu, Doamne, zice, eşti nădejdea mea, pentru că de la Tine este şi existenţa mea, adică de a fi eu, pentru aceasta poartă grijă de făptura Ta, care Te cunoaşte Făcător al ei cu buna mulţumire a inimii.* ”29
12. De toate fărădelegile mele izbăveşte-mă,
„Fiindcă, zice, fărădelegile nasc ispitele, pentru aceasta izbăveşte-mă de fărădelegile mele, Doamne, ca să mă izbăvesc împreună şi de necazuri şi de ispite (după Teodorit). Ori fărădelege numeşte ispitele, după sinecdocă*, de la pricini,cele pricinuite.”
ocară celui fără de minte m-ai dat.
„Fără de minte numeşte David pe Semein, care îl defăima şi îl ocăra, numindu-l călcător de lege, şi bărbat al sângiurilor. Repetă aici a doua oară cuvântul despre Semein ca, prin desele sale jeluiri, să îndemne pe îndurătorul Dumnezeu să-l miluiască. Însă şi Diavolul ocărăşte pe fiecare păcătos, batjocorindu-l, pentru că s-a biruit şi a căzut în păcat.”
13. Amuţit-am, şi nu am deschis gura mea, că Tu ai făcut;
„De bunăvoie, zice, mă arătam că nu aud, şi nu am deschis gura să nu răspund asupra lui Semein, fiindcă Tu i-ai poruncit să mă ocărască şi să mă blesteme: Că Domnul, zice, a zis lui să ocărască pe David (II Împăraţi 16: 10), iar mie mi-ai poruncit să tac, că greşit-ai (ai zis lui Cain)? Linişteşte-te (Fac. 4: 7).”30
depărtează de la mine bătăile Tale.
14. Că de la tăria mâinii Tale eu m-am lipsit.
„Ridică, zice, de la mine, Doamne, atât ispitele care vin asupra mea din afară de la oameni, cât şi din bătăile şi durerile ce sufăr dinăuntru, din mustrarea conştiinţei, fiindcă desăvârşit am slăbit de puterea mâinii Tale.” Iar prin mână a lui Dumnezeu numeşte puterea cea pedepsitoare. Vezi însă că David, în psalmul cel de mai-nainte, dându-se pe sine pedepselor şi chinurilor, zicea: Că eu spre bătăi gata sunt (Ps. 37: 7), iar acum, după ce îndestul s-a pedepsit, se roagă să se izbăvească de pedepse, temându-se ca nu cumva din mai multa întristare să obosească şi să cadă în deznădăjduire.
Întru mustrări întru fărădelege ai pedepsit pe om.
„Când Tu, Doamne, zice, mustri pe omul păcătos spre vindecare şi îndreptarea lui, atunci îl pedepseşti pentru nelegiuirea lui, şi dar pedeapsa ta aceasta este folositoare şi mântuitoare.” Iar om pe sine se zice 31.
15. Şi ai subţiat ca un păianjen sufletul lui;
„Sufletul fiecărui păcătos, zice, l-ai subţiat, Doamne, cu ispitele, fiindcă prin ispite îl curăţeşti de toată grăsimea păcatului, că vietate prea subţire este păianjenul, şi mai ales la picioare, pentru ca să fie îndemânatic a-şi drege plasa sa, deoarece păcatul îngroaşă sufletul, iar pătimirea şi ispitele le subţiază.”
însă în deşert tot omul.
Iarăşi, şi aici, repetă cuvântul despre nimicnicia omului, pentru mai multa încredinţare, însă lipseşte pe dinafară zicerea „se tulbură” (iar într-altele [în alte variante manuscrise ale Psaltirii] se află), adică [mai bine zis]: în deşert se tulbură tot omul.
Diapsalma.
16. Auzi rugăciunea mea, Doamne, şi cererea mea ascultă. Lacrimile mele să nu le treci cu tăcerea.
Auzi şi ascultă, aşijderea şi rugăciunea mea şi cererea mea sunt alăturate*, şi însemnează unul şi acelaşi lucru, iar zicerea să nu le treci cu tăcerea este în loc de „să nu treci cu vederea”, fiindcă şi cei ce trec cu vederea pe cineva tac şi nu le răspund când îi roagă ceva. Vezi însă, o păcătosule, că dumnezeiescul David ruga pe Dumnezeu nu simplu şi oricum, ci cu lacrimi, (...) pentru aceasta urmează-i şi tu lui.
17. Că nemernic sunt eu la Tine, şi străin ca toţi părinţii mei.
Locuitor adică se numeşte cel ce locuieşte cu statornicie în casă şi în locul său, iar nemernic se zice de cel ce locuieşte puţină vreme într-o casă sau [într-un] loc, şi iarăşi se mută într-alta, când îi porunceşte stăpânul casei sau al locului. Deci zice David că: „Eu, faţă de oameni, sunt locuitor, Doamne, că sunt stăpânitor şi domn al casei mele şi al locului meu, iar când vei porunci Tu, Stăpânul şi Domnul a toată lumea, mă voi muta într-altă lume, şi străinul încă, şi acesta, după ce puţină vreme şade într-un loc, iar se întoarce la locul de unde a venit, aceasta dar o face tot omul: după puţină vieţuire în lumea aceasta, moare cu trupul, şi se topeşte în [stihiile] acelea din care s-a alcătuit 32.
18. Slăbeşte-mă ca să mă odihnesc, mai-nainte de a mă duce, şi mai mult încă nu voi fi.
„Milostiv fii mie, Doamne, zice, şi încetează bătaia şi pedeapsa de care pătimesc, pentru ca să mă mângâi puţin şi să scap de necazuri mai-nainte de a muri şi de a mă duce în locul acela unde s-au dus născătorii şi pre-născătorii* mei, şi mai mult nu voi fi, adică nu voi mai trăi întru această viaţă, ori nu voi mai fi pe lumea aceasta.33” Însă aceste cuvinte sunt jalnice foarte, şi îndestulate [suficiente] pentru a-L îmblânzi pe Dumnezeu, şi a-L îndupleca spre a-L milui. Iar zicerea încă s-a adăugat spre mai multă adeverire a tăgăduirii, căci era destul şi o singură tăgăduire a zicerii nu voi mai fi, drept aceea, aceste două tăgăduiri fac o tăgăduire.
-----------------------------------------------------------------------------------
19 Poate aceasta o zice David pentru a se păzi adică să nu păcătuiască cu limba sa, pentru că s-a depărtat de Dumnezeu de a căzut el în păcat [din pricina depărtării], de vreme ce s-a obrăznicit şi a zis: Iar eu am zis întru îmbelşugarea mea: nu mă voi clătina, precum mai-nainte am zis cu Marele Vasile. Iar Isihie zice: „Aceasta toţi proorocii şi învăţătorii se cuvine a-şi păzi căile lor, adică drumurile şi alergările faptelor, încât să nu se abată spre răutate, nici a păcătui cu limba, lucrând împotriva cuvintelor lor, căci cu adevărat păcătuieşte cu limba cel ce cu cuvântul prihăneşte [judecă] răutatea, iar cu fapta o întăreşte pe ea din acelea prin care o urmează, şi cu vieţuirea sa face mincinoasă a sa învăţătură”. A zis însă şi Origen: „De vreme ce începutul mai tuturor păcatelor se face prin cuvânt, cel ce se pune pe sine cu dinadinsul spre a-şi păzi căile sale cele prin cuvinte urmează a se curăţa de păcatele cele prin lucrare (La Nichita)”.
20 Potrivită este aici istoria ce o spune Cassiodor [cca 485-580, scriitor latin şi călugăr, autor a mai multe lucrări exegetice, istorice, filosofice etc.] că scrie aceasta: „Cuviosul [Avvă] Pamvo [vestit părinte din Pateric], neştiind carte, s-a dus la oarecine să-i tălmăcească psalmii, auzind însă zicerea aceasta a lui David, nu a voit a se învăţa altă învăţătură, zicând: «Eu, de mă voi învăţa cu fapta stihul acesta, îmi ajunge ca să mă mântuiesc». Iar după ce au trecut şase luni, l-a aflat dascălul lui şi i-a zis: «Pentru ce nu ai venit atâta vreme ca să iei altă lecţie?». Căruia Cuviosul i-a răspuns: «Pentru că până acum nu am putut să mă învăţ îndatorirea ce o aduce stihul acela». După trecerea a mulţi ani, l-a întrebat altul de ce nu a învăţat stihul acela, iar el a răspuns aşa: «Însă abia cu mare nevoie, după patruzeci şi nouă de ani am putut a-l învăţa cu fapta. Isprăvind însă aceasta, zicea: «De câte ori am grăit, nu m-am căit»”.
* înclinată degrab spre păcat, gata oricând a păcătui cu uşurinţă.
[*] Biblia sinodală redă printr-o parafrază: „...şi de bine n-am grăit”.
21 Iar Marele Vasile tâlcuieşte astfel: „Când a stătut, zice, păcătosul înaintea mea, nu m-am întărâtat, nici am izbândit, nici nu m-am asemănat ocărâtorului, ci am tăcut, pentru că acesta este afară de toată bunătatea (adică eu, cel ce mă ocăram), şi în loc de a izbândi asupra ocărâtorilor, îmi aduceam aminte de păcat”. Şi Teodorit zice: „De acela ocărându-mă, am venit întru pomenirea păcatului celui îndrăznit de mine”. Iar altul zice: „Deci când mai mulţi se puneau asupra mea, tăceam, nevoind a răsplăti”. Că aceasta înseamnă zicerea din bunătăţi, de vreme ce, celui ce nedreptăţeşte, răsplătirea i se pare a fi lucru rău, ori că „stând înaintea mea păcătosul, m-am făcut mut faţă de cuvintele lui, am tăcut încă de când am început a zice cele bune, ori din bunele dogme, căci nu se cuvine a răspunde către cuvinte care întărâtă”. Ori cu bună numire [prin eufemism] a zis din bunătăţi în loc de „din rele” ori „nefiind întru răutate” (după Simmah): „...Nici îndrăzneală având, îmi aduceam aminte de cel ce a zis: Greşit-ai? Linişteşte-te (Fac. 4: 7) (La Nichita)”. Iar alţii tâlcuiesc aşa: „Am tăcut din bunătăţi în loc de «pentru bunătăţile ce pricinuiesc tăcerea cea întru acestea»”. Iar Origen adaugă: „Am tăcut, zice, ca nu cumva durerea pe care o aveam din simţire când scăpăm din păcate să se înnoiască prin cele ce mă ocărau”. Iar Grigorie Teologul, în Cuvântul întâi despre pace, zice: „M-am amuţit şi m-am smerit, departe de tot binele facându-mă, încât, după aceasta, prepoziţia din însemnează «afară»”.
[*] Nu şi-a exteriorizat-o.
22 Iar după Sfântul Grigorie al Nyssei şi după Sfântul Nil: „Cugetarea dumnezeieştilor cuvinte ale Duhului, cu cât le subţiază mai mult pe acestea, înfocându-le [arzându-le cu focul rugăciunii, lămurindu-le] şi cercetându-le, materia gândurilor celor rele o pierde, născând focul cel gânditor care, înfierbântând mintea, isprăveşte a se face puternică rugăciunea, şi face ca cererile să se cunoască la Dumnezeu cu pricepere, că celui ce cugetarea dumnezeieştilor Scripturi i s-a aprins din făclia cea duhovnicească, pe acesta, înfocându-l iubirea vederii duhovniceşti, îl înflăcărează spre înălţime şi îi ridică dorul”. Iar Origen zice: „«Cugetând, zice, dumnezeieştile cuvinte, mă ardeam, ca şi Cleopa şi cel împreună cu dânsul care zicea: Au nu inima noastră era arzând întru noi». Ori poate că [David] se înfierbânta de mâhniciune şi nu grăia, după cum este scris: Mâniaţi-vă, dar nu greşiţi, că a nu pătimi de mânie este mai presus de noi, iar nici în gând a pătimi, acest lucru este ajuns numai de sfinţi (La Nichita)”. Ori după Teodorit: ,,«Aducându-mi aminte, zice, de păcatul meu, cu focul întristării mă aprindeam»”. Şi Pahimeres [Georgius Pachymeres (cca 1242-1310), istoric bizantin, lucrările lui de istorie sau pe alte teme se găsesc în Patrologia Greacă voi. 143 şi 144] încă zice: „De nu se va înfierbânta inima din deasa cugetare şi repetarea [aducerea-aminte, pomenirea] celui iubit, nu se va aprinde focul sporirii []. Sau «sporirii spre înălţime» şi al desăvârşirii, după cum este scris: S-a înfierbântat inima mea înlăuntrul meu, şi întru cugetarea mea se va aprinde foc ([Sfântul] Dionisie Areopagitul, la cap. 10 al Ierarhiei cereşti)"'.
23 Pentru aceasta zice Marele Vasile: „Trecătoare este viaţa noastră şi [repede] curgătoare vremea vieţii, şi nestatornică şi neştiută şi scurtă fiind, măcar de ar fi nevinovată, că aceasta este primejduirea cea din tot ceasul, dar nu numai, ci şi că de cuvintele pe care le grăim suntem datori a da răspuns la judecata cea mai de pe urmă. Pentru aceasta şi David, punându-se pe sine într-un astfel de înţeles din cele ce se zic acum, doreşte a-şi cunoaşte termenul sfârşitului său şi cu dinadinsul roagă pe Dumnezeu ca să-i facă cunoscut numărul zilelor rămase, spre a se găti către lucrurile ieşirii [din trup], iar nu de năprasnă să se tulbure, ca un negătit călător, printre alţii umblând, şi cele de nevoie merinde de călătorie cerând”. Iar Hrisostom, unit cu tâlcuirea lui Chir Eftimie, zice: „Moarte cere, zicând: «Arată-mi, Doamne, pentru ce am fost lăsat eu şi petrec în viaţa aceasta, ceilalţi ducându-se?». Astfel se face dorit răul cel înfricoşător, pentru nesuferita chinuire a întristării şi pentru focul ce ardea în mintea sa... că, îngreuiat fiind, zice acestea, vremelnica şi muritoarea viaţă, pentru greutatea ei, prea lungă socotind-o, pentru aceasta doreşte a i se face cunoscută vremea slobozirii dintr-însa, ca vesel să se facă, binevestindu-se slobozirea din relele cele de aici şi scăparea din ispite”. Mai tot aceeaşi o zice şi dumnezeiescul Chiril, că din împuţinare de suflet zice David acestea, doborându-se cu totul de ispite. Şi un alt oarecare încă zice: „«Îngăduind întru osteneli (zice David) şi prea întinzându-se asupra mea bătaia, apoi cele din omeneasca împuţinare de suflet le grăiam, însă nu învederat, ci încet şi cu limba»”. Adaugă însă şi dumnezeiescul Chiril acestea, ca din partea lui David: „«Arată-mi, Doamne, numărul zilelor mele, adică vremea rămasă a vieţii mele, ca, cercetând şi eu conştiinţa mea, să cunosc cât sunt de lipsit în împlinirea faptei bune, precum Tu, cu mult înainte cunoşti» (La Nichita)”.
* între arătător şi degetul mare.
* Ştiind, dar nefiind sigur pe el, necunoscând totul.
24 Şi Atanasie încă a zis ca din partea lui David: „«Tu, Doamne, cu adevărat, fără de început şi nemărginit eşti, iar viaţa mea oarecum cu palma şi cu degetul s-a măsurat». Prin aceasta însă, împuţinarea anilor vieţii omeneşti o a arătat (La Nichita)”.
* în general.
[†]
25 A zis însă şi Grigorie al Nyssei: „[Se poate zice] simplu «omeneasca scurtare a vieţii» în loc de «ca nimic» (către tot veacul) socotindu-se, precum zice David, care bine a priceput fiinţa noastră, zicând: Statul meu ca un nimic este înaintea Ta, nezicând că este cu totul nimic, ci asemenea cu nimicul, însemnând asemănarea cu nefiinţa, scurtarea cea după covârşire: «Drept aceea, de vreme ce însuşi (Dumnezeule) pururea cu adevărat eşti, iar statul meu puţin este cu totul şi scurt, şi desăvârşit ca un nimic în ochii Tăi, să nu mă laşi a mă munci îndelung, pe mine, cel ce din neputinţă am alunecat, nici iarăşi în toată vremea vieţii împreună cu mine călătoare să am bătaia»”.
* deşarte, trecătoare, fără un scop [precis],
26 Pentru aceasta, alt tâlcuitor zice: „De aceea şi deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune (după Ecclesiast), fiind mai deşarte decât deşertăciunile, şi mai nimicnicite decât ceea ce nu stă, adică decât ceea ce nu se află”. Iar Simmah, în loc de deşertăciune, a pus «abur»”.
27 Iar alţii au zis că fiecare om în chip trece, adică viază în viaţa aceasta cu sine şi cu osebita sa idee, că fiecare cu închipuirea [] lui umblă: unul, ca să câştige bogăţie; altul, ca să dobândească slavă; sau pe vreo altă cale şi cu un alt scop. Ori în chip petrece, adică în chipul lumii celei gândite şi al adevărului, căci, după Dionisie Areopagitul, lumea aceasta simţită este închipuire [] a celei gândite, şi fiinţele cele simţite sunt închipuiri [] ale celor gândite şi adevărate.
28 Unde Teodorit a zis: „De cei scrişi pe chip [icoană], cu nimic nu se deosebesc oamenii cei vii, că asemenea şi firea acestora ca şi a acelora curge cu vremea şi se strică, însă, cu toate acestea, cu nimic mai puţin se tulbură (oamenii) sfadindu-se, luptându-se, războindu-se şi neguţătorind, şi plină de toată tulburarea este viaţa omenească, moartea având-o ca sfârşit, cu multă osteneală şi sudori adunând bogăţia, pe cel ce va fi moştenitor nu-l ştiu, că de multe ori chiar fiul este obiect [pretext, ipoteză, subiect] al celor adunate. Aceasta dar şi fericitul David, din întâmplările sale mâhnindu-se, a scris, că, prin jefuirile cele de la vrăjmaşi luate şi cu dajdia ce i se aducea de la cei de alt neam, foarte mare şi vestită arătându-şi împărăţia, nu ştia păgânătatea şi socotinţa cea călcătoare de lege a fiului său, apoi, văzându-l că s-a făcut ţiitor al curţilor împărăteşti şi că răpeşte bogăţia cea învistierită, a slobozit acest minunat glas: «Însă în zadar se tulbură omul, învistiereşte, şi nu ştiu cui va aduna acestea»”.
* bunătatea, mulţumirea, recunoştinţa...
29 Iar altul zice: „Şi statul meu de la Tine este, adică Tu m-ai întărit a suferi şi a răbda cele ce vin asupra mea din mânia cea de sus, Dumnezeu pedepsind ca un părinte iubitor de fii, pentru ca să aleg cele mai bune. Drept aceea, deşi Dumnezeu pedepseşte printr-o pornire măsurată, El însuşi Se află şi îngăduitor şi răbdător faţă de cei ce pătimesc, că aceasta însemnează statul”. Iar Achilla a numit stat îngăduire.
* sinecdocă. Mod indirect de exprimare, atunci când întregul este pus în prim plan pentru parte, şi invers. Mod de a înţelege un lucru, un fenomen etc. cu ajutorul altuia.
30 Pentru aceasta a zis Teodorit: „«Tu, zice, iertând, m-a trecut cu vederea acela, şi el adică aduce bătaie asupra mea, iar Tu prin aceea aduci pedeapsa asupra mea, pentru aceasta dar, tăcând, am primit bătăile (adică ocările şi împroşcările cu pietre), pe acela trecându-l cu vederea, iar pe Tine văzându-te că mă pedepseşti»”.
31 Iar Grigorie al Nyssei zice: ,,«Mustrându-mă, zice David, pentru păcat m-ai pedepsit”. Căci cu mustrările cele ce se aduc pentru nelegiuiri se pedepseşte omul, tescuindu-se sufletul lui pentru a-şi lepăda toată grăsimea cea trupească în care Duhul Sfânt nu locuieşte, că: Nu va rămâne, zice, Duhul Meu în oamenii aceştia, pentru că ei sunt trupeşti (adică carne [carnali]) (Fac. 6: 3). Lucru dar al lui Dumnezeu este a subţia sufletul prin fapta bună, grăsimea cea din răutate a o pierde, iar cum că sufletul cel ce păcătuieşte se înfricoşează şi se îngraşă, arătat este din ceea ce se zice: Că s-a îngrăşat inima poporului acesta (Is. 6: 10). Însă cel ce şi-a tescuit sufletul său ca un păianjen s-a îmbrăcat cu haina cea ca de văzduh, nevătămându-şi sufletul cu îmbrăcămintea cea din oarecare grăsime şi încărnoşare a vieţii, ci subţiind oarecum ca pe un fir de păianjen prin curăţenia vieţii toate iscusinţele [scopurile, idealurile, căile...]vieţii; şi este aproape de a toarce a doua oară firea aceasta cărnoasă spre a fi lesne înălţată către cele de sus, şi uşoară ca din văzduh, ca atunci când va auzi trâmbiţa cea mai de pe urmă, neîngreuiat şi uşor să se afle către glasul Celui ce-l cheamă, şi ridicat prin văzduh să se aducă la Domnul, de nici o greutate trăgându-se la pământ, şi, ca să zic pe scurt, cuvântul acesta arată că păcătosul care doreşte cu adevărat a se pocăi, acesta, de multele mustrări, şi din ceea ce dinăuntru îi face conştiinţa sa pentm păcatele ce a făcut, se pedepseşte, şi atât de mult se usucă şi se face subţire [încât ajunge] ca ţesătura păianjenului. A zis însă şi Origen: „Sufletul care păcătuieşte se îngroaşă, fapta bună însă îl subţiază, şi toată trupeasca grăsime a sufletului o pierde. Deci lucru al lui Dumnezeu este a-l subţia, şi câte păcătosul des aseamănă cu ţesutul păianjenului pentru lesnirea ruperii, şi măcar subţiri, măcar prea împleticite [diferite, subtile, complexe] de ar fi, după ceea ce se zice la Isaia: Pânză de păianjen ţes ei (Is. 59: 5) (La Nichita)”.
* Se află în paralelism.
32 Iar dumnezeiescul Maxim tâlcuieşte anagogic zicerea aceasta, zicând: „Să se ştie însă că practicul, lucrătorul adică, se zice că nemerniceşte [pribegeşte] în trup, fiindcă prin bunele fapte taie atâmarea sufletului cea către trup, şi leapădă de la sine amăgirea celor materiale, iar cel cunoscător şi întru însăşi fapta bună se zice că nemerniceşte, ca unul ce prin oglinzi şi prin ghicituri priveşte spre adevăr [contemplă adevărul], căci încă nu se văd de dânsul bunătăţile ipostatice [cele ce subzistă în sau sunt una cu binevoirile lui Dumnezeu întru noi] precum sunt [adică în întregime, direct], că nu i s-au arătat prin dobândirea [răsplata, roada, bucuria] cea faţă către faţă, că în chipul bunătăţilor către veacul cel viitor tot sfântul călătoreşte strigând: «Nemernic sunt şi străin, precum toţi părinţii mei»”. Iar Teodorit zice: „Lucru vrednic este a ne mira de Marele David, că, în împărăţie şi bogăţie şi stăpânire aflându-se, pe sine nemernic şi străin se numeşte, şi în buna soartă [în noroc, în bucuriile lumeşti] nu suferă a se bizui, căci cu adevărat pline de înţelepciune sunt graiurile, de o astfel de înţelepciune, zic, care şi firea celor ce există o ştie, şi pentm acesta defaimă buna-norocire cea de acum”.
* lit. pre-născători; strămoşi, descendenţi.
33 Altul însă zice: „Slăbire numeşte aici iertarea păcatelor, întru care fericit lucru este a ne uşura mai-nainte de a ne duce de aici, fiindcă după moarte nu vom mai putea săvârşi uşurarea cea prin pocăinţă. Pentru ce? Pentru că nu vom mai fi, şi nu că vom cădea în nefiinţă sau întru a nu fi, ci că nu ne mai putem schimba prin întoarcere”.
16. Auzi rugăciunea mea, Doamne, şi cererea mea ascultă. Lacrimile mele să nu le treci cu tăcerea.
Auzi şi ascultă, aşijderea şi rugăciunea mea şi cererea mea sunt alăturate*, şi însemnează unul şi acelaşi lucru, iar zicerea să nu le treci cu tăcerea este în loc de „să nu treci cu vederea”, fiindcă şi cei ce trec cu vederea pe cineva tac şi nu le răspund când îi roagă ceva. Vezi însă, o păcătosule, că dumnezeiescul David ruga pe Dumnezeu nu simplu şi oricum, ci cu lacrimi, (...) pentru aceasta urmează-i şi tu lui.
17. Că nemernic sunt eu la Tine, şi străin ca toţi părinţii mei.
Locuitor adică se numeşte cel ce locuieşte cu statornicie în casă şi în locul său, iar nemernic se zice de cel ce locuieşte puţină vreme într-o casă sau [într-un] loc, şi iarăşi se mută într-alta, când îi porunceşte stăpânul casei sau al locului. Deci zice David că: „Eu, faţă de oameni, sunt locuitor, Doamne, că sunt stăpânitor şi domn al casei mele şi al locului meu, iar când vei porunci Tu, Stăpânul şi Domnul a toată lumea, mă voi muta într-altă lume, şi străinul încă, şi acesta, după ce puţină vreme şade într-un loc, iar se întoarce la locul de unde a venit, aceasta dar o face tot omul: după puţină vieţuire în lumea aceasta, moare cu trupul, şi se topeşte în [stihiile] acelea din care s-a alcătuit 32.
18. Slăbeşte-mă ca să mă odihnesc, mai-nainte de a mă duce, şi mai mult încă nu voi fi.
„Milostiv fii mie, Doamne, zice, şi încetează bătaia şi pedeapsa de care pătimesc, pentru ca să mă mângâi puţin şi să scap de necazuri mai-nainte de a muri şi de a mă duce în locul acela unde s-au dus născătorii şi pre-născătorii* mei, şi mai mult nu voi fi, adică nu voi mai trăi întru această viaţă, ori nu voi mai fi pe lumea aceasta.33” Însă aceste cuvinte sunt jalnice foarte, şi îndestulate [suficiente] pentru a-L îmblânzi pe Dumnezeu, şi a-L îndupleca spre a-L milui. Iar zicerea încă s-a adăugat spre mai multă adeverire a tăgăduirii, căci era destul şi o singură tăgăduire a zicerii nu voi mai fi, drept aceea, aceste două tăgăduiri fac o tăgăduire.
-----------------------------------------------------------------------------------
19 Poate aceasta o zice David pentru a se păzi adică să nu păcătuiască cu limba sa, pentru că s-a depărtat de Dumnezeu de a căzut el în păcat [din pricina depărtării], de vreme ce s-a obrăznicit şi a zis: Iar eu am zis întru îmbelşugarea mea: nu mă voi clătina, precum mai-nainte am zis cu Marele Vasile. Iar Isihie zice: „Aceasta toţi proorocii şi învăţătorii se cuvine a-şi păzi căile lor, adică drumurile şi alergările faptelor, încât să nu se abată spre răutate, nici a păcătui cu limba, lucrând împotriva cuvintelor lor, căci cu adevărat păcătuieşte cu limba cel ce cu cuvântul prihăneşte [judecă] răutatea, iar cu fapta o întăreşte pe ea din acelea prin care o urmează, şi cu vieţuirea sa face mincinoasă a sa învăţătură”. A zis însă şi Origen: „De vreme ce începutul mai tuturor păcatelor se face prin cuvânt, cel ce se pune pe sine cu dinadinsul spre a-şi păzi căile sale cele prin cuvinte urmează a se curăţa de păcatele cele prin lucrare (La Nichita)”.
20 Potrivită este aici istoria ce o spune Cassiodor [cca 485-580, scriitor latin şi călugăr, autor a mai multe lucrări exegetice, istorice, filosofice etc.] că scrie aceasta: „Cuviosul [Avvă] Pamvo [vestit părinte din Pateric], neştiind carte, s-a dus la oarecine să-i tălmăcească psalmii, auzind însă zicerea aceasta a lui David, nu a voit a se învăţa altă învăţătură, zicând: «Eu, de mă voi învăţa cu fapta stihul acesta, îmi ajunge ca să mă mântuiesc». Iar după ce au trecut şase luni, l-a aflat dascălul lui şi i-a zis: «Pentru ce nu ai venit atâta vreme ca să iei altă lecţie?». Căruia Cuviosul i-a răspuns: «Pentru că până acum nu am putut să mă învăţ îndatorirea ce o aduce stihul acela». După trecerea a mulţi ani, l-a întrebat altul de ce nu a învăţat stihul acela, iar el a răspuns aşa: «Însă abia cu mare nevoie, după patruzeci şi nouă de ani am putut a-l învăţa cu fapta. Isprăvind însă aceasta, zicea: «De câte ori am grăit, nu m-am căit»”.
* înclinată degrab spre păcat, gata oricând a păcătui cu uşurinţă.
[*] Biblia sinodală redă printr-o parafrază: „...şi de bine n-am grăit”.
21 Iar Marele Vasile tâlcuieşte astfel: „Când a stătut, zice, păcătosul înaintea mea, nu m-am întărâtat, nici am izbândit, nici nu m-am asemănat ocărâtorului, ci am tăcut, pentru că acesta este afară de toată bunătatea (adică eu, cel ce mă ocăram), şi în loc de a izbândi asupra ocărâtorilor, îmi aduceam aminte de păcat”. Şi Teodorit zice: „De acela ocărându-mă, am venit întru pomenirea păcatului celui îndrăznit de mine”. Iar altul zice: „Deci când mai mulţi se puneau asupra mea, tăceam, nevoind a răsplăti”. Că aceasta înseamnă zicerea din bunătăţi, de vreme ce, celui ce nedreptăţeşte, răsplătirea i se pare a fi lucru rău, ori că „stând înaintea mea păcătosul, m-am făcut mut faţă de cuvintele lui, am tăcut încă de când am început a zice cele bune, ori din bunele dogme, căci nu se cuvine a răspunde către cuvinte care întărâtă”. Ori cu bună numire [prin eufemism] a zis din bunătăţi în loc de „din rele” ori „nefiind întru răutate” (după Simmah): „...Nici îndrăzneală având, îmi aduceam aminte de cel ce a zis: Greşit-ai? Linişteşte-te (Fac. 4: 7) (La Nichita)”. Iar alţii tâlcuiesc aşa: „Am tăcut din bunătăţi în loc de «pentru bunătăţile ce pricinuiesc tăcerea cea întru acestea»”. Iar Origen adaugă: „Am tăcut, zice, ca nu cumva durerea pe care o aveam din simţire când scăpăm din păcate să se înnoiască prin cele ce mă ocărau”. Iar Grigorie Teologul, în Cuvântul întâi despre pace, zice: „M-am amuţit şi m-am smerit, departe de tot binele facându-mă, încât, după aceasta, prepoziţia din însemnează «afară»”.
[*] Nu şi-a exteriorizat-o.
22 Iar după Sfântul Grigorie al Nyssei şi după Sfântul Nil: „Cugetarea dumnezeieştilor cuvinte ale Duhului, cu cât le subţiază mai mult pe acestea, înfocându-le [arzându-le cu focul rugăciunii, lămurindu-le] şi cercetându-le, materia gândurilor celor rele o pierde, născând focul cel gânditor care, înfierbântând mintea, isprăveşte a se face puternică rugăciunea, şi face ca cererile să se cunoască la Dumnezeu cu pricepere, că celui ce cugetarea dumnezeieştilor Scripturi i s-a aprins din făclia cea duhovnicească, pe acesta, înfocându-l iubirea vederii duhovniceşti, îl înflăcărează spre înălţime şi îi ridică dorul”. Iar Origen zice: „«Cugetând, zice, dumnezeieştile cuvinte, mă ardeam, ca şi Cleopa şi cel împreună cu dânsul care zicea: Au nu inima noastră era arzând întru noi». Ori poate că [David] se înfierbânta de mâhniciune şi nu grăia, după cum este scris: Mâniaţi-vă, dar nu greşiţi, că a nu pătimi de mânie este mai presus de noi, iar nici în gând a pătimi, acest lucru este ajuns numai de sfinţi (La Nichita)”. Ori după Teodorit: ,,«Aducându-mi aminte, zice, de păcatul meu, cu focul întristării mă aprindeam»”. Şi Pahimeres [Georgius Pachymeres (cca 1242-1310), istoric bizantin, lucrările lui de istorie sau pe alte teme se găsesc în Patrologia Greacă voi. 143 şi 144] încă zice: „De nu se va înfierbânta inima din deasa cugetare şi repetarea [aducerea-aminte, pomenirea] celui iubit, nu se va aprinde focul sporirii []. Sau «sporirii spre înălţime» şi al desăvârşirii, după cum este scris: S-a înfierbântat inima mea înlăuntrul meu, şi întru cugetarea mea se va aprinde foc ([Sfântul] Dionisie Areopagitul, la cap. 10 al Ierarhiei cereşti)"'.
23 Pentru aceasta zice Marele Vasile: „Trecătoare este viaţa noastră şi [repede] curgătoare vremea vieţii, şi nestatornică şi neştiută şi scurtă fiind, măcar de ar fi nevinovată, că aceasta este primejduirea cea din tot ceasul, dar nu numai, ci şi că de cuvintele pe care le grăim suntem datori a da răspuns la judecata cea mai de pe urmă. Pentru aceasta şi David, punându-se pe sine într-un astfel de înţeles din cele ce se zic acum, doreşte a-şi cunoaşte termenul sfârşitului său şi cu dinadinsul roagă pe Dumnezeu ca să-i facă cunoscut numărul zilelor rămase, spre a se găti către lucrurile ieşirii [din trup], iar nu de năprasnă să se tulbure, ca un negătit călător, printre alţii umblând, şi cele de nevoie merinde de călătorie cerând”. Iar Hrisostom, unit cu tâlcuirea lui Chir Eftimie, zice: „Moarte cere, zicând: «Arată-mi, Doamne, pentru ce am fost lăsat eu şi petrec în viaţa aceasta, ceilalţi ducându-se?». Astfel se face dorit răul cel înfricoşător, pentru nesuferita chinuire a întristării şi pentru focul ce ardea în mintea sa... că, îngreuiat fiind, zice acestea, vremelnica şi muritoarea viaţă, pentru greutatea ei, prea lungă socotind-o, pentru aceasta doreşte a i se face cunoscută vremea slobozirii dintr-însa, ca vesel să se facă, binevestindu-se slobozirea din relele cele de aici şi scăparea din ispite”. Mai tot aceeaşi o zice şi dumnezeiescul Chiril, că din împuţinare de suflet zice David acestea, doborându-se cu totul de ispite. Şi un alt oarecare încă zice: „«Îngăduind întru osteneli (zice David) şi prea întinzându-se asupra mea bătaia, apoi cele din omeneasca împuţinare de suflet le grăiam, însă nu învederat, ci încet şi cu limba»”. Adaugă însă şi dumnezeiescul Chiril acestea, ca din partea lui David: „«Arată-mi, Doamne, numărul zilelor mele, adică vremea rămasă a vieţii mele, ca, cercetând şi eu conştiinţa mea, să cunosc cât sunt de lipsit în împlinirea faptei bune, precum Tu, cu mult înainte cunoşti» (La Nichita)”.
* între arătător şi degetul mare.
* Ştiind, dar nefiind sigur pe el, necunoscând totul.
24 Şi Atanasie încă a zis ca din partea lui David: „«Tu, Doamne, cu adevărat, fără de început şi nemărginit eşti, iar viaţa mea oarecum cu palma şi cu degetul s-a măsurat». Prin aceasta însă, împuţinarea anilor vieţii omeneşti o a arătat (La Nichita)”.
* în general.
[†]
25 A zis însă şi Grigorie al Nyssei: „[Se poate zice] simplu «omeneasca scurtare a vieţii» în loc de «ca nimic» (către tot veacul) socotindu-se, precum zice David, care bine a priceput fiinţa noastră, zicând: Statul meu ca un nimic este înaintea Ta, nezicând că este cu totul nimic, ci asemenea cu nimicul, însemnând asemănarea cu nefiinţa, scurtarea cea după covârşire: «Drept aceea, de vreme ce însuşi (Dumnezeule) pururea cu adevărat eşti, iar statul meu puţin este cu totul şi scurt, şi desăvârşit ca un nimic în ochii Tăi, să nu mă laşi a mă munci îndelung, pe mine, cel ce din neputinţă am alunecat, nici iarăşi în toată vremea vieţii împreună cu mine călătoare să am bătaia»”.
* deşarte, trecătoare, fără un scop [precis],
26 Pentru aceasta, alt tâlcuitor zice: „De aceea şi deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune (după Ecclesiast), fiind mai deşarte decât deşertăciunile, şi mai nimicnicite decât ceea ce nu stă, adică decât ceea ce nu se află”. Iar Simmah, în loc de deşertăciune, a pus «abur»”.
27 Iar alţii au zis că fiecare om în chip trece, adică viază în viaţa aceasta cu sine şi cu osebita sa idee, că fiecare cu închipuirea [] lui umblă: unul, ca să câştige bogăţie; altul, ca să dobândească slavă; sau pe vreo altă cale şi cu un alt scop. Ori în chip petrece, adică în chipul lumii celei gândite şi al adevărului, căci, după Dionisie Areopagitul, lumea aceasta simţită este închipuire [] a celei gândite, şi fiinţele cele simţite sunt închipuiri [] ale celor gândite şi adevărate.
28 Unde Teodorit a zis: „De cei scrişi pe chip [icoană], cu nimic nu se deosebesc oamenii cei vii, că asemenea şi firea acestora ca şi a acelora curge cu vremea şi se strică, însă, cu toate acestea, cu nimic mai puţin se tulbură (oamenii) sfadindu-se, luptându-se, războindu-se şi neguţătorind, şi plină de toată tulburarea este viaţa omenească, moartea având-o ca sfârşit, cu multă osteneală şi sudori adunând bogăţia, pe cel ce va fi moştenitor nu-l ştiu, că de multe ori chiar fiul este obiect [pretext, ipoteză, subiect] al celor adunate. Aceasta dar şi fericitul David, din întâmplările sale mâhnindu-se, a scris, că, prin jefuirile cele de la vrăjmaşi luate şi cu dajdia ce i se aducea de la cei de alt neam, foarte mare şi vestită arătându-şi împărăţia, nu ştia păgânătatea şi socotinţa cea călcătoare de lege a fiului său, apoi, văzându-l că s-a făcut ţiitor al curţilor împărăteşti şi că răpeşte bogăţia cea învistierită, a slobozit acest minunat glas: «Însă în zadar se tulbură omul, învistiereşte, şi nu ştiu cui va aduna acestea»”.
* bunătatea, mulţumirea, recunoştinţa...
29 Iar altul zice: „Şi statul meu de la Tine este, adică Tu m-ai întărit a suferi şi a răbda cele ce vin asupra mea din mânia cea de sus, Dumnezeu pedepsind ca un părinte iubitor de fii, pentru ca să aleg cele mai bune. Drept aceea, deşi Dumnezeu pedepseşte printr-o pornire măsurată, El însuşi Se află şi îngăduitor şi răbdător faţă de cei ce pătimesc, că aceasta însemnează statul”. Iar Achilla a numit stat îngăduire.
* sinecdocă. Mod indirect de exprimare, atunci când întregul este pus în prim plan pentru parte, şi invers. Mod de a înţelege un lucru, un fenomen etc. cu ajutorul altuia.
30 Pentru aceasta a zis Teodorit: „«Tu, zice, iertând, m-a trecut cu vederea acela, şi el adică aduce bătaie asupra mea, iar Tu prin aceea aduci pedeapsa asupra mea, pentru aceasta dar, tăcând, am primit bătăile (adică ocările şi împroşcările cu pietre), pe acela trecându-l cu vederea, iar pe Tine văzându-te că mă pedepseşti»”.
31 Iar Grigorie al Nyssei zice: ,,«Mustrându-mă, zice David, pentru păcat m-ai pedepsit”. Căci cu mustrările cele ce se aduc pentru nelegiuiri se pedepseşte omul, tescuindu-se sufletul lui pentru a-şi lepăda toată grăsimea cea trupească în care Duhul Sfânt nu locuieşte, că: Nu va rămâne, zice, Duhul Meu în oamenii aceştia, pentru că ei sunt trupeşti (adică carne [carnali]) (Fac. 6: 3). Lucru dar al lui Dumnezeu este a subţia sufletul prin fapta bună, grăsimea cea din răutate a o pierde, iar cum că sufletul cel ce păcătuieşte se înfricoşează şi se îngraşă, arătat este din ceea ce se zice: Că s-a îngrăşat inima poporului acesta (Is. 6: 10). Însă cel ce şi-a tescuit sufletul său ca un păianjen s-a îmbrăcat cu haina cea ca de văzduh, nevătămându-şi sufletul cu îmbrăcămintea cea din oarecare grăsime şi încărnoşare a vieţii, ci subţiind oarecum ca pe un fir de păianjen prin curăţenia vieţii toate iscusinţele [scopurile, idealurile, căile...]vieţii; şi este aproape de a toarce a doua oară firea aceasta cărnoasă spre a fi lesne înălţată către cele de sus, şi uşoară ca din văzduh, ca atunci când va auzi trâmbiţa cea mai de pe urmă, neîngreuiat şi uşor să se afle către glasul Celui ce-l cheamă, şi ridicat prin văzduh să se aducă la Domnul, de nici o greutate trăgându-se la pământ, şi, ca să zic pe scurt, cuvântul acesta arată că păcătosul care doreşte cu adevărat a se pocăi, acesta, de multele mustrări, şi din ceea ce dinăuntru îi face conştiinţa sa pentm păcatele ce a făcut, se pedepseşte, şi atât de mult se usucă şi se face subţire [încât ajunge] ca ţesătura păianjenului. A zis însă şi Origen: „Sufletul care păcătuieşte se îngroaşă, fapta bună însă îl subţiază, şi toată trupeasca grăsime a sufletului o pierde. Deci lucru al lui Dumnezeu este a-l subţia, şi câte păcătosul des aseamănă cu ţesutul păianjenului pentru lesnirea ruperii, şi măcar subţiri, măcar prea împleticite [diferite, subtile, complexe] de ar fi, după ceea ce se zice la Isaia: Pânză de păianjen ţes ei (Is. 59: 5) (La Nichita)”.
* Se află în paralelism.
32 Iar dumnezeiescul Maxim tâlcuieşte anagogic zicerea aceasta, zicând: „Să se ştie însă că practicul, lucrătorul adică, se zice că nemerniceşte [pribegeşte] în trup, fiindcă prin bunele fapte taie atâmarea sufletului cea către trup, şi leapădă de la sine amăgirea celor materiale, iar cel cunoscător şi întru însăşi fapta bună se zice că nemerniceşte, ca unul ce prin oglinzi şi prin ghicituri priveşte spre adevăr [contemplă adevărul], căci încă nu se văd de dânsul bunătăţile ipostatice [cele ce subzistă în sau sunt una cu binevoirile lui Dumnezeu întru noi] precum sunt [adică în întregime, direct], că nu i s-au arătat prin dobândirea [răsplata, roada, bucuria] cea faţă către faţă, că în chipul bunătăţilor către veacul cel viitor tot sfântul călătoreşte strigând: «Nemernic sunt şi străin, precum toţi părinţii mei»”. Iar Teodorit zice: „Lucru vrednic este a ne mira de Marele David, că, în împărăţie şi bogăţie şi stăpânire aflându-se, pe sine nemernic şi străin se numeşte, şi în buna soartă [în noroc, în bucuriile lumeşti] nu suferă a se bizui, căci cu adevărat pline de înţelepciune sunt graiurile, de o astfel de înţelepciune, zic, care şi firea celor ce există o ştie, şi pentm acesta defaimă buna-norocire cea de acum”.
* lit. pre-născători; strămoşi, descendenţi.
33 Altul însă zice: „Slăbire numeşte aici iertarea păcatelor, întru care fericit lucru este a ne uşura mai-nainte de a ne duce de aici, fiindcă după moarte nu vom mai putea săvârşi uşurarea cea prin pocăinţă. Pentru ce? Pentru că nu vom mai fi, şi nu că vom cădea în nefiinţă sau întru a nu fi, ci că nu ne mai putem schimba prin întoarcere”.
