marți, 31 martie 2015

Tâlcuire la Isaia - Isaia în tâlcuirea Sf.Vasile cel Mare - Capitolul 3

99.   «Iată, Stăpânul, Domnul Savaot va îndepărta din Iudeea şi din Ierusalim pe cel puternic şi pe cea puternică».
Poporul iudeu a uneltit sfat rău împotriva Domnului, Care a fost răstignit de ei din slăbiciune trupească, dar este viu prin pute­rea lui Dumnezeu Tatăl, lăsându-le acelora slăbiciunea. Căci spu­ne: «Veţi muri în păcatele voastre», dar nouă ne-a dăruit puterea învierii. Căci: «Cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi». Necredincioşii sunt slabi din cauza necredinţei în cruce, dar drepţii spun cu încredere: «Toate le pot în Hristos, Cel ce mă întăreşte». Deci cel care nu îl are pe Hristos, puterea lui Dumnezeu, nu are pu­tere. De aceea «Domnul va îndepărta din Iudeea şi din Ierusalim pe cel puternic şi pe cea puternică», aşa cum era Sarra, fiind puternică şi conducându-l pe atât de puternicul Avraam, după porunca Domnu­lui, care i-a spus: «Toate câte îţi va zice Sarra, ascult-o pe ea». Aşa era Rebeca, scoţând apă din iubire de străini şi reuşind prin virtu­te, Debora, care a condus oastea, Iael fiind cea mai bravă, Ana fiind ascultată şi Elisabeta care a profeţit. Nu mai sunt puter­nici [şi] nici puternice.
       Este adăugată şi cauza slăbiciunii. Pentru că nu este la ei pute­rea pâinii şi puterea apei. Căci după cum trupurile noastre sunt întărite prin mâncăruri potrivite, la fel este ceva care hrăneşte sufletul şi îi oferă acestuia vigoarea pentru cele bune. Ce este aceasta? Ceea ce a spus Domnul că: «Trupul Meu este adevărată mâncare şi sânge­le Meu adevărată băutură». Celor cărora acestea nu le aparţin, nu au puterea pâinii şi puterea apei. Unde mâncărurile sunt slabe, aco­lo şi cei care se hrănesc trebuie să fie tot aşa.

100.      Să nu fie ca Biserica să pătimească de păcatele Ierusalimu­lui, încât să-i fie îndepărtat cel puternic în orice lucrare bună şi în cuvânt pentru adevăr, cel puternic în postiri, cel puternic în rugă­ciuni, cel puternic în ispitiri, cel puternic în răbdare, în smerenie, în esenţa poruncilor, [adică în] iubire; şi la fel cea puternică în nestricăciune, în cuviinţă, în milostenie, în perseverenţa rugăciuni­lor, în suferinţele privegherii. Să nu fie îndepărtată puterea pâinii şi a apei, începutul pentru puterea cea mai hrănitoare a cuvântului, după cum puterea duhului profetic i-a părăsit pe iudei şi au ajuns însetaţi de cuvânt, dorind cuvântul lui Dumnezeu, dar neavându-l.
«Căci a îndepărtat Domnul puterea pâinii şi puterea apei». La noi este şi o hrană care nu ne aduce putere, dar care nici nu ne lasă să murim. Pe una ca aceasta Pavel o pregăteşte celor care erau încă prunci în Hristos, corintenii. Sunt şi legume, hrana celor slabi. Dar este şi hrana tare potrivită pentru cei desăvârşiţi, care şi-au an­trenat simţurile prin deprindere pentru discernerea binelui şi răului. Şi dacă vreodată Biserica este lipsită de cei care transmit învăţăturile tari şi ferme şi care sunt pline de raţiunea dumnezeiască, este un semn că i s-a îndepărtat puterea pâinii. Dar şi în apă este putere şi slăbiciune, după cele pe care le-a spus Domnul: «Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăşi, dar cel care bea din apa pe care i-o voi da Eu, nu va înseta în veac». După cum am primit hrană tare după cu­vântul precedent, apoi lichidă ca să fie ca un vehicul pentru cea us­cată şi să o conducă pentru digestie, la fel este cu hrana sufletului.
          Raţiunea este prima şi cea mai potrivită hrană a sufletului. Iar cu­vântul, deschizând prin lucrarea proprie calea pentru învăţături, produce înălţarea. Trebuie să deschidem ochii, ca să ne umplem de pâine şi de apă. Căci, spune, «deschide-ţi ochii şi umple-te de pâi­ne». Şi în Facere: «S-au deschis ochii lui Agar şi a văzut apa».

101.   «Pe uriaş şi pe cel puternic şi pe omul războinic şi pe jude­cător».
Denumirea de uriaş o întâlnim aici atribuită [în sens] bun, fi­ind rară în altă parte, precum: «Se va bucura ca un uriaş care aleargă pe drum». «Îl va îndepărta pe uriaş». Pe cei care au vreun avantaj de la fire şi se deosebesc de cei mulţi prin alcătuirea trupului pentru înălţarea cunoştinţei sau pentru exercitarea virtuţii, pe aceştia cre­dem că îi numeşte uriaşi. Iar puternici pe cei care, cu propria îngriji­re şi atenţie, săvârşesc binele cel din fire.
Nu mai sunt războinici la iudei, căci nu au fost număraţi în registrele militare. Nici judecător, pentru că s-au predat judecători­lor care i-au luat prizonieri, pentru că a lipsit conducător în Iuda.
Totuşi, toate dintre cele care îi ameninţau din cauza necredin­ţei în Domnul pot să fie şi asupra noastră, dacă nu credem. Căci ne lipsesc şi nouă războinici care să ia armele Domnului şi să stea în chip nobil în faţa meşteşugurilor diavolului, când necredinţa ne stă­pâneşte şi suntem predaţi vrăjmaşilor. Dar să ne rugăm Domnului ca războinicul să nu ne fie îndepărtat, bărbatul întărit cu platoşa credinţei, având coiful mântuirii care îi păzeşte [părţile] vitale şi pi­cioarele întărite în pregătirea Evangheliei, având sabia trasă şi ga­ta să pedepsească orice neascultare şi, într-un cuvânt, ca bun mili­tar al lui Hristos care împreună suferă pentru Evanghelie, nefiind implicat în lucrurile vieţii, ca să placă Celui care l-a recrutat.

Tâlcuire la Isaia - Isaia în tâlcuirea Sf.Vasile cel Mare - Capitolul 2


65.  «Cuvântul care a fost către Isaia, fiul lui Amos, despre Iudeea şi despre Ierusalim».
După delimitarea primei viziuni, a fost cuvântul acesta către Isaia, fiul lui Amos. De ce însă acolo era «vedenie», iar aici este «cu­vânt»? Pentru că puterea dată de Dumnezeu sfinţilor Lui după harul Duhului este una. Căci este o cunoaştere a celor neînţelese, făcută în inimile sfinţilor prin descoperire şi iluminare. Dar după diferenţa lucrurilor cu privire la cunoaştere, ceea ce este descoperit se numeş­te fie vedenie, fie cuvânt. Acolo au fost arătate cele trecute: răutatea poporului, înstrăinarea de Dumnezeu, nerecunoştinţa faţă de bine­facere. Aici însă este profeţit viitorul. De aceea [este] «cuvânt», pen­tru că va fi în zilele din urmă. Totuşi, nici acolo nu este o vedenie cu ajutorul ochilor, nici aici cunoaşterea cu ajutorul urechilor, ci este o iluminare în inimă de la Duhul, Care fie arată cele trecute, fie spune de dinainte viitorul. Totuşi, şi aici iarăşi este despre Iudeea şi despre Ierusalim. Urmează să relateze ceva şi despre celelalte neamuri, căci Dumnezeu nu este doar al iudeilor, ci şi al neamurilor. Dumnezeu este unul, Care va îndreptăţi tăierea împrejur din credinţă şi netăierea împrejur prin credinţă, dar aminteşte în principal şi în primul rând de partea Sa.
        Vei întreba însă dacă pentru vreo raţiune care necesită cerce­tare într-un loc se adaugă la „cuvânt” „al Domnului”, iar într-altul este fără adăugarea [sintagmei] „al Domnului”, precum: «Cuvântul Domnului, care a fost către Oseea al lui Beeri», şi aici: «Cuvântul care a fost către Isaia». Şi despre vedenia de la Iezechiel: «S-au deschis cerurile şi am văzut vedenia lui Dumnezeu», iar la Isaia: «Ve­denia pe care a văzut-o Isaia». La Ieremia: «Cuvântul care a fost la Ieremia». Pentru că vorbeau unui popor necredincios, certăreţ şi îndepărtat de la Dumnezeu, au trecut sub tăcere numele Domnului, îngrijindu-se ca ei să primească cuvintele lor. Fiindcă ei credeau că pe Dumnezeu îl preocupă cele omeneşti, îi batjocoreau pe cei care le vorbeau ca de la faţa Domnului, cum arată Ieremia, care spune: «Toată ziua fără încetare sunt batjocorit».

66.   «Va fi în zilele din urmă că vor fi arătate muntele Domnului şi casa lui Dumnezeu peste vârfurile munţilor».
       Zile din urmă sunt numite cele care se apropie de sfârşitul acestui timp. Fiindcă şi natura timpului trecător corespunde cu această lume pieritoare, căci are afinitate şi înrudire cu cele văzute, plecând împreună cu cele care pier, subzistând împreună cu cele ca­re sunt, fiind aşteptat şi nădăjduit împreună cu cele care urmează încă. Deci, pentru că zilele şi nopţile, lunile şi anii, perioadele de timp îşi au originea de la soare şi lună şi mişcarea firmamentului, trebuie ca prin distrugerea acestora să fie şi sfârşitul timpului. Îna­inte de sfârşitul lumii acesteia, «vor fi arătate muntele Domnului şi casa lui Dumnezeu peste vârfurile munţilor». Iar cel care nu slujeşte doar expresia şi nu apără litera simplă, va trebui să nu rămână la ce­le sensibile. Cum se va arăta atunci muntele lui Dumnezeu? Cum va fi pe vârfurile munţilor casa lui Dumnezeu? Căci Israelul trupesc nu aşteaptă nici facerea altui munte, nici zidirea unei a doua case care să fie pe alte vârfuri. Ci muntele Sion şi templul erau arătate în tim­pul profeţiei lui Isaia. Ce se spune deci? Nu că în zilele din urmă acestea vor fi arătate, ci că în zilele din urmă pentru iertarea păcatu­lui se va arăta marea şi înalta iconomie pentru mântuirea oameni­lor. Taina cea din veci ascunsă a fost descoperită la sfârşitul timpuri­lor. Coborârea Domnului pe pământ a fost asemănată cu un munte, pentru că muntele este pământ înălţat. Şi trupul Domnului, fiind pământ după firea comună, a fost înălţată prin unirea cu Dumne­zeu.
Şi casa lui Dumnezeu pe vârfurile munţilor este Biserica, după expresia Apostolului. Căci spune: «Trebuie să ştii cum să petreci în casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui viu», ale cărei «temelii sunt în munţii cei sfinţi», căci este «zidită pe temelia apostolilor şi a profeţilor». Unul dintre munţi era şi Petru, pe a că­rui stâncă Domnul a făgăduit să zidească Biserica Lui. Căci gân­durile înalte şi ridicate, care se înalţă deasupra celor pământeşti, sunt în mod potrivit numite „munţi”. Sufletul fericitului Petru este numit „stâncă înaltă”, pentru că este înrădăcinat singur în credin­ţă, fiind tare şi neclintit faţă de loviturile aduse de ispitiri. Deci toţi cei care cuprind cunoaşterea Dumnezeirii prin măreţia minţii şi prin faptele minţii, care sunt desăvârşiţi întru viaţa sănătoasă, sunt vârfuri ale munţilor, pe care este zidită casa lui Dumnezeu.

sâmbătă, 28 martie 2015

Tâlcuire la Isaia - Isaia în tâlcuirea Sf.Vasile cel Mare - Capitolul 1

CUVÂNT ÎNAINTE
1.  «Rugaţi-vă ca fuga voastră să nu fie iarna sau de sabat». Trebuie observat că Dumnezeu nu a făcut nici iarna nici saba­tul blamabile, căci este scris: «vara şi primăvara, Tu le-ai plăsmu­it». Suntem pe timp de iarnă, când patimile trupului devin puter­nice înlăuntrul nostru. De aceea cuvântul evanghelic trebuie înţeles astfel: fuga noastră să nu fie când cele rele stăpânesc înlăuntrul nos­tru sau când ne petrecem viaţa în lenevie. Căci sugerează că aceasta se înţelege prin „sabat”, ca să dobândim acea binecuvântare: «Fericit este acel slujitor, pe care Domnul când vine îl va găsi priveghind» «Fiţi înţelepţi ca şerpii». Poate că [şarpele] în chip înţelept şi înţelegător se dezbracă de bătrâneţe. Căci de câte ori trebuie să le­pede pielea năpârlită, [el] se lasă într-un loc îngust, care îi strâmtează bine trupul, şi trecând astfel se dezbracă de bătrâneţe. Poate că de aceea Scriptura doreşte ca noi trecând prin calea îngustă şi strâmtorată să ne dezbrăcăm de omul cel vechi, ca să ne îmbrăcăm cu cel nou, înnoindu-ne tinereţea ca a vulturului.
       Cea mai mare şi cea dintâi harismă, care are trebuinţă de un suflet curăţit, este primirea inspiraţiei dumnezeieşti pentru a le pro­feţi pe cele ale lui Dumnezeu. Iar a doua după ea, dar care are nevo­ie de o purtare de grijă care să nu fie nici mică, nici întâmplătoare, este de a asculta sensul celor spuse de către Duhul şi de a nu le ig­nora pe cele spuse, ci a fi călăuzit direct la aceasta de către Duhul Care rânduieşte ca profeţia să fie scrisă şi Care călăuzeşte mintea ce­lor care primesc harisma cunoaşterii. De aceea şi Domnul adăuga,spunând: «Cine are urechi de auzit, să audă». Iar profetul Ioil: «Ci­ne e înţelept să înţeleagă aceasta şi înţelegător să priceapă aceas­ta?». Şi Apostolul, în locul despre harisme, spune că profeţia este o harismă, iar deosebirea duhurilor alta. Căci cine se prezintă pe si­ne instrument vrednic de lucrarea Duhului este profet; iar cel care primeşte cu înţelegere puterea celor vestite, acela are harisma deo­sebirii duhurilor. De aceea şi corintenilor le rânduieşte: «Profeţii, spune, să vorbească doi sau trei, iar ceilalţi să discearnă».

2.  Şi sunt [harisme] atât de mari, încât există ameninţarea că Domnul va îndepărta din Iudeea profetul, tâlcuitorul, sfetnicul mi­nunat şi ascultătorul priceput. Iar noi trebuie să ne rugăm să pri­mim harisma înţelepciunii, a cunoştinţei şi a învăţăturii, ca toate adunându-se laolaltă să întipărească în partea conducătoare a noas­tră (minte) forma întregului adevăr profeţit. Este nevoie de cuvântul cunoştinţei pentru contemplarea celor tainice ale Duhului, de cu­vântul înţelepciunii pentru a pregăti şi a împlini cele predate pe scurt în puţine vorbe. Căci îi este obişnuit înţelepciunii să-şi împrăş­tie cuvintele. «Căci mi-am răspândit, zice, cuvintele, dar n-aţi ascul­tat».
        Prin urmare, harisma învăţăturii este spre zidirea celor care ascultă. De aceea, pentru sufletul celui care se pregăteşte să prooro­cească este nevoie de o capacitate care să fi existat dinainte în miş­carea cea dinlăuntrul nostru, încât Cuvântul cel din toate, Care ale­ge sufletele mai armonioase, în care după măsura armoniei dinăun­tru nu este disonantă cu cuvântul nicio mişcare cât de mică a [păr­ţii] pătimitoare a sufletului, să stârnească lucrarea de la dumneze­iescul Duh. Dar nu numai potolirea patimilor este necesară pentru pregătirea primirii Duhului, ci şi măsura rânduielii celor referitoare la credinţă şi folosul atât al celui care primeşte harul, cât şi al celor care ascultă la timp şi al celor care iau apoi parte la folosul de la profeţi. Căci, spune, «este dată fiecăruia arătarea Duhului spre fo­los» şi iarăşi «după măsura credinţei». Desigur, este imposibil pentru firea omenească să ofere raţiunea lucrării felurite făcute în cei vrednici de dumnezeiescul Duh, prin Care unul este încredinţat cu profeţia, şi aceasta într-o aşa de mare măsură, altul primeşte da­rurile vindecărilor, şi pe acestea atât de mari, iar altul lucrarea mi­nunilor, a celor mari sau a celor mici. Căci pe acestea singur le ştie Cel care scrutează vrednicia fiecărui suflet şi Care împarte fiecăruia cu măsurile nevăzute ale dreptăţii cele după vrednicie.

vineri, 13 martie 2015

Psalmul 45 - în tâlcuirea Sf.Părinți




PSALMUL 45 
 


Întru sfârşit, pentru fiii lui Core, pentru cele de taină.


   Psalmul acesta se suprascrie întru sfârşit, adică pentru că proorocirile pe care le cuprinde privesc spre sfârşit. Proorocesc însă şi despre revoltele şi prigoanele pe care tiranii le-au făcut împotriva Bisericii la începutul propovăduirii Apostolilor, după Teodorit, aşijderea şi despre răbdarea ce o a arătat Biserica, şi pacea ce a urmat ei după acestea, pentru aceasta, cu [pe bună] dreptate s-a pus psalmul acesta după cel de mai-nainte, fiindcă acela cuprinde chemarea Bisericii, iar acesta cuprinde pe cele ce au urmat după chemarea ei, iar în oarecare vechi copii-manuscrise nu se suprascrie pentru fiii lui Core, şi arătat [dovedit] este că zicerea pentru fiii lui Core s-a suprascris din uitare şi din neluarea-aminte a celui ce a scris la început, de la care s-a dat greşeala şi la ceilalţi, însă, chiar şi aşa, precum este, putem tâlcui suprascrierea luând prepoziţia „prin” în loc de pentru, adică „prin fiii lui Core”, pentru că psalmul acesta s-a alcătuit adică de David, însă s-a cântat de fiii lui Core, că şi zicerea [varianta] evreiască acelaşi lucru însemnează: şi pentru fiii, şi „prin fiii”. Iar pentru cele de taină se suprascrie în loc de „despre cele ascunse multora”, deoarece noimele care se află în psalmul acesta sunt alegorice* şi întunecate. Psalmul s-a zis dinspre faţa Apostolilor şi a Mucenicilor.

1. Dumnezeu este scăparea noastră şi puterea,
   „Hristos, zic, întru Care noi, Apostolii şi Mucenicii am crezut, Acesta, când alergăm noi adică către Dânsul, Se află nouă scăpare, iar când stăm împotriva tiranilor şi a vrăjmaşilor credinţei, îl aflăm nouă ca putere, pentru că însuşi a poruncit să fugim de ispite, mai-nainte de a ne urma [prinde] ele, iar după ce vom cădea într-însele, să stăm împotriva lor vitejeşte şi cu răbdare, încât să nu ne biruim de dânsele.134”

ajutor întru necazurile ce ne-au aflat pe noi foarte.

   Hrisostom leagă acest foarte de ajutor, adică Hristos este foarte ajutător, adică mare şi tare ajutător la necazurile ce ne-au întâmpinat pe noi, robii Lui 135. Vezi însă dar, o cititorule, că necazurile şi ispitele află pe acei creştini care trăiesc după Dumnezeu, îi vânează oarecum ca nişte însufleţite alergând în urma lor, însă aceasta se face după slobozenia [îngăduinţa] lui Dumnezeu, ca mai mult să se iscusească ei, şi, iscusindu-se, mai mult să se lămurească. Că necazul, zice Marele Pavel, lucrează răbdarea, iar răbdarea, cercare (adică lămurire) (Rom. 5: 3). Pentru că Dumnezeu nu opreşte adică a veni ispitele, pentru pricina zisă a cercării oamenilor, însă când vin, stă aproape ajutător celor ce se ispitesc, şi nu-i lasă să se biruiască, precum zice Hrisostom.

joi, 12 martie 2015

Psalmul 44 - în tâlcuirea Sf.Părinți




PSALMUL 44

Întru sfârşit, pentru cei ce se vor schimba, fiilor lui Core spre înţelegere.

Cântare pentru cel iubit.



    Întru sfârșit se suprascrie psalmul acesta, pentru că cuprinde proorocii care urmau a se plini la sfârşitul vremilor, iar pentru cei ce se vor schimba, se zice adică pentru creştinii care urmau a se schimba prin a doua naştere a Sfântului Botez, dezbrăcându-se adică de omul cel vechi şi îmbrăcându-se întru cel nou. Că cele vechi au trecut, zice Pavel, iată, toate s-au făcut noi (II Cor. 5:17) 107 .

    Că prefacerea însemnează schimbare*, şi schimbare a vieţuirii. Iar fiilor lui Core se suprascrie astfel pentru că lor li s-a încredinţat de către David psalmul acesta pentru a fi cântat de ei, precum am zis în Precuvântarea cărţii (la cap. 5). Însă psalmul se suprascrie spre înţelegere, căci cei ce-l citesc au trebuinţă de înţelegere pentru dumnezeieştile noime cele ascunse într-însul. Iar cântare i se spune pentru că nu este cântat cu organul psaltirii, ci cu limba. Iar zicerea pentru cel iubit este o încheiere a întregii suprascrieri a psalmului, fiindcă psalmul povesteşte despre Hristos, că Acesta este Cel iubit al Părintelui, adică al Fiului Cel Unul-Născut, iar nouă, oamenilor, ca Părinte al nostru prea-purtător de grijă, după Marele Vasile, că despre aceasta a zis Părintele: Acesta este Fiul Meu Cel iubit, întru Care am binevoit (Mt. 3: 17). Iar zicerea pentru cel iubit este în loc de „despre Cel iubit”, precum am zis şi în alte părţi, prepoziţia pentru luându-se în loc de „despre”, după împărtăşire.

1. Scos-a[*][†] inima mea cuvânt bun,

    Fiindcă Proorocul David a înţeles că va prooroci oarecari mari taine despre Hristos, pentru aceasta cuvântează aici şi zice că are să spună cuvânt bun şi mântuitor. Vezi însă, o cititorule, ce putere are zicerea scos-a, că precum râgâitul, chiar şi fără a voi omul, de jos din stomac se suie şi izbucneşte prin gură, tot aşa, zice, şi cuvântul cel despre Hristos l-a trimis din adâncul inimii lui, după ce a săturat-o pe aceasta cu gândita şi duhovniceasca hrană a Sfântului Duh 107b.

grăiesc eu lucrurile mele împăratului.
    „Deci grăiesc eu, zice, împăratului Hristos lucrurile mele, adică proorocirile mele cele despre Hristos.” Că lucrul proorocului este de a spune şi a alcătui proorocii .

2. Limba mea este trestie a scriitorului ce scrie degrab.
    Cu aceste cuvinte arată David că nu grăieşte de la sine proorocirile cele despre Hristos, „căci, precum zice Teodorit, condeiul slujeşte mâinii scriitorului celui ce-l mişcă, unde şi cum l-ar mişca acela, tot aşa, zice, şi limba mea este trestie a scriitorului, adică a Sfântului Duh, şi se mişcă unde şi cum ar voi Duhul Sfânt, iar a scriitorului ce scrie degrab a zis pentru ca să arate lesnirea şi grăbirea ce o are Duhul Sfânt spre a dicta 109.

Tâlcuirea Epistolei II Tesaloniceni a Sf.Apostol Pavel - 2,1-12 - de către Sf.Teofilact al Bulgariei ,ediția 1846-Fragment

                                          ■ CAP. II. 1-12 ■  

       

Când se va face venirea Domnului, adecă şi învierea cea din morţi, ne o arată aceasta Pavel; iar cum că nu este acum venirea lui Christos şi învierea, aceasta o învaţă aicea; fiindcă precum am zis în pricina trimiterei acesteea, erau oare cari amăgitori şi înşelători în Tesalonic, cari ziceau cum că acum este vremea sfârşitului a toată lumea, şi a venirei Domnului; şi nu este puţină mângâere a spune Pavel aicea, cum că se vor adună împreună la Christos toţi drepţii hristiani şi cum că totdeuna vor fi împreună cu Christos, precum a zis în tri­miterea cea întâia către Tesalonicheni (Cap. IV, 17). Şi Dom­nul încă a zis: «Ori unde va fi stârvul, acolo se vor adunâ şi vulturii» (Mat. XXIV, 28). Şi iarăşi: «Şi va trimite pre anghelii săi şi vor adună pre cei aleşi ai săi dintru patru-vânturile, dela marginile ceriurilor până la marginile lor» (Mat. XXIV, 31). Fi­indcă îndată ce se vor sculă drepţii hristiani, au să se răpiască de nouri şi să se adune lângă Christos şi aşa să râmâe totdeuna împreună cu el, că aceasta însemneazâ zicerea:«Şi adunarea noastră lâ dânsul». Deci ce vă rugăm, o fraţilor Tesâlonicheni? Sâ nu vă clătiţi şi nici de cum să vă abateţi din minte, adecă din dreapta cugetare şi din socoteala ce aveţi până acum.

2.   Nici să vă turburaţi, nici prin Duhul.

Adecă, vă rugăm fraţilor, să nu vă turburaţi prin oare care prorocire; pentrucă amăgitorii aceia, făţărnicindu-se că sunt proroci, amăgiau pre hristiani, zicând, că acum este vremea venirei lui Christos.
                                                                                     
          Nici prin cuvânt.
                                                                                                       
Adecă să nu vă tulburaţi, fraţilor,prin vre o învăţătură, ce se face prin viul glas.
                                                                                 
       Nici prin scrisoare, ca prin noi.
                                                                                           
Nici să vă turburaţi, zice, de vor plăsmui oare care scrisori şi trimiteri şi ar vesti, ca cum s’ar fi trimis de către mine Pavel; că sânt amăgitori unii ca aceia şi mincinoşi, şi vor să intăriască cuvintele lor cu minciuna.■

Ca cum că a sosit ziua Domnului.
                                                                                     
  Nu vă turburaţi, zice, fraţilor, ca cum ar fi sosit ziua Dom­nului, adecă venirea lui Christos.
3.  Să nu vă amâgiască cineva pre voi dupre nici un chip.

Niminea, zice, să nu vă amăgiascâ, că acum ar fi vremea venirei lui Christos, măcar că şi ca proroc de s’ar socoti u­nul ca acela, măcar şi ca învăţător, măcar şi de ar zice că eu am scris una ca aceasta.

Căci de nu va veni mai întâiu apostasia, şi de nu se va descoperi mai întâi omul păcatului, fiul perzârei.

marți, 10 martie 2015

Psalmul 43 - în tâlcuirea Sf.Părinți




PSALMUL 43


Întru sfârşit, fiilor lui Core, spre înţelegere. Psalm al lui David.


    O suprascriere asemănătoare este şi la Psalmul 31, pe care am tâlcuit-o la acela. Acum trebuie să zicem doar atât, anume că, după Hrisostom, Atanasie şi alţii, psalmul acesta îl glăsuieşte David dinspre faţa lui Matatia Macabeul şi a fiului lui, că, fiind aceştia fugari, după ce s-au biruit în Iudeea şi s-au stăpânit de mândrul Antioh şi de macedoneni, abia mai la urmă şi cu anevoie îmbărbătându-se, şi împreună aducând pe câţi evrei au putut, s-au gătit să ostăşească spre ajutorul patriei lor, nădăjduind întru Dumnezeu, precum pomenesc Cărţile Macabeilor şi ale lui Iosif [Flaviu], iar de vreme ce iudeii ostaşi care se adunaseră împreună din fugă erau înspăimântaţi din pricina sălbăticiei macedonienilor, fiii lui Matatia aduc ostaşilor o sfatuire în forma unei rugăciuni pentru a-i îmbărbăta şi a-i îndemna spre luptă, cu aducerea-aminte de minunile şi semnele acelea pe care Dumnezeu le-a făcut strămoşilor celor vechi.

1. Dumnezeule, cu urechile noastre am auzit, şi părinţii noştri ne-au spus nouă.
2. Lucrul pe care l-ai lucrat în zilele lor, în zilele cele de demult.

   „O Dumnezeule, zic Macabeii, noi cu însuşi urechile noastre am auzit”, spre adeverire însă a cuvântului se adaugă cu urechile noastre, de vreme ce, după dumnezeiescul Hrisostom, noi, oamenii, când povestim despre lucrurile de care suntem încredinţaţi, obişnuim a aduce ca mărturii [martori] simţurile noastre, precum a zis şi Ioan, ucenicul cel iubit al Mântuitorului: Ceea ce au văzut ochii noştri, şi mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieţii (I In. 1: 1). Iar după ce au zis că au auzit, spun apoi şi de la cine au auzit, adică de la strămoşii lor. Dar ce au auzit? Şi ce a lucrat Dumnezeu? Să le auzi în următoarele cuvinte 86.

3. Mâna Ta neamuri a pierdut, şi i-ai sădit[*] pe dânşii;
   Neamuri numeşte aici acele neamuri ale canaaneilor şi ale altora, care locuiau mai-nainte în pământul făgăduinţei. Iar mână a lui Dumnezeu numeşte nebiruita Sa putere, iar i-ai sădit a zis în loc de „i-ai pus să locuiască cu statornicie în pământul zis mai sus”. Vezi însă, o cititorule, zice Hrisostom, amănunţimea [acrivia] zicerilor psalmului, pentru că, zicând despre neamurile canaaneilor, a zis şi că i-a pierdut, pentru obşteasca pieire şi prăpădenie ce au făcut neamurilor acelora. Iar evreilor le-a zis că i-a sădit, pentru înrădăcinarea în pământ, că deşi au fost mai apoi strămutaţi şi robiţi într-alte locuri, însă nu au fost chiar acei strămoşi care au moştenit pământul făgăduinţei, ci strănepoţii lor, după Hrisostom, şi s-au făcut astfel din pricina păcatelor lor, după acelaşi Hrisostom. Însă Macabeii i-au părăsit, şi n-au povestit minunile cele de mai-nainte, pe care Dumnezeu le-a săvârşit în Egipt, ci au arătat doar minunea aceasta a sălăşluirii lor în pământul făgăduinţei, ca un lucru potrivit la pricina lor. Căci dacă Dumnezeu pe străinii israeliteni i-a sălăşluit în pământul străin al canaaneilor, cu mult mai vârtos însuşi Dumnezeu iarăşi îi va aşeza acum, şi-i va aduna în Ierusalim, patria lor, pe cei izgoniţi dintr-însa, din porunca macedonienilor.

chinuit-ai popoare şi le-ai gătit pe ele.
   „Tu, Doamne, zice, ai pedepsit cele şapte neamuri ale canaaneilor, căci ei nu numai că au fost lepădaţi din pământul făgăduinţei, ci şi rele au pătimit mai-nainte prin felurite războaie şi urgii dumnezeieşti, cu grindină, cu viespi şi cu alte ca acestea.”

duminică, 8 martie 2015

Protestantism şi iudaism - Zeul toleranței și descreștinarea creștinismului





         Vorbind despre interesul creştinilor pentru cultura ebraică ar trebui să spu­nem câte ceva şi despre legătura dintre iudaism şi protestantism, care a devenit astăzi atât de vizibilă, prin evangheliştii fundamentalişti americani care au de­venit nişte adevăraţi „sionişti creştini", după cum îi numea un teolog ortodox (T.L. Frazier). Facem aceasta deoarece perioada Reformei este şi perioada când a început să se pervertească conceptul de toleranţă, de la cel de non-violenţă şi îngăduinţă ce aşteaptă îndreptarea, la cel de toleranţă (acceptare) faţă de alte credinţe. Atunci, prin apariţia protestantismului şi deci a „pluralismului religi­os", a început să se pună problema toleranţei.
 
        „Istoria evreilor, atât de dure­roasă, ... îi incita pe protestanţi să reflecteze asupra semnificaţiei suferinţelor evreilor şi să-şi revizuiască ideile inculcate lor în privinţa acestora.”Refugiile”din Olanda şi din Geneva au fost locurile în care, sub egida lui Pietre Bayle, ma­rele apostol al toleranţei, se elaborau noile puncte de vedere. În continuare, de-a lungul întregului Secol al Luminilor, atunci când voci tot mai numeroase aveau să se ridice pentru a cere emanciparea evreilor, în numele unui abstract ideal umanist, autorii protestanţi vor fi aproape singurii care să manifeste interes pen­tru ceea ce, aşa cum va zice Jean-Jacques Rousseau, «are iudaismul de spus». Am semnalat în câteva rânduri favoarea relativă de care beneficiau fiii lui Israel în ţările de tradiţie calvinistă; în cazul reformaţilor francezi, această simpatie a fost, datorită unei istorii tragice, care înmulţea sub aspectele cele mai diferite afinităţile şi asemănările, înzecită. Aici era vorba de o simpathia, în sensul cel mai profund al cuvântului, din partea unui grup de oameni care traversaseră, pe scurtătură, aceleaşi încercări. La urma urmelor, un Drumont nici n-ar fi greşit cu totul calificându-i pe protestanţii francezi ca «semi-evrei»'”'. H.R. Patapievici remarcă la rândul său: „Afinitatea dintre evrei şi modernitate este naturală (ca şi afinitatea dintre evrei şi spiritul Europei). Din acest motiv anume protestan­ţii, iar dintre protestanţi, anume secatorii puritani şi neo-protestanţi ai acestora (deoarece reprezentau o reîntoarcere a creştinismului la izvoarele sale iudaice), au fost tipul creştin de predilecţie prin care modernitatea şi-a impus întâia dată primele ei victorii" (Omul recent, 2005, p. 196.).


       În 1925 un rabin scria: „S-a observat că Reforma protestantă a fost de multe ori caracterizată ca fiind o mişcare iudaică. Guedermann, în lucrarea sa Elementul evreiesc în creştinismul din vremea Reformei, vorbeşte de «coloritul» sau tenta iudaică din protestantismul timpuriu. Atât în idei cât şi prin cei mai importanţi reprezentanţi ai săi, Reforma avea înclinaţii iudaice".

marți, 3 martie 2015

Complotul împotriva Bisericii de Maurice Pinay 1962-un fel de mic rezumat

          Am găsit pe net un fel de mic rezumat al unei cărți,Complotul împotriva Bisericii de Maurice Pinay 1962(catolic din ce am înțeles),dar care pare să descrie foarte bine metodele de lucru(anarhice,deoarece ei au dărâmat monarhiile)ale evreilor de-a lungul celor aproape 2000 de ani de la Iisus Hristos.Micul rezumat arăta dezastruos dpdv, dar l-am re-editat pentru o înțelegere mai bună și o lectură mai plăcută.Pentru cine îl citește și pe parcurs este cuprins de vreo oarecare stare de frustrare,deznădejde,mănie etc,sa nu se supere prea mult pentru ca timpul evreilor este ffff aproape de expirarea totala !!!.....iar în rest lectură plăcută....aah,să nu uit.Autorul se semna Apologeticum 2003(ca să nu zică nimeni nimic!!!)



Rezumat al cărţii
The plot against the Church
de Maurice Pinay 1962

             Vă supunem atenției o carte publicată încă din anul 1962, în mai multe limbi și în mai multe ediții, care pare că aduce un punct de vedere nou asupra istoriei creștinismului.
Autorul mărturisește că lucrarea a fost scrisă și publicată înainte de prima sesiune a Conciliului II Vatican, pentru a informa pe participanți cu privire la pericolele pe care iudeii și “lacheii“ lor le pregătesc Bisericii (p.13). Aceasta deoarece realizatorii ediției în italiană aflaseră că cei mai sus-menționați hotărâseră să forțeze mâna conciliarilor “să declare că evreii nu sunt responsabili de Răstignirea Domnului nostru, adică , nu sunt vinovați de deicid. “ , să condamne anti­semitismul și să voteze noi reforme, defavorabile Bisericii, în introducerea la ediția austriacă autorul chiar explicitează ce schimbări vor aceștia să influențeze:“Dar aroganța comunismului, a fracmasoneriei și a evreilor merge atât de departe încât ei vorbesc deja despre aducerea viitoarelor alegeri papale sub controlul lor cu intenția de a plasa unul dintre complicii lor din înaltul Colegiu al Cardinalilor pe tronul Sfântului Petru.“Această carte a fost scrisă în 14 luni, spune autorul, pentru că a dorit ca ea să fie bine argumentată din punct de vedere documentar, și, după lectura cărții, putem realiza că a atins acest scop, ea fiind presărată cu nenumărate citate din diferite documente sau din autori foarte cunoscuți.
            În august 1962 termină de redactat cartea și speră ca ea să apară înainte să înceapă lucrările Conciliului II Vatican. Erau doar două luni! Prima ediție apare în italiană în anul 1989 și se distribuie participanților la Conciliu iar în anul următor se publică în Germania, Austria și Spania și în 1967 apare prima ediție în SUA. Exemplarul la care ne referim face parte din a treia ediție americană , publicat în 1989.
Deocamdată nu am putut verifica acuratețea citărilor (extrem de numeroase) și nici nu am reușit cercetăm toate sursele la care se referă autorul în decursul argumentării sale. Din start, deci, să considerăm că atât sursele cât și citatele ar fi corecte. Ar fi și greu de negat veridicitatea lor deoarece citează atât sursa “acuzării“ (documente bisericești sau aparținând unor autori ce nu pot fi acuzați de anti-semitism) cât și sursa “apărării“ (documente aparținând unor foarte respectați și cunoscuți autori evrei ce, desigur, nu pot fi acuzați de anti­semitism). Chiar fără comentariile autorului, simpla punere față în față a argumentelor celor două părți clarifică situația.

Autorul mărturisește ‘'cea mai infamă conspirație împotriva Bisericii este în plină desfășurare“și, mai jos, adaugă “Avem dovezi despre modul în care este planificat totul prin înțelegere secretă între forțele conducătoare ale comunismului, francmasoneriei mondiale și puterea secretă care le coordonează .“
Lucrarea are patru părți, fiecare împărțit pe capitole. Titlurile capitolelor sunt de-a dreptul șocante mai ales pentru noi, cei ce ne-am aflat aproape o jumătate de veac sub ocupația “ciumei roșii“ care ne-a barat accesul la informație sau ne-a “facilitat“ accesul la informații distorsionate cu privire la situația din lume dar și din propria ţară . Ni s-a blocat accesul nu numai la cunoașterea adevăratei istorii a omenirii (dacă aceasta poate fi cunoscută cu adevărat!) dar și la cunoașterea adevăratei istorii a țării noastre.Iată de ce, chiar după cinci ani, suntem confuzi incă și nu știm ce să credem și ce să nu credem.

luni, 2 martie 2015

Psalmul 42 - în tâlcuirea Sf.Părinți



PSALMUL 42


Psalm al lui David. Nescris deasupra la evrei.


   Nesuprascris este psalmul acesta, fiindcă, după Teodorit, Atanasie şi Eusebie, are acelaşi înţeles cu Psalmul 41 de mai sus, că se vede cum că acesta este parte a aceluia, fiindcă are multă conglăsuire cu acela, pentru aceasta, cel ce cântă şi citeşte cuvintele aceluia, acela cântă şi citeşte totodată şi pe ale acestuia, şi unul este acela ce zice şi acelea şi acestea, adică şi în psalmul acela şi în acesta, şi primeşte şi îşi însuşeşte luişi relele întâmplări şi pătimirile întregului său neam. Pentru aceasta şi rar lucru este a se afla un astfel de om ca să aibă el durere împreună cu fraţii săi 79, deoarece, precum zice Proorocul: Nu pătimeau nimic pentru prăbuşirea casei lui Iosif (Amos 6: 6). Şi iarăşi: N-a ieşit cea care locuieşte în Senaar să plângă casa care este lipită de ea, lua-va de la voi rana durerii (Mih. 1: 11).

1. Judecă mie, Dumnezeule,
   Zicerea judecă, de se va uni cu acuzativul, însemnează chiar osândeşte, adică precum aceasta: Judecă-i (adică osândeşte-i) pe ei, Dumnezeule (Ps. 5: 11). Iar de se va uni cu dativul, însemnează aceasta: „Judecător fa-Te”, precum însemnează aici.

şi judecă dreptatea mea din neamul necuvios;
   „Judecă, zice, Doamne, dreptatea mea cu neamul.” Că aceasta însemnează zicerea din neam, ori „judecă judecata mea ceea ce vine înainte de la neamul cel necuvios”, adică de la cel ce este necredincios lui Dumnezeu, că astfel este omul necuvios, iar neam necuvios numeşte pe babilonieni.

de omul nedrept şi viclean, izbăveşte-mă.
   „Izbăveşte-mă, Doamne, zice, de omul nedrept, căci este fără de lege, şi de cel ce este viclean, fiind amăgitor şi mincinos, şi prea înălţat [mândru].” Dar însăşi aceasta o însemnează şi rugăciunea celor trei tineri, că zic întru acea rugăciune acestea: Ne-ai dat pe noi unui împărat nedrept şi prea viclean mai mult decât tot pământul. Deci uneori psalmul prihăneşte pe babilonieni la plural, iar alteori la singular, fiindcă şi ei vieţuiau, şi toţi împreună cu vicleşug, şi cu înţelepciune, şi fiecare îndeosebi. Tu însă prin neam necuvios să-i înţelegi pe draci, iar om nedrept şi viclean pe Diavolul, mai-marele lor, precum am zis mai-nainte, fiindcă Diavolul cu nimic nu se deosebeşte de om, după împătimire şi iubirea de îndulcire, pentru că şi el iubeşte trupurile cele frumoase, precum le iubeşte şi omul cel trupesc, şi în patimi se tăvăleşte, precum şi omul cel pătimaş se rostogoleşte 80.

duminică, 1 martie 2015

Psalmul 41 - în tâlcuirea Sf.Părinți



PSALMUL 41


Întru sfârşit. Spre înţelegere fiilor lui Core.



   Despre fiii lui Core am zis mai-nainte în Precuvântarea cărţii acesteia (la capitolul 5). Iar la sfârşit se suprascrie deoarece proorocirile care se cuprind intr-insul urmau a se face [împlini] la sfârşit, de vreme ce, după Teodorit, evreii urmau să fie luaţi în robie în Babilon pentru păcatele lor, şi să petreacă în robie şaptezeci de ani. Pentru aceasta, dumnezeiescul David, mişcat fiind de mai-nainte văzătorul dar* al Sfântului Duh, ia aici asupră-şi faţa fiecărui binecredincios din robiţii evrei, precum a lui Daniil, Iezechiel, a celor trei tineri, şi a altora ca aceştia, şi ca din partea lor zice cuvintele cele ce se cuprind în psalmul acesta (după Teodor al Antiohiei [de Mopsuestia] şi după Hrisostom), iar zicerea spre înţelegere s-a adăugat ca să ne înveţe că acestea, înţelegându-le fiecare din drepţii pomeniţi mai sus, strigau către Dumnezeu. Ori cuvântul acesta învaţă cum că cei ce citesc cuvintele psalmului acestuia au trebuinţă de înţelegere.

1. În ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa doreşte sufletul meu spre Tine, Dumnezeule.
   Prooroc-împăratul David, voind să arate dorul cel mult şi covârşitor ce avea către Dumnezeu, întrebuinţează aici spre pildă pe prea însetatul cerb, pentru că cerbul, după fire fiind fierbinte, şi mai ales pentru că se aprinde cu totul din pricina multor şerpi pe care îi trage cu răsuflarea sa din cuiburile lor şi îi înghite, pentru aceasta are o sete atât de mare, şi o poftă aşa de mare de apă. Că doreşte însemnează „aleargă, se grăbeşte şi năvăleşte” (după Achilla). Iar către Tine a zis în loc de „către Tine, Dumnezeul meu, doreşte şi năvăleşte sufletul meu, care locuieşte în Ierusalim”. Deci, fiecare binecredincios din cei ce se află robiţi în Babilon se roagă către Dumnezeu, Cel ce era în Ierusalim, fiindcă ei nu socoteau că Dumnezeu Se află în Babilon, din pricina slujirii de idoli ce se afla acolo 65.

2. Însetat-a sufletul meu spre Dumnezeul Cel tare, Cel viu;
   „Sufletul meu, zice, a însetat, adică se doreşte foarte pentru Dumnezeu.” Că zicerea însetat-a arată dorul cel aprins şi însetat 66. Iar tare şi viu numeşte David pe Dumnezeu, deosebindu-L de dumnezeii babilonienilor celor neputincioşi şi morţi. Unii însă (precum Sfântul Grigorie al Nyssei şi Nichita) zic că din aceste cuvinte ale psalmului s-a alcătuit întreit-sfânta cântare a Sfintei Treimi, că Dumnezeu Sfânt este Părintele, Sfânt tare este Fiul, Sfânt fără de moarte, adică viu, este Mângâietorul, iar zicerea Sfânt întreită [zisă de trei ori] o au luat de la Serafimii pe care i-a văzut Isaia.

când voi veni şi mă voi arăta feţei lui Dumnezeu.
   Cuvântul acesta şi-l însuşeşte cel ce doreşte: „Când, zice, eu, poporul cel robit în Babilon, voi veni către Tine, Doamne, Care Te afli în Ierusalim, ca să mă arăt feţei lui Dumnezeu, adică Ţie, Dumnezeule, mă voi arăta însă prin slujirea cea din Biserica Ta şi prin înfăţişarea care aici în Babilon nu o pot face, fiind [socotindu-se] călcare de lege (precum tâlcuieşte Hrisostom)”67.

3. Făcutu-s-au lacrimile mele pâine ziua şi noaptea, când mi se zicea mie în toate zilele: unde este Dumnezeul tău?
   „Când ocărăsc, zice, babilonienii, şi prihănesc neputinţa Dumnezeului meu, zicându-mi în derâdere: «Unde-i acum Dumnezeul tău să-ţi ajute?», atunci, zic, mi se fac lacrimile pâine, adică doresc şi poftesc lacrimile ca pâinea, şi precum hrana de pâine este de nevoie pentru tot omul, aşa şi mie atunci lacrimile îmi sunt de nevoie, iar pofta şi nevoia lacrimilor de acest fel se află întru mine nu numai ziua, ci şi noaptea, adică eu, poporul Tău, doresc să plâng şi ziua, şi noaptea, nesuferind ocara aceasta a Dumnezeului meu.”

Psalmul 40 - în tâlcuirea Sf.Părinți




PSALMUL 40

Psalm al lui David. Întru sfârşit. 
 


   Psalmul acesta se suprascrie întru sfârşit pentru că cuprinde proorocia care priveşte la sfârşitul vremurilor 53, că prooroceşte pentru apostazia şi vânzarea lui Iuda. Iar pentru psalmul de faţă* este iubirea de săraci, iar tăinuit, acesta se dă lui Hristos, care a sărăcit pentru a noastră mântuire, precum însuşi a arătat aceasta în Evanghelia lui Ioan, că a zis acolo către Apostoli: Nu zic despre voi toţi; căci Eu ştiu pe cei pe care i-am ales. Ci ca să se plinească Scriptura: Cel ce mănâncă pâinea cu Mine a ridicat călcâiul împotriva Mea (In. 23: 18). Iar altă Scriptură nu se mai află să mărturisească aceasta, fără numai psalmul acesta, care zice: ...cel ce mănâncă pâinile Mele a mărit asupra Mea vicleşug (stih 9).

1. Fericit este cel ce se uită spre [ce pricepe pe][*][†] sărac şi sărman;

   Cel ce pricepe vrea să zică „cel ce cugetă cele de cuviinţă”, pentru că pricepere este a cugeta cineva bine tot lucrul, iar sărac şi sărman obişnuieşte David a numi cu nedeosebire pe tot omul cel lipsit de toate, iar cei vechi numesc prin sărman pe cei ce îşi scot hrana de toate zilele cu lucrul mâinilor lor 54. Deci „fericit este unul ca acesta ce cugetă cele de cuviinţă pentru cei săraci şi sărmani, miluindu-i şi ajutându-i, pentru că acesta îşi face pe Dumnezeu datornic, Care zice prin Solomon: Cel ce miluieşte pe sărac îndatorează pe Dumnezeu (Pilde 19: 17). Şi cu însăşi gura Sa zice în Evanghelie: Întrucât aţi făcut unuia dintru aceşti fraţi prea mici ai Mei, Mie aţi făcut (Mt. 25: 40). Astfel, cu adevărat, zicerea aceasta este pentru săraci, cei simpli, iar mai adânc se înţelege aceasta şi pentru Hristos (după dumnezeiescul Chiril, Teodorit şi Eusebie), adică cum că „fericit este acela ce bine-cugetă [zicând] că Hristos este Dumnezeu, Care, umblând pe pământ cu sărăcie, nu avea unde-Şi pleca capul spre a Se odihni, însă o va pricepe şi o va înţelege din cuvintele şi faptele pe care Hristos le face şi învaţă”55.

în ziua cea rea îl va izbăvi pe el Domnul.

   Prin aceste cuvinte, David învaţă care este câştigul celui ce caută la [care-i cercetează pe] săraci. Iar care este ziua cea rea am spus mai-nainte în Psalmul 36, tâlcuind zicerea: Nu se vor ruşina în vremea cea rea (stih 19). Căci, fie că zici vreme rea, fie zi rea, este acelaşi lucru 56.

2. Domnul să-l păzească pe el, şi să-l vieze pe el, şi să-l fericească pe pământ, şi să nu-l dea în mâinile vrăjmaşilor lui.

   Prin cuvintele acestea, David se roagă pentru iubitorul de săraci ca să aibă parte de bunătăţi, adică să-l păzească Domnul de tot răul, să-i lungească viaţa lui întru mulţi ani şi să-l arate fericit şi râvnitor, nu numai pe pământul acesta simţit, ci şi întru cel gândit al împărăţiei cerurilor, pentru aceasta şi Solomon a zis: Cel ce miluieşte pe săraci este fericit (Pilde 14: 21). Şi se mai roagă pentru omul cel milostiv, să nu-l dea Dumnezeu în mâinile vrăjmaşilor lui, atât a celor văzuţi, cât şi a celor nevăzuţi, ci să-l izbăvească de dânşii.