Tâlcuire la Isaia - Isaia în tâlcuirea Sf.Vasile cel Mare - Capitolul 1

CUVÂNT ÎNAINTE

1.  «Rugaţi-vă ca fuga voastră să nu fie iarna sau de sabat». Trebuie observat că Dumnezeu nu a făcut nici iarna nici saba­tul blamabile, căci este scris: «vara şi primăvara, Tu le-ai plăsmu­it». Suntem pe timp de iarnă, când patimile trupului devin puter­nice înlăuntrul nostru. De aceea cuvântul evanghelic trebuie înţeles astfel: fuga noastră să nu fie când cele rele stăpânesc înlăuntrul nos­tru sau când ne petrecem viaţa în lenevie. Căci sugerează că aceasta se înţelege prin „sabat”, ca să dobândim acea binecuvântare: «Fericit este acel slujitor, pe care Domnul când vine îl va găsi priveghind» «Fiţi înţelepţi ca şerpii». Poate că [şarpele] în chip înţelept şi înţelegător se dezbracă de bătrâneţe. Căci de câte ori trebuie să le­pede pielea năpârlită, [el] se lasă într-un loc îngust, care îi strâmtează bine trupul, şi trecând astfel se dezbracă de bătrâneţe. Poate că de aceea Scriptura doreşte ca noi trecând prin calea îngustă şi strâmtorată să ne dezbrăcăm de omul cel vechi, ca să ne îmbrăcăm cu cel nou, înnoindu-ne tinereţea ca a vulturului.

       Cea mai mare şi cea dintâi harismă, care are trebuinţă de un suflet curăţit, este primirea inspiraţiei dumnezeieşti pentru a le pro­feţi pe cele ale lui Dumnezeu. Iar a doua după ea, dar care are nevo­ie de o purtare de grijă care să nu fie nici mică, nici întâmplătoare, este de a asculta sensul celor spuse de către Duhul şi de a nu le ig­nora pe cele spuse, ci a fi călăuzit direct la aceasta de către Duhul Care rânduieşte ca profeţia să fie scrisă şi Care călăuzeşte mintea ce­lor care primesc harisma cunoaşterii. De aceea şi Domnul adăuga,spunând: «Cine are urechi de auzit, să audă». Iar profetul Ioil: «Ci­ne e înţelept să înţeleagă aceasta şi înţelegător să priceapă aceas­ta?». Şi Apostolul, în locul despre harisme, spune că profeţia este o harismă, iar deosebirea duhurilor alta. Căci cine se prezintă pe si­ne instrument vrednic de lucrarea Duhului este profet; iar cel care primeşte cu înţelegere puterea celor vestite, acela are harisma deo­sebirii duhurilor. De aceea şi corintenilor le rânduieşte: «Profeţii, spune, să vorbească doi sau trei, iar ceilalţi să discearnă».

2.  Şi sunt [harisme] atât de mari, încât există ameninţarea că Domnul va îndepărta din Iudeea profetul, tâlcuitorul, sfetnicul mi­nunat şi ascultătorul priceput. Iar noi trebuie să ne rugăm să pri­mim harisma înţelepciunii, a cunoştinţei şi a învăţăturii, ca toate adunându-se laolaltă să întipărească în partea conducătoare a noas­tră (minte) forma întregului adevăr profeţit. Este nevoie de cuvântul cunoştinţei pentru contemplarea celor tainice ale Duhului, de cu­vântul înţelepciunii pentru a pregăti şi a împlini cele predate pe scurt în puţine vorbe. Căci îi este obişnuit înţelepciunii să-şi împrăş­tie cuvintele. «Căci mi-am răspândit, zice, cuvintele, dar n-aţi ascul­tat».

        Prin urmare, harisma învăţăturii este spre zidirea celor care ascultă. De aceea, pentru sufletul celui care se pregăteşte să prooro­cească este nevoie de o capacitate care să fi existat dinainte în miş­carea cea dinlăuntrul nostru, încât Cuvântul cel din toate, Care ale­ge sufletele mai armonioase, în care după măsura armoniei dinăun­tru nu este disonantă cu cuvântul nicio mişcare cât de mică a [păr­ţii] pătimitoare a sufletului, să stârnească lucrarea de la dumneze­iescul Duh. Dar nu numai potolirea patimilor este necesară pentru pregătirea primirii Duhului, ci şi măsura rânduielii celor referitoare la credinţă şi folosul atât al celui care primeşte harul, cât şi al celor care ascultă la timp şi al celor care iau apoi parte la folosul de la profeţi. Căci, spune, «este dată fiecăruia arătarea Duhului spre fo­los» şi iarăşi «după măsura credinţei». Desigur, este imposibil pentru firea omenească să ofere raţiunea lucrării felurite făcute în cei vrednici de dumnezeiescul Duh, prin Care unul este încredinţat cu profeţia, şi aceasta într-o aşa de mare măsură, altul primeşte da­rurile vindecărilor, şi pe acestea atât de mari, iar altul lucrarea mi­nunilor, a celor mari sau a celor mici. Căci pe acestea singur le ştie Cel care scrutează vrednicia fiecărui suflet şi Care împarte fiecăruia cu măsurile nevăzute ale dreptăţii cele după vrednicie.

3.   Cum profeţeau sufletele curate şi luminoase? Făcându-se ca nişte oglinzi ale lucrării dumnezeieşti, arătau reflecţia clară şi de neconfundat şi deloc murdărită de patimile trupului. Căci Duhul Sfânt le stă alături tuturor, celor curăţiţi de patimi le imprimă pute­rea Sa proprie, dar celor care au mintea amestecată de petele păca­tului, deloc. Este nevoie ca, pe lângă curăţie, să fie arătată şi o ordi­ne statornică şi bine întocmită. Căci nu cel instabil în cumpătate es­te curat, ci cel care îşi supune Duhului dorinţa trupului. După cum reflexiile feţelor nu se fac în toate materialele, ci în cele care prezin­tă netezime şi transparenţă, tot aşa lucrarea Duhului nu este în toa­te sufletele, ci în cele care nu au nimic strâmb, nici sucit. Zăpada es­te strălucitoare, dar chipurile celor care privesc în ea nu se văd, pen­tru că este aspră, fiind compusă din spumă întărită. Laptele este alb, dar nu primeşte chipurile, pentru că are şi câteva bule mici. în apă, însă, şi în cerneală forma se reflectă datorită netezimii.

       De aceea dezordinea vieţii este nepotrivită pentru dobândirea lucrării dumnezeieşti. De câte ori sufletul dedat la întreaga practi­că a virtuţii păstrează necontenit pomenirea lui Dumnezeu întipări­tă în el prin dorul puternic de Acesta şi pregăteşte în acest fel ca Dumnezeu să fie în el ca şi cum ar locui, devenind teofor prin con­templarea neclintită a lui Dumnezeu şi prin dorul nespus, [atunci] se face vrednic de harisma profeţiei, Dumnezeu conferindu-i puterea dumnezeiască şi deschizându-i ochii sufletului pentru vederea arătărilor pe care El le doreşte. De aceea profeţii erau numiţi odini­oară „văzători”, pentru vederea de mai înainte a celor ce urmează să se întâmple ca şi cum ar fi prezente.

        Vom fi nevoiţi să vedem mai degrabă mişcarea profetică [ple­când] de la arătările din vis. Căci după cum, când partea conducă­toare a sufletului nostru (mintea) este întipărită cu vedenii în vis, ne facem spectatorii unor oraşe sau locuri felurite în măreţie şi frumu­seţe sau unor [lucruri] mai presus de fire, sau reţinem adeseori amintirea unor cuvinte întipărite în auz, iar când sunt asemenea vedenii, ciudăţenii şi glasuri din jurul nostru, în realitate nici nu am văzut ceva cu simţirea trupească, nici nu am auzit, tot aşa şi mintea bărbaţilor dumnezeieşti şi fericiţi, uneori întipărită în vedenie, alte­ori în vis, se umple de cuvinte şi vedenii dumnezeieşti, fără să-şi în­tipărească prin ochi imaginile celor văzute, nici să primească prin urechi lovirea aerului care iese din organele vocale. Căci tronul înalt şi măreţ nu era ceva din afară, nici Cel care stătea pe el, pe Care L-a văzut Isaia, nici [nu era] asemănător omului Cel care la Iezechiel era de la coapse în sus de chihlimbar, însă de la coapse în jos de foc. Dar mintea lor, printr-o putere mai mare, s-a aflat în contem­plarea acestora, Duhul arătând firea dumnezeiască prin taine.

4.   Profeţii le-au văzut nu numai pe cele viitoare, ci şi pe cele ascunse ale celor prezenţi, după cum spune Pavel: «Dacă aţi proo­roci şi ar veni vreun necredincios sau vreun neştiutor, cele ascunse ale inimii lui ar fi arătate». Sau ca Elisei: «Oare inima mea nu a mers alături de tine, când s-a întors omul [acela] cu carul lui, in întâmpi­narea ta?».

        Este profeţie şi cunoaşterea dinainte prin vise, precum se arăta lui Iosif în Egipt şi lui Daniel în Babilonia. Dar oare cum [a fost po­sibilă] şi faraonului sau lui Nabucodonosor? [Aceasta s-a întâmplat] pentru că trebuia ca cei puternici să vadă dinainte cele despre rânduielile lumii, astfel încât [profeţia] să fie crezută. Aşadar cum au profeţit Valaam şi Caiafa? Pentru că şi aceia aveau [oameni] în as­cultare, unul ca arhiereu, celălalt ca vrăjitor. Nu [rezultă] de aici cu­răţia sufletului, nici strălucirea minţii care îl contemplă pe Dumne­zeu şi care dobândeşte de aici puterea, ci cuvântul a fost în ei după iconomie, nu după vrednicie, ci pentru vremea potrivită. Dar întrebi dacă cele de la Isaia şi Iezechiel erau vedenii, văzute prin arătări atât de măreţe, sau erau învăţături dumnezeieşti, care ne vestesc nouă însuşirile dumnezeirii prin tainele Duhului.

5.  Unii spun că au profeţit fiind în extaz, mintea omenească fiindu-le acoperită de Duhul. Este însă împotriva făgăduinţei pre­zenţei dumnezeieşti ca cel inspirat să fie făcut nesimţitor, şi, când a ajuns plin de învăţăturile dumnezeieşti, atunci el să-şi fi ieşit din propria minte, iar alţii să aibă folos de la el, dar el însuşi să fie lipsit de folosul din propriile cuvinte. Pe scurt, ce sens potrivit ar avea ca prin Duhul înţelepciunii să devină asemănător unui nebun şi prin Duhul cunoaşterii să-şi arunce însoţitorul (conştiinţa)? Nici lumi­na nu produce orbire, ci trezeşte puterea văzătoare care subzistă în fire, nici Duhul nu produce sufletelor întunecare, ci ridică mintea curăţită de petele păcatului către contemplarea celor raţionale.

        De aceea, nu este de necrezut că există o putere răutăcioasă care încurcă gândirea şi [care] unelteşte împotriva firii omeneşti; dar nu este cuvios să se spună că prezenţa Duhului dumnezeiesc lu­crează aceasta la fel. Cum bunăoară, dacă sfinţii sunt înţelepţi, să nu fi urmărit cele profeţite? Se spune: «înţeleptul va înţelege cele din propria gură şi aduce pe buze înţelegere». Dacă Isaac s-a tulburat la intrarea fiului său, iar David a grăit în tulburarea sa, iar pentru aceasta [ei] îi acuză în mod mincinos pe sfinţi de nebunie, să ştie că se spune „tulburare” şi pentru uimire, ca în [textul]: «Cerul s-a înspăimântat şi pământul s-a cutremurat». Trebuie ca, plecând de la concepţiile obişnuite, să recunoaştem că atât timp cât sunt la nive­lul expresiei, contradicţiile referitoare la Dumnezeu nu au sens; la fel trebuie să recunoaştem, după concepţiile obişnuite, că firea divi­nă este bună, nemânioasă şi dreaptă.

6.   Dacă Scriptura spune că [Dumnezeu este] mâniat sau întris­tat sau că îi pare rău sau că nu a răsplătit cuiva după cuviinţă, se cu­vine să cercetăm înţelesul expresiei şi să ne îngrijim în ce mod am putea să-l reconstituim, iar nu să răsturnăm concepţiile potrivite despre Dumnezeu. Astfel să ne întâlnim fără poticneală cu Scriptu­rile, slujindu-ne de cele uşor de înţeles, dar nefiind vătămaţi de cele mai neclare.

Dacă ar acuza cineva Sfânta Scriptura că n-ar fi pentru învăţă­tură, nici n-ar aduce lucruri folositoare, să cerceteze acela toată rânduiala celor omeneşti, nu doar în cele duhovniceşti, ci şi în cele inferioare şi în faptele obişnuite ale vieţii. Căci [Dumnezeu] a dat necuvântătoarelor mijloace uşoare pentru trai; Puterea care le rân­duieşte pe toate le-a dat hrană care creşte de la sine, sălaş natural, îmbrăcăminte din păr şi pene; pe om însă l-a adus gol, dându-i în schimbul tuturor cuvântul (raţiunea), prin care au fost alcătuite meşteşugurile care le produc pe acestea: arhitectura, ţesutul, agri­cultura, olăritul, sufletul suplinind astfel lipsurile pentru trup prin prezenţa cuvântului (raţiunii).

După cum, în această privinţă, Creatorul nostru nu a permis ca toate să ne apară deodată ca la cele necuvântătoare, nu fiindcă ne invidia pentru mijloacele de trai, ci fiindcă a plănuit lipsa celor ne­cesare drept o şcoală pentru noi a raţiunii, la fel a plănuit umbri­rea^[1] în Scripturi spre folosul minţii, determinând lucrarea acesteia.

         Mai întâi, pentru ca ocupată cu acestea, [mintea] să fie retrasă de la cele inferioare; apoi, pentru că cele dobândite cu osteneală sunt iu­bite mai mult, iar cele adăugate în timp îndelungat rămân mai du­rabil. Nu este râvnită desfătarea de cele a căror dobândire este uşoa­ră, căci este lesne de dispreţuit prezenţa celor la îndemână şi consi­derată nevrednică de păstrare pentru cei care le posedă.

Deci firea viselor este neclară şi piezişă, având nevoie nu de puţină dibăcie a minţii; şi o strânsă apropiere de tainele din vise o au cele exprimate cu învăluire în Scripturi. De aceea, Iosif şi Daniel au recunoscut visele prin harisma profetică, cele din cugetări nefiindu-le suficiente pentru urmărirea adevărului. Pentru aceasta este într-adevăr nevoie de curăţia vieţii, încât ceea ce este acoperit în Scriptură să fie recunoscut pentru practicarea virtuţii morale. Es­te nevoie pe lângă curăţia vieţii şi de cercetarea în Scriptură, pentru ca ceea ce este cuviincios şi tainic să fie imprimat în suflet prin stu­diul asiduu.

Că studiul cuvintelor dumnezeieşti necesită întreaga viaţă o confirmă viaţa lui Moise, care în primii patruzeci de ani a fost cres­cut în [învăţăturile] Egiptenilor, iar în a doua perioadă de patruzeci de ani, retrăgându-se în pustie sub pretextul păstoritului, s-a instru­it în contemplarea celor ce sunt. Şi astfel, după aceasta, făcut vred­nic de descoperirea lui Dumnezeu, după cea de-a doua perioadă de patruzeci de ani, împotriva voinţei sale, dar prin iubirea de oameni a lui Dumnezeu, s-a întors pentru conducerea oamenilor. Şi nici atunci nu rămânea permanent în viaţa practică, ci adesea se retră­gea pentru cele tainice. întreaga mulţime [a israeliţilor] a căzut în nebunia idolească egipteană, când sfântul bărbat era cu Dumnezeu în munte. Asemenea era şi Ilie, care fugea de gloata oamenilor şi pe­trecea cu plăcere în pustie.

       7.   Dacă deci căutarea adevărului este trudită de către sfinţi cu toată fermitatea părţii conducătoare (minţii), cum să nu fie un lucru nesăbuit să căutăm roadele a nenumărate eforturi fără nicio cercetare amănunţită? Observă-l şi pe Ilie, după câte retrageri (pustnicii) şi liniştiri (isihii) şi trude s-a învrednicit a-L vedea pe Dumnezeu!

Subiectul cărţii este evident şi se poate înţelege de la sine. Pentru că profetul trăia în vremuri în care răul se înmulţise peste măsură, le-a descris mulţimea relelor pregătite pentru ei şi a arătat cauza mâniei lui Dumnezeu, pentru a-i aduce la pocăinţă. Mai întâi, începe cu cuvântările împotriva Iudeei. Căci, după Petru, «vremea este să înceapă judecata de la casa lui Dumnezeu», căci este firesc să fim mult mai supăraţi pe cei apropiaţi nouă, când aceştia greşesc împotriva noastră. Şi în [cartea lui] Iezechiel spune Domnul, arătând că cei păcătoşi vor fi pedepsiţi: «Să începeţi cu cei sfinţi ai Mei».

De aceea începe cu ţara aleasă a lui Dumnezeu şi cu cetatea în care se află sanctuarul, vestind cele ce urmează să vină, iar în al doi­lea rând cu Babilonul, apoi cu Moabul, Damascul, în al cincilea rând Egiptul, apoi pustia, Idumeea, valea Sionului, apoi Tirul, apoi ani­malele. După acestea sunt cele petrecute în anul al paisprezecelea al domniei lui Iezechia, după care sunt profeţii fără vreun titlu, care vestesc suferinţele Ierusalimului şi ale Iudeei; şi cele despre cei din diasporă şi despre întoarcerea acestora, după ce a fost ispăşită pe­deapsa; şi cele despre Hristos răspândite în întreaga profeţie, fiecare din cele relatate după istorie fiind împletit cu [sensul] tainic.

ÎNCEPUTUL CUVÂNTULUI

8.   «Vedenia lui Isaia, fiul lui Amos, pe care a văzut-o împotriva lui Iuda şi a Ierusalimului, în zilele lui Ozia, Ioatam, Ahaz şi Iezechia, regii lui Iuda».

Cel mai eficient dintre simţurile noastre, care are percepţia ce­lor sensibile, este vederea. Căci nici cele înfricoşătoare nu pot fi per­cepute din auz ca din vedere, nici vreo altă putere [a sufletului] nu reţine cele plăcute precum vederea. Din această cauză contemplarea celor adevărate, fiind clară şi neechivocă, este numită vedere. De aceea profetului i se spune şi „văzător” şi „înainte-văzător”. în [car­tea lui] Amos am învăţat că Amasia a spus: «Văzătorule, pleacă şi du-te în pământul lui Iuda şi acolo profeţeşte». Samuel este numit „înainte-văzător” în Regi, căci spune: «Proorocul se numea înainte- văzător». Căci după aceasta cei care vedeau cele viitoare erau numiţi „înainte-văzători”, iar cei care contemplau voinţa divină erau chemaţi „văzători”.

          9.   Lucrarea noastră constă în a se dobândi atenţia faţă de min­te, pentru ca aceasta să devină limpede, desăvârşită prin exerciţiile potrivite, iar darul lui Dumnezeu este ca Duhul să ne lumineze pen­tru contemplarea tainelor Lui. Punând mai întâi „viziunea”, [Isaia] a adăugat apoi relatarea cuvintelor, pentru a arăta că nu a primit-o prin auz, ci că mărturiseşte înţelesul cuvântului întipărit în mintea sa. Noi avem nevoie de voce pentru a ne arăta gândurile, pe când Dumnezeu, punând stăpânire pe partea conducătoare [a sufletului](mintea) celor vrednici, le întipăreşte acestora cunoaşterea propriei Sale voinţe.

Pentru ce este adăugarea [menţionării] tatălui? Ca să arate că harisma profeţiei îi era moştenire de la tată. «... pe care a văzut-o împotriva Iudeei». Ce înseamnă repetiţia? Pentru că prin prima [se arată] faptul obişnuit al vederii, pe când prin a doua se arată de data aceasta particularul: care, ce fel de şi pentru cine a fost transmisă viziunea. Cuvintele sunt văzute, adică cele pe care le-a văzut profe­tul sunt contemplate cu mintea, după cum s-a spus în Ieşire, că «în­treg poporul a văzut glasul». Şi alţi profeţi au o introducere ase­mănătoare. «Vedenia lui Avdie; aşa zice Domnul Dumnezeu Idumeii. Auzit-am o veste de la Domnul şi o solie a fost trimis către popoa­re». Iar la Naum: «Proorocie (încredinţare) despre Ninive. Cartea vedeniei lui Naum, al lui Elcheseu». Iar la Avacum «Proorocie (în­credinţare), pe care a văzut-o proorocul Avacum». Iar Maleahi spu­ne „proorocie (încredinţare)” fără „vedenie”, zicând astfel: «Proorocia (încredinţarea) cuvântului Domnului despre Israel, prin mâna în­gerului Său». Ei par să arate prin „proorocie (încredinţare)” că nu au de la ei înşişi puterea profeţiei, ci au primit-o, încât „proorocia” poate fi aceeaşi cu darul de la Dumnezeu.

Aşadar, aceştia spun că sunt cărţi ale vedeniei, dar ceilalţi pro­feţi spun că au auzit cuvintele de la Dumnezeu. Căci spune: «Cu­vântul Domnului, care a fost către Osea, [fiul] lui Beeri, în zilele lui

Ozia şi loatam şi Ahaz şi Iezechia, regii Iudei şi în zilele lui Ieroboam, fiul lui Ioaş, regele Israelului. începutul cuvântului Domnului către Osea». În [cartea lui] Amos: «Cuvintele lui Amos, care au fost în Akkarim din Tekoa, pe care le-a văzut despre Ierusalim în zilele lui Ozia, regele Iudei, şi în zilele lui Ieroboam, regele Israelului, cu doi ani înainte de cutremur». Ordinea a fost aici schimbată, ca la Isaia; acolo vedenia este aşezată înainte şi au fost adăugate cuvintele: «Ascultă, cerule»; aici, însă, cuvintele fiind puse înainte, urmează vedenia: «Cuvintele lui Amos», nu „vedenia lui Amos”; nu „pe care le-a auzit”, ci «pe care le-a văzut». În [cartea lui] Miheia: «Şi a fost cuvântul Domnului către Miheia Moraştitul în zilele lui loatam şi Ahaz şi Iezechia, regii Iudei, referitor la cele văzute despre Samaria şi Ierusalim», şi «Cuvântul Domnului, care a fost la Ioil, [fiul] lui Batuel». Şi: «A fost cuvântul Domnului către Iona». Şi: «Cuvântul Domnului, care a fost către Sofonia, fiul lui Huşi, [fiul] lui Godolia, [fiul] lui Amoria, [fiul] lui Iezechia, în zilele lui Iosia, fiul lui Amon, regii Iudei».           În acelaşi fel sunt relatate arătarea timpului şi primirea cuvân­tului de către Agheu, căci spune: «în al doilea an pe vremea regelui Darius, în luna a şasea, în prima zi a lunii, a fost cuvântul Domnului în mâna lui Agheu profetul». Mi se pare că ceea ce a fost spus acolo «în mâna»înseamnă aceleaşi lucru cu ceea ce a fost intitulat de alţii «proorocie (încredinţare)». Iar la Zaharia: «în luna a opta a celui de-al doilea an, pe vremea lui Darius, a fost cuvântul Domnului către Zaharia, [fiul] luiBarachia, fiul lui Addo, profetul».

 

10.  «În zilele lui Ozia şi Ioatam şiAhaz şi Iezechia».

Observarea timpurilor este necesară ca să arate cu cât timp înainte au fost rostite, după cât timp s-au întâmplat, şi că, atunci când slăbiciunea s-a înmulţit peste măsură, a prisosit grija din par­tea lui Dumnezeu. Căci cei mai mulţi [profeţi] se înşiruie aproape unul după celălalt de-a lungul timpului: Osea, în zilele lui Ozia şi în zilele lui Ieroboam, Miheia în zilele lui Ioatam şi Ahaz, Sofonia în zilele lui Iosia fiul lui Amon. Dintre ceilalţi, unii şi-au scris profeţiile fără arătarea timpului, alţii au notat împărăţiile barbarilor, ca fiind mai cunoscute pe atunci. Agheu şi Zaharia, Avdie, Naum şi Avacum, Iona şi Maleahi nu pomenesc timpurile, dar nu toţi [omit] şi părin­ţii. Probabil cei care [proveneau] din părinţi renumiţi puteau fi uşor primiţi, căci cei mai cunoscuţi erau şi mai credibili, pe când cei din neamuri neînsemnate erau trecuţi sub tăcere.

         Cu siguranţă acest Amos, pe care îl avem trecut în rând cu cei doisprezece [profeţi], nu este tatăl lui Isaia, căci nici pronunţia nu este aceeaşi, nici înţelesul termenului. Unul se citeşte cu un sunet (spirit) mai aspru, celălalt cu unul mai lin. Şi cele arătate sunt dife­rite: căci numele tatălui lui Isaia şi termenul specific înseamnă „trăinicie”, „putere” şi „forţă”, pe când al profetului desemnează „un cuvânt greu”. Se pare că profeţia lui Osea a fost înainte de cea a lui Isaia, pentru că s-a spus: «Începutul cuvântului Domnului către Osea». Este ştiut sigur că acelaşi Ozia este numit şi Azaria, căci în prima [carte] a Paralipomenelor este numit Ozia, dar în a doua a Regilor^[2] este numit Azaria, doar că tatăl lui şi mama [sunt aceiaşi]; căci mama este Chalia, iar tatăl Amasia, şi timpul domniei ace­laşi: cincizeci şi doi de ani. În vremea lui Ozia au proorocit Isaia, Osea şi Amos. Dar pentru că [s-a spus] «începutul cuvântului către Osea», oare nu a început el primul să proorocească? Şi pentru că Amos [a scris] cu doi ani înainte de cutremur, oare nu [era acesta] înainte de viziunea lui Isaia, în care spune: «Şi s-a ridicat pragul cel de sus al uşii»^[3].

11. «Auzi, cerule, şi ascultă, pământule, că Domnul a grăit».

       Pentru că profeţia a fost împotriva neamului celui rău, neavând ascultători între oameni, s-a adresat cerului şi pământului, căci cu aceşti martori a fost dată Legea, când Moise a zis: «Vă măr­turisesc vouă astăzi pe cer şi pe pământ» şi iarăşi «Ia aminte, ceru­le, şi voi grăi, şi auzi, pământule graiuri din gura mea». Se cuvenea aşadar ca cei instituiţi martori când Legea a fost dată să fie chemaţi la acuzarea de călcare a Legii. Căci spune: «Adunaţi la mine pe mai-marii seminţiilor voastre şi pe bătrânii voştri şi pe judecătorii voştri, ca să grăiesc în auzul lor toate cuvintele acestea şi să pun asupra lor mărturie cerul şi pământul». Se observă că, din contră, aici cuvân­tul este altfel decât în cântare. Căci acolo [zice]: «Ia aminte, cerule», sau după alte versiuni: «Ascultă, cerule şi să asculte pământul», însă aici: «Auzi, cerule şi ascultă, pământule». Căci de câte ori poporul cugetă la cele înalte şi nu se îndepărtează de Dumnezeu, cheamă cerul ca şi cum acesta ar fi aproape şi îl îndeamnă să asculte cu­vintele; aceasta înseamnă: «ascultă». Iar de câte ori se îndepărtează de cele cereşti, vorbeşte cu acesta ca şi cum ar fi departe: «Auzi, ce­rule».

12.  La fel şi pentru pământ. De aceea Moise are cerul ca ceva aproape, datorită urcuşului [duhovnicesc al] poporului. «Auzi, ceru­le» sau «ascultă», ca ceilalţi. Isaia însă, pentru că poporul se găsea în păcate şi cugeta cele pământeşti, porunceşte ca pământul să ascul­te cuvintele ca şi cum ar fi aproape. Căci aceasta înseamnă „a as­culta”. Sau prin metonimie [numeşte] cer pe locuitorii din cer, după cum noi numim „cetate” pe cei care sunt în cetate şi „pământ” pe toţi din el, dar să nu fim rătăciţi să credem de aici că pământul şi ce­rul ar fi [cumva] vii. Astfel, cerul este numit şi tron al lui Dumnezeu, pentru faptul că puterile cereşti au statornicită în ele însele în mod trainic cunoaşterea lui Dumnezeu. Iar pământul „aşternut al picioa­relor”, pentru că oamenii de pe el cu greu pot să cuprindă [adevăru­rile] ultime despre Dumnezeu. De aceea se spune: «Un om destoi­nic este tron al înţelegerii», dar tron al necinstei este femeia care le urăşte pe cele drepte. Precum tronul înţelegerii [este] cel atent şi chibzuit, astfel tronul lui Dumnezeu este cel care cuprinde cele mai înalte dintre predaniile despre Dumnezeu.

«Că Domnul a grăit». Este cumplit să nu asculţi de cuvintele lui Dumnezeu.

13.  «Fii am născut şi i-am crescut, dar ei M-au îndepărtat».

O, iubire de oameni! Stăpânul Se justifică pentru ca să le adu­că pe cele meritate cu argumente. «Fii am născut şi i-am crescut». Omul este compus din suflet şi trup; carnea din pământ, iar sufletul este ceresc. Fiindcă el are înrudire cu ambele, [Dumnezeu] îl acuză de păcat în prezenţa celor care îi sunt lui cei mai apropiaţi. «Fii am născut şi i-am crescut». Sunt două feluri de creaţii. Una, formarea după [chipul] lui Dumnezeu este împlinită prin fapte şi primirea în­văţăturilor, după cum Pavel naşte prin Evanghelie, este în durerile naşterii cu cei căzuţi şi plăsmuindu-i îi formează în întregime pentru dreapta credinţă. Dar ce este cealaltă? [Este] intrarea în via­ţă, după [cum se spune]: «Aceasta este cartea obârşiei cerului şi pă­mântului». De aceea le arată pe amândouă şi îi acuză, pentru că fi­ind aduşi la existenţă din ceea ce nu este şi fiind făcuţi după chipul lui Dumnezeu - căci aceasta este a fi născut şi a fi crescut - , „nu aţi mulţumit ca unui Creator, şi nici nu v-aţi asemănat ca unui Părin­te”, ci prin aplecarea spre cele mai rele L-au respins pe Dumnezeu şi l-au făcut tată pe diavolul. Căci «tot cel face păcatul este născut din diavolul». Şi Domnul le spune celor înrăiţi: «Voi sunteţi din tatăl vostru, diavolul». Mare este acuza că cel care e fiu şi a dobândit naşterea trupească se poartă arogant faţă de cel ce l-a născut. Dar este vrednic de un dispreţ covârşitor şi cel înălţat la a fi părtaş de ce­le cereşti, dar care nu se mai supune iubirii faţă de Binefăcător.

14. «Boul îşi cunoaşte stăpânul şi asinul ieslea domnului său, dar Israel nu Mă cunoaşte şi poporul Meu nu Mă pricepe».

        Cel care îl respinge pe Dumnezeu seamănă cu boul şi asinul. Căci «în cinste fiind, nu a priceput, s-a alăturat dobitoacelor celor fă­ră de minte şi s-a asemănat lor». Asemenea sunt cei care nu trăiesc după cuvânt, ci după patimă, care decad din cauza iraţionalităţii în existenţa animalică. Le-a luat ca exemplu pe cele care trăiesc îm­preună cu noi şi sunt bine cunoscute, ca să fim ruşinaţi şi [pentru că] fiind mai iraţionali decât acestea, nu dobândim bunăvoirea de la cele necuvântătoare, cea pe care înşine o împărtăşim de la creatorul nostru. Căci boul, care ne-a fost lăsat împreună-lucrător în agricul­tură, ascultă de glasul celui care îl hrăneşte şi îl recunoaşte pe cel care îi aduce în mod obişnuit hrana, iar asinul se grăbeşte de bună voie către locurile obişnuite de odihnă. Dacă cele necuvântătoare au o asemenea obişnuinţă cu îngrijitorul [lor], cu atât mai mult firii ra­ţionale îi este cerută dragostea faţă de Dumnezeu?

Observă că se afirmă că boul are o cunoaştere mai cuprinză­toare decât asinul. Căci primul îşi cunoaşte stăpânul, pe când al doi­lea doar ieslea, cuvântul arătând [astfel] că animalul lacom este fa­miliar doar cu locul de plăcere, pe când primul are o cunoaştere şi a celui care este bun şi folositor [faţă de el]. De aceea, pentru că [aces­te] animale sunt nepotrivite unul cu celălalt, în Deuteronom este in­terzis să se are «cu taurul şi asinul împreună», adică se fie înjugată [partea] puternică şi silitoare a sufletului împreună cu cea iubitoare de plăcere şi pătimitoare. Dar nu de boi se îngrijeşte Dumnezeu, ci s-a scris cu totul pentru noi. Însă iarăşi sunt puse alături în alt loc: «Fericit este cel ce seamănă tot pe lângă apă, unde boul şi asinul cal­că», adică acela care prin cuvântul de învăţătură îşi creşte [partea] silitoare a sufletului şi-şi slujeşte [partea] iubitoare de plăcere a acestuia. Ca un animal de povară, la fel şi [partea] afectivă a sufletu­lui este greu încărcată de povara păcatului.

          15. «Boul îşi cunoaşte stăpânul, dar Israel nu Mă cunoaşte, pe Mine, Creatorul, şi asinul ieslea domnului său, şi poporul Meu nu Mă pricepe». Sunt multe iesle, şi totuşi asinul nu se rătăceşte de la ies­lea stăpânului său. Dumnezeu este unul, dar poporul lipsit de jude­cată a rătăcit către cei care nu sunt dumnezei. Pe Mine nu m-au pri­ceput, Cel ce sunt făcut cunoscut de cer, arătat de pământ şi mare, revelat de soare, lună, de stele şi de toată creaţia. în mod potrivit Is­rael a fost redat după chipul unui bou, iar poporul în general după cel al unui asin. Căci pe cât de mare este diferenţa între bou şi asin,pe atât de diferit este numit Israelul, care se tâlcuieşte „Cel care îl vede pe Dumnezeu”^[4] de poporul în general.

16.  «Vai ţie, neam păcătos, popor plin de păcate, sămânţă rea, fii nelegiuiţi».

         În multe locuri neamul şi poporul sunt numite împreună, pre­cum: «în popor mult [stă] slava unui rege, dar în lipsa poporului [stă] distrugerea stăpânului». Şi: «Pentru ce s-au întărâtat neamurile şi popoarele au cugetat lucruri deşarte?». La început au fost un neam păcătos şi au devenit prin creşterea în răutate un popor plin de ne­legiuiri, [au început] fiind o sămânţă rea şi au ajuns fii nelegiuiţi. După cum urcuşul în virtute îşi are creşterea de la cele mai mici la cele mai mari, tot aşa şi şuvoiul răutăţii este purtat de la cele mă­runte de la început până la cele de nevindecat. Sămânţa are multe în comun cu fiii şi prin natura ei, căci se avansează de la sămânţă până la a deveni fii, nu numai prin naşterea trupească, ci şi după ur­cuşul din suflet, fiindcă cei care primesc învăţăturile avansează de la seminţele învăţăturii la asemănarea cu învăţătorii, de aceea numindu-se „fii” sau de fapt „fii ai împărăţiei”, când, după ce pri­mesc seminţele mântuirii se desăvârşesc potrivit acestora, sau [dim­potrivă] „fii ai gheenei”, dacă se întovărăşesc cu pierzarea din cauza învăţăturilor rele. Este o mare acuzaţie [aceea] să numească un în­treg neam păcătos, ca şi cum nimeni din el nu ar merge drept, şi popor plin de păcate, ca şi cum la ei s-ar practica orice fel de nele­giuire, dar şi că s-ar găsi contradicţii ale răutăţii cu ea însăşi, după cum spune: «plini de toată nedreptatea» şi: «Căci încă nu se umpluseră păcatele amoreilor», iar de către Mântuitorul: «Şi voi aţi împlinit măsura părinţilor voştri».

17. «Sămânţă rea». Este neghina semănată de vrăjmaş peste grâul curat, care ajungând la maturitate, s-a făcut fiu nelegiuit, fiu al pierzării şi fiu al gheenei. De aceea sunt vrednici de plâns cei care, în loc să fie fii ai Celui Preaînalt, au ajuns fii nelegiuiţi, şi în loc să rămână cu naşterea dumnezeiască, au ajuns sămânţă rea. Atât că răutatea din comportare îi distruge în primul rând pe cei care o po­sedă, căci răutatea ultimă este dezbinată împotriva ei înseşi.

«L-aţi părăsit pe Domnul şi L-aţi mâniat pe Sfântul lui Isra­el». Ce poate fi o mai mare dovedire a răului decât părăsirea Celui bun şi un exces de răutate [mai mare] decât mânierea Celui bun şi blând? Sunt acuzaţi de acelaşi lucru şi de către Ieremia: «Pe Mine, izvorul apei celei vii, M-au părăsit». După cât de mare este părăsi­rea, îşi agoniseşte fiecare ca răsplată măsura mâniei.

         «V-aţi înstrăinat înapoi». Aceasta a fost adăugat de la Theodotion, ca o explicaţie la părăsire, adică înstrăinarea de Dum­nezeu prin căderea spre mai rău. Căci după cum cel desăvârşit nă­zuieşte spre cele din faţa sa, la fel şi păcătosul face un pas înapoi, îndepărtându-se de Domnul, fiind prin aceasta pierdut. Căci spune: «Iată, cei ce se îndepărtează de Tine vor pieri». Aşa să trăim, ca niciodată cele trecute să nu fie mai bune decât cele viitoare sau pre­zente. Şi Ecclesiastul interzice aceasta: «Nu spune că zilele dintâi erau mai bune decât acestea, pentru că nu cu înţelepciune ai întrebat de aceasta». Dacă zilele de dinainte sunt mai bune decât cele de după, vi se va zice: „Aţi pătimit atâtea degeaba, fiindcă cele bune au fost întunecate de nepurtarea de grijă din [zilele] din urmă”. Căci Iezechiel spune: «Iar când cel drept se întoarce de la dreptatea lui şi făptuieşte nedreptatea, după toate nelegiuirile pe care le-a făptuit ne­legiuitul, toate faptele lui de dreptate pe care le-a făptuit nu vor [mai] fi pomenite. În greşeala lui pe care a săvârşit-o şi în păcatele lui în ca­re a păcătuit, în acelea va muri».

18.  «De ce vă loviţi încă, adăugând fărădelege»? Ceea ce se spune este aceasta: „Pentru păcatele voastre v-am biciuit îndreptându-vă. Nu v-aţi pocăit, ci iarăşi aţi păcătuit, [iar Eu] am continuat mereu şi am adăugat lovituri, încât orice parte din corp a fost copleşită de lovituri ca avertisment”. Scriptura îi ameninţă pe cei care păcătuiesc, [dar pot fi] vindecaţi, că «sunt cercetate cu varga fărădelegile lor şi cu biciul nedreptăţile lor». Dar celor incurabili le spune: «De ce vă loviţi încă». „Deşi aţi trecut prin toate lovirile, aţi nesocotit toate biciuirile de pedepsire. Nimicirea vă paşte”. Glasul [este] al celui strâmtorat, care renunţă deznădăjduit la îndreptare, după cum este la Iezechiel: «Gelozia Mi se va îndepărta de la tine şi nu Mă voi mânia pe tine».

Dintre cele petrecute, unele sunt din cauza păcatelor, altele pentru îndreptarea obiceiurilor celor încercaţi, iar altele pentru a-i distruge pe cei lepădaţi fără speranţă, ca în cazul faraonului. Pe aceştia, lepădaţi fără speranţă, nu îi mai ameninţă loviturile, nici bi­ciuirile, ci pierzania.

          «Tot capul spre durere şi toată inima spre întristare». „De ce să fiţi loviţi încă, voi cărora trupurile şi sufletele v-au fost biciuite şi unde nu este îndreptare, pentru că tot capul este în suferinţă şi toa­tă inima este în mâhnire”? Nu denumeşte nicidecum cap partea trupului, ca şi cum durerea ar fi stabilită doar la aceasta, ci prin «tot capul» [se înţelege] omul în întregime, după obiceiul Scripturii: «Luaţi prinoasele întregii adunări a lui Israel după neamul lor, după seminţiile lor, după casele rudeniilor lor, după numărul numelor lor,după capul lor». Pentru că tot neamul era păcătos şi întregul po­por era plin de nelegiuiri, de aceea şi pedeapsa i-a covârşit pe toţi şi inima era mâhnită, poporul fiind dus în exil din cauza păcatelor.

«De la picioare până la cap nu este în el nimic întreg; nu [ca] rana, nici [ca] vânătaia, nici [ca] plaga inflamată». A luat „capul” pentru omul întreg. «De la picioare până la cap nu este în el nimic în­treg; nu [ca] rana, nici [ca] vânătaia, nici [ca] plaga inflamată», din cauza biciuirilor aplicate pentru fiecare păcat de Cel ce Se îngrijeşte de ei. De aceea, fiindcă rana este desfacerea continuităţii trupului, când legătura este ruptă într-o mică parte, iar vânătaia este urma sângeroasă a unei lovituri, când trupul este zdrobit de rezistenţa ce­lui care loveşte şi [lovitura] este aplicată pe o parte, iar iritaţia este o umflătură inflamată, când lichidele se adună în partea bolnavă şi aprind [zona] care suferă cu o căldură peste fire, ce spune Scriptura despre toţi care sunt cuprinşi de boală în întregime? Spune că boala vă cuprinde nu ca rană, nici ca vânătaie, nici ca plagă inflamată, ci răul este pus deplin în voi, ca şi cum sunt toate combinate: şi rana, şi vânătaia şi plaga.

«Nu se poate pune leac, nici untdelemn, nici legături». Fiind­că boala este mai mult decât rana, vânătaia şi plaga inflamată, nu se poate pune leac, ca pentru lovitură, nici untdelemn, ca pentru răni. Spune că nu este nevoie de ajutorul lor; căci semnele bolii sunt prea mari să cedeze la acestea. Rănile sunt dezbinările din Biserică, vânătăile sunt inimile făţarnice, iar inflamaţia este îngâmfarea sufletului, iscată de părerea iraţională şi de aceea ridicată împotriva cunoaşte­rii lui Hristos. De aceea leacul este cuvântul care le smereşte pe cele deşarte cu blândeţe şi bunătate, untdelemnul este cel care netezeşte cu milă şi compasiune ceea ce este viclean, ipocrit şi aspru la cei ca­re mint cu făţărnicie. Iar legătura este cuvântul care le ţine laolaltă pe cele care sunt duse spre dezbinare.

19. «Pământul vostru este pustiu, oraşele voastre sunt arse, ţara voastră străinii o mănâncă în faţa voastră şi este pustiită, supusă de către popoare străine».

Fiindcă a părăsit ca fără speranţă îndreptarea, [Dumnezeu] ameninţă cu distrugerea. Acesta însă nu s-au întâmplat în timpul lui Isaia, ci este obişnuit profeţiei să vorbească de cele care urmează să se întâmple ca deja întâmplate, precum: «Mi-au dat spre mâncare fiere şi pentru setea mea m-au adăpat cu oţet». Căci pentru încre­derea în împlinirea celor vestite mai dinainte, ca împlinite negreşit, viitorul este legat de trecut. Acestea s-au petrecut la exilul în Babilon, când ţara a fost golită de locuitori, cetăţile au fost incendiate şi ţara a fost mâncată de coloniştii trimişi din Media, în vreme ce [oa­menii] rămaşi se uitau; când întreaga ţară a fost supusă de popoare străine.

Dar după sensuri mai înalte, dacă ne atribuim nouă cele din vechime, când ne îndepărtăm de Dumnezeul nostru şi ne întindem mâinile spre un dumnezeu străin, ne predăm străinilor care ne pus- tiesc şi ne supun. Căci se pot vedea toate ameninţările întâmplându- se celor păcătoşi.

«Ţara voastră este pustie». Scriptura numeşte „ţară” deseori sufletul care primeşte seminţele cuvântului, precum suntem învăţaţi în Evanghelie prin pilda Domnului că unele au căzut în pământ bun, capabil să primească dumnezeieştile învăţături şi deschis pen­tru rodire. Însă este pustiu cel care nu are înţelepciunea, nici cuvân­tul, nici nu trăieşte după dreptate, nici nu vieţuieşte în adevăr.

«Cetăţile voastre sunt arse». Cetatea este un sistem al oameni­lor, organizat din diverse îndeletniciri pentru o viaţă comună, care pentru că are în lucrări multă zădărnicie, lemne, iarbă şi paie, în zi­ua judecăţii este ars complet, iar tovărăşiile celor necredincioşi sunt arse cu foc.

         «Ţara voastră străinii o mănâncă în faţa voastră», de câte ori îndată ce sufletul s-a umplut din viaţa de dinainte şi din traiul cel bun de roadele Duhului, de iubire, bucurie, pace, răbdare, bunăta­te, gândurile străine năvălesc şi consumă cele dobândite mai îna­inte cu trudă. Dar şi dacă în practica celor obişnuite vieţii predăm demonilor necuraţi partea lucrătoare a sufletului, ţara noastră este supusă de către străini. Căci «suntem ogorul lui Dumnezeu, zidirea lui Dumnezeu». Cât timp suntem ramuri, rămânând în viţă, aducându-I lui Hristos roadele care ne revin, suntem ogorul lui Dumnezeu. Iar dacă ne separăm de rădăcina de viaţă făcătoare, de credinţa în Hristos, suntem aruncaţi afară uscaţi şi suntem arşi. Zi­direa noastră din învăţătură, pentru că trăim în afara rânduielii, este distrusă. Căci dacă nu rămânem pe temelia Apostolilor şi nu zidim pe ea cele vrednice, ne rupem ca şi cum nu am avea temelie, iar că­derea noastră este mare, căci, ca să zicem aşa, obrăznicia devorează cumpătarea, iubirea de argint uşurinţa de a împărţi milostenie şi ar­ţagul partea iubitoare. Este jalnic ca sufletul care prosperă în rodirea celor bune să ajungă prada vrăjmaşilor, cărora nu le este suficientă pustiirea noastră, ci ne aduc [în plus] şi distrugerea. Căci distruge­rea este din învăţăturile rele, sufletul celor rătăciţi fiind făcut, ca să zicem aşa, una cu pământul, iar pustiirea este deposedarea de cele administrate înainte.

         Aceasta se întâmplă uşor cu sufletul omenesc. Căci uite-mi un tânăr crescut din pruncie într-o viaţă evlavioasă, care merge sârguitor în casele de rugăciune, care nu este nepăsător faţă de binefacere după puterea [lui], care îşi aduce aminte de judecata veşnică şi care se ţine strâns de cuvântul de învăţătură, dar care apoi a alunecat în desfrânare, cum după distrugerea cumpătării şi pustiirea roadelor, i­a urmat apoi şi distrugerea completă. Conştiinţa rea nu îl duce în locaşul de rugăciune, pentru că nu a stat în rândul celor credincioşi, ci a căzut. În locul penitenţilor nu stă, căci îi este ruşine. De aici ezitarea pentru rugăciune, care scorneşte scuze inventate pentru cei care îl întreabă. Spune: „Cutare m-a grăbit şi nu [mai pot să] aştept Comuniunea». Şi de aceea, iarăşi se retrage înainte de rugăciunea celor credincioşi, scornind vreo [scuză]. Apoi din obişnuinţa la un nivel mic i se naşte practica ce duce la apostazie şi este dus la pier­zanie totală.

În general însă, este specific puterilor rele ca, după ce i-a ară­tat pustiiţi de roadele dreptăţii, să nu se îndepărteze până nu îi cu­prind [pe aceştia şi] în rătăciri de cunoştinţă (învăţătură).

20.   «Părăsită va fi fiica Sionul ca un cort în vie şi ca o colibă în grădina de castraveţi». Răsplata celor cuvenite aduce dovada drep­tei judecăţi a lui Dumnezeu. L-a părăsit pe Domnul, de aceea fiica Sionului va fi părăsită. Dar [Dumnezeu] îşi revendică încă iubirea de oameni, o numeşte fiică, strigând-o cu numele de dinainte pe care-l avea până să se înstrăineze.

«Părăsită va fi ca un cort în vie». Corturile sunt înfipte pentru păzirea roadelor din vii. De aceea, de câte ori via abundă în roade potrivite, cortul este ridicat degrabă şi considerat vrednic de toată grija, ca din el paznicul să supravegheze ca nu cumva cei care trec pe drum să o culeagă. Dar când este fără roade, colibele viei sunt de bună seamă neîngrijite. De aceea, ameninţă cu părăsirea poporul israelit, fiindcă nu a rodit cele cuvenite. Să ne temem, deci, nu cumva să fim fără roade, încât pronia lui Dumnezeu să ne părăsească. Cel care ne păzeşte pe noi este Duhul Sfânt. Când sufletul aduce roade vrednice de hambarele veşnice, EI stă lângă [acesta], [îl] păzeşte şi împiedică urzelile mistreţului singuratic. Dar de câte ori [omul] cultivă strugurele de fiere şi produce ciorchinele de amăreală, [Duhul] părăseşte sufletul fără roade şi atunci [acesta] este călcat în picioare de orice gând animalic şi de orice poftă iraţională.

        Deseori Scriptura îl numeşte pe Israel în chip figurat „vie”, precum: «Ai mutat via din Egipt» şi: «vie s-a făcut iubitului» şi: «Eu te-am sădit viţă roditoare toată adevărată». Dar dacă Israel es­te o vie, cortul acestei vii este o construcţie, poate cea a Templului, căci este numit locaş al slavei şi «locaş în care [Dumnezeu] a locuit între oameni». De aceea câtă vreme făcea rod mult, şi Cortul a stat pentru păzirea roadelor. însă fiindcă Cel care a sădit-o a aşteptat să facă struguri, dar ea a făcut spinii cu care Domnul a fost încoro­nat, şi s-a schimbat toată în amăreală, căci a făcut strugure de fiere şi ciorchine de amăreală, pentru care şi Domnului i-au dat de mân­care fiere, de aceea a fost părăsit cortul viei. Căci spune: «Iată casa voastră vi se lasă pustie». Atunci s-a împlinit ameninţarea aceasta, căci «a fost părăsită ca un cort în vie» şi de atunci în plus «a porun­cit norilor să nu plouă peste vie». Din această cauză nu au mai fost profeţi la ei, nici har ceresc, ci s-au făcut uscat şi loc de călcat în pi­cioare. Fiindcă şi gardurile acelui popor au fost doborâte - păzirea de către puterile sfinte -, şi chiar dacă ar lucra ceva după Lege, [ace­ea] îi este spre pierzanie.

21. De aceea, acum o culeg cei care trec pe drum şi o strică vie­rul din pădure şi o paşte mistreţul singuratic, acum puterile nevă­zute îi calcă în picioare.

       «Şi ca o colibă în grădina de castraveţi». Colibele de toamnă sunt pregătite pentru păzirea castraveţilor. Grădina de castraveţi es­te locul care produce roade sezoniere şi de scurtă durată, care pro­duc mai degrabă plăcere, decât folos. Tot astfel este şi Legea, având folos de scurtă durată. Căci cultul [iudaic] era temporar şi a înflorit pentru puţin timp, apoi a transmis autoritatea hranei celei adevăra­te şi mai tari, învăţătura cea după Evanghelie. Sionul «a rămas pără­sit şi ca o colibă care păzeşte recolta». Recolta nu este hrană tare şi consistentă, ci firavă şi temporară. Tot aşa este şi Legea, având chipul cultului, iar nu adevărul însuşi; de aceea este model şi umbră al celor mai presus de ceruri.

Pentru că şi sufletul în sine este comparat cu o vie, ca în Psalm: «Femeia ta este roditoare ca o vie» şi Domnul spune: «Eu sunt viţa, voi mlâdiţele», pentru ca ameninţările să nu vină asupra noastră, când nu dăm roadele cuvenite nouă.

Cortul este, probabil, trupul, în care locuieşte Duhul sfânt. Căci «nu ştiţi că trupurile voastre sunt templul Duhului Sfânt Care este în voi»? Viţa este sufletul, de la care se cere rodirea vredni­că de sădirea de la început şi de cultivarea de către Dumnezeu. Căci a fost sădită adevărată, făcută după chipul adevăratului Dumnezeu, a fost cultivată puţin câte puţin prin îngrijirile Ziditorului, Care cu­răţă ceea ce aduce rod ca să aducă şi mai mult. Căci dacă ne dedi­căm curăţiei vieţii, Dumnezeu ne ajută pentru curăţirea de patimi, desăvârşindu-ne efortul şi zelul pentru ceea ce este bun. După cum via împiedicată de la rodire de [ramurile] crescute în plus este tăia­tă, aşa şi noi tăiem zelul sufletului pentru cele deşarte, adunând toa­tă puterea lui pentru rodirea faptelor bune, ca nu cumva rătăcind în lumea făţarnică să se golească pentru favoarea de la oameni de toată puterea lui, ocupându-se de aparenţa lumii ca de nişte frunze şi câr­cei.

       De asemenea, sufletul este săpat, asimilând toate cele din jur pentru hrana sa, pregătindu-se astfel pentru primirea învăţăturilor Duhului. Căci după cum via nesăpată nu este aerisită şi nu primeşte folosul apei din cauza durităţii pământului din jur, tot aşa sufletul care nu se eliberează de cele trupeşti şi nu respiră uşurat de povara lor, rămâne pustiu, strivit de povara celor materiale şi, de aceea, ne­primind ajutorul de sus, rămâne fără rod. Iar Duhul Sfânt Se ţine departe de sufletul neroditor. Au căzut gardurile, ajutorul îngerilor. Au năvălit străinii care treceau asupra noastră, puterile care lucrea­ză păcatele împotriva învăţăturii. Şi patimile care năvălesc îl oprimă,ca un vier care ţâşneşte fără minte şi se rostogoleşte în murdării. Şi atunci i se împlineşte unui suflet ca acesta [ceea ce s-a spus]: «Pără­sită va fi fiica Sionul ca un cort în vie».

Dar şi «ca o colibă în grădina de castraveţi». Cei care nu rodesc cele vrednice de jitniţa dumnezeiască, ci se bucură de fructele efe­mere ale acestei lumi, cei care se încred în bogăţie, cei ridicaţi în slavă, cei care se laudă cu neamul ales al strămoşilor sau cu vigoarea trupească, se aseamănă cu grădina de castraveţi, cultivând roade ca­re nu sunt hrănitoare, umplându-se cu înflorituri lăudăroase, gătindu-şi sufletul ca să se umfle şi să se îngâmfe cu slavă deşartă. Poporul pătimaş care tânjea după ele a fost îngropat în pustie. Căci au plâns, spune [Scriptura], amintindu-şi de castraveţi şi de pe­peni, de mâncărurile egiptene, pe care israelitul nu le-ar mânca, hrănit fiind cu pâinea cerească, mana; pe aceasta, însă, cei de atunci o dispreţuiau şi îşi doreau ceapă. Să nu pătimim şi noi după acestea, cinstind viaţa de plăcere înaintea celei raţionale! Căci plăcerile din trup se aseamănă de fapt cu ceapa şi usturoiul, dând mult [gust] acru şi înţepător, dar aruncând în adânc o duhoare grea şi persisten­tă, dând o mulţime de lacrimi celor care le primesc.

       Printre ameninţări este şi aceea: «rămasă ca o cetate asedia­tă». Duşmanii ne-au înconjurat, aşteptând destinderea noastră ca să ne atace prin surprindere. După cum o cetate forţată să se pre­dea, când bogăţia adunată în ea a fost jefuită, nu mai are porţile în­cuiate, nici paznici de veghe pe ziduri, tot aşa sufletul golit de co­morile care se aflau în el prin darul dumnezeiesc este dispreţuit ca fiind nevrednic de grija dumnezeiască. De aceea se spune: «Cu toată paza vegheazâ-ţi inima». Pentru că astfel priveghind şi fiind treji, să ne rugăm ca şi prin vegherea cu pază asupra noastră înşine să că­utăm, ca «să nu dormiteze, nici să adoarmă Cel care îl păzeşte pe Is­rael». Căci «de n-ar păzi Domnul cetatea, în zadar ar priveghea cel ce o păzeşte». De câte ori din cauza lipsei faptelor bune [El] ne retrage păzirea, suntem lăsaţi liberi spre prada, înrobirea şi răpirea de către vrăjmaşi.

22.   «Şi de nu ne-ar fi lăsat nouă Domnul Savaot sămânţă, am fi fost ca Sodoma şi ne-am fi asemănat Gomorei».

Dacă întreg neamul este păcătos şi întreg poporul este plin de păcate şi toţi sunt fiii fărădelegii, ce fel de sămânţă i-a rămas lui Israel, care să împiedice să-l supună patimilor Sodomei şi Gomorei? Căci sămânţa care este în Israel este o sămânţă rea, care nu aduce mântuire, ci e vrednică de pierzare. Aşadar ce fel de sămânţă este acesta? Oare nu despre ea se spune în făgăduinţa către Avraam: «Ţie îl voi da şi seminţei tale». Căci spune: «nu a zis şi seminţelor, ca de mai mulţi, ci ca de unul singur: şi seminţei tale, Care este Hristos». Căci această Sămânţă i-a scăpat prin venirea Ei pe cei care meritau după vrednicia celor trăite să sufere [pedepsele] Sodomei şi să fie nimiciţi prin foc şi pucioasă din cauza răutăţii care a întrecut măsu­ra Sodomei.

          Şi totuşi, chiar şi după păcatul împotriva lui Hristos, «o rămă­şiţă aleasă prin har» a fost mântuită; dar ceilalţi s-au împietrit şi au fost daţi pierzării, după cum spune Amos: «Căci v-am prăpădit pe voi cum a prăpădit Domnul Sodoma şi Gomora; şi nici aşa nu v-aţi în­tors la Mine, zice Domnul». Cu toate acestea, deşi a ameninţat adeseori, adeseori a şi renunţat, dar în cele din urmă a adus asupra inimii nepocăite suferinţele meritate de fapte. Căci la un profet, [El] Se porneşte pentru răzbunarea din cauza nedreptăţii poporului, dar Se opreşte datorită iubirii Sale de oameni: «Cum mă voi purta cu ti­ne, Efraim? Ce îţi voi face, Iuda? Ca pe Adama te voi pune şi ca pe Seboim». Acestea aparţin pentapolei Sodomei. Apoi cu preaplinul iubirii de oameni adaugă imediat: «Inima s-a zvârcolit în Mine, s-a tulburat părerea Mea de rău. Nu îţi voi face după iuţimea mâniei Me­le».

Cu toate acestea, când au căzut în fărădelegea cea din urmă, Templul a fost ars, întreaga cetate a fost incendiată şi au fost ucişi prin foamete şi boală, revoltă şi uneltirile [făcute de] unii împotriva altora. Totuşi, partea celor care au crezut în Hristos a fost păstrată, din întreg Israelul alegerea găsindu-se la puţini. Făcându-se ca un aluat pentru neamuri, pe toţi i-a tras către asemănarea proprie, ca şi de atunci cel care crede dintre neamuri să fie socotit Israel şi popor al Domnului şi să fie iudeu într-ascuns şi moştenitor al făgăduinţe­lor duhovniceşti.

Dacă Sodoma se tâlcuieşte „înclinare”, iar Gomora „răzvrăti­re”, tâlcuirea numelor ne sugerează următorul sens: Dacă Sămân­ţa care a fost făgăduită nu ar fi venit, nimic nu ne-ar fi oprit să că­dem în pieire totală, îndepărtându-ne de la Dumnezeu. Şi dacă nu ni s-ar fi arătat pacea, care covârşeşte toată mintea, fiecare am fi fost distruşi de propria răzvrătire şi de războiul dinlăuntrul lui. Căci patimile păcatului şi toate impulsurile fără raţiune produc suflete­lor, prin natura lor, tulburări neîncetate şi o răzvrătire neîmpăcată.

23. Înţelegând folosul prezenţei Mântuitorului, Care a intrat ca Sămânţă mică în viaţa noastră prin trup omenesc, Biserica spune acestea sub forma mulţumirii: «Ascultaţi cuvântul Domnului, con­ducători ai Sodomei, luaţi aminte la legea lui Dumnezeu, popor al Gomorei», pentru a arăta că prezenţa seminţei lăsate ei de către Domnul Savaot li s-a făcut lor pricină de mântuire. Fiindcă erau du­pă ei înşişi vinovaţi de patimile Sodomei, [Scriptura] îi numeşte conducători ai Sodomei şi popor al Gomorei care depăşeşte răutatea conducătorilor, căci Sodoma era, ca să zicem aşa, o metropolă a rău­tăţii, dar conducătorii o depăşeau pe aceasta în excesul de răutate.

         De ce «conducători ai Sodomei»? Pentru că după cum aceia l-au res­pins pe Lot, cel care judeca cele drepte, când s-a grăbit să-i salveze pe cei găzduiţi la el, spunându-i: «Ai venit să locuieşti, nu să ju­deci», tot astfel aceştia L-au respins pe Judecătorul cel drept, stri­gând: «Răstigneşte-L, răstigneşte-L», „Ia de pe pământ pe Unul ca Acesta”. Josnicia era cu mult mai mare aici, căci aceia se comportau indecent faţă de străini, care nu erau vinovaţi cu nimic, dar aceştia faţă de Cel care le arăta din preaplin mari binefaceri; aceia faţă de străini, dar aceştia faţă de Cel ce a venit la ale Sale; aceia faţă de în­geri, dar aceştia faţă de Dumnezeu. De aceea, au meritat pe drept denumirea de «conducători ai Sodomei».

Cu toate acestea, Dumnezeu, Care le face acestora bine, îi cheamă la ascultarea cuvintelor Sale folositoare şi îl întoarce pe po­porul condus de aceştia, numit şi «poporul Gomorei» din cauza în­văţăturilor rele, la respectarea Legii, celor pricepuţi poruncindu-le „să asculte”, iar celor nepricepuţi „să ia aminte” sau „să audă”, după cum redau ceilalţi. Căci pe cât de mare este diferenţa dintre cu­vânt şi Lege pe atât este cea dintre „a asculta” şi „a auzi”. Căci Legea este regula celor drepte şi a celor nedrepte, poruncind ceea ce tre­buie făcut şi oprind ceea ce nu trebuie făcut; mulţi păzesc aceasta, deşi nu înţeleg folosul din ea. Dar Scriptura oferă şi motivul pentru care acestea sunt poruncite. Şi, mai mult, cuvântul pentru noi, care explică Legea în mod minunat şi duhovniceşte, este mai preţios de­cât observarea simplă, după literă.

        Dar prin ce se deosebeşte „a asculta” de a „auzi”? „A asculta” ţine de gândire, după cum arată Domnul, ducând la supunerea cu pricepere faţă de sensul celor spuse: «Cine are urechi de ascultat, să asculte».Pe când „a auzi” este a primi în urechi un simplu sunet. De aceea poporul spune în Ieşire: «Toate câte le grăieşte Dumnezeu le vom face şi le vom asculta». Totuşi, ar fi trebuit să urmeze să spună: „vom asculta şi vom face”. Dar „a face” înseamnă o înţelegere cu totul grosieră, precum a păzi trupeşte sabatul, a se abţine de la mâncăruri, a se circumcide în a opta zi şi a se înfăţişa de trei ori pe an în Templu. A înţelege raţiunile (cuvintele) acestora aparţine celui deja desăvârşit şi avansat cu mult în cunoaştere. Ei au spus că acesta era singurul motiv care i-a dus atunci la uneltirea împotriva profetului.

Oare conducătorii Sodomei au fost numiţi pentru că ei condu­ceau nişte ticăloşi sau din cauză că erau [ei înşişi] ticăloşi? Căci ci­neva care conduce oameni răi poate [totuşi] să se îndepărteze el în­suşi de răutatea celor conduşi. Dacă s-ar fi păstrat tăcerea despre popor, probabil că ar fi loc de oarecare ambiguitate. Dar pentru că poporul este numit «poporul Gomorei», Scriptura arată că poporul este mai puţin vinovat decât conducătorii lui, pentru că Sodoma stă în fruntea pentapolei, ca şi când ar avea conducerea răutăţii şi ar merita întâietatea în orice rele. Relatarea nu-i menţionează pe con­ducătorii Sodomei, în afară de regii învinşi. Totuşi, din cauza mus­trării pe faţă a acestor [oameni] nedrepţi, Apostolul spune despre Isaia: «îndrăzneşte şi spune». Cel care petrece în învăţăturile sănă­toase şi în viaţa nevinovată se va folosi câteodată de acestea faţă de conducătorii Bisericilor care trăiesc nelegiuit şi faţă de poporul care a decăzut şi este condus fără folos.

24.   «La ce îmi foloseşte mulţimea jertfelor voastre?, spune Domnul».

      Una dintre cele care trebuie să fie ascultate de către conducă­tori şi păzite de popor este [problema]: «La ce îmi foloseşte mulţi­mea jertfelor voastre?». «Jertfele celor fărădelege sunt urâciune înain­tea Domnului». Cum nădăjduiţi ca prin mulţimea jertfelor aduse fără o pocăinţă vrednică de pomenire să găsiţi cumva răscumpărare pentru sufletele voastre? Căci Dumnezeu este împăcat nu prin sân­gele animalelor, nici prin sacrificiile de pe jertfelnic, ci prin inima smerită. Căci «jertfa lui Dumnezeu duhul umilit». Este potrivit să se spună acelaşi lucru şi pentru cei care risipesc sume de bani [pen­tru jertfe], fără să se pocăiască prin fapte. De aceea Scriptura nu re­fuză cu totul jertfele, ci [doar] pe cele iudaice. «La ce îmi foloseşte, zice, mulţimea jertfelor voastre»? Respinge mulţimea, dar aşteaptă Jertfa cea una. Să se aducă fiecare pe sine lui Dumnezeu, înfaţişându-se jertfa vie, bine plăcută lui Dumnezeu, jertfind lui Dumnezeu, prin închinare duhovnicească, jertfa de laudă. De vreme ce mulţimea jertfelor celor după Lege a fost respinsă ca nefo­lositoare, o singură Jertfa a fost acceptată, înălţată la sfârşitul veacu­rilor pentru iertarea păcatului. Căci Mielul lui Dumnezeu a ridicat păcatul lumii, aducându-Se pe Sine prinos şi jertfa întru miros de bună mireasmă.

25.    «Sunt sătul (plin)».

Este bine ca aici textul să fie delimitat şi să înceapă în conti­nuare un alt pasaj. Căci este potrivit lui Dumnezeu să fie plin de propria fericire şi să nu aibă nevoie de nimic, dar nu este potrivit lui Dumnezeu să se spună că este plin cu mirosul arderilor de tot sau cu sângele celor jertfite. Deci este plin, «din a Cărui plinătate noi toţi am luat» şi «întru El locuieşte trupeşte plinătatea dumnezeirii».

       Căci jertfele arse aduc ceva plăcere şi folos demonilor din cau­za iubirii de plăcere şi pasiunii prin sângele fumegat prin ardere, ca­re astfel este asimilat în alcătuirea lor printr-o asemenea sublimare. Căci toţi se hrănesc în întregime cu abur, nu prin mestecare şi sto­mac, ci prin întreaga lor fiinţă precum părul animalelor, unghiile şi cele asemenea care primesc hrana. De aceea se agită cu lăcomie în jurul miresmelor şi se desfată de fumul de la tămâie ca fiind potrivit spre hrana lor. Şi poate că există şi o oarecare însuşire în animale [apropiată] de proprietăţile trupurilor demonice. Iar cei care pricep voinţele lor furnizează drept hrană ceva anume fiecăruia ca fiind mai potrivit.

Dar lui Dumnezeu îi este proprie spusa: «Sunt plin». Căci nu tânjesc nimic, dar toate [tânjesc] după Mine. Binele este cel după care tânjesc toate. Sunt izvorul plinătăţii. «Oare nu umplu Eu cerul şi pământul?, spune Domnul» şi: «Al Domnului este cerul şi plini­rea lui». De aceea Eu nu am nevoie de nimic şi le dau plinătate ce­lor la care vin. De Mine sunt plini sfinţii. «Ştefan, plin de har şi de putere, făcea minuni şi semne mari în popor». Şi Pavel, după cu­noaşterea [lui Hristos], s-a întors în Ierusalim plin de Duhul Sfânt. Datorită acestei plinătăţi şi Avraam era mai bătrân şi plin de zile. «Când poporul se va întoarce, va găsi zile pline».

26.  «Arderile de tot ale berbecilor, seul mieilor şi sângele tauri­lor şi ţapilor nu le voiesc».

Iar acestea ţin de cuvântul ascultat şi de Legea care trebuie să fie primită în urechi. Vezi dacă nu le legiferează şi le porunceşte pe acestea împotriva celor [date] prin Moise: dacă acolo le doreşte, aici le respinge. Dar cum [atunci] nu va trece nicio iotă şi nicio cirtă din Lege, până ce se vor face toate? Sau poate nu arată Scriptura că include [partea] trupească a Legii, dar permite să fie interpretată cu ridicarea minţii duhovniceşte şi înalt?

         Căci, spune, nu am dorit deloc berbecul, un animal, ci doresc să-Mi fie înălţată mintea, partea conducătoare a sufletului, nefărâ­miţată de grijile pământeşti, întreagă curăţită ca prin foc şi arătată [ca fiind] încercată. Nu seul mieilor să fie fumegat prin foc în ceva mai subţire, ci simplitatea purtărilor dintr-un suflet fără răutate să-Mi fie jertfită. Şi nu sângele taurilor şi ţapilor să fie turnat la piciorul jertfelnicului, ci partea afectivă şi cea pasională ale sufletului să fie nimicite prin rugăciunea stăruitoare şi prin strădania către cele sfin­te.

Fii atent că [Dumnezeu] nu spune că nu vrea niciun fel de sânge, ci un anume sânge, din anume animale. Căci nu spune că nu vrea sângele curs la sfârşitul veacurilor pentru ştergerea păcatelor, care «grăieşte mai bine decât al Iui Abel», ci schimbă jertfele în ce­va duhovnicesc, căci urmează să fie şi schimbarea preoţiei. Dacă respinge jertfele trupeşti, îl respinge în chip vădit şi pe arhiereul cel după Lege. Căci cum îşi vor face arhierii cei după Lege mâinile de­săvârşite, dacă mielul arderii de tot, pe care îşi puneau mâinile, nu mai este adus jertfa? Cum se vor curăţi cei care nu mai sunt curăţiţi prin sânge? Astfel, amândouă stau împreună: şi Legea după Moise şi aducerea a ceva mai bun.

Prin urmare, cei din sămânţa lui Aaron sunt îndepărtaţi, ca să vină în locul lor Cel după rânduiala lui Melchisedec. Nu mai sunt jertfele necontenite, nu mai sunt cele pentru Ziua Ispăşirii, nici cenuşa junincii care îi curăţeşte pe cei care participă. Căci este o singură Jertfă, Hristos, şi moartea după [măsura] Lui a celor sfinţi; o singură stropire, Baia naşterii din nou; o singură izbăvire de pă­cat, sângele vărsat pentru mântuirea lumii. De aceea le pune pe primele la o parte, pentru a le aşeza pe celelalte.

        «Nici să veniţi să vă arătaţi Mie», după obişnuitul „nu voiesc”. Nu respinge doar legea despre jertfe, ci şi pe cea după care trebuie ca orice bărbat să se arate de trei ori pe an înaintea Domnu­lui. Dacă nu se schimbă din a fi ticăloşi şi a avea gândurile nedrepte, îi leapădă de la ochii Lui. Căci «ochii Domnului asupra celor drepţi» şi «dreptate priveşte faţa Lui». A opri îndrăzneala mijlo­cirii lor indică mânia stăpânului către slujitori. Iar a extinde con­templarea lui Dumnezeu la Trei revelează cunoaşterea teologiei despre [Sfânta] Treime. De aceea i-a preferat pe bărbaţi ca fiind vrednici de ochii dumnezeieşti, arătând că Scriptura doreşte suflete viguroase, care să împlinească învăţăturile în mod ferm şi solid, şi nu moi, pasive şi efeminate. De aceea spune: «de trei ori pe an să se arate fiecare bărbat înaintea Mea». [Dumnezeu] respinge chiar acest lucru săvârşit trupeşte de Israelul trupesc.

27.   «Căci cine a cerut acestea din mâinile voastre?».

A arătat ce fel sunt acestea, cele trupeşti ale Legii, berbecul ars de tot şi seul mieilor şi sângele taurilor şi al ţapilor şi prezentarea în trup la Templu, ca şi când ochii dumnezeieşti ar avea nevoie de apropiere pentru a vedea, şi nu i-ar ajunge mai degrabă de departe. „Cine le-a cerut, spune, din mâinile voastre pe acestea atât de umile şi pământeşti”? Vezi câtă putere şi constrângere adaugă pentru ca să înţelegem sensul Legii într-un fel duhovnicesc? Căci dacă mărturi­seşti că spusele Legii au fost date de Dumnezeu, dar, acum când acestea sunt făcute, Dumnezeu spune că nu le cere, [El] constrânge în chip vădit şi de netăgăduit să ne înălţăm mintea la contemplarea duhovnicească a Legii, strigând aproape şi declarând solemn: «Milă voiesc, iar nu jertfă; şi cunoaştere de Dumnezeu, mai mult decât ar­deri de tot». Şi: «Ţi s-a arătat, omule, ceea ce este bun şi ceea ce Domnul cere de la tine: doar să faci judecată şi să iubeşti mila şi să fii gata să mergi cu Domnul Dumnezeul tău». Şi: «Jertfeşte lui Dum­nezeu jertfă de laudă». Se pare că întreaga Scriptură despre jertfe este cuprinsă în cuvântul despre milă şi iubire, de vreme ce întreaga Lege se recapitulează în: «Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi».

       Iar locul despre sărbători va fi supus aceluiaşi mod de exegeză, ca «să nu prăznuim Paştile cu aluatul răutăţii şi al vicleşugului, ci cu azimile neamestecârii şi ale adevărului». Fiind jertfit către seară, adică la sfârşitul veacului, Mielul cel adevărat, Hristos, al Cărui Trup este cu adevărat mâncare, ca să locuim în corturi nu un număr poruncit de zile, ci în tot timpul locuirii noastre vremelnice, aştep­tând adevărata patrie, al cărei meşter şi lucrător este Dumnezeu, ca să prăznuim Cincizecimea, când s-au încheiat şapte săptămâni, adică renunţând la viaţă ca şi cum am trăi în ultima zi.

28.   «Nu veţi mai continua să-Mi călcaţi curtea Mea». O ame­ninţare înfricoşătoare pentru cei care o pricep. Unii din Biserică nu înţeleg această pedeapsă, unii care pot să o întâlnească o iau cu uşu­rătate, iar alţii condamnaţi din cauza păcatelor sunt indiferenţi. Dar cuvântul arată intrarea trufaşă a celor acuzaţi ca şi când ar călca în picioare cele sfinte. De aceea cel desăvârşit ajunge în Sfânta Sfinte­lor din interiorul perdelei (catapetesmei), adică după ce trece dinco­lo de cele trupeşti, se va ocupa cu contemplare simplă a raţiunilor dumnezeieşti. Dar cel inferior, [aflându-se] în casa lui Dumnezeu, dobândeşte slujirea cea după închinarea trupească. Cel care tocmai este iniţiat în dreapta credinţă poate să calce doar în curte. Dar cel care a fost îndepărtat din aceasta este în afara locurilor dreptei cre­dinţe.

De aceea, cât de mare este pericolul ca ceea ce i se pare cuiva că are, şi acesta să-i fie luat. Totuşi, sfântul care îl iubeşte peste mă­sură pe Dumnezeu urmează peste măsură tuturor simbolurilor lui Dumnezeu, spunând: «Doreşte şi se sfârşeşte sufletul meu după cur­ţile Domnului». Căci ştie că altfel este imposibil să înflorească şi să aibă început de rodire, dacă nu se află în curţile Domnului. Dumne­zeu îi scoate afară din curtea iudaică, facându-le bine, ca să fugă în curtea oilor lui Hristos şi să fie o turmă şi un Păstor.

29.  «Dacă îmi aduceţi faină bună de grâu, este în zadar. Tămâ­ia îmi este urâciune. Nu sufăr lunile voastre noi şi sabatele voastre şi ziua voastră cea mare. Sufletul Meu urăşte postul, odihna şi sărbăto­rile voastre».

În chip vădit respinge interpretarea trupească, proclamând Legea lui Dumnezeu şi îndemnându-i cu mustrări mari pe conducă­tori şi pe popor la luare aminte. Căci nu anunţă nimic despre Sine, ci le şterge pe cele vechi, spunând că aceasta este legea lui Dumne­zeu şi porunca lui Dumnezeu, ca nimic din cele săvârşite acum să nu mai fie.

«Dacă îmi aduceţi făină bună de grâu, este în zadar». Adesea se foloseşte la jertfe faina bună de grâu: uneori turnându-se doar ulei fără pregătire, iar alteori fără ulei, ca în cazul [jertfei de] gelozie, uneori turte, alteori azime, alteori doar aluat, faina fiind pregătită cu ulei. Acum făcând zadarnică întrebuinţarea acesteia, a îndepărtat cea mai mare parte din jertfe. Deci, ce este ceea ce spune? Că atunci când Scriptura vorbeşte prin enigme despre alte lucruri, voi, lăsând de o parte voia Legiuitorului, arătaţi întreaga preocupare pentru ză­dărnicia celor trupeşti. Căci trebuie să luaţi grâul drept cuvânt, sădit în sufletele voastre ca o sămânţă şi, dezbrăcându-l de orice gând lumesc, să îl folosiţi potrivit lui însuşi la slujirea nematerială şi cura­tă a lui Dumnezeu. Şi aceasta este faina bună duhovnicească - cu­vântul despre Dumnezeu separat de gândul trupesc. De aceea făina înţeleasă trupeşte şi oferită după ritualul iudaic este în zadar, iar acum tămâia este de asemenea urâciune pentru Domnul. Căci este urâcios, de fapt, să se creadă că Dumnezeu căutând plăceri prin mi­ros a poruncit amestecul de tămâie, dar să nu se înţeleagă că tămâia pentru Domnul este [de fapt] sfinţirea din trup, săvârşită prin cum­pătarea din suflet, când părţile sufletului sunt în echilibru şi netul­burate de răzvrătire una împotriva celeilalte. Căci spune: «Ia-ţi mi­rodenii: stacte, oniha, halvan mirositor şi tămâie curată».

        Acestea patru sunt asemănătoare cu cele patru elemente din care sunt alcătuite trupurile: stacte cu apa, oniha din cauză că este usca­tă cu pământul, halvanul din cauza căldurii cu focul, iar tămâia din cauza curăţiei cu aerul. «Din toate aceeaşi măsură», adică ţinând în limitele [potrivite] vei echilibra impulsurile iscate din cauza neînfrânării spre poftele nebuneşti. «Şi pisează-o mărunt», adică te vei munci să o faci duhovnicească, îndepărtând din suflet ceea ce este gros şi material. «Şi astfel o vei pune în faţa mărturiei din cort, de unde Mă voi face cunoscut ţie». Căci când [cineva] ajunge la o combinaţie fixă şi se curăţeşte, atunci este vrednic să fie introdus la cele sfinte şi să se apropie de cunoaşterea cea despre Dumnezeu. Căci spune: «O vei pune în faţa mărturiei din cort, de unde Mă voi fa­ce cunoscut ţie». Dar este interzis să-şi facă cineva ceva asemănător pentru desfătare, adică să-şi asume realizările, ci [trebuie] să atribu­ie cauza celor bune lui Dumnezeu. O asemenea tămâie era Pavel, care spune: «suntem bună mireasmă a lui Hristos» şi iarăşi: «Mul­ţumire [fie adusă] lui Dumnezeu, Celui ce ne face pururea biruitori şi descoperă în noi mireasma cunoştinţei Sale».

        30. Tămâia trupească, ce intră în porii din nări şi iscă senzaţia, este socotită, pe cât se pare, o urâciune pentru cel netrupesc. Scrip­tura vrea ca lunile noi să fie socotite ca fiind asemenea cu anii veş­nici de către cei pricepuţi, nu ca revoluţia Lunii în decursul celor treizeci de zile, când aceasta depăşeşte Soarele şi iarăşi se desprinde. Dar pentru că «cel nesăbuit se schimbă ca luna», Scriptura vrea ca cel cu iubire de frate şi compasiune să considere ridicarea către lumina pe care nesăbuitul a părăsit-o şi revenirea prin pocăinţă la cele dintru început ca pe o sărbătoare, prăznuind ca o lună nouă începu­tul vieţii în lumină, pentru că [acela] a părăsit lumina prin înclina­rea spre mai rău, dar a revenit iarăşi la ea prin întoarcere.

Apoi ar fi de spus şi despre sabatele detestate: [Dumnezeu a poruncit omului] să nu ridice povară şi să nu iasă din locul lui şi să nu aprindă focul în nicio aşezare a lor. Acestea care se arată de la sine cu neputinţă de respectat şi păzit cu străşnicie îl fac pe cel care le ascultă trupeşte pasibil de blestem. Căci este imposibil să nu te mişti dintr-un loc. Şi orice este purtat, oricât de uşor ar fi, se so­coteşte povară, fie haină, fie pâine, fie ceva dintre cele necesare. Dar [de fapt Dumnezeu] porunceşte să nu fie aprins nici măcar focul, adică să nu fie aprins de patimile cărnii; iar să nu ridice povară [în­seamnă] adică să nu se încarce cu greutatea păcatului şi să nu se mute de la şederea în Dumnezeu, rămânând stabil şi neschimbat în credinţă. Dar de la cei care prăznuiesc astfel sabatele, nu în odihnă de la cele rele, ci în reţinere de la cele potrivite, după cât se pare [El] îşi întoarce spatele şi nu le suferă, ca fiind mincinoase. Căci aşa sunt sabatele blamate de profet: «Vai de cei care se apropie şi se ating de sabatele cele mincinoase». Dar sabatele adevărate sunt odihna pu­să deoparte poporului lui Dumnezeu, pe care, fiind adevărată, Dumnezeu o primeşte. Şi ajunge la aceste sabate ale odihnei cel pentru care lumea s-a răstignit, depărtându-se adică de la cele lu­meşti şi venind la locul propriu de odihnă duhovnicească, cel care se află în ele nemaifiind mişcat din locul său propriu, pentru că la starea aceea se află liniştea şi netulburarea. Iar foc nu va aprinde în aşezarea veşnică, pentru că nu-şi aduce cu sine nicio materie care se aprinde cu foc, lemne, iarbă [sau] paie. Nu ridică povară cel care nu are sarcina grea a fărădelegii care să-l apese, ci se odihneşte cu adevărat în sabatele desfătătoare.

        31.În loc de «ziua cea mare», ceilalţi au redat «aleasă». Aşa [redă] Theodotion: «Nu suport pe cea aleasă, cea chemată», iar Symmachus: «Nu voi suporta chemarea aleasă». De unde deducem că nu o singură zi aleasă este numită mare, ci orice [zi care este] proclamată aleasă. Căci despre azime spune: «Prima să fie chemată (aleasă), fiindcă va fi sfântă pentru voi», şi: «Ziua a şaptea să fie aleasă sfântă pentru voi», şi: «în ziua a şaptea a primiţiilor, când aduceţi jertfa săptămânilor, să fie aleasă sfântă pentru voi», şi ia­răşi: «în ziua a zecea a acestei a şaptea luni să fie aleasă sfântă pen­tru voi». Se pare, deci, că printr-o singură denumire sunt respinse multe zile, proclamate cu acelaşi nume, şi aproape toate sărbătorile importante din Lege. Deci dacă acestea sunt respinse, ce fel de [săr­bătoare] primeşte? Pe cea despre care se spune: «Ziua cea mare a Domnului», pe care nu acest soare sensibil o va face, ci o va lumi­na răsărirea Soarelui dreptăţii, care va fi una singură şi nesfârşită, nemaifiind urmată de noapte, care se întinde pe întregul veac. Ziua aceea este cu adevărat şi la propriu mare. Iudeul trupesc caută [zi­ua] cea mare în acestea, de care fericitul Iacov spunea deschis că sunt mici şi viclene.

       Sunt patru diferenţe între cele menţionate. Unele sunt în za­dar, cele făcute iudaic; altele urâciune; altele nu sunt suferite; în al patrulea rând sunt cele detestate, între care şi postul iudeilor. De aceea după cum şi la altele s-a arătat că există ceva care trebuie res­pins, însă există şi ceva acceptabil pentru Dumnezeu, tot aşa şi refe­ritor la post. Înfrânarea de la mâncăruri făcută de faţadă, având ca ţel «Nu lua, nu gusta, nu te atinge», o urăşte sufletul Domnului; dar o iubeşte pe cea asumată pentru a supune dorinţa trupului, pe cea care împlineşte sfinţirea prin chinuirea trupului. Nu este sufici­entă singură înfrânarea de la mâncăruri pentru a face postul lăuda­bil, ci trebuie să fie adăugată şi vieţuirea cealaltă, din cuvinte şi purtări şi tovărăşia cu cei care pot să aducă folos, încât şi asceza să fie împreună cu cele pentru mâncăruri.

De aceea, fiindcă cel silitor înfăptuieşte multe în ceea ce pri­veşte mintea şi se îndeletniceşte cu urmărirea adevărului, rareori se coboară la grija pentru trup; şi astfel după ce împlineşte cele nece­sare trupului, hrănindu-l fără preocupare din cele întâlnite, se retra­ge imediat de la îndeletnicirea cu [lucrurile] nefolositoare şi aleargă la viaţa sa de dinainte. O asemenea vieţuire îndepărtează orice im­puls, prin care se hrăneşte dorinţa trupului, ca să nu mai domine duhul, iar trupul să nu-şi mai facă faptele proprii: desfrânarea, necurăţia, patima, pofta cea rea. De aceea, omorându-ne mădularele de pe pământ, atât prin cuvinte mustrătoare care potolesc patimile, cât şi prin înfrânarea de la mâncăruri, să postim postul cel [bine] primit şi bineplăcut Domnului. Înfrânarea de la mâncăruri stăvileşte şi dorinţele pântecelui şi pe cele de sub pântece. Iar cel silitor va stărui cu folos în acestea, având ca model viaţa lui Ilie, a lui Moise, a lui Daniel, a lui Ioan şi pe a celorlalţi sfinţi, «de care lumea nu era vrednică şi care au pribegit în piei de oaie, în piei de capră, lipsiţi, strâmtoraţi, rău primiţi».

Dar stăruirea în înfrânarea de la mâncăruri nu este deloc sufi­cientă pentru desăvârşire, dacă sufletul nu se află în înfrânare depli­nă de la cele care hrănesc răutatea. Căci după cum omul este dublu, compus din suflet şi din trup, tot aşa şi hrana este de două feluri, potrivită alcătuirii fiecăruia, făcând ceea ce este hrănit mai ferm pentru lucrările sale. După cum în exerciţiile fizice, când mâncăruri­le atleţilor sunt oferite trupurilor împreună cu gimnastica potrivită, pe cât sunt [mâncărurile] controlate de puterea celor care sunt hră­niţi, pe atât duc trupul la o vigoare mai mare şi îi devin ajutor prin faptul că sunt asimilate în alcătuirea trupului, tot astfel şi în asceza dreptei credinţe, învăţăturile de credinţă şi cuvintele de îndreptare a purtărilor oferite în permanenţă sufletului şi întărindu-l prin aju­toarele [date] puţin câte puţin îl pregătesc să tindă mai puternic şi mai silitor la măreţia şi desăvârşirea din preceptele învăţăturilor.

32.   De aceea, trebuie să ne păzim de postul în ascuns, despre care se spune că după dreaptă judecată este urât de către Domnul şi pe care şi profetul îl respinge, spunând: «Nu va omorî Domnul sufle­tele drepţilor prin foamete». Căci nu vorbeşte de foamea trupeas­că, pentru că ar spune „trupurile drepţilor”, ci de cea sufletească. «Nu va omorî Domnul sufletele drepţilor prin foamete». Ar fi astfel o contradicţie cu viaţa fericiţilor, dacă Pavel numără între motivele de laudă «adeseori în postiri» şi «în foame şi sete», însă [Dumne­zeu] respinge foamea pentru cei drepţi. Dar este mai bine să le as­cultăm pe fiecare dintre acestea după sensul lor mai înalt despre lip­sire. Asemenea este şi: «Nu am văzut pe cel drept părăsit, nici semin­ţia lui cerând pâini». Căci ne amintim de Ilie care cerea pâine de la sidoniană; dar şi seminţia dreptului Iacov cerea pâini în Egipt. Dacă fugim de cugetarea de jos, se destramă şi absurdul contradicţi­ilor.

De aceea iudeii ţineau aceste postiri, ucigând prin înfometare omul dinlăuntru, pentru că i-a ajuns ameninţarea care spune: «Iată vin zile, zice Domnul, în care voi trimite foamete pe pământ, nu foa­mete de pâine şi nu sete de apă, ci foamete de auzit cuvântul Domnu­lui». [Profetul] spune că Domnul urăşte aceste postiri, când ei îşi distrug raţiunea prin nehrănirea cu învăţăturile mântuitoare şi de viaţă făcătoare, dar îşi îngraşă peste măsură omul din afară şi îl fac corpolent. Căci după cum în înclinarea balanţei, când unul [dintre talgere] se lasă în jos, cel opus se ridică, tot aşa şi la om, după cum oricine poate vedea: căci când trupul sporeşte, se întâmplă că min­tea devine într-un fel mai slabă, iar când mintea se însănătoşeşte ia­răşi, trupul adeseori se subţiază. Iar aceasta este ceea ce spune apos­tolul, că «pe cât se trece omul din afară, pe atât se înnoieşte cel dină­untru» şi: «Când sunt slab, atunci sunt tare».

Căci aburi înnegriţi ca de funingine ridicaţi din hrana abun­dentă şi consistentă brăzdează ca un nor gros iluminările aduse de Duhul Sfânt în minte. De aceea şi Moise, urcându-se la contempla­rea lui Dumnezeu prin minte, a stat fără mâncare şi fără băutură timp de patruzeci de zile, controlându-şi partea conducătoare [a su­fletului] ca să-i rămână netulburată. La fel şi Ilie, când a dorit să-L caute pe Dumnezeu, aceeaşi perioadă a dispreţuit mâncărurile pen­tru ca nicio întunecare să nu-i fie minţii din pricina mâncărurilor. Domnul însă dimpotrivă, când a înviat din morţi şi S-a reîntors la ceruri, S-a atins de hrană, făcând vrednică de crezare firea trupului înviat; dar când S-a coborât la oameni, a postit, arătând că celui care îşi doreşte să se pregătească pentru luptele cu ispitele îi este nece­sară asceza. Căci chinuirea trupului antrenează spre biruinţă. Nu trebuie să se folosească în aşa fel de trup încât forţa naturală să se risipească prin lipsă, nici mintea să fie forţată de către slăbiciunea prea mare spre inactivitate completă sau poate chiar spre neputinţa de a raţiona.

           33.  Pentru că ni s-a poruncit, cât timp mirele este alături, să nu postim cu postul de la cuvânt, când nu suntem hrăniţi cu Pâi­nea care cade din cer şi când renunţăm la mâncarea Trupului Dom­nului, Care este cauza vieţii, Domnul spune că urăşte un asemenea post. Una dintre cele urâte de Domnul este şi odihna, nelucrarea ce­lor necesare. Şi se pare că odihna este o consecinţă a oricărei sărbă­tori, pentru că în [zilele] alese se adaugă [porunca]: «să nu faceţi nicio lucrare de slujitor». Şi pentru că fac ceva total absurd cei ca­re îşi iau răgaz în sărbători de la cele ale traiului, s-a spus pe drept că îşi iau o odihnă detestată. Cum să nu fie detestată odihna care îl face mai rău decât furnica şi albina pe om, cel care fiind la început creat, a fost aşezat în paradis ca să-l lucreze şi să-l păzească? Încât primul lucru şi cel mai propriu pentru om este silinţa pentru fapte, iar odihna, pe care Domnul a spus că o urăşte, îi este ca ceva împotriva naturii. Cum doreşte [Dumnezeu] să ne odihnim? Să nu ne procurăm hrana care piere, să nu ne ridicăm ochii la cele zadarnice, să nu primim veşti zadarnice cu urechile, să ne scuturăm mâinile de la daruri, să nu avem picioarele grabnice să verse sânge, să nu ne dăm, într-un cuvânt, nicio silinţă pentru trup.

34.    «Nu voi mai ierta păcatele voastre».

Este vocea celui care renunţă din cauza revenirilor neîncetate la rău a celui căruia i-a fost făcut binele. «Nu voi mai ierta». „Deseori am chemat la pocăinţă; păreaţi că ascultaţi, apoi vă întorceaţi iarăşi. Renunţând la speranţă pentru inima voastră nepocăită, nu vă mai iert de judecata meritată de voi”. Căci nu cel care spune „am păcătu­it” şi apoi rămâne în păcat este cel care îl mărturiseşte, ci cel care, potrivit Psalmului, «află păcatul său şi-l urăşte». La ce îi e de folos celui slăbit îngrijirea de la doctor, când bolnavul se îndeletniceşte cu cele care îi distrug viaţa? Aşadar, nu îi sunt de niciun folos ne­dreptăţile iertate celui care face iarăşi o nedreptate şi [nici] desfrânările lăsate celui care iarăşi desfrânează.

Dar cum sunt iertate păcatele sufletului? Când virtutea stăpâ­neşte sufletul şi îl ocupă în întregime cu cuvintele sale, îi produce o aversiune pentru dispoziţia contrară, încât în momentul lăcomiei se mişcă de bună voie spre cinstea corectitudinii, chiar dacă este uşor să facă nedreptate, chiar dacă nu este [de faţă] martor, evitând [aceasta] ca cel mai mare rău. Astfel format de deprinderea din el, se poate să-i fie iertate nedreptăţile de dinainte. De aceea şi cumpă­tarea care a dobândit în suflet deprindere şi stabilitate eliberează [sufletul] de desfrânări. Numim, dar, cumpătat nu pe cel în care do­rinţele desfrânării s-au stins din cauza bătrâneţii sau bolii sau din altă nenorocire, căci în acesta se află răutăţile, însă lucrarea lor este împiedicată de slăbiciunea membrelor; ci cumpătarea este puterea adevărată conştientă, care este imprimată sufletului în profunzime şi care nimiceşte urmele care [mai] sunt înăuntru ale mişcărilor ru­şinoase. Celui care se vindecă astfel prin asumarea dispoziţiei con­trare celei păcătoase, harul îngăduinţei îi este de folos.

Scriptura ameninţă aici că îi abandonează complet pe cei care s-au ridicat adesea din multe căderi datorită pedagogiei din iubire de oameni, dar în cele din urmă au fost stăpâniţi de slăbiciuni. Aici [sintagma] „nu mai” ne dă impresia că deseori înainte au fost îngă­duiţi deja pentru unele ca acelea. Căci fără iertarea de la Dumnezeu, este imposibil ca cineva să se dedice vieţii în conformitate cu virtu­tea. De aceea Cel care ne chiverniseşte cu înţelepciune viaţa vrea ca cel care a căzut în anumite păcate, apoi făgăduieşte că revine la via­ţa sănătoasă, să-şi delimiteze cu un hotar cele trecute şi să facă un [nou] început după cele păcătuite, ca şi cum prin pocăinţă ar fi rea­dus la viaţă. Dar pe cel care făgăduieşte acestea neîncetat şi cade ne­încetat de la ele, îl exclude de la iubirea de oameni ca fiind în între­gime fără speranţă.

35.    «Când întindeţi mâinile, îmi voi întoarce ochii de la voi».

Cei care se roagă doar de formă îşi întind mâinile, dar nu au ochii dumnezeieşti care îi privesc la rugăciune. Dar iarăşi, aceasta este forma obişnuită a rugăciunii pentru sfinţi, după cum suntem învăţaţi de David, care spune: «întins-am către Tine mâinile me­le», şi: «Ridicarea mâinilor mele, jertfa de seară». Iar Moise, când Israel s-a luptat până la apusul soarelui, ţinea mâinile ridica­te. Pentru acestea este şi [cuvântul] apostolic, ca «bărbaţii să se roage în tot locul, ridicând mâini sfinte». Poate că Scriptura suge­rează şi ceva mai adânc, fiindcă despre cel care lucrează [fapte] mari, cereşti şi înalte, se spune că îşi ridică mâinile ca şi cum ar avea puterea practică întinsă (activă), iar cel care faptuieşte [lucruri] jos­nice, pământeşti şi supuse stricăciunii are mâinile înclinate în jos şi coborâte.

Aceasta arată în enigmă istoria despre Moise, pentru că cei înaintaţi nu îşi nivelează faptele, ci uneori vieţuiesc mai puternic, alteori se moleşesc prin relaxare şi lucrează mai slab, cele întâmpla­te atunci fiind simboluri ale stării omeneşti; căci dacă ridica mâinile,

biruia Israel, dar când cobora mâinile, biruia Amalec. Adică atunci când puterea noastră activă cade, biruie cele care se luptă cu noi, dar când se înalţă şi se ridică, se face mai puternică partea cu vedere pătrunzătoare din noi, care se numeşte Israel^[5].

Observă însă că aici nu se spune „când ridicaţi mâinile”, ci „când întindeţi”. Căci a ridicat cel care le caută pe cele de sus, dar a întins cel care are nevoie de ajutor pentru cele trupeşti. Fiindcă ade­sea întinderea [mâinilor] se face prin expresia feţei de către prunci către cele care îi hrănesc sau către mame, ca să arate lipsa de expre­sie a celor care se roagă, nu a spus: „când întindeţi către Mine”, ci simplu: «când întindeţi, zice, mâinile, îmi voi întoarce ochii de la voi» şi adaugă motivul: «căci mâinile voastre sunt pline de sânge».

36.    «Şi dacă vă înmulţiţi rugăciunea, nu o voi asculta».

Să asculte aceste cuvinte cei care nu reuşesc nimic în viaţă, dar socotesc că sunt îndreptaţi prin lungirea rugăciunii. Căci nu vorbele rugăciunii singure ajută, ci faptul că sunt înălţate cu o dispoziţie sinceră. Şi fariseul părea că-şi înmulţeşte rugăciunea, dar ce spune Scriptura? «Stând, fariseul se ruga acestea către sine», nu către Dumnezeu. Se întorcea spre sine, de vreme ce a ajuns în păcatul mândriei. De aceea şi Mântuitorul zice: «Când vă rugaţi, nu spuneţi multe ca neamurile, căci ele cred că în multa lor vorbărie vor fi ascul­tate; deci nu vă asemănaţi lor», şi: «Mulţimea cuvintelor nu scuteş­te de păcâtuire». De aceea trebuie să fie cerute împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea, nu cele trupeşti şi pământeşti. De aceea Psalmul [arată]: «Una am cerut de la Domnul, pe aceasta o voi căuta: să locuiesc în casa Domnului».

37.    «Căci mâinile voastre sunt pline de sânge».

        Aceasta este cauza pentru care ochii sunt întorşi, când ei îşi întind mâinile, pentru că simbolurile rugii sunt ocazii de provocare. Dacă cineva, după ce l-a ucis pe fiul iubit al cuiva, având mâinile în­că mânjite cu sângele de la ucidere, le-ar întinde spre tatăl mâniat, cerându-i mâna dreaptă a prieteniei şi cerându-i să aibă îngăduin­ţă, oare nu este evident că sângele copilului de pe mâna ucigaşului de copii îl va întărâta pe nedreptăţit şi mai mult spre mânie? Aşa sunt acum rugăciunile iudeilor, când întind mâinile, amintindu-I lui Dumnezeu Tatăl de păcatul împotriva Fiului Unul-Născut şi la fie­care întindere arătându-şi mâinile pline de sângele lui Hristos. Căci cei care rămân în învârtoşare sunt moştenitori ai vinovăţiei părin­teşti capitale. Căci «sângele Lui, se spune, [să fie] asupra noastră şi asupra copiilor noştri».

 

38.    «Spălaţi-vă, fiţi curaţi».

        Pare oarecum că Scriptura este în contradicţie cu cele spuse şi, ca să zicem aşa, L-ar acuza pe Dumnezeu de vreo falsitate. Căci spune că «nu voi mai ierta păcatele voastre» şi «dacă înmulţiţi rugă­ciunea, nu vă voi asculta». Acum, ca şi cum aceia ar putea fi vinde­caţi, spune: «Spălaţi-vă, fiţi curaţi». Pentru că în cele de mai sus este combătută neputinţa Legii pentru mântuirea celor care doresc să vieţuiască după ea, dar în acestea este arătată cealaltă cale pentru mântuire. Aceea îndepărtează vieţuirea sensibilă după Legea lui Moise, aceasta arată începuturile vieţii evanghelice. «Dacă îmi adu­ceţi făină bună de grâu, este în zadar. Tămâia îmi este urâciune. Ar­derile de tot ale berbecilor, seul mieilor şi sângele taurilor şi ţapilor nu le voiesc». Ce să facem atunci? Ce să aducem? Oare nu, respingând slujirile materiale, trebuie să trecem la sărbători şi prin acestea să ne închinăm? «Nu sufăr lunile voastre noi, sabatele voastre şi ziua voas­tră cea mare». Să postim atunci? Dar «sufletul Meu urăşte postirile voastre». Rămâne atunci să ne rugăm iudaic şi să facem rugăciuni după Lege? Dar «dacă vă înmulţiţi rugăciunea, nu o voi asculta» şi dacă întindeţi mâinile nu voi fi înduplecat de rugăciune, ci voi fi mâniat din cauza sângelui. Ce să facem atunci? Cum să Te împă­căm? Cum să ne spălăm de sânge? «Spălaţi-vă, fiţi curaţi». Da, spu­ne. Căci ne aducem aminte de Moise ce a zis despre spălare: Căci cel care se atinge, spune, de ceva dintre cele necurate şi se spurcă, să-şi clătească hainele şi să-şi spele trupul cu apă şi va fi curat.

Dar nu a spus: „spălaţi-vă la fiecare întinare, ci spălaţi-vă o singură dată”. Un Botez, o curăţire. Acolo: să-şi clătească hainele şi să-şi spele trupul cu apă; aici: îndepărtaţi răutăţile, nu murdăria din suflete, nu de pe haine. Nu-ţi mai irosi strădaniile pe tămâie şi halvan şi oniha şi stacte, nu mai căuta o junincă roşie complet, ca să nu aibă nicio altă culoare; doar trei dintr-acestea a adus întreaga pe­rioadă a închinării după Lege^[6]. Să nu posteşti iudaic. Nu-ţi pune oprelişti în odihne (sărbători). De un singur lucru ai nevoie, simplu şi concis, căruia voi înşivă îi sunteţi stăpâni. Care este aşadar acesta? «învăţaţi să faceţi binele», despre care sunteţi acum total necon­vinşi şi neînvăţaţi.

De vreme ce binele poate fi învăţat, dar Legea nu v-a învăţat, căci învăţăturile ei au fost respinse ca nefiind bune, rămâne necesi­tatea de a recurge la şcoala evanghelică. Înţelege-mi metoda iconomiei Scripturii dintr-un exemplu concret. [Imaginează-ţi pe] cineva dintre cei bogaţi şi avuţi, care, pregătindu-i-se diferite lucruri pen­tru trai, nu este mulţumit de ele, ci consideră potrivit [doar] unul singur; după ce lucrurile nedorite sunt respinse de el unul câte unul, slujitorii sunt nevoiţi apoi să meargă la acel [lucru] care este în taină dorit prin firea lui. Aşa şi acum, după ce toate legiuirile sunt respin­se pe rând, este nevoie să fie pregătită primirea Evangheliei. «Spă­laţi-vă». Şi care este câştigul? «Ca să fiţi curaţi». La ce trebuie cură­ţia? Ca să-L vedeţi pe Dumnezeu. Oare este suficient să mă odih­nesc după ce m-am spălat şi am primit iertare pentru cele de dina­inte? Sau este nevoie şi de altceva?

39.  «Ştergeţi răutăţile din sufletele voastre, dinaintea ochilor Mei».

Căci curăţirea prin spălare ţine de iubirea de oameni a Stăpâ­nului, dar îndepărtarea răutăţii este lucrarea propriei noastre stră­danii. Ca să nu rămânem inactivi faţă de porunci, bizuindu-ne doar pe harul de la spălare, de aceea ne întocmeşte un întreg sistem de viaţă. «Ştergeţi răutăţile din inimile voastre». Adică dezrădăcinaţi din partea conducătoare (raţiune) gândurile rele, ca niciun cuvânt şi nicio faptă din cele netrebnice să nu se nască. «Dinaintea ochilor Mei». Pentru că multe dintre cele conforme cu viaţa cea silitoare sunt practicate şi de cei din afara credinţei, cum ar fi abţinerea de la relaţiile trupeşti şi de la mâncărurile plăcute, a fi echilibrat şi netul­burat în purtare, [cu toate acestea] nu era suficient să spună: «Şter­geţi răutăţile», ci a adăugat: «dinaintea ochilor Mei», căci nicio faptă nu poate fi săvârşită corespunzător, dacă nu este cu dreapta credin­ţă în Hristos. Şi pentru că Tatăl vede în ascuns, «dinaintea ochilor Mei» înseamnă din locurile care sunt văzute de Dumnezeu, ca nu numai din fapte să o îndepărtăm, ci şi din gânduri. Aceasta se do­bândeşte prin dragoste desăvârşită, căci după Pavel «dragostea nu gândeşte răul».

40.    «Învăţaţi să faceţi binele».

Cuvântul moralizator nu este clar [pentru toţi], nici nu este expus de la sine tuturor, dacă [într-adevăr] se poate învăţa să faci [fapte] bune. Căci, spune, «cu dreptate caută ceea ce e drept», adi­că să săvârşeşti fapta dreaptă prin cuvintele despre dreptate. Să faci ceva drept, dar nu într-un mod drept este ca atunci când faci ceva medical, dar nu în mod medical. Folosirea unei plante este ceva medical, dar în mod medical înseamnă raţiunea care administrează deopotrivă puterea plantei, caracteristicile suferinţei, momentul [oportun], măsura şi felul folosirii.

[Administrarea] pricepută este deosebită de cea făcută la în­tâmplare. Căci cel care face cu meşteşug va face aceleaşi [fapte] în­totdeauna, atât timp cât are raţiunea. Dar [cel care face] la întâm­plare, nu va obţine întotdeauna cele folositoare, ci dacă astăzi vin­decă, alteori cu aceleaşi vatămă. La fel şi săvârşirea binelui făcută cu pricepere dă rezultate identice, atât timp cât raţiunea aceasta ine­rentă supraveghează fiecare din cele întâmplate. în alte [texte], [Scriptura] arată însă că este nevoie de învăţarea celor care trebuie făcute, zicând: «Tot cele ce nu învaţă dreptatea pe pământ nu va face adevărul». Iar David pune frica de Dumnezeu în cei care sunt în­văţaţi, spunând: «Veniţi, fiilor, ascultaţi-mâ pe mine, frica Domnului vă voi învăţa».

41.  «Căutaţi judecata». Fie pe cea a lui Hristos, după care judecându-ne, [El] ne răsplăteşte după merit, pe care dacă nu o cău­tăm şi nu o avem înaintea ochilor, nu putem să ne menţinem în să­vârşirea celor bune. Căci îndrumător către dreapta credinţă ne este înţelegerea celor anunţate şi de care ne temem la judecată. Fie pen­tru că toate trebuie căutate şi judecate, fără ca nimic să se petreacă în mod nedrept, nici la întâmplare. Căci se spune: «Pe toate fă-le cu sfat», şi: «gândurile celor drepţi sunt judecăţi». De aceea este necesar ca raţiunea, ca un judecător, să ocupe în noi locul cel mai de sus, să le judece şi să le caute pe fiecare dintre cele ce trebuie spuse şi făcute, şi să se bizuie pe recunoaşterea realităţilor şi impulsurile sufletului cu o hotărâre precisă. Aceasta este despre care spune Pavel: «Căci de am fi judecaţi noi înşine, nu am mai fi judecaţi».

          «Scăpaţi-l pe cel nedreptăţit». Pentru că nedreptăţirea este dublă: fie unii sunt nedreptăţiţi în ceea ce le priveşte pe cele tru­peşti, precum averile şi celelalte exterioare, fie în ceea ce priveşte însuşi sufletul. Dar ni se porunceşte fără deosebire să-l scăpăm pe cel nedreptăţit. Trebuie văzut că suntem datori cu o strădanie mai mare faţă de cei vătămaţi în cele ce ţin de viaţă: cu toată strădania să-i eliberăm pe cei stăpâniţi de diavol şi ţinuţi de el captivi şi să le conducem minţile la ascultarea de Hristos. Trebuie încercat să-i scăpăm de nedreptăţile trupeşti pe cei mai slabi, când, fiindcă că au căzut pradă tâlharilor şi celor violenţi, sunt târâţi ca de un şuvoi de violenţa lor. Dacă nu suntem capabili să-i eliberăm, să le împărtă­şim prin cuvinte de mângâiere răbdarea nenorocirilor, fără să cru­ţăm nimic din ce este în puterea noastră. Dacă eşuăm în scopul nos­tru, să arătăm măcar simpatia iubirii frăţeşti.

42.  «Judecaţi în favoarea orfanului», din cauză că sunt uşor de dispreţuit, din cauza vârstei şi nici nu le este uşor orfanilor să-i aducă la judecată pe cei care îi nedreptăţesc. De aceea, judecaţi în favoarea orfanilor lipsiţi de avocaţi, supliniţi-le de la voi ceea ce le lipseşte din cauza vârstei, ca să aveţi lauda lui Iov: «Eram tatăl celor neputincioşi».

        Dar poate că trebuie discutat şi de un sens mai duhovnicesc al textului. Pentru că Dumnezeu este numit Tată al celor care au cre­zut în Hristos şi au îmbrăţişat vieţuirea cea după Evanghelie, dacă cineva s-a înstrăinat de Dumnezeu prin încălcarea Legii, ajungând ca un orfan faţă pronia Lui, străduieşte-te cu judecată dreaptă şi cu­getată să-l întorci la prietenia (familiaritatea) cu Dumnezeu, nici iertându-l fără judecată, nici folosindu-te fără înţelegere împotriva lui de excludere, ci judecaţi în favoarea lui sugerându-i moduri folo­sitoare de pocăinţă. Şi pentru că oricine face păcatul şi este născut de la diavol, dacă cineva s-a înstrăinat în mod voit de înrudirea aceea cu tatăl cel rău şi vine la învăţătura cea după dreapta credinţă, ca să fie renăscut în Hristos Iisus prin Evanghelie, ca un orfan în chip fericit, să primească îngrijirea cuvenită de la cel care administrează cele de obşte. Că există şi o stare de orfan folositoare, o arată Psalmul, care invocă pentru fiii lui Iuda scăparea de cel rău. Căci astfel de lucru binecuvântat ar părea că are rugăciunea, care spune: «Să ajungă copiii lui orfani», ca să nu-l mai aibă învăţător rău al vieţii, primind prin boala iubirii de arginţi învinuirea de hoţ şi trădător.

«Şi faceţi dreptate văduvei». Şi aceasta este o persoană strâmtorată din cauza slăbiciunii în multe lucruri ale vieţii. Căci vă­duvia este uşor de atacat de cei care doresc să facă nedreptate. Luaţi-i partea în toate chipurile, dându-i dreptul care i se cuvine, mai ales când este văduvă cu adevărat, rămasă singură fără ajutorul oa­menilor, având toată nădejdea în Dumnezeu, stăruind în rugăciuni, încât se curăţeşte prin asceză de orice pată din inimă. Dar pentru că Dumnezeu vorbeşte despre sufletul omului ca despre mireasa Lui în multe locuri din Scriptură, este văduv şi [sufletul] care prin aposta­zia de la Hristos din cauza idolatriei s-a desfrânat în ce priveşte mintea şi a fost lipsit de unirea cu mirele ei, Cuvântul, care trebuie să fie îndreptat fiind îndrumat prin pedepsele pocăinţei. Sau de vreme ce Israelul după trup este o biserică văduvă, fiind eliberată de jugul slujirii cea după Lege, [atunci] ca să nu mai fie socotită adulte­ră, fiind a altui bărbat, Hristos, Care Se uneşte cu ea spre mântuire, este nevoie ca şi ea să fie îndreptăţită de către noi, prin faptul că în­vaţă dreptatea lui Hristos după Evanghelie.

        43.  «Şi veniţi să stăm de vorbă, zice Domnul; şi de vor fi păcate­le voastre cum e purpura, ca zăpada le voi albi, şi de vor fi precum cârmâzul, ca lâna le voi albi». În multe locuri ale Scripturii avem asemenea termeni, ca şi cum Dumnezeu S-ar coborî la nivelul oamenilor pentru judecată. Căci astfel este: «însuşi Domnul va veni la judecată cu bătrânii poporului Său şi cu conducătorii lui», şi la Miheia, care are astfel: «Ascultaţi deci cuvântul Domnului. Domnul a spus: Scoală-te, fă judecată cu munţii, căci Domnul are judecată cu poporul Său şi cu poporul Său discută. Poporul Meu, ce ţi-am făcut? Sau cu ce te-am întristat? Sau cu ce te-am tulburat? Râspunde-Mi». Şi este cuvenit ca judecata dumnezeiască să nu fie tiranică, ci mai degrabă comună cu cea a judecătorilor dintre oameni, dându-le loc de apărare celor judecaţi, pentru ca văzând cineva dreptatea că îi este lămurită, chiar şi la pedeapsă, să fie de acord cu judecăţile de netăgăduit ale lui Dumnezeu, încuviinţând că sunt aduse asupra lui după toată dreptatea, ca să vadă şi lăsarea [păcatelor] iertate făcută cu raţiune şi ordine în privinţa lui.

Scriptura le personifică pe acestea nu ca şi când Judecătorul ar dori ca fiecăruia dintre noi să pună întrebări acuzatului şi să pri­mească răspunsuri, ci ca să producă în noi îngrijorarea şi să nu ne­glijăm apărarea. Probabil că printr-o putere nespusă într-o clipită tot traiul vieţii noastre va fi imprimat ca pe o tablă în memoria su­fletului nostru. Şi astfel vom auzi atunci aceasta: «I-au înconjurat pe ei sfaturile lor, înaintea feţei Mele s-a făcut». Şi cărţile menţionate în Daniel ce altceva ar arăta decât că Domnul stârneşte în memoria oamenilor imaginile celor înfăptuite, încât fiecare să şi le aminteas­că pe ale lui, ca să vedem pentru ce suntem pedepsiţi?

         44.   De aceea, după spălarea şi curăţirea de murdăria păcatelor, după iertarea răutăţilor din suflet înaintea ochilor lui Dumnezeu, încetarea celor rele şi dobândirea experienţei faptelor bune, după căutarea judecăţii, scăparea celui nedreptăţit, judecata în favoarea orfanului şi îndreptăţirea văduvei, atunci [abia] este chemat [popo­rul] să stea de vorbă [cu Dumnezeu], primind făgăduinţa că va fi al­bit ca zăpada sau ca lâna. Astfel, spălarea singură nu este suficientă pentru a aduce pe cel spălat la albul zăpezii sau al lânii, ci este nevo­ie şi de fapte şi grijă care să nu fie întâmplătoare, încât spălarea produce curăţirea de murdărie, dar judecata în favoarea orfanului şi îndreptăţirea văduvei aduc albirea ca zăpada sau lâna.

Căci ceva de culoarea purpurei poate fi curat, dar nu merită albirea. Purpuriul este [o culoare] înroşită mai diluat, dar stacojiul este roşu mai închis şi mai intens; unul se socoteşte că dobândeşte asemănarea cu zăpada, iar altul cu lâna albă. Căci păcatele noastre se aseamănă cu culoarea roşie, pentru că sunt ucigaşe de suflete. Şi după cum [ţesătura] înmuiată în bazinele [de la vopsitorie] de mai multe ori şi cu sârguinţă capătă o vopsea oarecum mai durabilă şi care nu iese prin spălat, pe când cea vopsită la suprafaţă şi din în­tâmplare capătă o vopsea care se ia uşor şi se clăteşte, la fel şi sufle­tul transformat de păcat şi având deprinderea răului este greu de spălat şi are imprimată pata de la păcate ca ceva înfierat cu foc. Dar [sufletul] care s-a îndeletnicit cu răul mai puţin şi, ca să zicem aşa, de suprafaţă a fost vopsit şi murdărit mai diluat de către păcat, cu­loarea prinzându-se mai mult sau mai puţin după asemănarea păca­telor.

De ce zăpada şi lâna sunt luate ca imagine a lucrurilor albe? Pentru că lâna, fiind în mod natural albă, se face şi mai albă prin în­grijire. De aceea, viaţa omului care desăvârşeşte prin asceză impul­surile naturale poate să înainteze mult în virtute. Şi zăpada, fiind în sine apă, se face albă prin adăugarea aerului, când umiditatea din nori fiind respinsă de mişcarea bruscă din puterea vântului se umflă în spumă şi fiind solidificată de răceala din aer, luându-şi o oarecare alcătuire şi greutate, este dusă în jos prin coborârea naturală. La fel şi sufletul, sporindu-şi impulsurile naturale prin asceza sa şi prin ajutorul Duhului, se face vrednic, după dreapta judecată a lui Dum­nezeu, de strălucirea dată prin harul lui Dumnezeu sfinţilor.

45.   «Iar dacă voiţi şi Mă ascultaţi, veţi mânca cele bune ale pă­mântului, iar dacă nu voiţi şi nu Mă ascultaţi, vă va mânca sabia».

        Aici arată cel mai bine liberul arbitru. Căci considerăm că această adăugare se potriveşte cu toate cele anterioare. „Dacă re­nunţaţi, spune, la închinarea după litera care ucide, dacă vă spălaţi şi deveniţi curaţi pentru ca apoi să oferiţi vieţuirea arătată vouă, veţi veni la judecată, veţi fi în mare belşug, vă veţi bucura de desfătarea din făgăduinţe şi nu veţi fi pradă săbiei celei pedepsitoare şi distru­gătoare”. Celor care ascultă la nivelul de jos, li se dau ca răsplată pentru ascultare făgăduinţele pământeşti, dar celor care ascultă du- hovniceşte intenţia Scripturii, li se vorbeşte de cele bune ale pămân­tului duhovnicesc, pe care se spune că cei fericiţi [că sunt] blânzi îl vor moşteni. La fel înseamnă şi sabia cea vie, de care se vorbeşte că este îmbătată de sângele celor răniţi şi va mânca în cer carne.

«Căci gura Domnului a grăit acestea». Probabil Duhul Sfânt, Care a lucrat ca acestea să fie scrise, este numit acum gură, pentru că se spune că a ieşit din gura lui Dumnezeu. Ca tu să nu asculţi dispreţuitor ameninţările, cuvântul Domnului ne-a dat mărturie despre gura cea nemincinoasă, care a grăit acestea. Cine este atât de josnic şi trupesc în gândire, încât să creadă că cele acordate oameni­lor de bunul Dumnezeu în schimbul ascultării sunt mâncăruri, roa­de ale pământului date stricăciunii prin consumare. În chip clar, după pilda Evangheliei, sămânţa din pământ bun este inima bună şi frumoasă, care ascultă cuvântul, îl păstrează şi rodeşte prin răbda­re. Roadele inimii sunt plăcerea din contemplarea frumuseţii dumnezeieşti. Aceste roade sunt cultivate din însămânţarea în Du­hul, fiind culese spre viaţa veşnică, pe ai căror snopi cel care îi strânge cu bucurie, în desfătarea Domnului, primeşte de la Acesta cele cerute. Dar mai întâi trebuie să vrea, apoi să asculte, ca ceea ce ţine de noi să fie neconstrâns. Şi iarăşi: «iar dacă nu voiţi şi nu Mă ascultaţi». Fiindcă nu doriţi, de aceea nu ascultaţi. Astfel întreaga fericire, dar şi vieţuirea în pedeapsa din cele silnice sunt pregătite prin ceea ce ţine de noi.

         46.   «Cum s-a făcut desfrânată cetatea cea credincioasă, Sionul, cea plină de judecată? În ea era dreptatea, acum însă ucigaşi». O întrebare surprinzătoare, care arată consternarea faţă de paradoxul: cum oare cetatea credincioasă şi plină de judecată, în care se afla dreptatea, a ajuns desfrânată şi sălaş al ucigaşilor. Cum să nu fie vrednic de uimire dureroasă ca o cetate să se pervertească de la cu­răţia în credinţă la necurăţia din cauza desfrânării, acolo unde este paradoxal ca şi un singur suflet să se întoarcă de la a crede cu tărie la desfrânarea cea din necredinţă? Când sunt aceste acuze [rostite], dacă nu atunci când o generaţie fiind rea şi adulteră a ucis Drepta­tea Care S-a coborât din cer şi S-a aşezat în ea, pe Hristos şi Domnul nostru? Iar dacă atunci când dreptatea era de faţă, nedreptatea a sporit peste măsură, aceasta sporeşte uimirea şi face şi mai mare pa­radoxul. Şi a făcut acestea, fără să ignore cuvintele sănătoase despre judecată. Căci aceasta este «plină de judecată».

Trebuie dar remarcat că necredinţa este mama desfrânării. Căci cine ar mai primi gândul rău sau ar mai săvârşi răul, dacă ar crede că Dumnezeu este pretutindeni, de faţă la cele petrecute şi asistă la fiecare faptă şi vede dorinţele inimilor? Dar considerând fie că Dumnezeu nu observă, fie că nu îi pasă de cele petrecute, oame­nii se grăbesc astfel la faptele necuvioase.

Se spune uneori şi despre Biserici - aceasta să fie departe să se spună şi despre a noastră «Cum s-a făcut desfrânată cetatea cea credincioasă, Sionul?», când, respingând cuvântul credinţei, prin ca­re de la început a fost căsătorită după tradiţia Părinţilor, când au prezentat-o unui singur Bărbat fecioară neprihănită, primeşte se­minţele multe şi variate ale cuvântului de la cei care au săvârşit desfrânare faţă de sfinţenia Tainelor şi au împrăştiat dogmele necredin­ţei spre stricăciunea sufletelor. Se va spune pe drept şi despre aceas­ta: «Cum s-a făcut desfrânată cetatea cea credincioasă, Sionul?». Căci sfinţii îngeri, cărora li s-au încredinţat conducerile Bisericilor, cunoscând cele trecute, privind în întregime şi pe cele de acum, pe acestea, vor spune cu uimire: «Cum s-a făcut desfrânată cetatea cea credincioasă?». Din această desfrânare a adunat ucigaşi, ucigaşi nu ai trupurilor, ci ai sufletelor, care prin vicleşug şi înşelare iau viaţa de la cei mai simpli, cu cuvântul precum cu o sabie, pe care îl ascut prin înţelepciunea lumii pentru convingere şi fac răni mortale sufle­telor.

[Urmează] apoi redarea cauzei, pentru care s-a făcut desfrâna­tă cea mai înainte credincioasă.

47.    «Argintul vostru este fals». Cuvântul credinţei, adică, es­te imprimat şi ştampilat greşit, nereţinând amprenta exactă a chi­pului împărătesc. Faptul că spre aceasta duce pilda, iar argintul de­numeşte cuvântul credinţei, se arată din multe locuri, şi mai ales din [textul]: «Cuvintele Domnului, cuvinte curate, argint lămurit în foc, curăţat de pământ». De aceea, examinaţi-vă odăile ascunse ale inimilor! Cercetaţi-mi-le pe toate din depozitele ascunse, ca să nu fie pe undeva vreo drahmă contrafăcută, adică vreo dogmă falsifica­tă, neştampilată de Duhul cu amprentele adevărului Acestuia, care ne-au fost dăruite prin Profeţi şi Apostoli, ci de oameni care doreau în secret şi pe nesimţite să bată monede false cu propriile lor inven­ţii. Aceştia, aducând în tezaurele împărăteşti monede străine, care poartă chipul vrăjmaşului, au distrus marea bogăţie şi au adus mul­tora îndoiala în a alege. Căci puţini sunt bancherii oneşti. Puţini sunt şi cei care pot să le încerce pe toate, să le primească pe cele bune, dar să se ţină departe de orice fel de rău.

48.     «Negustorii tăi amestecă vinul cu apă».

        Ascultaţi şi partea simplă a ceea ce s-a spus, [voi], cei care vindeţi vin şi nu înşelaţi zidirea! Căci lucrul nu este [unul] copilă­resc, ci un rău vrednic de cea mai mare acuzare. Totuşi, cuvântul se grăbeşte spre sensul duhovnicesc. Vinul veseleşte inima omului, adică învăţăturile Scripturii [veselesc] mintea şi partea conducătoa­re a sufletului, pentru că Duhul ne scoate vin prin Sfinţii Apostoli şi Profeţi spre bucurie veşnică. Pe acestea mulţi vânzându-le, diluează cuvântul, amestecându-l cu raţiunea lor în chip vătămător pentru cei care îi ascultă. Căci urmărind plăcerile lor şi flatând prin vorbi­rea meşteşugită, le hrănesc patimile spre pieire. Slăbind asprimea, fermitatea şi constrângerea cu folos a Scripturilor, permiţând multora unele acte de iubire de oameni ignorantă şi de iertarea păcate­lor fără discernământ şi alte asemenea favoruri spre căderea celor care ascultă, ei moleşesc şi mai mult sufletele iubitorilor de plăcere.

49.   «Conducătorii voştri sunt nesupuşi». „Suntem negustori, dar suntem şi conducători, noi cei dintâi care din cauza nesupunerii şi necredinţei facem cetăţile credincioase să cadă în desfrânare”. Căci se întâmplă ca cel guvernat să se formeze, în toate, după carac­terul celor puternici, încât aşa cum sunt conducătorii, tot aşa trebu­ie să fie şi cel condus. De aceea, de vreme ce pe atunci conducătorii cetăţii credincioase erau nesupuşi, şi cetatea, pentru că s-a asemă­nat lor şi n-a mai fost credincioasă, a căzut în desfrânare. Să nu de­venim şi noi nesupuşi şi să nu ne stăpânească necredinţa!

«Conducătorii voştri sunt nesupuşi». În mod vădit sunt nesu­puşi lui Dumnezeu, întorcându-se de la El şi nu ascultă de cele po­runcite de către El. între porunci era şi: să-ţi scuturi mâna de la da­ruri [şi] să nu te însoţeşti cu hoţii. Dar ei din iubire de argint, de dragul câştigului infam, s-au făcut părtaşi hoţilor.

           50.   Nu trebuie deloc consideraţi hoţi doar aceştia care taie de­saga sau care fură haine de la băi, ci şi cei care, încredinţându-li-se conducerea legiunilor sau primind conducerea cetăţilor şi popoare­lor, pe unele le jefuiesc în ascuns, iar pe altele le răpesc în public. Cel numit conducător al Bisericii, primind [ceva] de la aceştia, fie pentru propriul său beneficiu, sub pretextul cinstei cuvenite lui da­torită întâietăţii, fie pentru motivul îngrijirii celor nevoiaşi din Bise­rică, se face părtaş hoţiei. În loc să-i mustre, să-i avertizeze şi să-i în­toarcă de la nedreptate pe hoţi, el pune mâna degrabă pe câştig şi îl fericeşte pe acela, deşi trebuia să-l urască pe atât mai mult, pe cât acela fura mai mult. El însă îl laudă, păzindu-l, însoţindu-l, întorcându-se pe la uşi şi atingându-i mâinile, cu care au fost furate toate, deopotrivă pentru sine cât şi pentru cele publice. De fapt, fă­când acestea, suntem numiţi părtaşi hoţilor. Trebuie să călcăm în picioare nedreptatea întregii lumi şi a amăgirilor din ea. Când ve­dem în tribunale hoţi mărunţi pedepsiţi de către [hoţii] cei mari, îi urâm pe sclavi pentru unele, pentru care îi admirăm pe aceia. Căci de unii, pentru că sunt hoţi, ne ferim, dar faţă de ceilalţi, pentru că s-au îmbogăţit din hoţie, suntem copleşiţi de admiraţie.

De ce altceva mai sunt acuzaţi conducătorii?

51.  Că «iubesc darurile».

Se spune foarte precis: «iubesc darurile», nu că primesc daruri. Căci aşa ar fi defăimate şi cele primite în mod normal în prieteniile vieţii; ci „cei care iubesc darurile”, adică cei absorbiţi de dorinţa de a primi. Acuzarea conducătorilor este că au făcut ca iubirea sfântă să fie irosită pe cele pieritoare şi pământeşti. Pentru că pe Domnul Dumnezeu trebuie să-L iubim cu toată puterea de a iubi care se află în noi; [trebuie] să-l iubim şi pe aproapele şi pe duşmani, ca să fim desăvârşiţi, imitând bunătatea Tatălui Celui din ceruri, Care face ca soarele să răsară şi peste cei răi şi peste cei buni. Nu ne este per­mis să ne irosim puterea de a iubi pe alte lucruri.

Dacă este rău să iubim şi altceva dincolo de cele spuse, cel ca­re iubeşte argintul aşa cum e dator să-L iubească pe Domnul Dum­nezeu, din toată inima lui şi din tot sufletul lui şi din tot cugetul lui, unul ca acesta în loc să-L slujească pe Domnul, îl slujeşte pe Mamona, mutând asupra argintului măsura iubirii cuvenită lui Dumnezeu. De aceea lăcomia se face idolatrie de câte ori schimbă spre cele pământeşti darurile aduse Domnului Dumnezeu.

De aceea ni se porunceşte să nu iubim darurile, încât pentru ele să le permitem celor care vin la noi multe dintre cele interzise. Scriptura nu ne lasă deloc nici să iubim astfel de daruri, nici să fim împătimiţi pentru ele, ci să admitem slujirea de ele ca ceva necesar. Căci nu poate admite vreo împărţire către altceva «din toată inima». După cum într-un vas plin cu lichid, pe cât dă pe dinafară, pe atât trebuie să fie umplut mai puţin, la fel şi cu sufletul: pe cât se goleşte prin dragostea pentru cele necuvenite, pe atât trebuie să fi fost lipsa de Dumnezeu. Cel care s-a legat odată cu dragostea de argint, îşi go­leşte toată dragostea acolo. Căci «cine iubeşte argintul, nu se va să­tura de argint».

52.   «Urmăresc răsplata».

Cea mai mare acuză a unui conducător este că ar fi gata să se răzbune şi că s-ar gândi în orice chip la răsplătirea cu cele asemenea împotriva celor care l-au păgubit. Căci cum îl va învăţa pe altul să nu răsplătească nimănui răul cu rău cel care face totul pentru a se răzbuna şi a păgubi înapoi pe cel care l-a afectat? El nu imită blân­deţea lui David, care spune: «Dacă am plătit la rândul meu celor care mi-au plătit cu rele», nici nu-şi aminteşte de Ieremia că: «Bine este omului, când poartă un jug din tinereţea lui, stă la o parte şi tace, căci l-a luat asupra sa. Va da obrazul celui care loveşte şi se va sătura de ocărâri». Ce trebuie însă să spună despre învăţăturile Domnu­lui şi cum le dispreţuiesc pe acestea cei care urmăresc răsplata? Când Domnul spune: «cui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt». De aceea urmărirea despăgubirii este o acuză pentru oricine, mai ales când cel care face aceasta prin autoritatea condu­cătoare trebuie să fie prin faptă învăţător pentru popor al bunurilor [dobândite] din răbdare. Căci ce privelişte, ce [fapt] nobil, admirabil şi care depăşeşte chiar natura omenească este ca cel mult ocărât, ca­re a primit poate o lovitură la tâmplă, a pătimit alte mii [de lovituri] şi prin cuvânt şi prin faptă, [lovituri] ce l-au dus la ultima înjosire, nu fierbe de mânie, nici nu se ridică la răzbunare, ci stând blând şi nemâniat, se roagă pentru cel brutal, ca să-i fie iertat păcatul de di­nainte şi în continuare să se învrednicească de grija potrivită de la Dumnezeu, încât să înceteze de a se mai manifesta violent. Acum, noi, conducătorii, alături de celelalte rele, păcătuim mai ales în aceasta, că urmărim despăgubirea, fără să răsplătim [măcar] după măsură egală, ci răzbunându-ne cu exagerare, mâniindu-ne nu doar dacă am fost insultaţi, ci şi dacă nu am fost onoraţi, considerându-i duşmani şi pe cei care ne cinstesc mai puţin decât credem noi înşi­ne că ni se cuvine.

53.  «Nu judecă pentru orfani şi nu dau atenţie judecăţii vădu­vei».

Altele s-au spus în cele de mai sus despre orfani şi văduve. Dar aici observă câtă aroganţă a conducătorului arată [textul] «nu dau atenţie», încât îl arată mai sălbatic şi decât judecătorul cel nedrept, de vreme ce acela după multe rugăminţi, deşi era de altfel nebinevo­itor, dar datorită stăruinţei văduvei, a dat atenţie judecăţii, evitând să fie mai mult necăjit de ea. De aceea se spune că ei nu primesc deloc să dea atenţie judecăţii văduvei.

54.  «De aceea, acestea spune Stăpânul, Domnul Savaot: Vai de cei puternici ai lui Israel».

Este o caracteristică a Scripturii să formuleze astfel stilul. In loc de „celor puternici”, a zis «vai de cei puternici», însemnând că a adaptat formula aceasta folosită pentru suferinţe de nerăbdat ce­lor care se vor afla puţin după aceea într-un chin insuportabil, pu­ternicilor lui Israel. Şi aceasta a fost spus de către profet nu întâm­plător, ci după sentinţa care a ieşit din gura cea nemincinoasă. Tre­buie să-i înţelegem pe cei puternici înşişi drept conducătorii, care, pe lângă faptul că nu cred în Dumnezeu, iubesc darurile şi urmăresc despăgubirea şi celelalte, de care sunt acuzaţi.

          «Vai de cei puternici şi necredincioşi». Cei slabi au poate scuză. «Căci cel mai mic poate fi iertat din milă, dar cei puternici vor fi în­cercaţi cu străşnicie», şi: «cui i s-a încredinţat mult, mai mult i se va cere». Vai şi celor bogaţi, căci fiind puternici încât să-i mângâie pe cei săraci, nu se folosesc de puterea bogăţiei lor spre cele pentru care au primit-o. Iar dacă cineva mai priceput în gândire decât celă­lalt nu se foloseşte de forţa firii pentru cercetarea celor dumneze­ieşti, vai şi aceluia, când i se cere faptă după măsura celor date. Şi dacă cei care deţin întâietăţi bisericeşti nu îşi împodobesc fapta cu o vieţuire potrivită vocaţiei, vai şi acelora.

«Nu va înceta mânia Mea asupra celor potrivnici». Potrivnicii lui Dumnezeu sunt cei care merg împotriva poruncilor Lui; cât timp aceştia sunt potrivnici, nu va înceta mânia despre care s-a spus a lui Dumnezeu împotriva lor. Căci dacă rămânem în răutăţi, aprindem asupra noastră înşine mânia lui Dumnezeu, procurând materie fo­cului păcatele noastre, după cum s-a spus: «că foc s-a aprins de la mânia Mea». Când încetăm să păcătuim - «judecată voi face din vrăjmaşii Mei». «Cel ce crede în Mine, spune, nu este judecat; iar cel ce nu crede, a şi fost judecat». De aceea vrăjmaşii sunt respon­sabili de judecată, după cum s-a spus: «Pentru acestea vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării». Dar spune că «Nu va înceta mâ­nia Mea asupra celor potrivnici», ca să nu socotim că mânia lui Dumnezeu este fără judecată împotriva celor care îl provoacă. Şi dacă Mă mânii pe potrivnici, totuşi nu aduc asupra lor pedepsele fă­ră judecată, ci ei sunt judecaţi după vrednicia şi după măsura greşe­lilor. Adică «judecată voi face din vrăjmaşii Mei». Vrăjmaşii lui Dumnezeu sunt cei care înfăptuiesc nedreptăţi. Vrăjmaşă binelui es­te răutatea; vrăjmaşă dreptăţii este nedreptatea, sfinţeniei necurăţia, adevărului minciuna. Asupra acestora nu va înceta mânia, cât timp sunt potrivnice, nici aducerea pedepsei asupra lor, spune, nu este fără judecată.

55.  «Voi aduce mâna Mea asupra ta şi te voi arde (lămuri) pen­tru a fi curat».

         Vezi scopul bun al judecăţii drepte şi al pedepselor aduse con­form judecăţii: «Nu va înceta mânia Mea, voi face judecată; voi aduce mâna Mea, te voi arde». De ce? Ca să te arăt curat. Aşa Se mânie Dumnezeu, ca să le facă bine păcătoşilor. Căci nu pedepseşte pentru distrugere, ci disciplinează pentru îndreptare. Aduce acest foc ca să distrugă ce a fost aruncat prin săgeţile arzătoare ale diavolului în su­fletul care nu are scutul credinţei, iar atunci când [focul de la Dum­nezeu] cade, [el] stinge săgeţile celui rău. Şi se face foc dumneze­iesc, care curăţă de celălalt foc, care ne aprinde spre dorinţele iraţi­onale şi vătămătoare. De aceea Domnul însuşi spune: «El iese ca un foc al cuptorului de topit şi ca iarba înălbitorilor. Şi Se va aşeza to­pind şi curăţind, ca pe argint şi ca pe aur». Şi care este folosul de aici? «Vor fi Domnului, spune, aducând jertfă întru dreptate».

«Şi voi îi lepăda pe toţi cei fără de lege de la tine». Este o ma­re binefacere pentru sufletul care din cauza întâistătătorilor răi a căzut în înstrăinarea de Dumnezeu să îi fie îndepărtaţi cei fără de lege. De aceea şi canoanele Bisericii îi separă de restul trupului pe cei găsiţi în păcate oprite [cu străşnicie], ca nu cumva «puţin aluat să dospească toată frământătura». De aceea bunul Dumnezeu îi îndepărtează pe cei fără de lege din popor. Căci cei fără de lege nu vor intra la cele sfinte împreună cu sfinţii, de vreme ce «vânturătoarea este în mâna Domnului». Dar cei care sunt separaţi de popor ca fiind fără de lege duc cu uşurătate cele întâmplate, fără să înţe­leagă că acestea sunt o preînchipuire a celor care se vor petrece la judecăţile înfricoşătoare ale lui Dumnezeu. Cât de mare este vătă­marea de a nu fi îndepărtaţi cei fără de lege de la legătura cu mădu­larele sfinte ale lui Hristos, a arătat-o Apostolul, mustrându-i pe corinteni, pentru că nu s-au jelit, ca să fie îndepărtat de la ei cel care înfaptuia răutatea.

56.    «Şi voi pune judecătorii tăi, ca mai prima dată».

       De ce trece peste regi şi îi pomeneşte pe judecători? Şi între regi erau unii care au condus poporul lăudabil. Sau pentru că gu­vernarea din timpul judecătorilor era mai liberă, aparţinându-le du­pă fire, când poporul se conducea singur şi îl recunoştea doar pe Dumnezeu drept rege, iar punerea regilor a venit după aceea din propria lor necugetare. Trebuia, deci, ca cei cărora li s-a făcut bine să revină la starea fericită. De aceea promite că va institui nu regi, ci judecători, dăruindu-le ceea ce este liber. «Căci nu era rege în Israel, ci fiecare facea ceea ce era drept în ochii lui». Sau pentru că nu mai era timpul regilor, după aşezarea adevăratului rege, le făgăduieşte că le dă judecători asemănători celor dintâi, pe ucenicii Domnului, despre care se spune că: «Veți şedea pe douăsprezece tronuri, jude­când cele douăsprezece seminţii ale lui Israel».

57.    «Şi pe sfetnicii tăi ca de la început».

Aici iarăşi, păstrându-le autodeterminarea, spune că le pune alături nu pe întâistătător, ci pe sfătuitor. Căci este propriu regelui să le poruncească celor conduşi, dar sfetnicului să-i convingă pentru cele folositoare pe cei sfătuiţi. Nu este capabil fiecare să găsească de la sine ceea ce îi trebuie. De aceea Dumnezeu le face bine cu sfet­nici, dar nu le dă autorităţi. Astfel, fiecare dintre noi să nu se consi­dere pe sine conducător, ci sfetnic dat poporului de Dumnezeu. Toţi profeţii, care au recomandat cele folositoare, sunt sfetnici. Şi mai presus de toţi Moise. Domnul, făcând bine poporului, făgăduieşte să pună sfetnici asemănători celor dintâi, Apostoli şi Evanghelişti; un asemenea sfetnic era Pavel, slujitorul Noului Testament, care spune: «Vă dau sfatul meu ca unul ce am fost miluit de Domnul».

        O mare binefacere este prezenţa unui sfetnic înţelept şi bine intenţionat, care suplineşte lipsa de înţelegere a celor sfătuiţi. Cât de mare este folosul din sfătuire o arată mai ales [exemplul lui] Moi­se, care fusese crescut în toată înţelepciunea egiptenilor, care vorbea cu Dumnezeu, cum ar vorbi cineva cu prietenul său. Aces­ta a primit sfat de la socrul său, Ietro, încât a pus conducători peste o mie şi peste o sută şi peste zece pentru a judeca poporul. Şi David s-a folosit de sfatul lui Huşai, prin care a respins sfatul războinic al lui Ahitofel. Şi în general, sfatul este un lucru sfânt, unire de părere, fruct al dragostei, manifestare de smerenie. Căci este o aro­ganţă cumplită să se creadă că nu avem nevoie de nimeni, ci să as­cultăm doar de sine, ca de singurul care ne poate da cele mai bune sfaturi. Noi ezităm să ne lăsăm de bunăvoie în seama celor care ne propun ceea ce este necesar şi ne ruşinăm să mărturisim că sunt mai pricepuţi decât noi în cele ale vieţii. De aceea, cel care aşteaptă sfetnic, dă timp şi propriilor gânduri într-o vreme mai îndelungată să descopere ceea ce este necesar cu încercare şi grijă.

58.  «Şi după acestea vei fi numită cetate a dreptăţii, metropolă credincioasă Sionul».

A arătat spre ce final duc facerile de bine succesive. Căci în loc să fie cetate a ucigaşilor, este cetate a dreptăţii; şi în loc să fie cetate desfrânată, este metropolă (cetate-mamă), adică le învaţă şi pe alte­le spre cumpătare. Şi iarăşi credincioasă, după cum era înainte să se întineze prin desfrânare. împodobită, deci, cu podoabele cuvenite ei, cu sfetnici şi judecători, Biserica în Hristos este numită metropo­lă, care trimite de la sine colonii ale vieţii conforme cu Dumnezeu.

«Căci cu judecată se va mântui robia ei, şi cu milostenie».

        Nespunând nimic în cele de mai sus nici despre duşmanii sen­sibili, nici despre cei robiţi, numind restaurarea ei izbăvire din ro­bie, [Scriptura] ne sugerează să înţelegem că fiecare dintre noi aflându-ne sub păcat, când suntem stăpâniţi de vrăjmaş, devenim, ca să zicem aşa, înlănţuiţi de păcat şi suntem duşi de cel rău ca să ne arătăm mădularele noastre roabe ale fărădelegii spre fărădelege. De aceea au adus izbăvire judecători ca Barac, Samson, Ghedeon şi Ieftae, care s-au luptat pentru popor şi l-au scăpat de duşmani. De aceea sfetnicii au condus spre mântuire, ca robia ei să fie vrednică de a fi izbăvită. Căci aceasta este să fie mântuită cu judecată, adică prin judecată şi cercetare. Apoi, fiindcă dacă [Dumnezeu] ar privi la fărădelegi, nimeni nu ar rezista, a alăturat judecăţii milostenia, pentru ca stricteţea judecăţii să fie îmblânzită prin adăugarea milei. Deci prin judecată a fost predată robiei, iar prin milă a fost reche­mată.

59.  «Şi vor fi sfărâmaţi cei fără de lege şi păcătoşii împreu­nă».

După ce cei vrednici de restaurarea la cele dintru început au fost mântuiţi cu judecată şi cu milă, cei cu totul fără de lege şi ră­maşi în păcat vor fi sfărâmaţi împreună, unii pentru că «s-au rătăcit în gândurile lor», ceilalţi pentru că prin încălcarea Legii l-au ne­cinstit pe Dumnezeu. Cei fără de lege sunt cei care nu ascultă deloc de legile dumnezeieşti, fie îndepărtându-se de la ele fie nepunând nici început. Iar păcătoşii sunt cei care de bună voie păcătuiesc du­pă ce au primit cunoştinţa adevărului.

Dar poate că şi în cei cărora Dumnezeu le face bine, dorind să umble în înnoirea vieţii, le sfărâmă omul cel vechi. De aceea «jertfa lui Dumnezeu, duhul umilit (sfărâmat)». Căci se sfărâmă duhul lumii, care lucrează păcatul, ca [duhul] drept să fie înnoit în cele dinlăuntru. Şi se sfărâmă braţul celui păcătos, adică puterea activă a păcatului, pentru ca păcatului lui să fie căutat, dar să nu mai fie găsit. Asemenea este şi: «Eu voi omorî şi voi face să trăiască, voi lovi şi voi tămădui». Căci îl va ucide pe cel care trăieşte în mod rău, ca după curăţirea de viaţa cea rea, să i-o dăruiască pe cea nouă.

60.   De aceea «vor fi sfărâmaţi cei fără de lege şi păcătoşii îm­preună», pentru ca să înceteze să mai fie nesupuşi şi neascultători.

         «Şi cei care L-au părăsit pe Domnul se vor sfârşi», ca şi cum nu s-ar mai face păcatul de a-L părăsi pe Domnul. Asemenea este şi în Psalm: «Sfârşească-se răutatea păcătoşilor». Ca şi cum cineva l-ar ruga pe doctor să sfârşească boala celor slăbiţi sau să oprească prin arta lui răspândirea cangrenei. Sfârşitul nu înseamnă deloc dis­trugerea completă, ci opreşte o asemenea lucrare a celor care o în­făptuiesc. Căci şi Pavel spune, profeţindu-le tesalonicenilor despre fiul pierzaniei, «pe care Domnul Iisus îl va ucide cu duhul gurii Lui şi îl va nimici cu strălucirea venirii Sale». Căci dacă uciderea ar fi dis­trugere completă, cum ar mai fi nimicit? Dar este clar că minciuna din cel fără de lege este distrusă cu duhul gurii adevărului şi astfel va fi nimicit cu strălucirea venirii lui Hristos. Am observat de multe ori că răutăţile sunt distruse, şi nu fiinţele însele, în care au apă­rut, ca în [textul]: «calea păcătoşilor o va pierde», şi: «calea necre­dincioşilor va pieri».

61.   «Pentru că se vor ruşina de idolii lor, pe care i-au voit».

        Este o mare binefacere să se ruşineze [cineva] de lucrul, cu ca­re înainte de aceasta s-a lăudat, pentru că din nepricepere nu a pu­tut înţelege ceea ce era ruşinos în acela, ci şi-a avut slavă în ruşinea lui. De aceea a fi ruşinat de idoli se înfăptuieşte spre binele celor ru­şinaţi. Aceasta nu se face altfel, decât când cei până acum idolatri ajung la înţelegerea adevăratului Dumnezeu. Căci atunci îşi acoperă faţa, ajungând la recunoaşterea absurdului, cel care se ruga [înainte] celor neînsufleţite ca şi când ar avea putere de mântuire. Şi orice iu­bitor de plăcere, oricărui lucru dintre cele interzise ar fi înrobit, îndumnezeindu-l pe acesta, îl are consacrat ca pe un idol în templul necurat, în inima lui, vizitându-l întotdeauna prin închipuire şi pur­tând în el chipurile lucrului dorit. Iubitorul de bogăţie, care are ini­ma acolo unde este şi comoara lui, se închină idolului lăcomiei. Iar gurmandul, înrobit de dorinţele de mâncăruri, îşi are drept dumnezeu pântecele lui. «Blestemat să fie omul care îşi va face [idol] cioplit sau turnat, urâciune pentru Domnul». Fericiţi însă cei care,după sfatul lui Iacob, îşi îndepărtează de la ei dumnezeii străini şi îşi schimbă hainele, urcându-se la Betel, adică la Casa lui Dumne­zeu, pentru a face acolo un altar pentru Dumnezeu. Să înlăturăm, deci, idolii străini de Dumnezeu şi să ne schimbăm hainele, dezbrăcându-ne de omul cel vechi; şi încă mai întâi să înlăturăm cerceii din urechile noastre, adică învăţăturile vechi, cu care ne-am împodobit. Aceasta pentru [textul]: «Pentru că se vor ruşina de idolii lor, pe care i-au voit». Căci nimeni nu are idolii pomeniţi de noi mai înainte fără să îi dorească, pentru că dorind patimile, aşa le trans­formăm în dumnezei.

62.    «Se vor ruşina pentru grădinile lor, pe care le-au poftit».

       Denumirea de grădină o găsim luată în două sensuri, ca în Fa­cerea după Aquila: «Şi a sădit Domnul Dumnezeu o grădină în Eden». Dar iarăşi pământul Egiptului defăimat este numit grădină de legume. Iarăşi [există] o menţionare blamabilă a grădinii, când Ahab a dorit să facă moştenirea lui Nabot Iezreeliteanul grădină de legume. Dar Ecclesiastul o menţionează laudativ, spunând: «Mi-am făcut grădini şi parcuri». Binecuvântată este şi grădina, în care era mormântul, care a primit iconomia vremelnică a morţii în tru­pul Domnului. Aici, totuşi, este defăimată ca producând ruşine ce­lor care o doresc. Şi se pare că acum sunt numite dumbrăvile plantate în jurul idolilor pentru podoabă de către cei înşelaţi, care trebuie înţelese drept practici deviate şi aparenţe exterioare, prin care ne ascundem patimile. Cel care se tăvăleşte în plăceri îşi ia ca aparenţă solemnitatea, iar cel înrobit de avuţii, se preocupă să pară că este darnic. De acestea cei care le doresc vor fi ruşinaţi, când sfa­turile inimilor noastre vor fi descoperite.

63.   «Căci vor fi ca un terebint căruia i-au căzut frunzele şi ca un parc care nu are apă».

Cât despre ceea ce este spus, se pare că se referă la grădinile dorite de idolatri, căci se vor face mai neplăcute decât terebintul desfrunzit şi parcul uscat de secetă. Cât despre sensul moral, [este] că cei care prin aparenţa exterioară vânează slavă de la oameni, du­pă vădirea celor ascunse, când toate vor fi goale şi descoperite şi nu va mai fi nicio făptură ascunsă, vor fi o privelişte dezgustătoare, înşelăciunea despre ei fiind acum distrusă, încât se vor asemăna cele despre ei cu stejarul. Căci astfel au redat alţii „terebintul”, fiindcă am învăţat că în Facere stejarul şi terebintul sunt acelaşi [co­pac]. Vom fi deci asemănători terebintului, de fapt stejarului, care după pierderea coroanei arată cele ce au fost până atunci ascunse de frunze. Căci este împodobit cu o coroană deasă şi prin culoarea frumoasă de la acestea umbreşte asprimea ramurilor sale. De aceea, spune, vor fi mai neplăcuţi decât acesta, după respingerea faptelor din viaţa lor.

«Şi ca un parc care nu are apă». Aşa este şi Israelul, având frunze asemenea stejarului, umbra din Lege, pe care o dă jos de pe el la plinirea vremilor. Şi ca un parc (paradis) sădit de Domnul, prin zidirea cea dintru început, uscat însă prin pierderea a ceea ce este viu din învăţături. De aceea trebuie să ne străduim să credem cu adevărat în Hristos, pentru ca râuri duhovniceşti să curgă din pân­tecele nostru, nelăsând să fim nici neplăcuţi, nici neroditori.

64.   «Şi va fi puterea lor ca o grămadă de căiţi, iar faptele lor ca scânteia focului».

De aici este clar că pentru fiecare faptele vor fi cauza suferin­ţelor din pedeapsă, noi pregătindu-ne pe noi înşine [să fim] potriviţi pentru ardere şi aducându-ne patimile sufletului ca scânteile focului pentru aprinderea flăcării gheenei, după cum şi bogatul pârjolit în flacără era fript de propriile plăceri. Căci după măsura în care pri­mim săgeţile de la cel rău, participăm mai mult sau mai puţin la ar­dere.

«Şi vor arde cei fără de lege şi păcătoşii împreună şi nu va mai fi cine să stingă».

Deja de două ori au fost alăturaţi de către profeţie unii cu alţii cei fără de lege şi cei păcătoşi. Mai sus [se spune]: «Şi vor fi sfărâ­maţi cei fără de lege şi păcătoşii», dar aici: «Şi vor arde». Nimeni să nu se amăgească prin cuvinte neînvăţate, că deşi este păcătos, este totuşi creştin. „Nu voi cădea, deci, în gheenă, unde sunt idolatri. Mă va ajuta însuşi numele de creştin, chiar dacă am călcat poruncile Lui”. Dar ascultă: «Şi vor arde cei fără de lege şi păcătoşii împreună». Pentru ambele [cete] există cauze de ardere. Grămada de câlţi este în ambele, adică viaţa uşor inflamabilă şi care poate prinde flacăra. Scânteia va aprinde pe bună dreptate sufletul şi într-un [sens] şi în celălalt. Acum este ca ascuns în cenuşă, cât timp este învăluit în acoperămintele trupului, dar va fi adus iarăşi înainte de către jude­cata dumnezeiască, în ziua răzbunării, aţâţat şi aprins de mustrări.

---

^[1] Profeţiile nu sunt clare, ci învăluite, ascunse, umbrite. Conform Sf. Ioan Gură de Aur, „Do­vedire că este de folos să fie învăluite profeţiile despre Hristos, despre neamuri şi des­pre căderea iudeilor” şi „Despre învăluirea profeţiilor. încă despre umbrirea Vechiului Testament; despre iubirea de oameni a lui Dumnezeu; şi despre a nu ne vorbi de rău unii pe alţii”.

^[2] Interesant că Sfântul Vasile numeşte cartea a II-a a Regilor, după uzanţa ebraică, şi nu a IV-a a Regilor, după Septuaginta.

^[3] Is. VI, 4. Sfântul Vasile identifică aici descrierea teofaniei din templul din Ierusalim, în care apare cutremurarea porţilor templului, cu cutremurul descris în Amos (Am. I, 1). Deşi cutremurele sunt frecvente în Palestina, totuşi acel cutremur este menţionat şi după 200 de ani de Zaharia (cf. Zah. XIV, 5). Oricum, datarea lui Osea şi Amos înainte de Isaia este sigură şi pentru că Isaia a avut viziunea chemării profetice în anul morţii regelui Ozia (cf. Is. VI, 1), adică în 740, pe când Osea şi Amos au profeţit în vremea lui Ozia.

^[4] O interpretare de origine iudaică a numelui Israel, care iniţial însemna „El va lupta [pentru noi]”, de la rădăcina cuvântului isra însoţit de numele divin el „Dumnezeu”. Filon din Alexandria interpretează însă numele„băr­batul care l-a văzut pe Dumnezeu”. Interpretarea lui Filon este reţinută şi de părinţi: Clement Alexandrinul, Origen, Sf. Chirii al Ierusalimului etc.

^[5] Aluzie la tâlcuirea populară a numelui Israel. Sf. Vasile numeşte partea „pătrunză­toare”a omului, intelectul, Israel („omul care L-a văzut pe Dumnezeu”).

^[6]  De fapt, după sursele iudaice au fost şapte (Rabi Meir) sau nouă (majoritatea rabini­lor - cf. Mişna, tratatul Parah 3, 5), iar a zecea va fi arsă de Mesia (3, 4).