doktoru

marți, 7 aprilie 2015

Tâlcuire la Isaia - Isaia în tâlcuirea Sf.Vasile cel Mare - Capitolul 13



255  «Vedenie împotriva Babilonului, pe care a văzut-o Isaia, fi­ul lui Amos».
Această vedenie nu este sensibilă, nici nu e contemplată prin ochii trupeşti, ci este pricepută cu mintea, Dumnezeu luminând-o şi dăruindu-i să îl vadă. Ce este Babilonul şi cele care i se vor întâm­pla? Este evident că profeţii nu vorbeau în extaz. Căci cei cuprinşi de duhuri rele, tulburaţi cu mintea, nu văd [în mod real] închipuiri­le induse lor de demoni, ci văd greşit, după cum cei demonizaţi văd râuri, munţi şi animale care nu sunt de faţă, par să li se înfăţişeze înainte culori şi să le apară vederi de oameni, prieteni sau necunos­cuţi, a căror vedere nu este [însă] nimic [real], ci [doar] tulburare şi extaz al minţii răvăşite care şi-a pierdut propria funcţie.
Totuşi, nu este aşa în cazul sfinţilor. Însuşi Dumnezeu spune: «Am înmulţit viziunile». Dăruind o viziune, Domnul nu orbeşte mintea, pe care o pregăteşte, ci o luminează şi o face mai transpa­rentă prin venirea Duhului. Căci de aceea profeţii sunt numiţi „vă­zători”, pentru că pătrunderea minţii le este sporită prin prezenţa Duhului Care îi luminează. «Cine l-a făcut pe cel care vede şi pe orb»? „Cel care vede” este în mod clar profetul, pentru că poate prin vederea bună a cugetului să prevadă viitorul, iar „orbul” este cel orbit de răutate, ca ochii profani să nu vadă arătările celor fericiţi. De aceea Domnul spune: «Spre judecată am venit în lumea aceasta, ca cei care nu văd să vadă, iar cei care văd să fie orbi».

        256. Ce este Babilonul, împotriva căruia este văzută vedenia? După istorie pare că Babilon se cheamă locul unde a fost amestecată limba celor care ziceau: «Haideţi să ne zidim cetate şi turn, al cărui vârf să fie până la cer». Totuşi, Dumnezeu, coborând acolo, le-a amestecat limbile; de aceea, s-a chemat numele ei „amestec”. Lo­cul Babilonului este un loc al amestecului, nu numai al limbii, ci şi al învăţăturilor, ideilor şi al minţii care crede că le vede pe acestea.
Deci, vedenia împotriva Babilonului aduce ca o consolare pen­tru Israel, oprimat de babilonieni. Ca să nu fie descurajaţi, nici să deznădăjduiască faţă de pronia lui Dumnezeu, ca şi cum [El] i-ar fi părăsit, Isaia, prevestind în profeţie cele viitoare, relatează că Babi­lonului i se vor întâmpla [evenimente] triste, ca [iudeii] să nu fie copleşiţi de tristeţea celor prezente, ci să fie uşuraţi în aşteptarea ce­lor care se apropie. Căci nu mică mângâiere aduce celor apăsaţi răz­bunarea aşteptată după puţin [timp]. Iar numele tatălui lui Isaia es­te adăugat profeţiei, nu ca să-l ştim în sine pe tatăl care a slujit la naşterea fericitului, ci pentru că i-a fost aceluia învăţător pentru profeţie, considerând ca el să întâlnească o educaţie şi o disciplinare mai sfântă, mai curată şi mai aleasă decât a altora. De aceea Amos este scris alături ca un însoţitor al profeţiei.

257. «Pe muntele neted ridicaţi semn, înălţaţi glas către ei, chemaţi cu mâna. Deschideţi, stăpânitori! Eu îi voi orândui şi Eu îi voi conduce».
Arată cum este distrus şi ruinat Babilonul şi este făcută capti­vă conducerea celor care produc „amestecul”. De câte ori urcă cine­va pe un munte care nu e abrupt, nici povârnit, ci neted şi întins, [întâlneşte un munte care] are înălţime prin înălţarea şi ridicarea de la pământ spre cer, dar [care] dă şi stabilitate celor care stau pe el prin netezimea [pantei]. Căci unul colţuros şi rupt din toate părţile face nesigure poziţiile celor care îl urcă. De aceea, ca să cugetaţi cele înalte despre Dumnezeu şi să le afirmaţi sigur (fără eroare), [atunci tu] să mergi pe munte datorită înălţimii, dar să rămâi neclintit dato­rită siguranţei.
«Pe muntele neted ridicaţi semn, înălţaţi glas către ei, chemaţi cu mâna». Cel care predică despre cruce cu glas mare, acela este cel care ridică semn pe muntele neted. Cel care poate să slăvească sensul (cuvântul) Patimii, acela împlineşte porunca profetică, nu petrecând în văi şi vâlcele, ci urcându-se pe înălţimea Cuvântului şi prin înţelepciunea însăşi răsăândind predica (kerygma) celor vestite cu limpezime şi claritate. Dar dacă după altă versiune am citit: «pe munţii înnoraţi», este evident că înfăţişează înălţimea printr-un alt cuvânt. Căci „înnorat” este numit [muntele] care are vârful mereu în nori, iar unul ca acesta este înalt şi se ridică deasupra tuturor.
«Înălţaţi glas, spune, către ei», adică luaţi înălţimea glasului din voi înşivă; îndemnurile de doxologie către Dumnezeu care se află în voi, pe acestea luaţi-le din cugetările obişnuite. Să nu vă ui­taţi în jos, nici să le cercetaţi pe cele pământeşti. Căci aşa glasul ce­lor care vorbesc de pe pământ, al vorbitorilor în deşert, se face umil. Cel care vorbeşte cu tristeţe umilă şi cu groază cumplită nu-şi înalţă vocea. Şi cel stăpânit de poftele trupului în timp ce vesteşte cuvân­tul îşi are vocea umilă şi neputincioasă să pătrundă sus. De aceea cum se înalţă glasul? Dacă eşti măreţ, când te ridici împotriva pati­milor şi când nu te supui ispitelor chiar în momentele ispitirii, ci îţi păstrezi voinţa sufletului înălţată, atunci îţi înalţi glasul. Cheamă cu mâna cel care prin fapte bune aduce mângâiere celor oprimaţi şi împlineşte milostenia cu bucurie. Dacă vezi pe cineva împovărat de sărăcie, cheamă-l pe sărac cu mână milostivă. Căci milostenia prin fapte poate să mângâie pe cel slăbit cu sufletul [mai mult] decât în­demnul prin cuvinte [ca acela] să suporte sărăcia cu demnitate şi fă­ră umilinţă.


258 «Şi deschideţi, spune, stăpânitori».
        După chemarea cu mâna urmează să deschidă mâna, ceea ce este obişnuit Scripturii să ia drept lucrarea de milostenie, când spu­ne: «Deschizând mâna Ta, toate se vor umple de bunătate». De aceea, deschideţi casele voastre şi deschideţi străinilor şi săracilor tezaurele averii. Nu ţineţi la voi cele care vă sunt adăugate pentru mângâierea celor împovăraţi. Aceasta să faceţi mai întâi, [voi], stă- pânitorilor, ca să convingeţi prin exemplu şi poporul.
Dar poate să se înţeleagă deschiderea Scripturilor şi arătarea celor încuiate, ca nimeni să nu fie vinovat la judecata [ce se va face] fariseilor şi cărturarilor, care având cheile împărăţiei, nici ei înşişi nu intră, iar pe cei care pot să intre îi opresc. De aceea se adre­sează stăpânitorilor care au cheile cunoştinţei. Ascultând de acest cuvânt, Pavel a spus: «O, corintenilor, gura noastră s-a deschis către voi».

259. «Eu îi voi orândui şi Eu îi voi conduce».
Noi trebuie să lucrăm ceea ce ne este cu putinţă. Dar Cel care îi conduce este Domnul, Care îl aşază pe fiecare în trupul Bisericii după vrednicia proprie.
«Uriaşi vor veni să împlinească mânia Mea, bucurându-se şi dispreţuind deopotrivă». Scriptura ameninţă cu venirea unora răi şi răzvrătiţi împotriva lui Dumnezeu trimişi pentru răzbunarea îm­potriva celor care au păcătuit. De aceea, Cel care se îngrijeşte de cei ce se tem de El îi duce pe înălţimea tare a muntelui şi îi pune în si­guranţă prin netezimea vârfului. Le dă un semn [ca] protecţie, sfatuindu-i ca prin fapte bune să-i cheme cu mâna pe cei oprimaţi, să deschidă gura pentru învăţătura celor care învaţă, ca să fugă de năvălirea uriaşilor.
          Căci uriaşii, ca în multe [locuri], sunt luaţi drept [ceva] rău. Poate că pe uriaşii de aici Psalmul îi numeşte mai clar îngeri răi, spunând: «Trimis-a peste ei urgia mâniei Sale, mânie şi urgie şi strâmtorare, trimise prin îngerii cei rai». De aceea, asemenea slu­jitori sunt meniţi celor care au făcut [fapte] vrednice de pedeapsă, de vreme ce din multa lor cruzime nu au faţă de cei pedepsiţi nicio compasiune şi nici nu pot să-şi asume milele îndurării, [ci] se bucură de oamenii biciuiţi şi îi batjocoresc, făcând propria plăcere din chinul, durerea şi tristeţea celor biciuiţi.

260. «Glasul multor neamuri pe munţi asemenea multor nea­muri, glasul regilor şi al neamurilor adunate».
Poate că glasul multor neamuri pe munţi este glasul Bisericii. De aceea, ea a ales şi muntele neted, ca să aibă loc liber pentru adu­narea mulţimii celor care au urcat pe înălţimea cunoaşterii lui Dumnezeu. A văzut în muntele neted mulţimea mare a celor adu­naţi din multe locuri şi a celor care scot un singur glas al credinţei. Şi Duhul Sfânt spune prin profet: «Glasul multor neamuri pe munţii, pe care s-a înălţat semnul, asemenea multor neamuri». Iar glasul es­te unul, deşi pare ca glasurile multor neamuri. Este unul, prin ar­monia credinţei, dar pare ca multe glasuri, pentru că a fost împărţit în limbi de foc de către Duhul Sfânt peste fiecare dintre Apostolii care urmau să semene Evanghelia la neamurile lumii.
«Glasul regilor, spune, şi al neamurilor adunate». Poate că tre­buie să înţelegem prin „neamuri” pe noi cei care venim de pretutin­deni la chemare, iar prin „regi” pe cei aleşi din Biserică, pe care Domnul îi numeşte «fiii împărăţiei». Sau poate că arată mulţimea uriaşilor, căci este glasul multor neamuri şi glasul regilor. Pentru că bucurându-se şi dispreţuind [aceştia] aleargă spre împlinirea mâniei Domnului, rânduiţi spre slujire, imită zgomotul multor neamuri şi al unor regi semeţiţi în cuget, neştiind că sunt slujitori ai pedepsei, temnicieri ai păcătoşilor. Căci nu prin propria putere, nici prin demnitatea care le-ar aparţine aduc [ei] acestea celor vrednici.

261. «Domnul Savaot a poruncit neamului războinic, să vină dintr-un pământ îndepărtat; de la marginea temeliei cerului Domnul şi cei înarmaţi ai Lui [vin] să distrugă întreaga lume».
«Domnul Savaot a poruncit neamului războinic».
        Nu te teme de cel care loveşte, ci cheamă-L pe Cel care porun­ceşte. Să înveţe idolatri, cei care spun că aduc jertfe demonilor răi,împăcându-le răutatea. Domnul le-a poruncit. Şi dacă îi slujeşti, şi dacă nu, celui ce i s-a poruncit va face [aceasta] şi nu depăşeşte hotarul. Nici nu reduce din amar, nici nu adaugă de la sine, ci neîn­duplecat se foloseşte de măsura permisă.
Deci «Domnul Savaot a poruncit neamului războinic». De­monii cei răi au arme pregătite contra aşezării armelor celui drept. Căci dreptul are scutul credinţei, dar scutul celui rău este scutul ne­credinţei; acesta [are] sabia cuvântului, acela sabia lipsei de raţiune (de cuvânt); acesta este apărat de armura dreptăţii, acela se încon­joară cu armura nedreptăţii; în jurul capului acestuia este prins coi­ful mântuirii, pe acela îl cuprinde coiful nimicirii; acesta are picioa­rele pregătite pentru Evanghelia păcii, picioarele aceluia aleargă pentru vestirea relelor. De aceea a poruncit Domnul unui neam războinic, înarmat cu aceste arme.
         Iar aceştia sunt dintr-un pământ îndepărtat, ca să ştii că sunt străini de viaţa aceasta. Cei care trudesc cu noi cele pentru mântui­re, tovarăşii şi vecinii noştri, cei care ne oferă ajutorul de aproape, [sunt] îngerii de pace. Dar cei folosiţi pentru pedeapsă sunt aduşi de departe, Dumnezeu cel iubitor de oameni folosindu-Se de cruzimea lor pentru vindecarea noastră, după cum medicul înţelept se folo­seşte de veninul viperei pentru însănătoşirea celor bolnavi. Căci unora ca aceştia le este dat spre distrugere nu duhul, ci trupul, ca duhul să fie mântuit. Fighel şi Ermoghen au fost daţi satanei de către Pavel, nu spre pieire, ci ca să înveţe să nu hulească. Deci cum vine acest neam războinic din pământul de departe şi de la marginea cerului? Din pământ, pentru că şi-a luat locul din jurul pământului şi s-a amestecat cu patimile pământeşti, dar de la marginea cerului, pentru că tocmai de acolo s-a petrecut căderea de la început.

262. «Strigaţi, căci aproape este ziua Domnului şi sfărâmare va veni de la Domnul. De aceea, toată mâna va slăbi şi tot sufletul omu­lui se va înspăimânta».
Pentru că este expusă ameninţarea ca Domnul însuşi să vină cu războinicii Lui ca să distrugă întreaga lume, de aceea sunt po­runcite ţipătul şi plânsul, ca Domnul să fie înduplecat să-Şi întoarcă urgia adusă. Căci Domnul iubitor de oameni le face pe amândouă, şi ameninţă cu [lucruri] înfricoşătoare, [dar] şi celor pocăiţi nu le adu­ce [pedepsele] promise. Jeliţi şi plângeţi fiecare propriile păcate, ca să nu înduraţi cele anunţate. Dacă Dumnezeu n-ar fi voit pocăinţa păcătosului, de ce ar fi fost anunţată distrugerea după trei zile în Ninive? Dar pentru că Cel milostiv le-a văzut frângerea [inimii], a abătut urgia şi a împrăştiat-o ca pe un nor.
De aceea, sfărâmare va veni de la Domnul însuşi, Care În mod folositor le sfărâmă pe cele vrednice de distrugere, după cum îl sfă­râmă pe satan sub picioarele dreptului, şi sfărâmă războaiele. Căci «Domnul care zdrobeşte războaiele, Domnul este numele Lui» şi: «Domnul sfărâmă cedrii Libanului», numindu-i „cedri ai Libanului”pe cei care se laudă, se prefac şi se semeţesc împotriva adevăru­lui. De aceea, pentru că sfărâmarea vine de la Domnul, anticipând aceasta ei trebuie să-şi sfărâme inima arogantă, ca smerirea ei să fie jertfă Domnului. Orice mână, chiar şi cea mai activă şi cea mai des­toinică, va slăbi faţă de Dumnezeu şi de faptele Lui. De aceea spune: «întăriţi-vâ, mâini slabe şi genunchi slăbănogiţi». Nimeni să nu se încreadă în putere pentru a se păzi de războinicii năvălitori, nimeni să nu nădăjduiască în iuţimea picioarelor, ca să poată fugi de ziua sfărâmării, care va veni să nimicească întreaga lume.

.............................................................................................................................

cârâ»? De aceea, dacă cineva nu a pus la zidirea vieţii sale lemne sau fân sau trestie, să-şi dorească ziua Domnului, în care focul va lămuri ce fel este lucrul fiecăruia. Dar dacă nimeni nu este curăţit de faptele neîngăduite, să se teamă de ziua aceea. Căci, spune, «da­că lucrul cuiva, pe care l-a zidit, rămâne, va lua plată. Dacă lucrul cuiva se va arde, el va fi păgubit. El, însă, se va mântui, dar aşa ca prin foc».

263. «Se vor tulbura solii şi dureri îi vor cuprinde, ca ale unei femei care naşte. Şi se vor plânge unul către celălalt şi se vor înspăi­mânta. Şi faţa lor se va schimba ca flacăra».
Cine sunt solii tulburaţi când îi surprinde ziua Domnului? Sunt, desigur, aceia despre care Domnul vorbeşte tipic prin pildele pe care le-a spus când era lângă Ierusalim către cei care credeau că împărăţia Domnului urmează să se arate. Căci spune: «Un om nobil a plecat într-o ţară îndepărtată, ca să-şi ia împărăţie şi să se întoar­că». Apoi, spunând despre cele zece mine, pe care le-a dat celor zece slujitori ca să facă negoţ, a adăugat: «Dar cetăţenii lui îl urau şi au trimis soli în urma lui, spunând: Nu voim ca acesta să domnească peste noi». Deci, omul nobil este Cel care nu are cu nimeni altci­neva comuniune a neamului, decât cu Dumnezeu Cel ce este peste toţi. După cum numim „nobili” pe cei din sânge domnesc, la fel cu adevărat nobil este Cel care îşi are existenţa din fiinţa Tată­lui. Căci se poate spune şi despre Mântuitorul că este om nobil. Nu doar după dumnezeire este Domnul considerat nobil, posedând în Sine prin fire ceea ce este curat, pur şi neamestecat, ci şi deplin du­pă omenitate, fiind neam din sămânţa lui David după trup.
        Deci, merge într-o ţară îndepărtată, nu atât de departe prin loc, cât prin aşezarea lucrurilor. însuşi Dumnezeu este şi aproape de fiecare dintre noi, când faptele bune ne oferă o apropiere de El, [dar] este şi departe, când prin apropiere de pieire ne depărtăm de El. Acest nobil, privind lumea stăpânită de păcat şi supusă tiraniei amare a duşmanului, milostivindu-Se din cauza anarhiei, a acceptat să domnească peste ei. «Căci El trebuie să domnească până ce va pu­ne pe toţi duşmanii Săi sub picioarele Sale». De aceea, când a venit la locul acesta de pe pământ, ţara care era îndepărtată de Dumne­zeu, ca să ia împărăţia peste neamuri, după ceea ce se spune în Psalm: «Cere de la Mine şi-Ţi voi da neamurile moştenire», cei su­puşi stăpânitorului veacului acestuia, nu numai oameni, ci şi puteri­le adunate [în oşti] sub El, nu i-au primit împărăţia. Când El a dat poruncile şi lucrarea lor şi îndemnat să nu stea fără să le lucreze pe acestea, ci le-a certatat lucrarea, [ei] au trimis soli în urma Lui, refuzându-I împărăţia.

264.   Deci, cine erau solii, dacă nu cei care au înfăptuit moar­tea Mântuitorului? Cei care au considerat că prin cruce rup împără­ţia Acestuia peste lume, care îi spuneau lui Pilat: «Nu scrie: Regele iudeilor, ci că Acela a zis: Eu sunt regele iudeilor». Dar deopotrivă răutatea celor care L-au oprit i-a judecat pe ei înşişi, iar [aceştia] nu au împiedicat iconomia. Căci stăpânind [iarăşi] împărăţia şi împăr­ţind robilor după vrednicia fiecăruia lucrarea lor, le-a poruncit ca aceia să fie chemaţi ca să ştie cum au făcut negoţ. Primului, care a câştigat zece mine, i-a dat stăpânire peste zece cetăţi, iar celui de-al doilea, care a adăugat cinci mine, i-a spus: «Fii peste cinci cetăţi». Iar pe cel care a legat [mina] într-un ştergar fără nici un profit, a po­runcit să-l înlăture.
        Când a rânduit cele pentru iudei, «căci vremea este ca să în­ceapă judecata de la casa lui Dumnezeu», atunci a poruncit ca duşmanii, care I-au refuzat împărăţia, să fie aduşi în mijloc şi ucişi. Sunt mulţi, bunăoară, care în viaţa aceasta nu vor ca Hristos să împărăţească peste ei. Căci cei care supuşi desfrânării, cei stă­pâniţi de mânie şi cei înrobiţi de lăcomie nu vor ca Domnul să îm­părăţească peste ei, şi, pe cât [ţine] de voia lor, îi refuză împărăţia. Despre aceştia spune Isaia că: «Se vor tulbura». Căci când văd la a doua venire pe Domnul, cei care au trăit în păcate şi au dispreţuit modul evanghelic al împărăţiei desigur «se vor tulbura solii şi dureri îi vor cuprinde, ca ale unei femei care naşte». înfăţişează prin durere ascuţimea suferinţei, care le înţeapă inima şi le-o răneşte prin con­ştiinţa păcatelor. Căci durerea ascuţită este suferinţa apărută în timpul naşterii în părţile vitale [femeilor] care nasc.
«Şi faţa lor se va schimba ca flacăra». Este propriu celor ră­tăciţi şi celor căzuţi într-un pericol neaşteptat să îşi schimbe culoa­rea feţei, înroşindu-se la înfăţişare şi indicând suferinţa sufletului prin schimbarea arătată.

265. «Căci, iată, ziua Domnului vine cumplită, cu mânie şi cu urgie, ca să facă lumea pustie şi să îi piardă pe păcătoşi din ea».
Mai sus a zis: «Ziua Domnului este aproape», dar aici: «ziua Domnului vine, ca să facă lumea pustie». Cel care cercetează cu atenţie cele redate, va afla că pasajele nu relatează amândouă des­pre aceeaşi zi. Cel de dinainte [vorbeşte] despre sfârşitul propriu fi­ecăruia, pe care îl înfăţişează aproape, dar cel de faţă despre cel universal. Căci va face lumea aceasta pustie, pentru că adaugă: «Şi stelele cerului şi Orion nu îşi vor da lumina». Poate că aceea este numită „zi” în sens propriu, datorită unităţii de stare; căci nu este întreruptă de noapte, nici seara nu o mărgineşte. Şi pentru că în ea se arată cele ascunse ale întunericului, aceea este denumită în sens propriu „zi”.
         Iar noapte este viaţa aceasta, în care faptele ruşinii sunt ascun­se, de unde şi spune: «Noaptea a trecut, ziua s-a apropiat». Ziua aceea este numită şi „cumplită” (nevindecată), fiind cu mânie şi cu urgie, în care nu se mai poate face ispăşire, nici chinurile aduse cu ea nu mai pot fi vindecate. Deci, să nu ne păstrăm pentru acea zi mărturisirile, ci să luăm în seamă iconomia Scripturii, care doreş­te să nască frica de Dumnezeu şi să-i înveţe pe cei care o citesc să lucreze până este zi. «Vine noaptea, când nimeni nu poate să lucre­ze». Cel care umblă în lumina poruncilor lui Hristos, [acela] este în zi. Cel care este lăsat întunericului veşnic va fi în noapte. În acea noapte nu mai este faptă, nici mărturisire, ci mâinile şi picioarele sunt legate cu lanţurile propriilor păcate. Căci «legându-l de mâini şi de picioare, aruncaţi-l în întunericul cel mai din afară». Iar limba nu va mai grăi nici mărturisire, nici lauda lui Dumnezeu, fiind ocu­pată cu geamătul făcut ei de chinuri. De aceea, va veni ziua aceea cumplită.

266. «Căci stelele cerului şi Orion şi toată podoaba cerului nu îşi vor da lumina şi se va întuneca soarele răsărind şi luna nu îşi va da lumina ei. Şi voi porunci întregii lumi răutăţi şi celor necredincioşi păcatele lor»
Evident profetul descrie sfârşitul şi schimbarea tuturor. Atunci lumina solară vă păli şi luna va fi un corp neluminos, şi Orion, cel mai luminos dintre stele, nu va mai da lumină. «Stelele cerului şi Orion nu îşi vor da lumina», nu pentru că s-au întunecat prin strălu­cirea răsăriturilor soarelui. Aceasta se întâmplă în ziua de azi şi este mărturisit de toţi cei care scrutează fenomenele din cer, că astrele care se află în emisfera de deasupra pământului nu se sting, ci sunt ascunse complet de razele solare printr-o luminare mai puternică, după cum se întâmplă şi în nopţile cu lună plină, când strălucirea de la lună scânteiază în jurul stelelor şi nu permite ca razele lor să lu­cească.
          De aceea, nimic din aceste fenomene conform naturii nu înfă­ţişează Scriptura, ci întunecarea completă a stelelor şi preschimba­rea tuturor. Este clar că Scriptura numeşte Orion constelaţia celor douăzeci şi două de stele, pe care unii o numesc Plugarul; pe acestea unii pricepuţi în acestea le împart [în categorii] şi spun că patru sunt de mărimea a treia, nouă dintre ele de [mărimea] a patra şi ce­lelalte nouă de [mărimea] a cincea. Iar această adunare de stele este situată în partea nordică, care este numită de către Scriptură, ca un singur corp, Orion. Acestea se numesc astre, iar nu stele, pen­tru că mulţimea astrelor indică o constelaţie, iar stea este numită fi­ecare în parte.
Scriptura aminteşte şi de Ursa Mare (Arcturus), steaua pe care o vedem în mijlocul părţilor lui Orion, roşiatică. De asemenea, şi Pleiadele sunt numite de Scriptură, ca şi de către cei din afară, care în mod clar de la evrei s-au preocupat de multe [lucruri] ascun­se. Şi în Pleiade se arată şapte stele strânse şi înghesuite unele într- altele, iar nu şase, cum cred unii; [ele] sunt dispuse în formă triun­ghiulară.
După cum aici găsim numele lui Orion, tot aşa şi numele de Ursa Mare (Arcturus) şi Hesperus (Raliţa) şi Pleiadele în Iov, care spune: «Cel ce face Pleiadele şi Hesperus (Raliţa) şi Ursa Mare (Arc­turus) şi cămările de miazăzi». «Cel ce numără mulţimile stelelor şi le dă tuturor numele» şi are numărul tuturor şi denumirile. Pu­ţine sunt numirile de care şi grecii se folosesc deopotrivă, iar celelal­te sunt inventate de ei înşişi; cu mii de termeni numesc stelele, atât pe cele fixe, cât şi pe cele rătăcitoare. Le împart în douăsprezece părţi pe cele ale cercului zodiacal, prin care soarele îşi face cursul, iar pe cele fixate în partea nordică şi sudică le numesc după cum vor.

267. «Şi voi pierde, spune, nesăbuinţa celor fărădelege şi nesă­buinţa celor semeţi o voi umili».
Este lucrarea bunului Dumnezeu să le nimicească pe cele jos­nice, ca să restaureze creaţia Sa curăţită de orice răutate şi scăpată de orice boală, să o readucă la cele după fire. Căci se spune în altă parte: «Voi pierde înţelepciunea celor înţelepţi şi priceperea celor pri­cepuţi o voi nimici», pentru că înţelepciunea lumii, înşelându-i pe cei care o primesc şi fiind considerată adevărată, produce necunoaş­terea învăţăturilor pentru mântuire. De aceea, înţelepciunea care răstoarnă de la adevăr este nimicită, sofismele şi demonstraţiile ei fiind destrămate, ca cel cuprins mai înainte de ea să fie salvat de la înşelare şi de la învăţătura mincinoasă. După cum boala este nimici­tă de medic şi întunericul este nimicit de soare, la fel este nimicită de către bunul Dumnezeu nesăbuinţa celor fără de lege şi nesăbuin­ţa celor semeţi este umilită.
De aceea şi Iacob, binecuvântându-i pe fiii [săi] Simeon şi Levi, spune: «Blestemată să fie nesăbuinţa lor, pentru că este îngâm­fată, şi nebunia lor, pentru că s-a întărit». Distruge deprinderea rea a blestemului, pentru ca ceea ce a rămas în ei să fie vrednic de binecuvântarea patriarhului. Astfel şi Noe, cunoscând ce i-a făcut fiul lui mai tânăr, a zis: «Blestemat [să fie] Canaan». Deşi Ham era cel care l-a mâhnit, totuşi nu l-a blestemat pe acela, ci neamul lui şi fapta lui, pe care simbolic o numeşte Canaan, căci Canaan se tâlcuieşte „ca o zguduitură”. Pentru că deprinderea făcută în miş­care săvârşeşte patima, nu a blestemat starea, ci fapta care este din ea. Căci este greu să fie păstrată în firea umană curăţia inimii.
        Este clar că nimicind nesăbuinţa celor semeţi, nu distruge doar unul dintre rele, ci prin extindere de la un păcat, ajunge să în­ţeleagă nesăbuinţa referitor la toate felurile de răutate. Cei fără de lege se poartă nesăbuit faţă de templu, se poartă nesăbuit faţă de aproapele, se poartă nesăbuit faţă de ceea ce este după chipul Zidi­torului şi prin chipul Ziditorului nesăbuinţa urcă la Ziditor. Căci după cum cel care batjocoreşte un chip împărătesc este judecat ca şi cum ar fi greşit împotriva împăratului însuşi, tot aşa în mod evident este tras la răspundere pentru păcat cel care îl batjocoreşte pe cel după chipul [Ziditorului]. Dar înaintea tuturor se poartă nesăbuit faţă de sine desfrânatul din cauza întinării, adulterul din cauza fap­tei de ruşine, hoţul din cauza lucrării josnice, ruşinoase şi ticăloase, mincinosul din cauza negării adevărului, sperjurul din cauza înstră­inării de Dumnezeu. Orice păcat este nesăbuinţă şi odraslă a nesă­buinţei, care îl cuprinde mai întâi pe nesăbuit.
Se va smeri nesăbuinţa celor semeţi, pentru că semeţia este sora fărădelegii. Căci cel nedrept este semeţ faţă de dreptate şi se trufeşte faţă de ea. Cel nestăpânit vorbeşte împotriva cumpătării, când îl dispreţuieşte pe cel ce se cercetează cu acrivie în toate şi îşi disciplinează până şi mişcarea ochilor; iubitorul de lux pe cel mode­rat în trai; cel smintit râde de cei bogaţi în înţelepciune şi care şi-au adunat asiduu învăţăturile de pretutindeni. De aceea, Domnul, împotrivindu-Se celor semeţi şi smerindu-i pe păcătoşi până la pământ, vesteşte smerirea nesăbuinţei celor semeţi. Cel care îi smereşte pe cei semeţi îi scapă de asemănarea cu diavolul, care este tatăl trufiei şi îi duce să înveţe de la Cel ce spune: «învăţaţi de la Mi­ne, că sunt blând şi smerit cu inima».

268. «Şi vor fi cei rămaşi mai scumpi decât aurul nelămurit şi omul mai scump decât piatra din Sufir».
         După ce au fost aduse mari ispitiri şi au venit războinici care au distrus lumea, după ce a fost smerită toată semeţia, atunci oa­menii aflaţi dintre mulţi, care nu şi-au vătămat cu nimic sufletul din părtăşia cu cei fără de lege, ci care au fost încercaţi prin miile de is­pitiri şi încercări, care şi-au dat cu acrivie dovada intenţiei lor sunt mai de cinste decât aurul nelămurit şi decât orice piatră preţioasă, care pare să se găsească în Sufir. Se pare că numeşte Sufir* o ţară din neamul indian, în care se află pietre preţioase. Iar aurul nelămurit este cel care nu are în el niciun amestec cu o materie străină, ci când se arată deodată, convinge vederea ochilor că este încercat şi neamestecat cu bronz sau cu vreun alt aliaj.
        «Căci cerul se va tulbura şi pământul se va cutremura din temeliile lui, de la mânia urgiei Domnului Savaot, în ziua în care va veni mama Lui» .
Întreaga zidire se mişcă împreună cu Stăpânul pentru răzbu­nare împotriva celor care au păcătuit faţă de EI. Căci după cum cerul se miră şi se cutremură faţă de încălcările legii neaşteptate ale poporului, când l-au părăsit pe Domnul, la fel, când sunt înde­plinite păcatele celor apostaţi şi vine timpul răsplătirii, se spune că se mânie şi se ridică împreună cu urgia lui Dumnezeu.
Mânia cerului trebuie înţeleasă ca [fenomenele] înfricoşătoare care se abat din el asupra celor pedepsiţi, când se face întunecarea stelelor, soarele se va umbri şi luna nu va mai fi luminată, când trăsnete vor răzbate şi tunete cumplite vor bubui, când aerul de deasupra capului va fi înnegurat, încât de pretutindeni va fi un chin nepotolit pentru cei lăsaţi pradă urgiei. Căci zidirea, slujind Făcăto­rului, se încordează pentru pedeapsa împotriva celor nedrepţi, dar se domoleşte pentru binefacerea celor care au crezut în EI. Iar acestea se întâmplă din cauza mâniei urgiei Domnului. Este obişnu­it Scripturii să numească „mânia urgiei” fumegare şi ca o aprindere a pedepsirii petrecute pentru răsplătirea faptelor rele.

269. «Pământul se va cutremura din temeliile lui».
        Arată că seismul nu va fi unul uşor, nici obişnuit, când zguduitura se produce la suprafaţă, ci va răsturna fundaţia lui şi tulburarea îl va cuprinde cu totul. Temelia pământului nu este cunoscută firii omului, după cum învăţăm în Iov, unde Domnul spune: «Unde erai când Eu am întemeiat pământul? Vesteşte-Mi, dacă ai pricepere. Cine i-a pus măsurile, dacă ştii? Sau cine i-a pus deasupra sfoara [de mă­surat]? Cine i-a fixat inelele? Cine este cel care a pus peste el piatra unghiulară»? Sau poate, după concepţia celor din afară, Domnul a întemeiat pământul în centrul sferei care înconjoară lumea, ca el prin echilibru ţinându-se departe din toate părţile în mod egal de cer, să stea fix şi să fie susţinut neclintit. Iar dacă pământul este în­tărit aşa de ferm, în mod evident că, [odată] mişcat din temelie, se va muta de pe locul pe care se află.
De vreme ce a te mânia este propriu [fiinţelor] raţionale şi în­sufleţite, unii îşi închipuie deja că şi cerul este însufleţit şi se folo­sesc de termen, ca şi cum [cerul] ar putea să se ridice împreună cu Stăpânul în mânie. Dar una ca aceasta este o născocire mitică. Fi­indcă adesea [Scriptura] numeşte cer în mod metonimic fiinţele mai presus de ceruri, după cum este obiceiul şi la noi să spunem: „în­treaga cetate a ieşit” şi „cetatea a cerut aceasta de la conducător”, căci spunem „cetate” în loc de „locuitori”. De aceea, şi cerul se mâ­nie, dacă puterile cereşti sunt în acord cu urgia dreaptă a lui Dum­nezeu. După cum se face bucurie în ceruri pentru un păcătos care se pocăieşte, tot aşa şi mânia şi tristeţea pentru cei apostaţi prin pă­cat de la Ziditor.

270. «Şi vor fi cei rămaşi ca o căprioară care fuge şi ca o oaie ca­re rătăceşte, şi nu va fi cel ce [le] adună ca omul să se întoarcă în po­porul său şi să alerge în ţara sa. Căci cine va fi capturat, va fi învins. Şi cei ce sunt adunaţi, vor cădea de sabie. Şi pe copiii lor îi vor lovi în faţa lor, casele lor le vor jefui şi pe femeile lor le vor lua».
       La atacul duşmanilor, unii care vin faţă în faţă cad în linia de bătaie, dar alţii scăpând, fug precum o căprioară. [Aceasta] este un animal sperios şi fricos, care fuge mult prin iuţimea picioarelor şi nu se opreşte. «Vor fi ca o căprioară şi ca o oaie rătăcitoare». Căci oi­le nu au nicio pricepere proprie ca să pornească spre păşuni mănoa­se, să se aşeze în locuri mai sigure sau să-şi caute de băut, dacă nu este cineva păstor şi conducător peste ele. De aceea, cei de atunci vor fi fugari ca şi căprioarele, dar neajutoraţi ca şi oile rătăcitoare, pentru că nu au conducător. «Şi nu va fi cel ce [le] adună», ci cei fri­coşi vor fi risipiţi de cei care îi urmăresc, iar cei rămaşi vor fi învinşi de vrăjmaşi. Şi de s-ar aduna ca să stea laolaltă şi să facă un grup de ajutor, vor cădea de sabie. Apoi descrie suferinţele jalnice ale celor înrobiţi. Pe copiii lor îi vor lovi înaintea ochilor părinţilor şi casele lor le vor jefui şi pe femeile lor şi le vor lua cu silnicie.

271. «Iată voi ridica împotriva voastră pe mezi, care nu ţin seama la argint, nici nu au trebuinţă de aur. Săgeţile tinerilor le vor sfărâma şi de copiii voştri nu le va fi milă, nici pe copiii tăi nu-i vor cruţa ochii lor».
Cu mult timp în urmă, după cum ne-a transmis istoria, mezii au atacat stăpânirea asirienilor şi au ruinat Babilonul. Profeţia lui Isaia este cu multe generaţii înainte de robia lui Israel. Iarăşi, mulţi ani după Israel s-au arătat mezii, pornind război cu asirienii. De aceea, este o consolare a celor luaţi prizonieri aşteptarea răzbunării care îl va afecta după mult [timp] pe poporul care l-a oprimat pe Is­rael. «Voi ridica, spune, împotriva voastră pe mezi», care nu vor fi convinşi nici de argint, nici de aur. Voi, babilonienilor, nu veţi putea prin abundenţa de bogăţie să-i cumpăraţi ca să nu suferiţi. Căci nu sunt atraşi de averi, pentru că ei înşişi sunt foarte bogaţi. De aceea, în războaie nu sunt abătuţi la jefuirea morţilor, nici nu se ocupă de pradă şi [li] se pare nedemn să ia de la cei captivi. Dar vor sfărâma arcurile tinerilor de la voi şi nu vor avea nicio milă, nici cruţare pen­tru copii.
          Iar numele mezilor tradus înseamnă „din cel suficient”. De­sigur, Cel care este suficient în toate şi care poate să aducă cele du­pă vrednicie, Acela îi mişcă pe mezi. Sau poate pentru că Madai este fondatorul Mediei, iar acesta se tâlcuieşte „măsurătoare”, se spune că mezii sunt aduşi pentru pedepsirea după măsură a celor care au trăit în răutate, pentru ca după măsura cu care fiecare dintre noi a măsurat, fie realizând [fapte bune], fie păcătuind, după aceasta să fie primite fie cele de răsplătire, fie cele de pedeapsă. Astfel sunt mezii. Nu se vor milostivi de pruncii babilonienilor, nici nu vor accepta să-i păstreze pentru ei.
Poate că Scriptura spune acum „copii” la roadele şi la odraslele sufletului babilonienilor. Asemenea cred că sunt şi copiii celui feri­cit de Psalm, în care înţelepciunea este femeie, pe care Domnul cău­tând-o, Şi-o ia mireasă şi soţie, fiind îndrăgostit de frumuseţea ei. Cred că în Psalmul CXXXVI se vorbeşte despre copiii aceştia: «Fiică ticăloasă a Babilonului, fericit cel care îţi va răsplăti plata ta pentru ce ne-ai răsplătit nouă. Fericit cel care va apuca şi va zdrobi pruncii tăi de stâncă». Căci [Scriptura] prevede ziua răsplătirii, în care mezii, cucerindu-i pe babilonieni, nu se vor milostivi, iar ochii lor nu-i vor cruţa nici pe copiii acelora.
Observă că Psalmul nu îl fericeşte pe cel care îl ucide oricum pe copilul babilonian, ci vrea mai întâi ca pruncii lor nou-născuţi să fie nimiciţi, nelăsându-i să ajungă să crească, pentru ca să nu spo­rească mai mult în răutate. Iar în al doilea rând că nu în orice fel sunt ucişi. Căci îl fericeşte pe cel care învinge şi întrece cu înţelep­ciunea sa naşterea de prunci a minţii amestecate, care se cheamă Babilon (amestecare), iar apoi îi izbeşte de stâncă. Iar Stânca, şi în acest [pasaj], este Hristos. Cel care loveşte învăţăturile rele de cu­vântul adevărului, acela este cel care zdrobeşte pruncii babilonieni de piatră. De aceea, dacă pruncii Babilonului sunt învăţăturile eterodocşilor, care tulbură sufletul celui care [le] primeşte, copilul ba­bilonian prins [trebuie] să fie [foarte] bine zdrobit de stâncă.

       272. «Și va fi Babilonul, care este numit slăvit de împăratul caldeilor, în ce fel a prăpădit Dumnezeu Sodoma şi Gomora. Nu va fi locuit timp de veacuri, nici nu vor intra în el multe generaţii, nici ara­bii nu vor trece prin el, nici păstorii nu se vor odihni în el. Şi se vor odihni acolo fiare, şi se vor umple casele de ecou. Şi se vor odihni acolo sirene şi demoni vor dănţui acolo. Şi onocentauri vor locui acolo şi arici se vor cuibări în casele lor. Vine repede şi nu întârzie şi zilele ei nu zăbovesc».
Prin acestea relatează umilirea Babilonului. Şi pentru că amin­tirea slavei de dinainte de acesta face lucrarea mai cumplită, arată de la ce stare ajunge în asemenea schimbare. «Şi va fi, spune, Babi lonul, care este numit slăvit». Aceasta a devenit ca propriul su­pranume şi toţi îl numeau cu adaosul: „Babilonul cel slăvit”. Împăra­tul caldeilor îl făcea renumit, pentru că, prăpădindu-i pe mulţi, a mutat în el oastea celor cuceriţi şi l-a înconjurat cu ziduri mari, a pregătit o forţă militară mare şi l-a ridicat prin construcţii străluci­toare. Acesta va fi totuşi prăpădit «în ce fel a prăpădit Dumnezeu Sodoma şi Gomora şi nu va fi locuit timp de veacuri». Probabil că a delimitat prăpădul ei şi pustiirea într-un timp anume, de aceea nu a spus „şi va fi distrusă în veac”, ci a adăugat: «timp de veacuri». Şi următoarele arată că a prevestit pustiirea ei totală. «Nu vor intra în el multe generaţii», ca şi cum pustiirea ar fi în multe generaţii, dar după acestea ar fi iarăşi locuită.

273. «Nici arabii nu vor trece prin el, nici păstorii nu se vor odihni în el».
Scriptura prezintă trista pustiire, pentru că va fi un asemenea pustiu, încât nici păstorilor nu li se va găsi adăpost în el, nici arabi­lor, locuitori ai pustiului. Cei care jefuind şi prădând toate scormo­nesc cetăţile şi satele, aceştia nu intră din cauza disperării lui că nici nu mai sunt locuitori, şi nici nu se mai găseşte ceva pentru trai. Ci spune că va fi bârlog al fiarelor, iar casele se vor umple de ecou.
Ecoul înseamnă pustiirea extremă. Căci ecoul este un sunet care reverberează, venind iarăşi la cel care l-a emis din [lucrurile] tari şi rezistente. Acesta se întoarce răsunător în pustiuri, dar în ce­tăţile sau satele locuite, nu i se permite să meargă până la capăt, fi­ind dispersat fie de aerul despicat de obiectele puse în cale, fie de sunetul care se interpune pieziş. Totuşi, aici casele se vor umple de ecou. Ecoul este simbol al pustiirii.
«Şi se vor odihni acolo sirene şi demoni vor dănţui acolo. Şi onocentauri vor locui acolo şi arici se vor cuibări în casele lor». Cuvântul din afară (păgân) transmite că sirenele sunt femei care cântă, dar aici pare să fie numele unor demoni. De aceea Aquila numeşte „sirenele” „struţi”. Este un animal iubitor de singurătate, care sălăşluieşte de cele mai multe ori în nisipurile cele mai nerodi­toare. De aceea Scriptura redă pustiul extrem prin sălăşluirea struţi­lor. Iar pe „onocentaurii”, de care vorbesc cei Şaptezeci, Aquila îi numeşte „păroşi”. Pare să înfăţişeze un neam de demoni îmblă­niţi şi întunecaţi la înfăţişare, a căror faptă este [să umble] neliniş­tiţi, să nu stea deloc cu picioarele şi nici să nu se folosească de cu­get.
«Şi onocentauri vor locui acolo». Scriptura pare să înfăţişeze şi alt fel de demoni, pe care ceilalţi, transpunând însăşi pronunţia ebraică, îl numesc siein. Dar acolo, spune, şi aricii îşi vor face sălaşu- rile. Pasajul relatează că toate animalele singuratice vor locui Babilonul după pustiire.

274. «Vine repede şi nu întârzie şi zilele ei nu zăbovesc».
Spune că prăpădul Babilonului este grabnic şi că nu este nicio amânare a celor ameninţate. De vreme ce se ameninţă că Babilonul va fi distrus ca Sodoma, trebuie să ştim că sunt multe pustiuri cu numele Sodoma. Căci numele însuşi se tâlcuieşte şi „orbire” şi „pus­tiire”, şi „linişte adâncă” şi „asemănare”, „chemare” şi „temeliile lor”. Iar Gomora se traduce prin „măsură” şi „răzvrătire”". Dar nu cred că are nevoie de toate [acestea] cel care vrea să interpreteze cum Babilonul va fi distrus asemenea Sodomei. Căci se pare că Dumnezeu distruge, făcând bine celor distruşi, după cum şi docto­rul [distruge] orbirea. Iar distrugerea orbirii este începutul vederii. Distruge pustiirea ca ridicând sterilitatea să le dăruiască odraslele faptelor dreptăţii. Şi liniştea adâncă o distruge, ca să pună în inimi cuvântul pentru a-L slăvi pe Dumnezeu.
De aceea, distrugând şi Gomora, pentru că Gomora se tâlcu­ieşte deopotrivă „măsură” şi „răzvrătire”, nimiceşte răzvrătirea şi tulburarea din ea, ca cei răzvrătiţi şi cei care sunt într-o dispoziţie duşmănoasă păcii să se îmbuneze. Oricine acceptă chestiunile des­pre naştere şi acordă întâietate necesităţii, sorţii şi destinului şi, cât ţine de el, prin susţinerea acestora îi îndepărtează de credinţa în Dumnezeu şi de la dreapta credinţă pe oameni, acela consideră slă­vite lucrurile babilonienilor. Căci astrologia este o invenţie a caldeilor, care spun că cele ce sunt depind de ele însele şi nu de Dumnezeu şi supunând lucrurile mişcării astrelor, resping pronia care administrează [nevoile] oamenilor, încât [după părerea lor] nici rugăciunea, nici dreapta credinţă nu [mai] pot fi de niciun [ajutor], şi chiar dacă par să fie, şi ele se supun raţiunii sorţii.

275-276.  Numeşte Babilonul ceva slăvit cel care slăveşte bogăţiile lumeşti, măririle, nobilimea după trup şi toate cele care sunt ase­menea acestora. Căci toate acestea sunt confuze pentru gânduri şi sunt vrednice să fie numite la fel cu Babilonul. Domnul îl distruge şi îl face sălaş al demonilor sălbatici, fie dacă vrei să-l înţelegi ca ceta­te, fie ca suflet amestecat. Căci pustiit de locuirea lui Dumnezeu, trebuie să devină sălaş al duhurilor rele. Aici păstorul nu se odihneş­te. Căci nu I se potriveşte bunului Păstor să aşeze sălaşul, în vreme ce turma încredinţată este nimicită. Ci, spune, [îşi fac sălaşul] sire­ne, demoni, onocentauri şi arici. De aceea, când vezi un suflet con­fuz, să ştii că acela s-a umplut de ecou, pentru că în el nu mai este nici cuvânt clar, nici distinct, ci un zgomot fără sens iscat de patimi cuprinde [partea] conducătoare a sufletului aceluia.
De aceea, pare că puterile rele prin chemarea cu glasul, pro­ducând plăcere sufletelor, pe care le încântă spre pieire, îi vânează pe cei care trec [prin viaţă]. Este necunoscut dacă prin glas [apare] plăcerea sau dacă într-alt fel provocările şi insinuările spre păcat se fac prin acei demoni, doar că cei fermecaţi de desfătare uită de ridi­carea spre patria adevărată. Iar dacă vezi pe cineva care vatămă au­zul şi îl întoarce de la adevăr, întorcându-l spre mituri şi neîncrezându-se în cuvântul cel puternic, nici în mustrare, nesupor­tând nici critica severă care îl duce pe ascultător la acrivie, dar fiind prieten cu cuvântul vestit pentru bucurie şi plăcere, să ştii că unul ca acesta este ţinut de sirene, fiind înşelat de vorbirea meşteşugită şi de laude.
       Demonii, care produc în noi diverse păcate, se spune că dan­sează, pentru că dansul este o mişcare felurită a membrelor. Şi pen­tru că dansatorii preiau scena având în alte dăţi alte feţe, tot aşa şi demonii, folosindu-se de noi ca de nişte măşti, acum dansează ca un furios, acum ca unul care doreşte şi este agitat de plăcerea trupu­lui, altădată ca un mincinos. Şi astfel ne facem primitori ai lucrării felurite ale demonilor, schimbându-ne după dorinţa acelora inima noastră şi mădularele trupului. Deci, când vezi pe cineva acum cu­prins de râs nestăpânit, acum smerit de tristeţe, sfâşiat de urlete, plânsete şi bocete, gândeşte că în el dansează cineva, schimbând al­te şi alte înfăţişări. Şi acum intră o scenă cu iubirea de arginţi, acum una cu slava deşartă, altă dată una cu trufia. Iar în general dispreţu­ieşte neamul oamenilor cel care dănţuieşte şi saltă în sufletele uşoa­re, uşor de condus şi uşor de mutat spre păcat.
         Numele de „onocentauri” arată alcătuirea compusă şi stranie a animalului, doar dacă nu este şi el un fel de demon, care acum ne face să dăm atenţie celor omeneşti, acum ne târăşte spre patimile animalice. Iar „ariciul” este un animal care are în jur ţepi în loc de peri, greu de prins şi viclean. Toate acestea vin repede peste sufletul confuz şi nu este nicio întârziere a zilelor.





[*]   în ebraică este Ofir, identificat de obicei cu Etiopia.