Tâlcuire la Isaia - Isaia în tâlcuirea Sf.Vasile cel Mare - Capitolul 8

CAPITOLUL VIII

206.   «Şi a zis Domnul către mine: Ia-ţi un sul nou [şi] mare şi scrie în el cu condei de om: degrabă la jaf să faci pradă, căci a sosit. Şi să-Mi faci martori oameni credincioşi, pe Urie şi pe Zaharia, fiul lui Berechia. Şi m-am apropiat de proorociţă şi a luat în pântece şi a năs­cut un fiu. Şi mi-a spus Domnul: Cheamă numele lui: degrabă pradă, curând jefuieşte. Pentru că înainte să ştie pruncul să spună tată şi mamă, va lua puterea Damascului şi prăzile Samariei [şi le va duce] înaintea regelui asirienilor».

Se pare că profetul, poruncindu-i-se ceva, a făcut altceva. Căci ce are comun «ia-ţi un sul nou mare» cu ceea ce este adăugat: «Şi m-am apropiat de proorociţă şi a luat în pântece»? Ar spune cine­va că adaosul nu este răspunsul la [pasajul] anterior, ci este redat începutul propriu [al altui pasaj], celălalt fiind încheiat. Căci chiar dacă nu s-a adăugat că a luat un sul nou şi mare, [profetul] a ascul­tat însă şi a făcut ceea ce a fost poruncit. De aceea, se consideră că «Şi m-am apropiat de proorociţă şi a luat în pântece» este începutul unui alt [pasaj].

Căci dacă profetul ar fi contrazis ceea ce a fost poruncit, s-ar fi scris împotrivirea [lui], ca la Iezechiel, căruia i s-a poruncit să mă­nânce pâinea coaptă pe excremente omeneşti. Acolo a refuzat, spu­nând: «Nicidecum, Doamne, Dumnezeule al cerului, sufletul meu nu a fost întinat cu necurăţii, nici nu a intrat în gura mea vreo carne spurcată». De aceea i s-a permis să-şi facă pâinile în bălegar de vi­te. Totuşi, aici, pentru că nu există o respingere, tăcerea arată clar aprobarea, deşi nu se mărturiseşte că a făcut ceea ce i s-a poruncit.

        Ca şi Osea: «Mergi dar, spune, ia-ţi o femeie desfrânată şi copii de desfrânare». Apoi Scriptura mărturisind despre el că a făcut ceea ce i s-a poruncit, adaugă: «Şi a mers şi a luat-o pe Gomer, fiica lui Diblaim». Dar în altă parte găsim poruncile rostite, dar lucrarea nu este mărturisită că s-a petrecut, fiind înţeleasă de către noi, prin supunerea celor cărora s-a poruncit, ca la Iezechiel: «Şi tu culcă-te pe latura stângă», şi iarăşi: «Culcă-te pe latura dreaptă». Nu s-a adăugat că s-a culcat pe partea dreaptă sau pe partea stângă, ci s-a trecut sub tăcere, dar de către noi este înţeleasă supunerea profetu­lui.

De aceea şi aici se poate răspunde la ceea ce a fost întrebat de către noi, că poruncindu-i-se ceva nu a făcut altceva, ci terminând aceea, ni se relatează [ca] de la un alt început cele despre proorociţă.

207.   Poate că sulul nou şi mare este un tip al Testamentului celui Nou şi Mare, scris cu condei omenesc, pentru că vorbele Evan­gheliei au fost scrise în limbă omenească şi care poate fi auzită de către mulţi. În ea a fost scris că a făcut pradă degrabă la jaf, pentru că învăţătura Evangheliei s-a făcut repede şi mai iute decât orice fulger, ajungând până la marginile lumii şi jefuindu-l pe stăpânul veacului acestuia, strămutându-i la ascultarea de Hristos pe cei ro­biţi. Iar jaful este împărţirea prăzii, pe care Dumnezeu a dat-o înge­rilor care se îngrijesc de neamul omenesc, spre păzire şi izbăvire. De aceea s-a scris, «degrabă la jaf să facă pradă». Căci Evanghelia a sosit. Ceea ce era aşteptat din vechime din cer, aceasta venind ni se binevesteşte nouă.

      Iar martori ai celor scrise în Evanghelie, spune, să fie Urie şi Zaharia. Urie este preot, reprezentând simbolic Legea dată prin Moise, iar Zaharia este profet. Evanghelia este alcătuită fiind mărtu­risită de Lege şi de Profeţi. Urie se tâlcuieşte „lumina lui Dumnezeu”, iar Zaharia „pomenirea lui Dumnezeu”, iar [ca] fiu al lui Berechia, „binecuvântarea lui Dumnezeu”. Deci, cine se cuvenea să fie oamenii credincioşi [şi] martori? Cel care este luminat de Dumnezeu şi are pomenirea neîncetată a lui Dumnezeu.

208.   Deci, ce este: «Şi m-am apropiat de proorociţă»? Adică „M-am apropiat de proorociţă în duh şi prin cunoaşterea dinainte a celor ce vor fi. Căci am înţeles şi, ca să zic aşa, am venit aproape de contemplarea profetică şi am văzut zămislirea de către ea de depar­te, uitându-mă dinainte prin harisma profeţiei, că a născut Fiu, des­pre care Domnul a spus că: Cheamă numele lui: Degrabă pradă, cu­rând jefuieşte. L-a prădat degrabă pe cel puternic, care îşi păzea averile, pe cei vânduţi prin păcat şi ţinuţi în lanţurile morţile. L-a prădat pe acela, l-a jefuit cu propriile puteri, dându-i pe cei credin­cioşi în paza şi în grija sfinţilor îngeri, despre care şi El a spus: «în­gerii voştri întotdeauna văd faţa Tatălui Meu, Care este în ceruri». Căci Acesta este şi Cel ce jefuieşte curând, despre Care s-a scris: «Suindu-Se la înălţime, a robit robime şi a luat daruri în oameni».

Şi nimeni nu va contrazice că proorociţa, la care a venit Isaia cu apropierea prin cunoaştere, este [Fecioara] Maria, amintindu-şi de vorbele ei, pe care le-a rostit profetic. Căci ce a spus? «Măreşte sufletul meu pe Domnul şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu, că a căutat spre smerenia roabei Sale. Căci, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile». Şi fiind atent la toate cuvin­tele ei, nu vei ezita să o numeşti proorociţă. Căci Duhul lui Dumne­zeu a venit asupra ei şi puterea Celui Preaînalt a umbrit-o.

        Deci, ceea ce i s-a poruncit să scrie în sulul acesta, [profetul Isaia] a văzut întâmplat când s-a apropiat de proorociţă. Acolo se spune: «scrie cu condei de om, degrabă la jaf, să faci pradă», iar aici, după ce a spus: «A luat în pântece şi a născut fiu», a fost scris: «Şi mi-a spus Domnul: Cheamă numele lui: Degrabă pradă, curând jefuieşte». Încât se spune acelaşi [lucru] prin cuvinte şi noţiuni di­ferite şi în: «Ia-ţi un sul» şi în: «M-am apropiat de proorociţă». Ada­osul nu are nimic nepotrivit cu ceea ce este anterior.

Iar Acesta, născut din proorociţă, «a luat puterea Damascului şi prăzile Samariei». «Puterea Damascului» sunt cei care cred din­tre neamuri, iar «prăzile Samariei», cei care au crezut din tăierea împrejur. Căci Damascul este metropola Siriei, iar Samaria este a Is­raelului. Doar că poruncile şi faptele de bărbăţie ale celui Născut din proorociţă îi sunt puse de Domnul în loc de nume, pentru că şi numele Iisus I-a fost pus de Domnul pentru mântuirea pe care ne-a dat-o de la Dumnezeu. «Căci, spune, vei chema numele Lui Ii- sus, căci Acesta va izbăvi poporul Său de păcatele lor».

209. «Şi a continuat Domnul să-mi vorbească încă: Pentru că poporul acesta nu vrea apa Siloamului, care curge în linişte, ci vrea să îi aibă pe Reţin şi pe fiul lui Remalia rege peste voi, de aceea, iată, Domnul va aduce peste voi apa râului cea tare şi multă, pe regele asirienilor şi slava lui. Şi se va sui în toată valea voastră şi va umbla pes­te tot zidul vostru şi va lua din Iudeea pe omul care va putea să ridice capul sau va putea să săvârşească ceva. Şi va fi tabăra lui ca să umple latul ţării tale».

         Ce sens are ca Dumnezeul tuturor să ameninţe poporul cu acestea pentru apa din Siloam? Cum de nu vrea poporul apa din Siloam, despre care se relatează că nici nu aducea boală, nici vreo vătămare nu producea celor care o foloseau? Apoi, ce urmare are [faptul] că cel care nu doreşte apa Siloamului îi vrea pe Reţin şi pe fiul lui Remalia? Ce are în comun apa neînsufleţită cu regele care stăpâneşte şi îi conduce pe supuşi?

Dar trebuie să auzim în mod figurat (tropic) Siloamul, care se tâlcuieşte după învăţătura Evangheliei „trimis”. Căci aşa este tâlcuit în Evanghelia după Ioan: «Mergi de te scaldă în Siloam, care este „trimis”». Deci, cine este cel trimis şi care curge fără zgomot, dacă nu Cel despre care se spune: «Domnul M-a trimis şi Duhul Lui»? Şi iarăşi: «Nu Se va certa, nici nu va striga, nici nu va fi auzit glasul Lui în pieţe». Într-adevăr, cei care nu-L primesc pe Cel trimis din ceruri, dispreţuindu-I blândeţea, i-au atras pentru ei pe fiul lui Remalia, adică raţiunea (cuvântul) care conţine învăţătura falsă, dar care vesteşte că este produsă după dumnezeieştile Scripturi, şi pe Reţin, care se tâlcuieşte „semeţit”, care îl semeţeşte pe ascultăto­rul [său] în afara credinţei cea după Sfintele Scripturi şi îl îngâmfă şi îl îndepărtează de la temelia după credinţă. Căci Aram se tâlcuieşte „semeţie”. Deci, pe cei care au dispreţ faţă de cele pentru raţiunea statornică şi nu acceptă ceea ce este temeinic, liniştit şi blând, ci le împletesc pe cele din afara credinţei cu neînţelegerile din Scripturi, Scriptura îi ameninţă că va aduce apa cea tare şi multă, pe regele asirienilor, adică pe stăpânitorul veacului acestuia.

Că Scriptura îl ia adesea pe vrăjmaş drept asirian, se arată în următoarele, din acelaşi profet: «Şi va fi, spune, când va împlini Domnul făcând toate în muntele Sionului şi în Ierusalim, va căuta spre mintea cea mare, conducătorul asirienilor şi spre înălţimea sla­vei ochilor lui. Căci a zis: Cu tărie voi face şi cu înţelepciunea înţele­gerii voi lua hotarele neamurilor şi puterea lor o voi prăda şi voi zgu­dui cetăţile locuite şi lumea întreagă o voi lua cu mâna, ca pe un cuib şi ca pe nişte ouă lăsate le voi ridica. Şi nu este cine să scape de mine sau sa-mi graiasca împotriva».

210. Deci, se pare că şi acum îl numeşte pe conducătorul asirienilor apă multă în chipul unui şuvoi, care îi mătură cu putere şi fu­rie pe cei care-l întâlnesc. Cei care se învrednicesc să treacă fără vă­tămare prin ispitirile lui, spun: «Prin şuvoi a trecut sufletul nostru, apă nestăvilită». Şi Evanghelia pomeneşte în parabolă aceeaşi apă, comparându-l pe cel care ascultă cuvintele şi nu le face cu omul care şi-a zidit fără temelie casa. Dar venind, spune, şuvoiul, nu a rezistat, ci a căzut casa şi a fost mare ruina casei aceleia. Aceas­tă «apă multă se va sui, zice, în toată valea voastră». Văile sunt cavităţi ale pământului. Deci, cum se spune că apa nu coboară, ci urcă? Pentru că orice smerire (înjosire) a oamenilor pentru păcat es­te mai înaltă decât izvoarele de început, ca să zicem aşa, [adică] în­ceputurile răutăţii. Într-adevăr, de câte ori sunt predaţi puterilor potrivnice, [acestea] vor umbla pe orice zid al celor care apostaziază, adică pe toate învăţăturile sigure şi pe toate cele care păreau că sunt [locurile] lor sigure.

Din cauza apostaziei de la Siloam şi înclinării către [faptele] nimicitoare ale regilor, Scriptura ameninţă că «va fi luat din ludeea orice om care va putea să ridice capul sau va putea să săvârşească ce­va», adică pe cel care este semeţ cu contemplarea minţii şi care le săvârşeşte cu fermitate pe cele care i se par lui conforme cu virtutea practică, dar şi-a întins tabăra în latul ţării celor care nu au primit Siloamul. Căci pentru că se dedau la drumul lat şi larg, devin vred­nici să fie tabăra puterii potrivnice, nefiind condamnaţi de nevoie, ci alegându-şi chiar ei partea mai rea. Căci «precum n-au încercat să-L aibă pe Dumnezeu în cunoştinţă, Dumnezeu i-a lăsat la mintea lor fără judecată, să facă cele ce nu se cuvine».

211. «Cu noi este Dumnezeu! Înţelegeţi, neamuri, şi vă plecaţi! Auziţi până la marginile pământului».

Într-adevăr, «Cu noi este Dumnezeu» se referă la Mântuito­rul. Căci aşa se numea mai înainte Cel născut din Fecioara, în limba ebraică Emanuel, care se traduce: «Cu noi este Dumnezeu», «înţelegeţi, neamuri, şi vă plecaţi». Mi se pare că glasul se ridică din marea bucurie a celor care recunosc venirea lui Hristos, care în­ţeleg puterea Crucii, care este înfricoşătoare pentru neamuri. De aceea, «înţelegeţi, spune, neamuri, şi vă plecaţi», pentru ca supuşi printr-o înfrângere [a inimii] bună şi folositoare vouă, să fiţi robiţi în ascultarea lui Hristos şi, prin robia faţă de Hristos, să deveniţi li­beri de legea păcatului. Cum se supun neamurile? Dacă îl recunosc pe Dumnezeu. Căci întunericul este înfrânt prin sosirea luminii şi boala este învinsă prin venirea sănătăţii. Deci doar să cunoaşteţi adevărul, neamuri, şi imediat veţi fi supuse înfrângerii izbăvitoare pentru voi.

        «Auziţi până la marginile pământului». Pe cine să asculte? Pe cei care vestesc Evanghelia. Căci, spune: «în tot pământul a ieşit vestirea lor şi până la marginile lumii cuvintele lor». «Cei puternici, plecaţi-vă», lăsaţi puterea trupului, luaţi slăbiciunea cărnii (tru­pului), ca puterea lui Dumnezeu să se desăvârşească în slăbiciu­ne. «Căci de vă veţi întări iarăşi, iarăşi veţi fi supuşi». Dacă vre­odată dorinţa cărnii (trupului) se ridică iarăşi în tine, sârguieşte-te să o înrobeşti, să o dobori şi să o supui duhului. «Şi orice sfat veţi sfătui, îl va risipi Domnul, şi cuvântul pe care îl veţi grăi nu va rămâ­ne între voi, căci cu noi este Dumnezeu». Pentru că nimiceşte înţelepciunea celor înţelepţi şi leapădă priceperea celor pricepuţi. Deci, îngerul de mare sfat desfiinţează sfatul omenesc şi Dumne­zeu Cuvântul leapădă cuvântul omenesc, din care «nimic, spune, nu vă va rămâne, căci cu noi este Dumnezeu». Este bine în timp de per­secuţie să spunem cu curaj neamurilor: «Căci de vă veţi întări iarăşi, iarăşi veţi fi supuşi». Căci năpustindu-se în dăţi repetate asupra Bi­sericii lui Hristos, [tot] în dăţi repetate vor cădea. După cum cei ca­re prin adaosul de materie combustibilă ridică şi mai mare văpaia, la fel cei care se sârguiesc mereu să distrugă Biserica o aduc prin per­secuţii la şi mai multă slavă şi putere.

212. «Aşa zice Domnul: Nu s-au supus mâinii celei tari şi cursu­lui căii poporului acestuia, spunând: Să nu zică greu, căci tot ce zice poporul acesta este greu. Dar de frica lui să nu vă temeţi, nici să vă tulburaţi. Pe Domnul însuşi sfinţiţi-L şi El să-ţi fie teama. Şi de vei te vei supune Lui, îţi va fi spre sfinţire. Şi nu vă veţi apropia ca de piatra de poticnire şi nici ca de piatra de cădere».

După ce s-a binevestit cuvântul despre venirea lui Emanuel şi ca la o victorie împotriva neamurilor a ieşit acel glas: «înţelegeţi, neamuri, şi vă plecaţi. Cu noi este Dumnezeu», Scriptura adaugă aceasta, condamnându-le pe neamuri: «Nu s-au supus mâinii celei tari». Iar mâna cea tare este puterea creatoare a celor care sunt, prin care a fost aşezată toată zidirea celor văzute şi a celor mai pre­sus de cele văzute.

        Căci sunt două moduri în care putem fi aduşi la cunoaşterea lui Dumnezeu şi la grija de noi înşine. Fie ridicându-ne prin cele vă­zute de la noţiunile fireşti la Făcătorul, fie prin învăţătura dată nouă de Lege. Dar aceştia se arată nesupuşi mâinii celei tari, adică nu sunt conduşi din cele create către înţelegerea Celui care le-a fă­cut; [dar] şi cursului, căii adică. Iar Calea este de fapt Domnul, Care spune: «Eu sunt calea». El însuşi este Mâna lui Dumnezeu şi dreapta. Căci, spune, «dreapta Ta, Doamne, s-a preaslăvit întru tă­rie», şi: «Eu cu mâna mea am întărit cerul». De aceea, sunt condamnaţi cei care nu cred în Domnul. Sau numeşte acum curs ca­lea vieţii acesteia, rânduită nouă după Lege. Că învăţătura se chea­mă cale este cunoscut din multe locuri, Domnul numindu-i pe învă­ţătorii Legii călăuze oarbe. Şi: «în calea mărturiilor Tale m-am desfătat», şi: «în calea Ta voi trăi», şi: «Fericiţi cei fără de pri­hană în cale». Pe scurt, Scriptura este plină [de locuri în care] ur­cuşul prin Lege al sufletului către desăvârşire este numit „călătorie”. Adaugă şi cauza nesupunerii. Nu acceptă, spune, poruncile căii, pe care le proclamă Scriptura şi nu li se supun, nepurtând greutatea ce­lor poruncite.

        213.  Precum şi în Evanghelie iudeii neţinând învăţăturile Domnului, spuneau: «Greu este cuvântul acesta. Cine îl poate ascul­ta»? Este greu pentru desfrânat să fie cumpătat, este greu pentru beţiv să se abţină, este greu pentru cel care ocărăşte să binecuvânte­ze. Şi în general, oricărui grumaz care doreşte să fie liber jugul Legii i se pare greu, de aceea, sunt mulţi cei duşi la pierzare prin calea cea netedă şi largă, dar sunt puţini cei [duşi] în împărăţie, [cei mulţi] neputând purta greul şi chinul vieţii după virtute. Căci răutatea momeşte prin netezimea plăcerii, pe când virtutea face dificilă prin antrenamente aspre şi chinuri viaţa celor exersaţi. «Pentru cuvin­tele buzelor tale eu am păzit căi aspre». „Căi aspre” numeşte po­runcile date nouă pentru desăvârşirea sufletelor noastre. Ce este mai greu decât, primind o lovitură peste obraz, să îl întorci şi pe ce­lălalt; fiind jefuit, să nu ceri înapoi; târât în tribunal, să-ţi dezbraci şi haina; fiind ocărât, să binecuvântezi; fiind defăimat, să rogi; să nu urăşti pe nimeni; să te rogi pentru cei care te prigo­nesc? Dar aceste [lucruri] grele ne pregătesc pentru odihna din sânul plăcut al tatălui nostru, Avraam. Pentru că «fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia. Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, căci aceia se vor sătura». Şi aproape orice suferinţă de aici este pregătitoare pentru bunurile veşnice. De aceea, «Mer­gând, mergeau şi plângeau, aruncând seminţele lor». Căci necazu­rile de aici întâmplate datorită Legii lui Dumnezeu vor fi sămânţă pentru bunurile viitoare. «Venind, au venit cu bucurie, ridicându-şi snopii». Deci neamurile nu s-au supus cursului poporului, spu­nând: «Nu mai spuneţi greu. Căci tot ce zice poporul acesta este greu». De aceea, cercetează-i pe cei care ascultă de idoli, din ce cau­ză nu se apropie de învăţătura propovăduirii. Fiindcă cei mai oneşti recunosc că nu suportă asprimea [Evangheliei]. 

214. Apoi continuă: «Dar de frica lui să nu vă temeţi».

        Dar aceasta se înţelege în două feluri. Spune neamurilor: „Nu vă temeţi de teama de care vă temeţi acum în chip neînvăţat, nedându-vă exerciţiului celor mai bune”, ca şi cum ar spune: „Nu te teme de cumpătare, nu te teme de bărbăţie, nu te teme de dreapta credinţă, nu fi înfricoşat de niciuna dintre virtuţi”. Sunt blânde, uşor accesibile, aducătoare de bucurii, pregătitoare de viaţă. Sau, schim­bând cuvântul, se referă la popor: „Aceia susţin acestea despre voi, neprimind unirea cu voi prin parcursul Legii. Dar voi nu vă temeţi de uneltirile împotriva voastră a neamurilor, ci cugetaţi la Hristos, pe El sfinţiţi-L şi El să-ţi fie teama”. Cel mai mare [lucru] pentru de­săvârşire este să vă temeţi în chip învăţat şi să nu vă înfricoşaţi de toate, îngrozindu-vă de cele care nu trebuie. Căci Psalmul condam­nă unele ca acestea, spunând: «S-au temut cu teamă acolo unde nu era teamă». Deci, sfmţeşte-L pe Domnul şi El să-ţi fie teama. Aş­teaptă venirea Aceluia, teme-te de judecata Aceluia. Este înfricoşă­tor Cel care dă fiecăruia după faptele lui. Este înfricoşător Cel ca­re la glasul trâmbiţei va veni din cer cu sfinţii îngeri. Este înfrico­şător Cel a cărui hotărâre este pedeapsa veşnică. Deci, de te vei supune Lui, nu te vei apropia de El ca de piatra de poticnire şi nici ca de piatra de cădere.

Scriptura cheamă limpede la credinţa în Domnul nostru Iisus. Căci se spune despre aceasta: «Iată pun în Sion o piatră de poticnire şi o piatră de sminteală». Cei orbi şi care nu pot vedea [obiectele] de lângă picioare se lovesc de pietre. Şi cei care nu sunt siguri pe paşi alunecă pe pietre. Într-adevăr, cel care nu s-a îngrijit de [par­tea] văzătoare a sufletului, nici nu recunoaşte venirea Domnului prin învăţătura Scripturilor se împiedică de predica Evangheliei. Iar cel care este uşor de răsturnat în credinţă se sminteşte de Piatra Ca­re este Hristos. Dar, se spune, tu, poporule, de eşti supus şi spri­jinit cu o credinţă deplină pe Domnul, nu te vei întâlni cu cuvântul Lui ca şi cu o piatră de poticnire, nici nu te vei clătina pe el, ca pe piatră de cădere. Dar poate că nebunia propovăduirii este o poticni­re pentru elini, care caută înţelepciunea, şi o piatră de sminteală pentru iudei, care cer semne. De aceea spune Pavel că propovăduirea este iudeilor sminteală, iar neamurilor nebunie. Dar celor ca­re se supun Domnului şi nu subjugă argumentelor logice simplita­tea propovăduirii, nici nu ispitesc adevărul prin semne, Hristos le este putere a lui Dumnezeu şi înţelepciune a lui Dumnezeu.

215. «Atunci se vor vădi cei ce pecetluiesc legea, ca să nu înveţe. Şi va zice: îl voi aştepta pe Dumnezeu, Cel care Şi-a întors faţa de la casa lui Iacob şi voi fi supus Lui».

Cuvântul este legat în continuarea celor precedente. «Iată, Fe­cioara va lua în pântece şi va naşte Fiu şi vor numi numele Lui Emanuel, care se tâlcuieşte: Cu noi este Dumnezeu». Şi apoi, urmând, spune: «Cu noi este Dumnezeu. înţelegeţi, neamuri, şi vă plecaţi». Apoi Scriptura se referă la cei care nu primesc ceea ce este vestit prin Emanuel, ci resping greutatea celor poruncite de El. «Atunci, spune, se vor vădi cei ce pecetluiesc legea, ca să nu înveţe». Căci cuvântul învăţăturii fiind însămânţat în toţi, ei îşi îndreaptă inimile pentru primirea învăţăturilor. Şi sunt ca un pământ roditor cei care primesc cuvântul şi îl înrădăcinează în adânc şi nu îl înăbuşă cu spini, nici nu-l lasă nepăzit, ca să fie uşor de jefuit de către diavol, ci aduc roadă treizeci, şaizeci şi o sută. Dar sunt şi unii care îşi în­chid deplin sufletul faţă de primirea cuvântului şi, ca să zicem aşa, se leagă şi sunt pecetluiţi, ca să nu intre cuvântul adevărului. Se spune, dar, că sunt pecetluiţi cei care se aseamănă formei vrăjmaşu­lui şi nu primesc ca Hristos să Se formeze în ei, cei care defor­mează chipul Celui mai presus de ceruri şi se bucură doar de chipul celui pământesc.

       Dar Legea este pecetluită de neclaritate şi pentru că nu este uşor de înţeles celor care o întâlnesc, [chiar şi] prin antrenamentul necesar de cercetare a Legii. Cel care nu se dedică exerciţiului [du­hovnicesc], nici nu doreşte să-şi dezlege lanţul necunoştinţei se spune că pecetluieşte Legea, [dar] acesta se va vădi în ziua revelaţi­ei. Căci «se vor vădi cei ce pecetluiesc legea, ca să nu înveţe». Deci, cum pecetluiesc iudeii Legea, despre care se spune: Luaţi cheile, dar voi nu intraţi, iar pe cei care pot să intre îi opriţi? Pecetluieşte ca să nu înveţe cel care, sub pretextul păzirii a ceea ce este după literă, nu revelează tainele din adânc. La ce spune, uită-te dacă nu sunt pe faţă vorbe iudaice. «Îl voi aştepta pe Dumnezeu, Cel care Şi-a întors faţa de la casa lui Iacob». Acestea spun iudeii: „Nu cred în Dum­nezeu, nu îl primesc pe Emanuel. Deşi acum sunt părăsit, voi aştep­ta cândva venirea lui Dumnezeu, Care Şi-a întors faţa de la casa lui Iacob”.

216. «Iată eu şi pruncii, pe care mi i-a dat Dumnezeu. Şi vor fi semne şi minuni în casa lui Iacob de la Domnul Savaot, Cel ce locu­ieşte în muntele Sionului».

După ce nesupuşii sunt blamaţi, însuşi Domnul vorbeşte apoi din partea Sa. Deci, aceia, spune, nu se supun mâinii celei tari şi cursului căii poporului acestuia şi pretind că îl aşteaptă pe Domnul, Care Şi-a întors faţa de la casa lui Iacob. Dar Eu pe cei care au crezut în Mine, care tocmai au fost renăscuţi, dezbrăcându-se de omul cel vechi şi îmbrăcându-se în cel nou, ca nişte copii nou-născuţi, blânzi în purtare şi care nu au experimentat răutatea, înţărcaţi apoi de la cuvintele introductive şi avansaţi la hrana mai desăvârşită a tainelor; pe aceştia luându-i şi încălzindu-i la sânul îndurării [Mele], îi aduc la Tatăl. Căci prin Mine este calea cunoaşterii către El. Ni­meni dintre cei care îşi amintesc de Epistola către Evrei nu va nega că din partea lui Hristos sunt cuvintele: «Căci ducând pe mulţi fii la slavă, I se cădea Aceluia pentru Care sunt toate şi prin care sunt toa­te, să desăvârşească prin pătimire pe începătorul mântuirii lor. Pen­tru că şi cel ce sfinţeşte, spune, şi cei ce se sfinţesc, dintr-Unul sunt toţi. Din această cauză, nu se ruşinează să-i numească pe ei fraţi, zi­când: Voi vesti fraţilor Mei numele Tău. Şi iarăşi: Iată eu şi pruncii pe care Mi i-a dat Dumnezeu».

217.  «Şi vor fi, spune, semne şi minuni în casa lui Iacob».

Semne şi minuni puternice vor fi săvârşite în casa lui Iacob de către aceşti copii renăscuţi de către Hristos. Copii erau Apostolii, fi­ind prunci în răutate, care vorbind mai întâi în limbi, deşi erau

oameni obişnuiţi şi galileeni, au făcut văzută tuturor venirea Duhu­lui şi distribuirea harismelor făcută lor şi împărţirea limbilor. Apoi semnul cunoscut, ologul care şedea la Poarta Frumoasă s-a fă­cut zdravăn pe picioare prin chemarea numelui lui Hristos de către Petru şi Ioan, paşii săi fiindu-i întăriţi. Cu aceasta s-a împlinit şi vechea profeţie, că: «Atunci ologul va sări ca cerbul». Semn era şi Dorcas (Tavita), ridicată din morţi. Semn erau şi porţile de fier ale închisorii, care s-au deschis de la sine pentru ieşirea lui Petru, cu lanţurile dezlegate şi alte asemenea care s-au petrecut prin apos­toli pentru arătarea dumnezeirii Celui Unul-Născut. Toate aceste semne şi minuni sunt de la Dumnezeu Savaot, Care locuieşte în muntele Sion. Este potrivit să înţelegi Dumnezeu Savaot ca Dumne­zeul oştirilor.

Dar cine altcineva este Domnul oştirilor decât Cel numit arhi­strategul puterii lui Dumnezeu, de la Care semnele au fost date copiilor? [Faptul] că cei care au crezut în Hristos sunt copii este ară­tat din ceea ce a răspuns Domnul către iudeii care I-au spus: Nu auzi ce îţi spun aceştia? - cei care îl lăudau şi ziceau: Osana întru cei de sus -, [anume] că: «Din gura pruncilor şi a celor ce sug Ţi-ai pregătit laudă». Aici a spus „prunci” celor care tăiau ramurile palmierilor şi întindeau hainele pe drum, celor care îl strigau şi îl slăveau. Dar şi într-alt loc: «îţi mărturisesc Ţie, Părinte, Doamne al cerului şi al pământului, căci ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor», numind „prunci” pe cei în­văţaţi în cuvânt şi care se învredniciseră prin Duhul de revelarea tainelor.

Deci, «iată eu şi pruncii» îi arată pe aleşii Lui, pentru că «Dumnezeu Şi-a ales pe cele nebune ale lumii ca să îi ruşineze pe cei înţelepţi». Oricine se dezbracă de omul cel vechi, stricat prin pof­tele amăgirii, şi se îmbracă în cel nou, înnoit după chipul Creato­rului, este un prunc după taina lui Hristos.

218. «Şi de vor zice către voi: întrebaţi pe vrăjitorii ventriloci şi pe cei ce vorbesc din pământ, pe cei ce grăiesc deşertăciuni, care gră­iesc din pântece. Nu întreabă un popor pe Dumnezeul său? De ce să întrebe pe cei morţi despre cei vii? Căci a dat Legea spre ajutor ca să [nu] zică, precum este cuvântul acesta, pentru care nu mai sunt da­ruri de dat. Şi va veni asupra voastră foamete grea şi va fi că, dacă veţi flămânzi, vă veţi mâhni şi îi veţi vorbi de râu pe conducător şi pe cele părinteşti. Şi vor căuta la cer sus şi pe pământ jos vor privi. Şi, ia­tă, lipsă strânsă şi întuneric, nevoie şi strâmtorare şi întuneric, ca să nu vadă. Şi nu va fi lipsit cel care este în lipsă până la un timp».

Cei care nu primesc cuvântul Evangheliei, cei care dispreţu­iesc propovăduirea ca pe o nebunie şi care se smintesc de Cruce, când îi sfătuim să se întoarcă la cunoaştere, ne propun în schimb îndemnuri din propria rătăcire, spunând: „Nu-L căutaţi pe Domnul, ci pe vrăjitorii ventriloci, pe cei ce vorbesc din pământ, pe cei ce grăiesc deşertăciuni”!

Şi experienţa este martoră a acestui [lucru]. Căci cei care se ţin strâns de idoli şi ţin la vise, semne şi ghicirea demonilor dispreţu­iesc ei înşişi adevărul şi pe noi ne sfătuiesc să căutăm unele ca aces­tea. De aceea, lucrările rătăcirii sunt făcute de către demoni pentru pieirea celor ispitiţi. Acum îi învăluie în somn cu viziuni care fie dau sfat despre vreo suferinţă trupească, fie prevestesc viitorul. Demonii pot să vadă deodată unele ca acestea despre suferinţele trupului, pentru că văd mai clar proprietăţile substanţelor şi percep calităţile plantelor şi pe cele potrivite din ele pentru suferinţe.

Cât despre cele viitoare, [demonii] adesea prevestesc cele ce deja s-au petrecut, dar ne sunt nouă necunoscute, [iar ei] ni le ves­tesc drept viitoare. Ca atunci când cineva dintre noi, care auzind de venirea cuiva, ar anunţa-o drept viitoare celui care o aşteaptă, vâ­nând [însă] slavă prin înşelăciune din faptul că pare a fi profet, la fel şi demonii, făcând cunoscute cele decise, hotărârile lui Dumnezeu, dau adesea de ştire celor uşor de dus în înşelare. La fel şi vrăjitoarea ventrilocă i-a vestit lui Saul prin demoni înfrângerea viitoare. Căci erau demoni cei care s-au prefăcut în chipul lui Samuel, care pentru că au auzit condamnarea asupra lui Saul, au relatat ca pro­prie hotărârea anunţată de Dumnezeu.

De aceea, neamurile ne îndeamnă adesea la înşelările de la demoni, spunând: „Cercetaţi-i pe vrăjitorii ventriloci, pe cei care vorbesc din pământ”! Nu îndrăznesc să spună că vorbele lor sunt din ceruri. După cum şi în [cartea] Regilor aceea vorbind cu Saul i-a zis: «Văd dumnezei ridicându-se din pământ». Astfel este concep­ţia ventrilocilor: promit să ridice sufletele celor morţi pentru arăta­rea celor căutate. Apoi [Isaia] adaugă propria părere pe care o are despre asemenea concepţii şi îi declară vorbitori în deşert, spunând: «cei ce grăiesc deşertăciuni, care grăiesc din pântece» sau de fapt care vorbesc din propria voinţă. Căci nu vorbeşte învăţat din altă parte, ci plăsmuind minciuna în inima lui, ignorând voinţa celor ca­re privesc, spune cele de folos lui spre înşelarea celor necunoscători.

          219. Sau poate vorbesc din pântece cei «al căror dumnezeu le este pântecele», care lucrează orice pentru plăcerea mâncatului şi băutului. De aceea, n-ar greşi cineva numind „ventriloci” şi vorbitori din pântece pe cei care îşi aranjează învăţătura pentru a-şi umple stomacul şi se înconjoară cu o aparenţă de cucernicie; cei care nu rostesc cuvintele din rânduială, aceştia grăiesc deşertăciuni. [Aşa mi] se pare. Căci cel care nu face, şi învaţă, este nedemn de crezare pentru folos. «Nu întreabă un neam pe dumnezeul său», adică fiecare neam aduce dumnezeului său cererea de a învăţa despre ceea ce doreşte. Trebuie ca citirea să fie formulată interogativ pentru claritatea cuvântului: «Oare nu întreabă un neam pe dumnezeul său?», pentru ca cei care sunt în afara cultului nostru să-şi prezinte întrebările urmând dumnezeilor, pe care îi consideră a fi dumnezei. Căci considerându-i pe cei morţi dumnezei, pe aceştia îi întreabă despre cei vii. [Isaia] îi numeşte morţi fie pe idolii neînsufleţiţi, [care sunt] pietre şi lemne, bronz şi aur, fie îi numeşte morţi pe cei care au lepădat prin apostazie viaţa cea adevărată. Sau poate întreaga problemă a celor numiţi vrăjitori ventriloci se referă la morminte şi de acolo îşi au puterea de înşelare. Apoi, indignată din cauza nechibzuinţei idolatrilor, Scriptura spune: „De ce să întrebe pe cei morţi despre cei vii? De ce tu, care ai suflet, te închini unei pietre? De ce tu, care ai raţiune, întrebi un [obiect] mut? Rogi, oare, pentru copilul viu un [lucru] care nu are viaţă, care este lipsit de viaţă, fără duh? Dacă mergi la un oracol şi născoceşti purificări, [prin aceasta] mergi la cei morţi care şi-au pierdut viaţa şi care urmează să-ţi pro­ducă şi ţie moartea din cauza neascultării”.

220. «Căci a dat Legea spre ajutor ca să [nu] zică, precum este cuvântul acesta, că pentru el nu mai sunt daruri de dat».

        Nu te îngrijora de viitor, ci orânduieşte-ţi spre folos cele pre­zente. Ce folos este din faptul că primeşti dinainte cunoaşterea? Da­că viitorul va fi bun, va veni şi dacă nu este ştiut dinainte, iar dacă este trist, care îţi este câştigul să te oboseşti dinainte cu tristeţea? Ai primit Legea pentru ajutor. O mare deschidere către bine îţi era să­dită şi din fire, dar pe aceasta Dumnezeu desăvârşind-o ţi-a adăugat şi călăuzirea de la Lege. Vrei să ai încredere în cele viitoare? Fă cele poruncite de Lege şi aşteaptă bucuria de cele bune. «Cinsteşte pe ta­tăl tău şi pe mama ta ca să-ţi fie bine şi să fii mult timp pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l dă». Îţi doreşti cele bune? Fă cele poruncite. Nu întreba un ghicitor despre sănătatea ta, ci încrede-te în doctor, care îţi propune cele pentru sănătate, cărora tu însuţi eşti stăpân. De ce să înveţi de la altul? Niciun ghicitor nu oferă nemurire, niciunul nu te duce la cer, niciunul nu te duce cu îndrăz­neală la Judecător, ci Legea şi păzirea strictă a acesteia, pe care dacă o păzeşti, nu te îngrijorezi de viitor, ci aştepţi răsplata.

«Căci a dat Legea spre ajutor ca să [nu] zică, precum este cu­vântul acesta, că pentru el nu mai sunt daruri de dat». Această Le­ge nu este precum cuvântul vreunui vrăjitor ventriloc, pentru că nu a fost inventată pentru înşelare ca aceea, ci este învăţătoare a adevă­rului. Aceia ghicesc pentru bani, deşi este ridicol ca cei înşelaţi să le mai plătească şi bani ca preţ al minciunii. Dar acest cuvânt, adică al Legii, nu este aşa, încât să dai daruri pentru el. Nimeni nu plăteşte harul lui Dumnezeu. Fiindcă, spune: «în dar aţi luat, în dar să daţi». Vezi cum s-a mâniat Petru pe Simon, care îi aducea bani pentru harul Duhului. Căci spune: «Banii tăi să fie cu tine spre pier­zare, căci ai socotit că darul lui Dumnezeu se agoniseşte cu bani». De aceea, cuvântul Evangheliei nu este ca vorbele vândute de vrăji­torii ventriloci. Ce ar da cineva la schimb vrednic de acestea? Ascultă-l pe David care era în lipsă şi zicea: «Ce voi răsplăti Domnului pentru toate câte mi-a dat mie»? De aceea, nu sunt daruri la fel de valoroase pe care să le dai pentru harul Lui. Un singur dar este vrednic, păzirea a ceea ce a fost dăruit. Cel care ţi-a dat comoara nu cere preţul a ceea ce a fost dat, ci păstrarea vrednică a ceea ce este dat.

221. «Şi va veni asupra voastră foamete grea, spune, şi va fi că, dacă veţi flămânzi, vă veţi mâhni şi îi veţi vorbi de rău pe conducător şi pe cele părinteşti».

       Cel care administrează toate pentru mântuire, Domnul, aduce uneori şi foamete spre folosul celor care sunt instruiţi. Căci, spune: Te-am pedepsit şi te-am înfometat, ca să îţi fac bine. Acum nu­meşte această foamete de neîmpăcat şi de neconceput „grea”. Căci [stările] de foamete sunt diferite. Unele sunt doar prin lipsa grâului, altele prin lipsa celorlalte trebuitoare hranei. Aceasta este o foame­te grea, cea pe care Scriptura o vesteşte, încât prin nevoie aduce mâhnire, care poate aduce mântuirea cea fără părere de rău. Iar când se vor întrista după Dumnezeu, atunci vor vorbi de rău pe conducător şi pe cele părinteşti.

Cine este acest conducător, blamat de cei care sunt întristaţi într-un mod bun? În mod clar [este] conducătorul lumii acesteia, pe care îl vorbesc de rău din pocăinţă, când ajung la simţirea vătă­mării de la el. Dar le blamează şi pe cele părinteşti. Cele părinteşti ale celor care trăiesc în păcat sunt treburile vieţii, în care toţi iubito­rii de slavă se amestecă. Cele părinteşti sunt pentru păcătos faptele trupului, adulterul, desfrânarea, necurăţia, necuviinţa, idolatria, pa­tima, dorinţa rea. Cele părinteşti sunt viclenia şi minciuna, uneltiri­le, înşelăciunile şi făţărniciile. Totuşi, cel care se trezeşte, ca după o beţie, din lucrurile lumii, îl va vorbi de rău pe conducătorul lui, care l-a condus la lucrările pierzaniei. Dar va vorbi de rău şi pe cele părinteşti, în care vieţuind, nu primeau Legea dată nouă de Dumne­zeu spre ajutor. Nu poţi fi sub împăratul adevărat, dacă nu vorbeşti de rău pe conducător. De aceea Biserica te-a învăţat să spui: „Mă le­păd de tine, Satană”. Aceasta este vorbirea de rău a conducătoru­lui.

         Dar ce este [vorbirea de rău] a celor părinteşti? „Mă lepăd şi de lucrările tale”. Acestea sunt cele părinteşti, lucrările diavolului. Fericit cel ce îl vorbeşte de rău pe conducător în mod real. Pentru că se apropie apoi de cel adevărat şi se luminează. Fericit cel care le blamează pe cele pământeşti de demult, căci îşi va găsi patria, Ieru­salimul cele de sus, care este mamă a celor care se aseamănă feri­citului Pavel. Cele părinteşti sunt şi obiceiurile rele transmise nouă de la părinţi. Tatăl ţi-a lăsat averile [dobândite] din lăcomie? Întoarce-le celui nedreptăţit, nu avea pretenţii ca fiind ale tale proprii. Sunt moştenirea păcatului. Înrobind nedrept, tatăl tău ţi-a lăsat un rob? Tu dă-i libertatea, îi vei face şi aceluia (tatălui) chinul mai uşor şi ţie îţi vei pregăti adevărata libertate. Apoi ce spune?

222. «Şi vor căuta Ia cer sus şi pe pământ jos vor privi. Şi, iată, lipsă strânsă şi întuneric, nevoie şi strâmtorare şi întuneric, ca să nu vadă. Şi nu va fi lipsit cel care este în lipsă până la un timp».

Vorbeşte despre aceştia, aduşi la pocăinţă prin strâmtorare, pentru că vor privi la cer sus. Cei care mai înainte erau încovoiaţi şi nu puteau să caute la cele înalte ale contemplărilor dumnezeieşti, aceştia, dezlegaţi ca de un lanţ de aplecarea către cele pământeşti, îşi rotesc privirea liberă către cer, contemplând firea celor nevăzute şi raţionale şi observând bine locul unde va trebui să-şi depună comoara. Apoi «şi pe pământ jos vor privi». Cei până acum semeţiţi şi care cugetau măreţ despre sine îşi vor recunoaşte micimea firii lor din înrudirea cu pământul.

         Minunează-te cu câtă grijă se foloseşte Scriptura de aceşti termeni, închipuind un sens potrivit cu fiecare lucru. Căci cerul şi pământul sunt scoase înainte pentru contemplaţie. De aceea, despre cer spune: «vor căuta la cer sus», iar despre pământ «vor privi jos pe pământ». Apoi, după minunea priceperii unora ca acestea, [oamenii] sunt uimiţi şi strâmtoraţi şi întunecaţi în cuget, frica faţă de cele înţelese producându-le această mare tulburare. Căci, spune, «când va sfârşi [ceva] omul, atunci [de fapt abia] începe şi când se va opri, atunci va fi descumpănit». Nimeni nu ştie câte nu ştie, dacă nu gustă din cunoaştere. în plus, Stăpânul cel bun le promite [lu­cruri] mai bune. Căci, spune, «nu va fi lipsit cel care este în lipsă pâ­nă la un timp». Această neştiinţă nu va cuprinde pentru totdeauna neamul oamenilor, dar cel care acum caută adevărul acesteia, şi se zbate pentru găsirea acesteia, va vedea atunci faţă către faţă şi va primi desăvârşirea cunoaşterii, când va veni timpul restaurării tutu­ror. Căci aceasta este «până la un timp».