duminică, 31 mai 2015

Sf.Chiril al Alexandriei - Tâlcuiri la cartea Deuteronom - A Doua Lege / Dezvăluiri-Glafire-la cărțile lui Moise 20





CARTEA GLAFIRELOR
LA A DOUA LEGE


Despre viţeaua al cărei cap e tăiat într-o vale


   1.
«După ce Dumnezeu a vorbit în multe rînduri şi în multe feluri părinţilor noştri prin prooroci, în zilele acestea de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul, pe Care L-a pus Moştenitor al tuturor, prin Care a făcut şi veacurile» (Evr. 1, 1—2). Dar cei ce înţeleg drept că Dumne­zeu fiind prin fire S-a pogorît prin golire (prin chenoză) (Filip. 2, 7) şi S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi, după Scripturi (Ioan 1, 14), s-au îmbogăţit cu harul dumnezeiesc şi atotpreţios. «Căci celor ce L-au primit pe El, le-a dat lor putere să se facă fii ai lui Dumnezeu» (Ioan 1, 12).Iar cei ce L-au respins pe Cuvîntul dumnezeiesc şi cu adevărat mîntuitor, au căzut din nădejde şi s-au pierdut ca răi în chip rău, dispreţuind în chip necuvios pe Mântuitorul şi Răscumpără­torul tuturor. Aşa sînt şi nenorociţii Iudei, cărora proorocul Ieremia le spune, plîngîndu-i: «Cine va da capului meu apă şi ochilor mei izvor de lacrimi, ca să plîng pe poporul meu ziua şi noaptea ?» (Ier. 9, 1). Căci cei cărora le-a fost cu putinţă să fie strălucîtori şi plini de rîvnă, lipsiţi fiind de fericirea ce li s-a dat, cum n-ar fi vrednici să se socotească deopotrivă cu cei ce au murit ? Pe drept cuvînt aceştia trebuie deplînşi şi trebuie să se verse pentru ei lacrima iubirii şi a prieteniei. Căci neînfrînatul Israel s-a golit de bine şi s-a clintit din înseşi temeliile lui. Fiindcă Hristos S-a strămutat la neamuri. De-abia se mîntuieşte într-o foarte mică parte Iudeul greu la învăţătură. Şi aceasta este, socotesc, ceea ce s-a spus prooroceşte prin cuvîntul lui Isaia : «Şi dacă Domnul Savaot nu ne-ar fi lăsat nouă sâmînţă, am fi ajuns ca Sodoma şi ne-am fi asemănat cu Gomora» (Isaia 1, 9).

   Dar vino, dacă vrei, să cunoaştem şi din cuvintele lui Moise înţelesul tainei. Căci s-a scris în A doua lege : «De se va afla vreun rănit şi omorît în pămîntul pe care Domnul Dumnezeu ți l-a dat ție spre moştenire, căzut în cîmp, şi nu se ştie cine l-a lovit, vor ieşi bătrînii şi judecătorii şi vor măsura distanța pînă la cetăţile dimprejurul celui rănit şi omorît. Şi se va afla cetatea cea mai apropiată de cel rănit (omorît). Şi vor lua bătrinii din cetatea aceea o viţea din vaci, care n-a fost pusă la muncă şi n-a purtat jug. Şi vor cobori bătrînii cetăţii aceleia vițeaua într-o vale rîpoasă care n-a fost lucrată, nici semănată. Şi vor tăia capul viţelei în vale. Şi vor veni preoţii şi leviţii, că pe ei i-a ales Domnul Dumnezeul tău, să stea înaintea Lui şi să binecuvînteze în numele Lui.Şi din gura lor se va hotărî toată pricina şi toată judecata. Şi tot statul batrînilor cetăţii apropiate de cel omorît vor spăla mîinile lor peste capul viţelei tăiate în vale. Şi răspunzînd vor zice: «mîinile noastre n-au vărsat sîngele acesta, şi ochii noştri n-au văzut. Fii îndurător poporului Tău Israel, Doamne, pe care L-ai răscumpărat din pămîntul Egiptului, ca să nu fie sînge nevinovat în poporul Tău Israel. Şi li se va ierta lor sîngele. Tu deci vei ridica sîngele nevinovat dintre noi, de vei face ceea ce este bun şi plăcut înaintea Domnului Dumnezeului tau» (Deut. 21, 1—6).[1]

   2. Deci a fost omorît pentru noi Emanuel ; S-a slăbit pentru păca­tele noastre, după Scripturi (Isaia 53, 5). S-a aflat pătimind aceasta în pămîntul Iudeilor şi în afara cetăţii Ierusalim. Dar cum sau în ce fel nu s-a cunoscut cel ce a făcut aceasta ? Ce zice legea ? Căci ştim că cele îndrăznite împotriva lui Hristos sînt fapta lipsei de credinţă a Iudeilor. Fiindcă ei L-au adus la Pilat şi ei sînt auziţi strigînd Ia-L, ia-L, răstigneşte-L!». Şi iarăşi : «De nu-L omori, nu eşti prieten Cezarului» (Ioan 19, 13, 12). Iar dumnezeieştii ucenici osîndeau pur­tarea lor urîtă în chip vădit, spunînd către Dumnezeu-Tatăl din ceruri ; «Cu adevărat s-au adunat în cetatea aceasta împotriva Sfîntului Tău Fiu Iisus Hristos, pe Care L-au ucis Irod şi Ponţiu Pilat, împreună cu neamurile şi cu mulţimile lui Israel» (Fapte 4, 27). Foarte lămurit şi pe faţă ceartă şi fericitul Petru mulţimile Iudeilor, zicând : «Pe începă­torul vieţii L-aţi omorît, cînd voi aţi tăgăduit pe Cel sfînt şi drept şi aţi cerut să vă dăruiască un bărbat ucigaş» (Fapte 3, 14, 15).

   Pentru ce deci spune legea că nu l-au cunoscut pe ucigaş ? Cuvîntul cuprinde o taină şi nu le este descoperit tuturor în chip simplu. Li se face cunoscut numai celor ce înţeleg în chip drept taina lui Hristos. Conducătorii iudeilor şi cei ce se împărtăşeau de gîndurile lor nele­giuite, cugetau că au învins pe Hristos fără voia Lui, şi punînd lucrul acesta pe seama răutăţii lor, «se bucurau ca nişte birutori şi nu ştiau că El a pătimit de bună voie şi S-a dat pe Sine pentru noi urmînd voii Tatălui» (Gal. 2, 20). Căci îi spune limpede lui Pilat : «Nu ai avea nici o putere împotriva Mea, de nu ţi s-ar fi dat de sus» (Ioan 19, 11). Aşadar, Tatăl a dat pe Fiul Său, şi, ca să spunem aşa, se zice că El L-a bătut pe El. De fapt în Cartea Psalmilor este înfăţişată persoana lui Hristos zicînd despre nelegiuirea iudeilor către Tatăl şi Dumnezeu din ceruri : «Pe care Tu L-ai bătut, ei L-au prigonit şi au adăugat la durerea rănilor Mele» (Ps. 68, 30). [2]

   Să nu cugete deci mare lucru despre sine ucigătorul Domnului. Căci nu au pus stăpînire pe Hristos cel slăbit. Acest adevăr să-l afle prin Moise. Fiindcă nu ştiu pe ucigător.

vineri, 29 mai 2015

Sf.Chiril al Alexandriei - Tâlcuiri la cartea Numerii / Dezvăluiri-Glafire-la cărțile lui Moise 19




CARTEA GLAFIRELOR LA NUMERI


Despre Hristos şi sinagoga iudeilor


  1. Nenorociţii Iudei pot fi vădiţi folosindu-se în multe feluri de o limbă neînfrînată şi sălbatică împotriva lui Hristos. Iar că acest lucru nu le-a fost nepăgubitor o poate vedea cineva chiar din cele ce li s-au întîmplat. Căci întîiul-născut Israel (Ieș. 4, 22) avînd o slavă vestită din pricina aceasta şi fiind odinioară iubit şi ales, a fost pus la urma neamurilor şi a ajuns aşa în timpurile din urmă, ba mai bine zis în tot timpul. Aceasta le-a spus-o de mai înainte Domnul, zicînd prin Osea : «Vai lor, că s-au abătut de la Mine. Ticăloşi sînt, că au săvirşit fără­delege împotriva Mea. Eu i-am răscumpărat pe ei, iar ei au grăit îm­potriva Mea minciuni» (Osea 7, 13). Nimic urît, care n-ar fi îndrăznit să spună în cuvintele lor. Au defăimat, neînţelegînd ce s-a scris : «Moartea şi viata în mîna limbii. Cei ce o stăpînesc pe ea vor mînca roadele ei» (Prov. 18, 21). Iar fiindcă s-au înebunit împotriva Lui, şi-au slobozit limba neînfrînată la ocări, precum am spus adineauri. De aceea au căzut şi din nădejdea în El, neauzindu-L zicînd : «Acesta e sorţul tău şi partea ta, să nu ascultaţi de Mine, zice Domnul» (Ier. 13, 25).

   Că făcîndu-se vinovaţi de crimele unei limbi bolnave şi de furia împotriva lui Hristos, vor avea de suferit osînde, o putem vedea şi din cele scrise în Numeri, unde se scrie : «Şi au grăit Mariam şi Aaron împotriva lui Moise, din pricina femeii etiopiene pe care a luat-o Moise. Căci el îşi luase o femeie etiopiana. Şi au zis : «Oare numai lui Moise i-a vorbit Domnul ? Nu ne-a vorbit şi nouă ? Şi a auzit Domnul. Iar Moise era un om foarte blînd, mai blînd decît toţi oamenii care erau pe pămînt. Şi a zis Domnul îndată către Moise şi Aaron şi Mariam : Ieşiţi toţi trei în cortul mărturiei. Şi au ieşit cei trei în cortul mărturiei. Şi s-a coborît Domnul în stîlp de nor şi a stat la uşa cortului mărturiei. Şi au fost chemaţi Aaron şi Mariam. Şi au ieşit amîndoi. Şi a zis Domnul către ei: «Ascultaţi cuvîntul Meu. De se va trimite vouă prooroc de la Domnul, Mă voi face cunoscut lui în vedenie şi voi grăi lui în vis. Dar nu este în toată casa Mea un slujitor atît de credincios ca Moise. Gură către gură voi grăi lui la vedere şi nu prin ghicitură. Şi el a văzut slava Mea. Şi de ce nu v-aţi temut să vorbiţi împotriva slujitorului Meu Moise ?». «Şi urgia mâniei Domnului a fost peste ei. Şi au plecat. Şi norul s-a depărtat de la cort. Şi iată Mariam s-a făcut leproasâ ca zăpada. Şi a privit Aaron la Mariam şi iată era leproasă.
   Şi a zis Aaron către Moise: «Mă rog, Doamne, nu ne socoti nouă păcatul, pentru că n-am ştiut împotriva cui am păcătuit. Să nu ne fie deopotrivă cu moartea, ca o lepădătură ce iese din pîntecele maicii sale, că s-a mîncat jumătate din carnea ei». Şi a strigat Moise către Domnul, zicînd: Dumnezeule, mă rog Ţie, vindec-o pe ea. Şi a zis Domnul către Moise : Dacă ar fi scuipat tatăl ei în fața ei, nu s-ar fi ruşinat ? Şapte zile se va scoate afară din tabără. Si după aceea va intra. Si s-a scos Mariam afară din tabără şapte zile. Si poporul n-a pornit pînă ce nu s-a vindecat Mariam» (Num. 12, 1—15).

   Acestea sînt înrudite cu cele spuse înainte. Căci nu sînt prea străine de înţelesul acelora, ci au un înţeles înfrăţit şi de aceeaşi natură. Căci exprimă şi ele taina şi pun în faţa vederii duşmănia Sinagogii Iudeilor împotriva Lui. Pentru că redă pe scurt şi în parte felul păcatelor. Căci în acela s-a îmbolnăvit de lepră şi s-a făcut ne­curată Sinagoga, corupîndu-se prin multe şi felurite păcate.

   Dar în acestea cuvîntul nostru înfăţişează nu numai păcatele duş­măniei împotriva lui Hristos şi descrie umflarea îngîmfării Iudeilor, arată totodată blîndeţea Celui ce zice : «învăţaţi de la Mine, că sînt blînd şi smerit cu inima» (Matei 11, 29). Pe lîngă acestea înfă­ţişează şi iubirea de oameni a Celui ce nu judecă după dreptate pînă la capăt, nici nu ţine la nesfîrşit mînia împotriva celor ce păcătuiesc, ci întorcîndu-se după ce-a lovit, mîntuieşte şi sfinţeşte. Am redat in acestea în rezumat scopul urmărit în cele de mai înainte. Reluînd in parte fiecare înţeles al celor spuse, vom arăta gîndul ascuns în ele, Dumnezeu însuşi care vorbeşte celor ce nădăjduiesc în El, deschizînd uşa înţelegerii noastre : «Şi voi da ție vistierii întunecate, cele ascunse şi nevăzute şi le voi deschide ție» (Isaia 45, 2)[1].

vineri, 22 mai 2015

Sf.Chiril al Alexandriei - Tâlcuiri la cartea Levitic / Dezvăluiri-Glafire-la cărțile lui Moise 18





GLAFIRE LA LEVITIC

CARTEA ÎNTÎIA A GLAFIRELOR LA LEVITIC 



Patima lui Hristos este mîntuitoare 



   1. «Dumnezeul tuturor n-a făcut moartea, nici nu se bucură de pierderea celor vii, ci le-a făcut ca să fie, şi facerile lumii sînt mîntuitoare[1]. Şi nu e împărăţie a iadului pe pămînt», după cum s-a scris (Înţ. Sol. 1, 13—14). «Moartea a intrat în lume prin pizma diavolului» (Înţ. Solomon 2, 24) [2].

   Cuvîntul cuprinde în sine adevărul. Căci n-a supus Creatorul făptura Sa atît de strălucită şi de minunată forţelor ce o pot corupe cu uşurinţă, ci moartea s-a introdus din mînie, pentru că protopărintele Adam nesocotind porunca dumnezeiască, s-a aplecat spre neascultare. Dar au încetat la sfîrşit şi s-au desfiinţat în Hristos prin ascultare vinile prin ascultarea unui singur om. Căci am fost în­dreptaţi (şi îndreptăţiţi) în El. Aceasta o va mărturisi dumnezeiescul Pavel : «Că precum prin neascultarea unui om cei mulţi s-au făcut păcătoşi, aşa prin ascultarea unui singur om, s-au făcut drepţi cei mulţi» (Rom. 5, 18). În acela am fost osîndiţi la moarte ; dar am fost miluiţi şi ne-am înnoit spre viaţă prin Hristos. Căci «s-a făcut ascultător Tatălui pînă la moarte» (Filip. 2, 8); şi şi-a pus viata pentru noi (Ioan 5, 15). «Şi cu rana Lui noi ne-am vindecat», după cum s-a scris (Isaia 53, 5). S-ar putea spune că îmbolnăvindu-ne în Adam de păcatul alipirii la lume, ne-am făcut în Hristos jertfă duhovnicească şi binemirositoare lui Dumnezeu şi Tatăl, bună şi primită, mult mai bună decît cea după lege. Hristos este deci pîrga noastră şi El ne-a înnoit calea. Aşa zice David în Cartea Psalmilor către Tatăl şi Dumnezeu cel din ceruri: «Jertfă şi prinos n-ai voit. Ci trup Mi-ai alcătuit. Arderi de tot şi pentru păcat n-ai binevoit. Atunci am spus: Iată vin, Dumnezeule, să fac voia Ta» (Ps. 39, 10). Aceasta se poate vedea şi din cele scrise în Levitic, care sînt aşa : «Iar de veţi aduce jertfă Domnului din pîrga roadelor, să fie pîrgă Domnului grăunţe nouă, coapte...; şi să aduci jertfa pîrgii roadelor. Şi vei turna peste jertfă untdelmn şi vei pune pe ea tămîie. Căci jertfă este. Şi va aduce preotul spre pomenire din grăunţe împreună cu untdelemn şi toată tămîia ei jertfă este Domnului» (Lev. 2, 14—15).


   2. Deci înţelesul scrisului este foarte lămurit şi nu are, precum socotesc, nevoie de osteneală pentru a-l înţelege în subţirimea lui. Deci voi spune aceasta : Grăunţele măcinate sînt făina. Iar în aceste chipuri se dă de înţeles taina lui Hristos. Căci El este jertfa pentru noi, pîrga roadei duhovniceşti, adică pîrga umanităţii, întîiul născut din morţi, întîiul în nestricăciune, pîrga celor adormiţi. Ca un «grăunte de grîu» căzut pe pămînt şi murind, a răsărit înmulţit ca un spic.


   Aceasta ne-a spus-o El însuşi, zicînd : «Dacă grăuntele de grîu câzînd în pămînt, nu va muri, râmîne singur , iar de va muri, multă roadă va aduce» (Ioan 12, 24).

   Dar n-a murit pentru Sine, ci noua. Aceasta ne-o arată foarte frumos litera legii: «Dacă va voi cineva, zice, să aducă drept dar Dom­nului jertfă din pîrga roadelor, să fie grăunţe noi, coapte şi măcinate Domnului». Observă deci cum ne îndeamnă Moise sau litera legii să aducem rod din cele noi. Căci, precum am zis, El e pirga firii înnoite spre înnoirea vieţii ; şi întru El toate noi s-au făcut (II Cor. 5, 17). Dar nu numai din grîu se aduc cele spre jertfă, ci şi din legume sfârîmate. Căci precum a poruncit să se aducă ardere de tot grîul făcut făină şi nu însăşi grăunţele întregi, aşa a poruncit să se facă şi legumele fărîmiţate, adică înmuiate, ca să fie potrivite jertfei şi bune de mîncare. Căci obişnuim să nu mîncăm grăunţele întregi şi nefărîmiţate. De aceea şi «Hristos e pîrgă şi jertfă plăcută lui Dumnezeu» (Filip. 4, 18), atotbinemirositoare şi foarte bună de mîncat şi nouă înşine. «Căci El este plinea care s-a pogorît din cer şi a dat viaţă lumii» (Ioan 6, 50) şi ni s-a dat nouă de mîncare ca o făină sau grîu măcinat.

   Iar peste jertfă a spus că trebuie să se toarne untdelemn şi a poruncit să se pună şi tămîie. Untdelemnul închipuieşte simbolic gră­simea şi veselia, iar tămiia închipuieşte sfinţenia şi buna mireasmă. Aceasta arată că Hristos S-a făcut, precum am spus, jertfă pentru noi şi pîrga rodurilor duhovniceşti ale ţarinelor.

   Iar că moartea nu I-a fost Lui spre plîngere şi jale, ci mai degrabă spre desfiinţarea lacrimilor şi vaietelor şi spre nădejdea plină de bucurie, cum s-ar putea îndoi cineva ? Căci nu L-au putut închide porţile iadului, nici n-a rămas între morţi, ci deşi moartea a putut să-L soarbă, după glasul proorocului (Osea 13, 14). Dumnezeu a şters toată lacrima de la toată faţa (Apoc. 7, 17) ; a şters osînda poporului din tot pămîntul. Cum şi în ce mod ? A înviat Hristos, călcînd moartea, ca şi pe noi să ne elibereze de stricăciune (Rom. 8, 21) şi ştergînd [3]lacrima din pricina acesteia, să ne convingă să strigăm cu bucurie : «Întorsa-i plînsul meu in bucurie, rupt-ai sacul meu şi m-ai încins cu veselie» (Ps. 29, 12).


   Dar dacă vrea cineva, o poate înţelege aceasta şi altfel. Anume că în Hristos am fost miruiţi. Aceasta socotesc că înseamnă : «Uns-ai cu untdelemn capul meu» (Ps. 22, 5).

marți, 19 mai 2015

Sf.Chiril al Alexandriei - Tâlcuiri la cartea Ieșirea / Dezvăluiri-Glafire-la cărțile lui Moise 17





CARTEA A TREIA A GLAFIRELOR LA IEŞIRE

Despre piatra lovită




   1. «Intraţi prin poarta strîmtă» (Matei 7, 5), le-a spus Hristos prietenilor Săi. Poartă strîmtă şi intrarea îngustă socotesc că numeşte pătimirea şi răbdarea prin care le vine cu îmbelşugare putinţa de-a se bucura celor ce au ales cugetarea la cele de sus şi de-a se îm­părtăşi de strălucire prin nevoinţe în vederea bunei întocmiri sufle­teşti şi a virtuţii. Căci precum tăria în luptă dovedeşte bărbăţia celui ce o poartă, aşa cel tare şi viteaz în puterea de-a dobîndi virtutea plăcută lui Dumnezeu se dovedeşte în chip strălucît şi cunoscut şi în mod vrednic de toată lauda în puterea de-a suporta ostenelile şi durerile încercărilor. De fapt ucenicul Mîntuitorului ne-a încredinţat că unul ca acesta este cu totul bine plăcut, zicînd : «Fericit este cel ce rabdă necazul, că făcîndu-se probat, va lua cununa vieţii» (Iacob 1, 22). Iar cei ce au ajuns la atîta tărie şi au primit această vestită slavă, zic : «Ne-ai probat Dumnezeule, ne-ai lămurit în foc, precum se lămureşte argintul. Pus-ai necazuri pe spatele noastre. Ridicat-ai oameni peste capetele noastre. Am trecut prin foc şi prin apă ; dar ne-ai scos la odihnă» (Ps. 65, 10—12). Şi osteneala sfîrşeşte în desfă­tare şi necazurile lărgesc celor ce luptă vitejeşte calea dreaptă. Căci Cunoscătorul celor ascunse, adică Dumnezeu, ştie toate înainte de a se face. «Toate sînt goale şi descoperite pentru El» (Evr. 4, 13). Dar aşteaptă sfîrşitul lucrurilor şi tăria în timp a celor încercaţi, ca să se arate nu numai lui Dumnezeu vrednici de încununări, în temeiul preştiinţei Lui, ci să-i laude şi îngerii şi oamenii ca pe unii ce s-au arătat tari şi au obţinut mărturia virtuţii prin înseşi faptele lor. De aceea şi fericitul Pavel zice despre sine şi despre alţi sfinţi care s-au luptat bine şi au biruit, că «s-au făcut privelişte lumii şi îngerilor şi oamenilor» (I Cor. 4, 9).

   Deci se probează în multe feluri Israel, chiar dacă s-ar arăta bolind de slăbiciune, să se laude multa bunătate a lui Dumnezeu Care rabdă pe cei ce păcătuiesc, şi să ni se facă cunoscută ca printr-o umbră prin fiecare întimplare şi mai mult taina (lui Hristos).

   Puţin mai înainte înfăţişînd istoria despre prepeliţe şi despre mană, am arătat pe Israel bolind nu puţin de moleșeală şi de iubirea de plăceri. Dar iată că se arată iarăşi nu peste mult înfuriat. Căci s-a scris iarăşi : «Şi s-a ridicat toată adunarea fiilor lui Israel din pustia Sin cu taberele sale după cuvîntul Domnului şi a tăbărît în Rafidin. Şi poporul nu avea apă de băut. Şi striga poporul împotriva lui Moise, zicind: Dă-ne apă să bem. Şi le-a zis lor Moise: De ce cîrtiţi împotriva mea ? Şi de ce ispitiţi pe Domnul ? Şi era însetat poporul acolo. Şi cîrtea poporul împotriva lui Moise, zicînd: Pentru ce ne-ai scos din Egipt, ca să ne omori pe noi şi copiii noştri şi vitele noastre de sete ? Şi a zis Domnul către Moise: Mergi înaintea poporului acesta. Dar ia cu tine pe unii dintre bătrîni. Şi ia în mîna ta toiagul cu care ai lovit rîul şi mergi. Iată, Eu am stat acolo înainte de-a ajunge tu la piatra lui Horeb. Şi să loveşti piatra şi va ieşi apă din ea şi va bea poporul Meu. Şi a făcut aşa înaintea fiilor lui Israel şi a chemat numele locului acela «Ispită» şi «Cîrtire», pentru cîrtirea fiilor lui Israel şi pentru că au ispitit pe Domnul, zicînd: «Oare este Domnul între noi, sau nu ?» (Ieș. 17, 1—7).

   Aceasta ne-o spune cuvîntul dumnezeiesc în Ieşire. Dar în Numeri ni se dă o istorisire mai largă, pe care socotesc că trebuie să o înfă­ţişez, ca cercetînd toate în chip drept şi amănunţit, să avem o cu­noştinţă îndestulătoare a celor întîmplate odinioară ca tip şi pe lîngă aceasta şi frumuseţea înţelesului duhovnicesc. Deci s-a scris : «Şi au venit fiii lui Israil în luna întîi şi a rămas poporul în Cadiş. Şi a murit acolo Mariam şi a fost îngropată acolo. Şi nu avea adunarea apă şi s-au îngrămădit în jurul lui Moise şi Aaron. Şi striga poporul către Moise, zicînd: De am fi murit de moartea fraţilor noştri înaintea Dom­nului. Pentru ce ai adus adunarea Domnului în pustia aceasta, ca să ne omori pe noi şi pe copiii noştri ? Pentru ce ne-aţi scos din Egipt, ca să venim în locul acesta rău ? E un loc unde nu se seamănă nici smochin, nici vii, nici rodii şi nu e nici apă de băut. Şi a venit Moise şi Aaron în faţa adunării la uşa cortului mărturiei. Şi au căzut pe faţa lor şi s-a arătat slava Domnului către ei. Şi a grăit Domnul către Moise, zicînd: Ia toiagul şi cheamă adunarea tu şi Aaron, fratele tău şi grăiţi către piatră înaintea lor. Şi va da apele ei. Şi veţi scoate lor apă din piatră şi veţi adâpa adunarea şi vitele lor. Şi a luat Moise toiagul cel dinaintea Domnului precum a poruncit Domnul. Şi a chemat Moise şi Aaron adunarea înaintea pietrei. Şi a zis către ei: Ascultaţi-mă cei neascultători ! Oare nu vă voi scoate apă din piatra aceasta ? Şi ridicînd Moise mîna lui, a lovit piatra cu toiagul şi a ieşit apă multă şi a băut adunarea şi vitele lor. Şi a zis Domnul către Moise şi către Aaron: pentru că n-aţi crezut ca să mă sfinţiţi înaintea fiilor lui Israel, nu veţi duce voi adunarea aceasta în pămîntul ce li l-am dat lor. Iar aceasta e apa grăirii împotrivă, că au cîrtit fiii lui Israel înaintea Domnului şi s-a sfinţit întru ei» (Num. 20, 1—12).

   Mergînd printr-un ţinut uscat şi străbătînd mult pămînt fără apă, pe urmă slăbiţi de oboselile călătoriei şi obişnuiţi să se supere chiar şi de mici întîmplări şi-au strigat nemulţumirea împotriva lui Moise şi Aaron. Deşi văzuseră foarte multe semne şi minunate semne dum­nezeieşti şi cunoscuseră prin proprie experienţă mărimea puterii dum­nezeieşti, tot se mai temeau ca nu cumva să înceteze a le dărui cele trebuincioase vieţii şi a le procura hrana şi apa de băut în tot locul. De aceea se lasă învinşi de descurajare, avînd o minte copilărească şi nebărbătească. Şi chiar dacă primesc mereu cîte puţină odihnă, sar îndată împotriva pedagogului şi strigă fără ruşine, că li s-a făcut mijlocitor şi au fost chemaţi la libertate. Şi fericesc pe cei ce au pierit de descurajările dinainte, pentru că fiind stăpîniţi de pofta cărnurilor din Egipt, au mîncat apoi fără măsură prepeliţe şi aceasta le-a adus osînda morţii. De aceea spun : «De am fi murit de moartea fraţilor noştri înaintea Domnului ! Pentru ce ne-aţi adus în pustia aceasta, ca să ne omorîţi pe noi şi vitele noastre ?». O, ce lipsă de bărbăţie, ce cuget nerăbdător şi ce minte aplecată spre moleșeală ! Însetînd puţin, pun mai presus greutăţile mari din Egipt de darurile mari de la Dumnezeu. Şi li se pare dulce jugul amar al robiei de odinioară. Faraon nu li se mai pare greu de suportat, deşi e atît de aspru. Nu le mai e atît de neplăcut lutul, nici cruzimea suprave­ghetorilor muncii lor, ci toate li se par dulci. Slăbiciunea cugetării îi face să coboare pînă la o astfel de nebunie.

luni, 11 mai 2015

Sf.Chiril al Alexandriei - Tâlcuiri la cartea Ieșirea / Dezvăluiri-Glafire-la cărțile lui Moise 16




Despre cele trei semne săvîrşite prin Moise



   1. Firea dumnezeiască nu o poate privi cineva cum este. Căci e cu desăvîrşire de nevăzut şi dincolo de toată mintea; şi întrece puterea raţiunii. Nu se cunoaşte decît ea singură prin Sine. Aceasta ne-o spune Hristos zicînd : «Nimenea nu cunoaşte pe Fiul decît numai Tatăl; nici pe Tatăl nu-L cunoaşte cineva, cine este, fără numai Fiul şi cel căruia voieşte Fiul să-L descopere» (Matei 15, 27). Deci frumuseţea excepţională a lui Dumnezeu şi Tatăl ne-a arătat-o Unul Născut, înfăţişîndu-Se pe Sine însuşi ca un chip strălucîtor. De aceea zice : «Cel ce M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl» (Ioan 14, 9)[1]. Iar pe Fiul îl vedem atît cu ochii inimii, cît şi cu ai trupului cînd primind starea de golire (chenoză), S-a pogorît în cele ale noastre, deşi este în chipul şi în egalitatea lui Dumnezeu şi Tatăl şi S-a născut din El după fire. Căci a spus Baruch, arătînd, precum socotesc, pe Cuvîntul: «Acesta e Dumnezeul nostru şi nu se va adăuga altul la El. Aflat-a toată calea ştiinţei şi a dat-o pe ea lui Iacob, slugii Sale şi lui Israel cel iubit al Său. După aceasta S-a arătat pe pămint şi împreună cu oamenii a umblat» (Baruch 3, 36—38)[2]. Dar şi dumne­zeiescul David ne-a spus mai înainte in mod lămurit: «Dumnezeul dumnezeilor, Domnul a grăit şi a chemat pămîntul de la răsăritul soarelui pînă la apus. Din Sion este strălucirea frumuseţii Lui. Dumnezeu va veni în chip arătat, Dumnezeul nostru, şi nu va tăcea» (Ps. 49, 1—3).

   Căci s-a pogorît în chip de foc pe muntele Sinai. Dar că acelea erau chip (tip) şi altceva nimic, ne încredinţează Hristos însuşi[3]. Mulţimea Iudeilor socotea că vede cu adevărat firea negrăită, prin mijlocirea lui Moise şi prin conducerea lor în Horeb şi prin strîngerea lor în adunare (în biserică) sub muntele Sinai. Şi fiindcă cutremura pe ascultători şi sunetul pătrunzător al trîmbiţelor ce se auzea sus, socoteau că s-au făcut auzitori ai glasului dumnezeiesc. Dar că acestea le cugetau copilăreşte, îi încredinţează lămurit Dumnezeu, zicînd: «Glasul Lui l-aţi auzit şi chipul Lui nu l-aţi văzut» (Deut. 4, 12). Şi cuvîntul Lui nu-l aveţi rămînînd în voi, pentru că nu credeţi Celui ce vi L-a trimis pe Acela . Deci cei ce am crezut, am văzut în Fiul pe Tatăl; pentru că am primit şi pe Cuvîntul Lui .

   De aceea am şi fost răscumpăraţi. Căci ne-a mîntuit nu un sol (un trimis), nu un înger, nu legea dată prin Moise, ci Însuşi Domnul, după cum s-a scris (Evr. 2, 16)[4]. Iar că ceea ce spun e adevărat, vom şti şi prin cele scrise, care zic : «Şi a zis: Eu sînt Dumnezeul tatălui tău, Dumnezeul lui Avraam şi Dumnezeul Iui Isaac şi Dumnezeul lui Iacob. Şi şi-a întors Moise fata sa, căci se temea să privească drept înainte la Dumnezeu» (Ieș. 3, 6).

   Priveşte slăbiciunea legii. Se arată pe Sine Dumnezeul tuturor,dar făcîndu-Se arătat, Moise îşi întoarce faţa. Acesta încă ne este semn lămurit că nici fiii nu pot privi slava dumnezeiască a Fiului, deşi li se arată spre a-i conduce la cunoştinţă [5]. De aceea a şi spus prin glasul lui Isaia :«Aflat M-am făcut celor ce nu Mă căutau ; arătatu-M-am celor ce nu întrebau de Mine. Zis-am: iată sînt la neamul celor ce nu întrebau de Mine. Zis-am: iată sînt la neamul celor ce nu M-au cunoscut pe Mine. Toată ziua am întins mîinile Mele spre un popor care nu M-a ascultat şi Mi s-a împotrivit» (Isaia 65, 1—2).

   Aşadar, n-au văzut slava lui Hristos cei ce şi-au întors ochii înţe­legerii de la El***. Şi aceasta socotesc că este ceea ce s-a spus prin glasul proorocului despre ei: «Şi au întors către Mine spatele şi nu faţa lor» (Ier. 2, 27). Dar scrie şi dumnezeiescul Pavel: «Pînă în ziua de astăzi, rămîne la citirea Vechiului Testament, acelaşi acoperămînt, care nu le descoperă că în Hristos încetează. Ci pînă astăzi, cînd se citeşte Moise, zace pe inima lor un acoperămînt. Iar cînd se vor întoarce către Domnul, se va ridica acoperâmlntul. Iar Domnul este Duhul. Şi unde este Duhul Domnului, acolo este liber­tatea» (II Cor. 3, 14—17).

   Iar noi cei ce am crezut nu ne temem să privim înainte spre Dumnezeu, ci precum a spus iarăşi dumnezeiescul Pavel: «Cu faţa descoperită privim slava Domnului oglindind-o» (II Cor. 3, 18).

   Se întoarce deci faţa lui Moise. Apoi zicînd Dumnezeu că el trebuie să meargă împreună cu bătrînii fiilor lui Israel la Faraon cel înspăimîntat, ca să-i anunţe că Dumnezeu a chemat pe cei din Israel ca să-I jertfească Lui în pustie, adăugind că trebuie să-i je­fuiască pe Egipteni, a spus să ceară fiecare femeie de la femeia vecină şi de la soţul ei vase de argint şi de aur şi îmbrăcăminte. «Şi a răs­puns, Moise : Iar de nu vor crede şi nu vor asculta de glasul meu (căci vor zice : nu s-a arătat ţie Dumnezeu), ce voi zice către ei ? Şi i-a zis lui Domnul: Ce e aceasta ce ai in mîna ta ? Iar el a zis : Un toiag. Şi i-a zis : Aruncă-l pe pămînt. Şi l-a aruncat pe el pe pămînt şi s-a făcut şarpe. Şi a fugit Moise de el. Şi a zis Domnul către el. Întinde mîna ta şi prinde-l de coadă. Întinzînd deci mîna, l-a prins de coadă şi s-a făcut toiag în mîna lui. Ca să creadă ție că ți s-a arătat Domnul Dumnezeul părinţilor tăi, Dumnezeul lui Avraam şi Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacob» (Ieș. 4, 1—5).

duminică, 10 mai 2015

Sf.Chiril al Alexandriei - Tâlcuiri la cartea Ieșirea / Dezvăluiri-Glafire-la cărțile lui Moise 15





CARTEA A DOUA A GLAFIRELOR
LA IEŞIRE

Despre jertfa mielului



   1. Că numai în Hristos scăpăm de stăpînirea morţi, cum ne-a spus şi înţeleptul ucenic : «Nu este nume dat oamenilor sub cer, în­ care trebuie să ne mîntuim noi» (Fapte 4, 12), o poate afla cineva, dacă voieşte, şi în multe alte moduri. Căci sînt zeci de mii de chipuri luminoase şi clare în Scriptura de Dumnezeu insuflată din care stră­luceşte înţelesul tainei. Să adunăm pe cele folositoare spre aceasta şi să arătăm înţelesul lor. «Au ieşit la mijloc Moise şi Aaron. Şi intrînd la Faraon, i-au spus pe faţă: Acestea zice Domnul Dumnezeul lui Israel: Lasă pe poporul Meu, ca să serbeze în pustie. Şi a zis. Faraon: Şi cine este de al cărui glas să ascult, ca să trimit pe fiii lui Israel ? Nu cunosc pe Domnul şi nu voi trimite pe Israel. Şi-i spun lui: Dumnezeul Evreilor ne-a chemat pe noi. Vom merge cale de trei zile în pustie, ca să jertfim Dumnezeului nostru ca nu cumva să ne întîmpine pe noi moarte, sau ucidere. Şi a zis lor împăratul Egiptului: Pentru ce, Moise şi Aaron, opriţi poporul meu de la munci ? Sa plece fiecare dintre voi la treburile lui» (Ieș. 5, 1—4).

   Fiind plin de bănuieli diavolești nebunul de Faraon spune că nu ştie cine e Dumnezeul Evreilor. Dar după ce a fost lovit de multe plăgi de nesuportat şi s-a pustiit treptat ţara Egiptenilor (de apele prefăcute în sînge, de lăcustele şi piatra aduse pe pămînt, de viermi şi broaşte puse în mişcare, de întunericul de trei zile coborît peste ţară), a făgăduit fără voie să-i lase , dar s-a învîrtoşat şi s-a făcut neîn­durat şi aspru şi după aceea şi greu în hotărîrea de-a elibera pe Israel de îndelungata robie. Atunci Dumnezeu s-a gîndit să îngăduie nimicitorului să se atingă de întîii născuţi ai Egiptenilor. Dar fiindcă îi era necesar să nu se piardă împreună cu neamul celor necuraţi şi cei aleși, Dumnezeu, din iubirea pentru părinţi, a dat legea pentru pască, prin ceea ce a rînduit de mai înainte să se pună drept capăt mîniei taina lui Hristos. Din aceasta se poate iarăşi înţelege că este cu neputinţă să se desfiinţeze moartea prin Moise sau prin lege. Dar preţiosul sînge al lui Hristos va alunga pe nimicitorul şi va elibera de stricăciune (de corupere) pe cei sfinţiţi. Căci e viaţă din viaţă şi Dumnezeul tuturor, ca Dumnezeu din Dumnezeu[1].

   Deci a spus Sfînta Scriptură : «Şi a grăit Domnul către Moise şi Aaron în pămîntul Egiptului, zicind: Luna aceasta este vouă în­cepătură lunilor, e cea dintîi între lunile anului. Grăieşte către toată adunarea fiilor lui Israel, zicind: În ziua a zecea a lunii acesteia să ia toți cîte un miel în casele seminţiilor lor, cîte un miel de familie. De vor fi mai putini cei din casă, ca să nu fie destui pentru un miel, să ia cu sine pe vecinul apropiat lui» (Ieș. 12, 1—4). Apoi după ce a rînduit acest lucru, porunceşte cum trebuie să fie animalul de jertfă, cînd şi cum va trebui să se jertfească. «Să fie, zice, animalul fără prihană (desăvîrşit), de un an. Să-l luaţi din miei şi iezi şi să fie păstrat pînă în a patrusprezecea zi a lunii acesteia. $i să-l junghie toată mulţimea adunării fiilor lui Israel către seară. Şi să ia din sînge şi să ungă amândoi stilpii uşii şi pragul caselor, şi-l vor mînca pe el. Şi să mănînce carnea friptă la foc noaptea şi azimile să le mănînce cu ierburi amare. Să nu-l mîncați crud, nici fiert în apă, ci fript la foc, capul împreună cu picioarele şi cu măruntaiele. Să nu lăsaţi din el pentru a doua zi şi os din el să nu zdrobiţi: Cele ce vor rămînea din el pînă a doua zi, să le ardeți în foc» (Ieș. 12, 6—10).

   La acestea, Legiuitorul adaugă următoarele, învăţînd cum trebuie să fie înfăţişarea celor ce vor mînca şi în ce fel trebuie să se gătească pentru acest ospăţ sfinţit: «Aşa să-l mîncati pe el. Să fie mijloacele voastre încinse şi încălţămintele în picioarele voastre şi toiegele în mîinile voastre. Şi le veţi mînca acestea cu sîrg. Căci este pasca Domnului» (Ieș. 12, 11). Fiindcă le va fi de folos, le descopere frumos şi modul în care să se facă junghierea mielului.

   «Şi voi trece prin pămintul Egiptului şi voi lovi pe tot întîiul născut de la om pînă la animal şi-mi voi arăta răzbunarea cu toți zeii egiptenilor, Eu Domnul. Şi va fi vouă spre semn sîngele pe casele voastre, în care veţi fi. Şi voi vedea sîngele şi vă voi acoperi pe voi şi nu va fi la voi rană ca să pieriţi cînd voi bate în pămintul Egiptului» (Ieș. 12, 13). Apoi iarăşi după altele : «Şapte zile veţi mînca azimă. Începînd de la întîia, veţi scoate aluatul din casele voastre» (Ieș. 12, 15). Şi stabilind pedeapsa celui ce va călca porunca, zice iarăşi : «Şi ziua întîi se va numi sfîntă ; şi ziua a şaptea numită sfîntă va fi vouă» (Ieș. 12, 16). Aşa spune cuvîntul sfînt.

   Privindu-le iarăşi pe rînd, voi încerca să aflu înţelesul potrivit, referind în chip felurit sensul lor la Hristos însuşi.


   2. Se hotărăşte deci timpul sfintei slujiri (al ierurgiei), începutul anului, în prima lună. Căci în Hristos este începutul tuturor (Col. 1, 18), (fiindcă nu e de curînd odată ce S-a născut din Dumnezeul Tatăl înainte de veci). El sfinţeşte în tot timpul, de la început pînă la cele de la sfîrşit. Dar sărbătoarea începe în luna celor noi. «Cele vechi au trecut», după cuvîntul fericitului Pavel (II Cor. 5, 17 , Isaia 43, 19; Apoc. 21, 5) . Şi în Hristos firea omului a înflorit din nou, cum era la început.

   Acestea le-a poruncit fiilor lui Israel, care erau încă robi şi lucrau sub stăpînirea tiranică, adică cea a egiptenilor. Cuvîntul ne arată iarăşi prin ghicitură că sufletul omului nu poate reveni altfel din păcat la libertate şi nu poate scăpa de tirania diavolului şi ajunge la cetatea de sus din petrecerea în lume decît prin împărtăşirea de Hristos şi de iubirea Lui de oameni, potrivit spusei Lui către Iudeii neînţelegători : «Amin, amin zic vouă, că tot cel ce săvîrşeştc păcatul, este robul păca­tului. Şi robul nu rămîne în casă în veac,, dar Fiul râmîne în veac. Dacă deci Fiul vă va elibera pe voi, veţi fi cu adevărat liberi» (Ioan 8, 34—36) 'm. Şi iarăşi : «Amin, amin zic vouă, de nu veţi mînca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sîngele Lui, nu veţi avea viaţă întru voi» (Ioan 6, 51) viaţă al cărei chip e bine să fie înţeles pămîntul făgă­duinţei, în care se grăbeau să se mute din Egipt.

   Deci se ia mielul din ziua a zecea a lunii şi se păstrează pînă în a patrusprezecea, ca să se junghie spre seară. Dar va întreba cineva «Pentru ce ?». Fără îndoială, motivul e cu adevărat adînc. Spune-mi, ce m-ar împiedica să-l iau din prima zi a lunii? Şi ce L-a îndemnat pe Dumnezeu să legiuiască să se păstreze mielul cinci zile şi să se jertfească apoi spre seară ? Căci aflăm nu numai de cinci zile, începînd de la ziua a zecea. A nu lua mielul în ziua întîia, ci în a zecea a lunii pare să însemne că au premers multe timpuri şi au fost lungi veacuri înaintea noastră în care Dumnezeu a fost pururea şi este şi va fi. După acelea vine, ca vecin imediat, veacul acesta al nostru, împărţindu-se ca în cele cinci zile, în cinci timpuri calea de care am vorbit. Înţelesul căutat de noi îl va lămuri foarte bine parabola Mîntuitorului, care are acest conţinut: «Asemenea este împărăţia ce­rurilor omului stăpîn de casă care a ieşit de dimineaţă să tocmească lucrători în via sa. Şi învoindu-se cu lucrătorii cu un dinar pe zi, i-a trimis în via sa. Şi ieşind pe la ceasul al treilea (la 9 dimineaţa, n.n.), a văzut pe alţii stînd fără lucru în piaţă şi le-a spus şi lor: «Mergeţi şi voi în via mea şi ceea ce va fi drept vă voi da vouă. Iar ei s-au dus. Iarăşi s-a dus pe la ceasul al şaselea (pe la 12, la amiazi, n.n.) şi pe la al nouălea (pe la 3 d.a.), la fel. Ieşind pe la al unsprezecelea (pe la 5 d.a.), a aflat pe alţii stînd şi le-a zis lor: Ce staţi aici toată ziua fără lucru ? Îi spun lui: Nu ne-a tocmit nimenea. Le zice lor : Mergeţi şi voi în via mea» (Matei 15, 1—7).

   Vezi deci în acestea foarte limpede şi clar veacul nostru împărţit în cinci timpuri ? Şi primul socotim că este cel în care protopărintele Adam îşi arăta vieţuirea în rai. Al doilea după acela arătat ca «ceasul al treilea», e cel în care a vietuit Noe şi cei împreună tu el. Al treilea, arătat ca «ceasul al şaselea», e cel în care a chemat Dumnezeul tuturor pe Avraam la cunoaşterea adevărului. Al patrulea, înfăţişat ca «ceasul al nouălea» e al lui Moise şi al proorocilor. «Pe la al unsprezecelea», adică în timpul al cincilea, în care s-a scurtat ziua şi oarecum veacul de faţă s-a apropiat de sfîrşit, Hristos a tocmit neamurile care n-au fost chemate încă la cunoaştere de vreun altul, în timpurile dinainte şi trecute. De aceea ultimii zic altfel decît toţi : «Nimenea nu ne-a tocmit».

sâmbătă, 2 mai 2015

Sf.Chiril al Alexandriei - Tâlcuiri la cartea Ieșirea / Dezvăluiri-Glafire-la cărțile lui Moise 14




GLAFIRE LA IEŞIRE

CARTEA I

Despre naşterea lui Moise

   1.
După ce am isprăvit cartea despre Facere, cercetată pe cît am putut cu multă «sîrguinţă», «din putere in putere», după cuvîntul din Psalmi (Ps. 83, 8), nerespirînd cîtuşi de puţin, ne-am gîndit să mutăm condeiul obişnuit cu sudorile cele bune. Trecem deci, cu voia lui Dumnezeu Care dă înţelepciune, la capitolele din Ieşire, cele lăsate de noi care am compus înainte scrierea morală, pentru că am voit să nu lungim prea mult cuvintele ei, în care am voit să arătăm cum înţelegem noi modul «închinării in Duh şi Adevăr». Căci luînd deosebit toate cele aflate în capitolele celor cinci cărţi ale lui Moise şi căutînd scopul spiritual al lor, cele ce erau trebuincioase şi foarte folositoare explicărilor morale le-am înfăţişat la timpul său şi le-am aşezat în ordinea potrivită fiecăreia, iar cele prin care se arăta de mai înainte taina lui Hristos, ca în umbra legii, le-am păstrat pentru scrierea de după aceea. Pentru aceasta hotărîndu-ne acum să ne ostenim cu aceasta ştiu, iubite Paladie, că te vei strădui împreună Cu mine prin rugăciune. Căci e foarte greu pentru oameni, să meargă pe această cale. Dar fiind o faptă a binecredincioşiei, Hristos ne va lărgi şi această cărare. Căci El este calea şi El e uşa (Ioan 10, 9 , 14, 6) ; şi în EI sînt ascunse toate comorile înţelepciunii şi cunoştinţei (Col. 2, 5).

   Vom alcătui scrierea cărţii nu luînd pe rind fiecare capitol şi fără a lăsa nimic din el (căci multe din ele, precum am spus adi­neauri, le vom afla menţionate în cealaltă scriere) ; dar cele ce ni se vor părea folositoare scopului de faţă, cercetîndu-le cu de-amănuntul şi în chip subţire, vom tinde îndată spre adevăr. Iar fiindcă scopul cărţii e lămurirea răscumpărării prin Hristos, e cu totul ne­cesar să arătăm că neamul omenesc a fost primejduit înainte nu puţin şi că era adus la capătul celei mai mari nenorociri. Acesta şi nu altul a fost motivul care a premers în lume legea ajutorului de care ea avea nevoie. Căci zice : «Puterea Mea întru neputinţă se desăvârşeşte» (II Cor. 12, 3). Căci şi medicii învăţaţi şi probaţi ca să fie admiraţi ca înţelepţi în cele ce le fac, trebuie să aibă mai înainte pe bolnav, asupra căruia să-şi arate bunul meşteşug cîştigat de ei.

   2. Deci să amintim că fiii lui Israel, împinşi şi apăsaţi de foamea care li se făcuse de nesuferit, au plecat din pămîntul Canaan în Egipt în număr de şaptezeci şi cinci de suflete, precum s-a scris (Ieş. 1, 5). Dar scurgîndu-se timpul, neamul lor s-a ridicat la o mul­ţime mai mare ca număr. Căci s-a scris : «Iar fiii lui Israel au crescut şi s-au înmulţit şi s-au răspîndit şi s-au întărit foarte. Pămîntul i-a înmulţit foarte» (Ibid. 7). Dar fiindcă cel ce stăpînea peste ţara Egip­tenilor nu privea fără bănuială creşterea mulţimii Evreilor, a uneltit să o oprească. De aceea a pus peste ei supraveghetori în muncile la care i-a supus, ca să-i chinuiască în aceste munci. Iar modul chi­nuirii era ostenirea în săpături, multa facere de cărămizi fără plată ,de asemenea, clădirea de cetăţi întărite cu turnuri pentru Faraon, atît de largi şi de mari, incit să fie cu totul de necucerit de alţii, pe seama locuitorilor. Era Pitho şi Ramese şi alte cetăţi. Dar gîndul tiranului nu-i împlinea nădejdea. Căci prin umiliri cei chi­nuiţi se făceau mai mulţi, pentru că Dumnezeu obişnuieşte să-i folo­sească prin chinuire pe cei apăsaţi cu răutate. Iar aceasta văzînd-o tiranul, adaugă la osteneli altă uneltire. A poruncit moaşelor Iudei­lor, ca atunci cînd moşesc femeile aflate în durerile naşterii, de bă­nuiesc că fătul va fi bărbătesc să-l înăbuşe, iar de e femeiesc să-l lase în viaţă. Căci socotea că nu merită nici o atenţie soiul slab şi neiubitor de luptă şi uşor supus fricii şi mai plecat prin legea firii. Dar moaşele nu împlineau acest lucru nelegiuit şi prin aceasta plă­ceau lui Dumnezeu. Deci ce face tiranul ? Îşi aprinde mînia şi cugetă la moduri şi mai neruşinate ale nelegiuirii. «Căci o poruncit Faraon întregului său popor, zicînd: Orice parte bărbătească s-ar naşte Evreilor, aruncaţi-o în apă şi orice parte femeiască lăsaţi-o în viaţă» (Ieş. 1, 22).

   3. Dar să oprim aici cuvîntul istoriei. Adîncind mintea în înţele­surile mai lăuntrice, să spunem că cugetul omului fiind aplecat din tinereţea lui cu uşurinţă spre cele rele, din lipsa bunătăţilor celor de sus (Fac. 8, 20), tot neamul de pe pămint s-a stricat şi ne-a păscut o foamete de învăţăturile de sus, cum am putea vedea în chipul din Scriptură al fiului risipitor, care risipind bogăţia părintească în locuri străine, a dorit să se hrănească cu roşcovele ce le mîncau porcii (Luca 15, 16). Astfel am alergat la cele pămînteşti, părăsind cele mai bune şi trebuinţa de-a dori cele mai de folos, prin care n-am fi căzut din bunăvoinţa de sus şi am fi fost văzuţi îmbogăţindu-ne din familiaritatea cu Dumnezeu. Căzuţi deci din tot ce ne-ar fi putut ţine în existenta cea bună şi împreună cu Dumnezeu nu L-am mai avut ca vistiernic al tuturor ale noastre pe Cel ce este prin fire şi cu adevărat Stăpînul tuturor. Plecînd ca dintr-un pămînt sfînt, din viaţa de Dumnezeu iubitoare, şi coborînd la ce-i mai rău şi mai urît şi aflat sub stăpînirea diavolului, am ajuns asemenea celor coborîţi din Canaan în Egipt şi am ajuns sub mîna Faraonului Egiptenilor, care s-au predat prosteşte slujirilor demonilor şi şi-au însuşit tot felul de răutate, arătînd în ei ca în chip pe satana însuşi şi pe cei de sub el, pe care i-au numit zei; care au fost jefuiţi de cugetarea cea bună şi s-au acoperit de ceaţa şi de întunericul neştiinţei. După ce am ajuns sub stăpînul tiran, adică sub satana, am fost supuşi lutului şi facerii de cărămizi, adică străduinţelor celor mai de jos îndreptate spre pămînt şi spre cele ale lui, împlinite nu fără sudoare. Căci nu e ferită de osteneli viaţa împrăştiată, deşi e deşartă. Iar supraveghe­tori (epistaţi) ai muncilor celor prea scumpe lui a rînduit satana peste cei ajunşi la această stare nedreaptă pe demonii necuraţi, sau puterile de sub el care împovărează mintea fiecărui pămîntean cu stăpînirea de multe feluri a patimilor, temîndu-se ca nu cumva lăsînd neocupat ochiul minţii, să se îndrepte spre Dumnezeu şi să-şi elibe­reze grumazul de sub robia lui. Căci firea omului e foarte liberă.
   Iar slava şi bogăţia demonilor necuraţi şi a satanei însuşi s-a socotit şi este împrăştierea noastră deşartă şi ostenelile pentru trup şi străduinţa îndreptată spre cele pămînteşti. Aceasta o arată prin ghicitură ridicarea de către Faraon a unor cetăţi prin cei din Israel, supuşi lutului şi facerii de cărămizi. El urăşte pe bărbat, adică pe cel ce înclină spre bărbăţie [1], sau spre cel ce luptă scufundîndu-l în mocirla plăcerilor, dar îşi apropie pe cel lipsit de tărie şi îl supune ca pe neputinciosul nevolnic jugului său. Aceasta o arată în mod vădit spunînd să se arunce în apă partea bărbătească şi să se lase în viaţă cea femeiască. Căci cele văzute şi arătate sînt un chip al celor nevăzute.
   Aşadar, îmbolnăviţi de păcat de la început şi din părinţi şi apă­saţi de lipsa celor bune, nenorociţii de noi am fost înjugaţi satanei, stăpînului răutăţii şi supuşi întîistătătorilor răutăţii, adică dracilor necuraţi, şi cele ale noastre au ajuns în tot răul cel mai de pe urmă, nelipsindu-ne nimic din cele ale neputinţei şi ticăloşiei. Dar s-a milostivit Dumnezeu, ne-a scos din această stare şi ne-a mîntuit. Şi în ce mod, vom cunoaşte din cele ce le vom adăuga după acestea. Căci vom înfăţişa ca icoană şi chip al mîntuirii în Hristos cele scrise despre dumnezeiescul Moise.