vineri, 26 iunie 2015

Tâlcuire la Epistola Sf.Apostol Iuda - A Sf.Teofilact al Bulgariei




Pe Epistola aceasta o scrie Iuda celor ce acum crezuseră. Iar pricina este aceasta: fiindcă intraseră în mijloc oarecarii, şi învăţau cum că păcatul este fără deosebire, şi se lepădau de Hristos, nevoie avea să o scrie, şi să-i întărească pe fraţi. Şi întâi îi îndeamnă pe dânşii să se nevoiască şi să îngăduiască în credinţa cea predanisită lor. Apoi îi vădeşte pe unii ca aceştia ca pe nişte amăgitori. Şi le porunceşte ca să nu aibă nici o împărtăşire cu unii ca aceştia, fiindcă nu ajunge a fi numai chemaţi, dacă nu vom umbla şi după vrednicia chemării. Pentru că şi pe norodul cel dintâi din Egipt scoţându-l Domnul, şi ne rămânând întru credinţă l-au pierdut. Încă şi pe îngerii carii n-au păzit a lor rânduială, nu i-a cruţat. Deci se cade să se depărteze de la unii ca aceştia. Pentru că Mihail Arhanghelul nu a suferit hulirea diavolului. Deci învaţă că va fi pieirea lor ca a sodomitenilor. Apoi îi sfătuieşte pentru năravuri. Şi sfârşeşte epistola, rugându-le lor întemeiere în credinţă de la Domnul.


Epistolei Sfântului Apostol Iuda.

1.    Pentru luarea aminte cea pentru credinţa cea întru Hristos, pentru scularea bărbaţilor celor necredincioşi şi înverşunaţi.
2.  Pentru munca lor ceea ce va să fie. După asemănarea păcătoşilor şi a răilor celor de demult.
    3.  Văicărisire a lor pentru amăgire, şi reaua credinţă, şi înverşunarea, şi hulirea, şi pentru făţărnicia cea amăgitoare, pentru darea de daruri spre amăgire.
4.    Pentru întemeierea lor întru credinţă, şi pentru milostivirea, şi cruţarea şi părtinirea către aproapele pentru mântuire întru sfinţire.
5.   Rugăciune pentru dânşii spre sfinţire, şi spre îndrăzneală curată împreună cu slavoslovia lui Dumnezeu.

A SFÂNTULUI TEOFILACT ARHIEPISOPUL BULGARIEI
TÂLCUIRE.
La epistola Sfântului Apostol Iuda.

1.     Iuda, slugă a lui Iisus Hristos şi frate al lui Iacov, celor sfinţiţi întru Dumnezeu Tatăl,
Destul i-au fost apostolului acestuia de faţă, spre strălucirea slavei, după ce s-a numit pe sine rob al lui Hristos, şi de la Iacov să se fălească şi să se laude. Pentru că pentru fapta bună numele lui Iacob fiind cântat înaintea tuturor, mai bine primit spre învăţătura cea prin cuvânt face prin aceasta pe ascultători. Fiindcă cel părtaş al aceleiaşi naşteri şi aceluiaşi sânge nu ar fi fost cu putinţă să se arate străin de năravurile aceluia, cu care s-a împărtăşit prin înrudire, şi mai ales sub Unul Stăpânul Hristos fiind, şi pe acelaşi jug deopotrivă cu cel de un sânge se hotărăşte declară pe sine că îl trage.
Şi de Iisus Hristos păziţi şi chemaţi.
2.      Milă vouă şi pace şi dragoste să înmulţească.
    Domnul zicând: „Nimeni nu poate să vină către Mine, de nu-l va trage pe el tatăl” pe acest cuvânt îl arată acest fericit bărbat acum a fi adevărat. Că zice cum că cei iubiţi Tatălui, se păzesc de Iisus Hristos, Pentru aceea îi numeşte şi chemaţi. Că nu de la sine- şi ci de la Tatăl au chemare şi atragere. Şi se roagă ca mila şi pacea şi dragostea să se înmulţească întru ei. Mila pentru căci pentru mila şi îndurările lui Dumnezeu ne-am luat să-i fim lui slujitori. Iar pace, căci şi pe aceasta Dumnezeu şi Tatăl ne-a dăruit nouă, prin Iisus Hristos Fiul său pe noi cei greşiţi împăcându-ne cu sine. Iar dragoste, că pentru dragostea cea către noi Unul Născut Fiul lui s-au dat pentru noi la moarte. Deci se roagă să se dăruiască cu prisosinţă lor acestea, grăind asemenea cu fericitul David ce zice: „Tinde mila ta celor ce te cunosc pe tine”.Ca şi dintru aceste pilde mântuitoare şi asemănări îndemnându-ne şi noi, cu ne făţarnic aşezământ către rudenia, celui ce ne-a chemat să vieţuim.
3.   Iubiţilor, toată nevoinţa făcând a scrie vouă, de cea de obşte mântuirea voastră, nevoie am avut a vă scrie vouă.
     Pricina epistolei prin aceasta o vesteşte, căci purtând grijă de mântuirea lor ca să nu se prindă de pângăriţii eretici pentru prostimea, alcătuieşte cuvintele acestea de acum, ca şi cum îndemnându-i pe dânşii şi arătaţi făcându-i celor ce nu-i ştiu, prin arătarea vieţii lor celei înverşunate. Pentru aceştia a zis şi Petru, dar acum aici Sf. Iacov mai pe larg. Şi îi numeşte pe eretici mai înainte scrişi, fiindcă şi Petru şi Pavel au zis pentru ei, că în zilele cele mai de pe urmă vor veni nişte amăgitori ca aceştia. Şi mai înainte de aceştia însuşi Hristos zicând: Mulţi vor veni întru numele meu şi pe mulţi vor amăgi. Deci să nu mergeţi în urma lor. Căci creştini numindu-se pe sine, vor amăgi pe mulţi cu această numire. Şi zice pe ereticii cei ce se trăgeau de la Nicolae, şi de la Valentin, şi de la Simon prea pângăriţii. Că aceştia lacomi fiind cu pântecele şi desfrânaţi făţărnicea învăţătura, ca prin intrarea înăuntru cea în pace, să afle lesnire să robească pe muieruştele cele împovărate cu păcate. Că făţărnicind şi plăsmuind căci fac slujbe de noapte, la pat şi la înverşunări se dădeau ei. Iar acest, mutându-se întru înverşunare, în loc de, prefăcându-se schimonosindu-se din întreaga înţelepciune întru înverşunare după ce s-au întâmplat lor de s-au şi lepădat de Domnul nostru IPG Iisus Hristos. Căci cum nu se leapădă cei ce prin necurăţia vieţii, pe dascălul întregii înţelepciuni, făcându-l ca şi cu oarecare glas aspru străbătător ? Că ce împărtăşire are lumina cu întunericul.
Rugându-vă să staţi vitejeşte pentru credinţa ceea ce odată s-a dat sfinţilor.
4.                Căci au intrat oarecarii oameni, care mai înainte de demult au fost scrişi spre această osândă, necredincioşi, cari schimbă darul Dumnezeului nostru întru înverşunare, şi pe cel unul Stăpânul Dumnezeu şi Domnul nostru Iisus Hristos lepădându-se.
Îndeamnă să se nevoiască cei ce l-au primit odată pe Domnul nostru Iisus Hristos, şi acestuia au crezut. Că primind pe cuvântul cel ce s-a făcut Om, dacă vom zice că altul este cel ce s-a născut din Tatăl mai înainte de veci , şi altul cel născut din maică, şi după osebit ipostas s-au născut. Cum nu ne lepădăm de Unul Domnul şi Stăpânul? Căci Unul este Domnul Iisus după unirea iconomiei. Căci cel mai înainte de veci, Cuvântul lui Dumnezeu şi Dumnezeu, întru slava dumnezeirii avându-l pe trup suit, pe carele trup din sfânta Fecioară dintru începutul zămislirii l-au luat asupră-i, unul din acelaşi este Stăpânul tuturor.
5.    Şi voiu să vă aduc aminte, ştiind şi voi aceasta odată, că Domnul după ce a scos pe norod din pământul Egiptului, mai pe urmă pe cei ce nu au crezut i-au pierdut.
6.    Şi pe îngerii carii nu şi-au păzit dregătoria lor, ci şi-au lăsat locaşul lor, spre judecata zilei celei mari, legăturilor celor veşnice sub întuneric îi ţine.
    7.        Precum Sodoma şi Gomora, şi cetăţile cele dimprejurul lor,care întru acelaşi chip curveau.

Tâlcuire la Epistola a Doua și a Treia a Sf.Apostol Ioan - A Sf.Teofilact al Bulgariei



    Pricina

Soborniceasca Epistolă a II-a a Sf. Ioan Teologul.
    Pe această epistolă o scrie ca un prezviter, doamnei şi fiilor ei. Iar pricina este aceasta: Văzând pe fii ei bine hrăniţi şi crescuţi întru credinţă, şi pe mulţi amăgitori înconjurând şi zicând: Că nu este venirea lui Hristos în trup, îi scrie epistola aceasta, şi mai întâi laudă pe fii ei, căci se poară şi bine umblă. Apoi învăţându-i, că nu este proaspătă şi nouă taina noastră, îi sfătuieşte iarăşi pentru dragoste, şi ca să rămână întru învăţătura cea predanisită lor. Şi de aici îi învaţă cum că antihrist este cel ce zice , că Hristos nu a venit în trup, Şi le porunceşte, ca să nu-i primească cineva pe unii ca aceştia în casă, nici să le zică lor să se bucure. Şi aşa sfârşeşte epistola.

Capete ale acestei epistole.
    1.       După înainte cuvântare, pentru viaţa cea dreaptă întru dragostea lui Dumnezeu, prin credinţă blagocestivă nestrămutată.
     Întru care şi cum că nu li se cade să-i bage pe eretici în casă sau să­i heretisească. Pentru păcat.
    2.      Făgăduinţă a venirii sale, pentru nădejdea cea spre folos.


A lui Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei.
Tâlcuire.
La a doua Epistolă a Sfântului Ioan Teologul.
1. Prezviterul electii doamnei, şi fiilor ei, pe care eu îi iubesc întru adevăr; şi nu numai eu singur, ci toţi cei ce au cunoscut adevărul.
     Oarecarii au socotit, că aceasta şi epistola următoare nu sunt ale lui Ioan celui iubit, ci ale altuia de un nume cu acesta, fiindcă şi prezviter pe sine-şi şi întru aceasta şi întru următoarea se declară, şi către femeie, şi către Gaie, unul şi acelaşi, precum şi către femeie una. Care lucru nu este al epistolei celei soborniceşti. Încă şi înainte scrierea că nu o a făcut ca a epistolei celei dintâi. Că nu a început aşa întru aceea. Însă noi zicem, că întru cea dintâi nu a făcut aceasta, ne scriind mai înainte şi întru început întru acest fel, că nu a scris către faţă hotărâtă, nici către o biserică a oare cărora locuri, precum au făcut fericitul Petru, cu hotărâre către iudeii cei dintru risipire notând că le scrie, şi dumnezeiescul Iacob mai înainte de aceasta, ci către toţi credincioşii cei ce se adună în biserică şi către cei ce nu se adună în biserică de obşte făcând cuvântul, lăsând forma scrierii de mai înainte. Şi prezviter se scrie aici pe sine, şi nu Apostol, nici rob al lui Iisus Hristos ca ceilalţi Apostoli. Deci nu se scrie pe sine Apostol, poate, fiindcă nu el a vestit întâi cuvântul Evangheliei în Asia, ci după Sf. Pavel, şi nu cu trecerea ca acela, ci acolo petrecând şi fiind de faţă .
      Dar nici rob al lui Iisus Hristos, că se bizuia căci foarte se iubea de Hristos, şi afară de frica robiei era. Ci numai prezviter a se numi pe sine au învrednicit, ori căci acum bătrân fiind când a scris acestea, ori că s-a numit episcop prin numele acesta de prezbiter, care era obişnuit lucru întru acea vreme ca şi episcopii să poarte nume de prezbiter. Şi către femeie credincioasă scriind, nu s-a sfiit, căci întru Hristos Iisus nici parte bărbătească nici femeiască nu ştia. Iar către unul Gaie scriind, are şi pe Pavel (tovarăş,) carele şi către Tit, şi către Timotei au scris şi încă şi către Filimon carele era simplu şi mirean. Acestea se ziseră pentru înainte scrierea.
    Şi se arată din frasis adică din vorbă şi din cealaltă iconomie a cuvântului, adeverirea Epistolelor. Fiindcă şi aici de multe ori întoarce cuvântul, pe aceeaşi pentru aceleaşi grăindu-le, cu căci mică pricină îi cade înainte, şi cu acesta îşi întăreşte cuvântul. Şi două isprăvi bune electii acesteia îi mărturiseşte. Una căci întru dragoste umblă şi petrece, iar alta căci se abate de eretici. Iar eclecta, o numeşte ori din nume (că poate aşa îi era numele ei) ori şi din osârdia către fapta cea bună, pe care şi zice că o iubeşte întru adevăr, şi nu numai pe dânsa, ci pe toţi cei de un nărav cu dânsa, carii pe adevăr îl au întemeiat întru dânşii. Că pe aceasta îl însemnează, prin acest, care petrece întru voi, adică, credinţa cea întru Hristos. Şi întru adevăr zice că îi iubeşte că se poate să iubească şi cu prefacere, numai cu gura, precum au arătat întru epistola întâia pentru oarecarii credincioşi neadevăraţi. Şi după ce a zis, care petrece întru voi, au adus asupră acest, şi cu voi va fi în veac. Şi lângă acestea iarăşi adaogă acest, va fi cu voi darul şi mila, arătând pe bunătăţile care din dragostea cea desăvârşită înfloresc. De la Dumnezeu Tatăl, şi de la Domnul Iisus Hristos, şi a adăogat acest, Fiul Tatălui. Că acesta singur chiar şi este adevărat Tată al Fiului. Pentru aceea şi Pavel, de la care este toată zice „Dintru care toată părinţia în cer şi pe pământ se numeşti. Și iarăşi acest, întru adevăr, şi întru dragoste adaogă, întemeiere cuvântului face şi cunoaşterea dragostei care o zice.
2.   Pentru adevărul care petrece întru noi, şi cu noi va fi în veac.
3.   Fie cu voi dar, milă şi pace de la Dumnezeu Tatăl şi de la Domnul Iisus Hristos, Fiul Tatălui, întru adevăr şi întru dragoste.
Adică cea adevărată şi întemeiată, iar nu cea făţarnică, şi care este spoită numai pe deasupra cu chip de dragoste.
4.   M-am bucurat foarte căci am aflat din fii tăi umblând întru adevăr, precum am luat poruncă de la Tatăl.
5.   Şi acum te rog pe tine doamnă, nu ca şi cum aş scrie ţie poruncă nouă, ci care avem din început, ca să iubim unul pe altul.
6.   Şi aceasta este dragostea, ca să umblăm după poruncile Lui.
    Pentru căci cu adevărat mare pricină de bucurie este, a afla vreun om carele fără de poticnire umblă pe drumul credinţei lui Hristos după poruncile lui. Şi care este porunca? Aceea pentru care în Evanghelie zice Hristos: „De mă iubeşte cineva pe mine, cuvântul meu va păzi”. Iar Tată acum pe Hristos îl numeşte, fiindcă şi Tată este a fiilor celor daţi Lui de la Tatăl prin iconomie, după cum s-a zis: „Iată eu şi pruncii carii mi i-au dat Dumnezeu”.Și caută şi vezi şi pe adevărul acestei epistole, că se împreună glăsuieşte prin acestea cu cea zisă întru epistola cea dintâi adică cu aceea, „şi ştim că cel ce iubeşte pe Dumnezeu păzeşte poruncile Lui”. Că acelaşi lucru este a umbla după poruncile lui, cu a le păzi pe ele. Că faptele bune sunt lucrătoare, şi au pe fiinţă când se lucrează. Drept aceea nici nu le păzeşte cel ce au încetat de a călători după dânsele. Iar acest a umbla, s-a zis pentru sporire. Că pe cât cineva lucrează fapta bună, merge spre cele dinainte câştigând întru sine mai multă deprindere a binelui. Şi după acest chip mi se pare că s-a zis: „Spre care doresc îngerii să privească”. Pentru că atât de mari sunt bunătăţile cele dăruite nouă de la Cel ce s-a făcut Om, cât şi îngerii doresc şi poftesc ca să ia o mică înţelegere a acestora. Că aceasta se înţelege prin acest, „să privească”. Şi pofteşte oarecare întreg înţelept, nu pe aceasta care va înceta, ci pe cel dea pururi şi necurmat sporeşte înainte. Şi de vreme că pe ne deşertare, nu este cu putinţă să o cuprindă pe toată, iubit şi dorit lucru este măcar cât de puţin să se împărtăşească de aceasta. Şi zicând nu ca şi cum poruncă nouă aş scrie ţie, au zis cu împreună glăsuire şi acest cuvânt asemănător cu cel dintâi. Şi adaogă şi lucrul poruncii, ca să iubim unii pe alţii. Şi tâlcuieşte dragostea, că atunci când umblăm după aceasta, are pe fiinţă, şi cum că nu pentru altceva s-a dat porunca cea dintru început, fără numai ca întru dânsa să umblaţi.
Şi aceasta este porunca; precum aţi auzit dintru început, ca să umblaţi întru dânsa.
     7.    Pentru că mulţi amăgitori au intrat în lume, carii nu mărturisesc că Iisus Hristos să fi venit cu trupul.

miercuri, 24 iunie 2015

Tâlcuire la Epistola Întâi a Sf.Apostol Ioan - A Sf.Teofilact al Bulgariei




PRICINA
A Epistolei întâia a lui Ioan.
Fiindcă Ioan însuşi este care a scris Evanghelia, el scrie şi această epistolă aducându-le aminte celor ce crezuseră acum întru Domnul. Şi precum în Evanghelie aşa şi în epistola aceasta întâi teologhiseşte pentru Cuvântul, dovedind că dea pururi este întru Dumnezeu, şi învăţându-ne cum Tatăl este lumină, ca şi întru acest lucru să cunoaştem pe cuvântul că este a lui lumină. Şi vorbeşte de Dumnezeu tâlcuind că nu este nouă şi proaspătă taina noastră, ci cum că este dintru început şi dea pururi este ea, şi cum că acum s-a arătat întru Domnul, care este viaţă veşnică şi Dumnezeu adevărat.

      Încă şi pricina venirii şi arătării acestuia o pune, zicând că aceasta este: Că el a venit ca să strice şi să piardă lucrurile diavolului, şi pe noi să ne slobozească din moarte, şi să ne facă pe noi să cunoaştem pe Tatăl şi pe Dânsul adică pe Fiul pe Domnul nostru Iisus Hristos. Deci o scrie către toată vârsta, către copii, către tineri, către bătrâni, că Dumnezeu s-a făcut cunoscut, de aceea lucrarea cea drăcească s-au biruit, surpându-se şi pierzându-se moartea. Apoi prin toată Epistola ne învaţă pentru dragoste, vrând ca noi unii pe alţii şi între noi să ne iubim, şi arătând, că şi Hristos ne-a iubit pe noi. Deci tâlcuieşte şi pentru deosebirea fricii şi a dragostei, şi a fiilor lui Dumnezeu, şi a fiilor diavolului, şi pentru păcatul cel de moarte, şi pentru cel care nu-i de moarte, şi pentru deosebirea duhurilor. Şi de aceea desparte care duh este de la Dumnezeu, şi care al înşelăciunii. Şi când putem să ne cunoaştem dacă suntem fii ai lui Dumnezeu, şi când ai diavolului. Şi pentru ce fel de păcat suntem datori a ne ruga pentru cei ce păcătuiesc, şi pentru care păcat nu ni se cade a ne ruga. Şi cum că cel ce nu iubeşte pe aproapele nu este vrednic de chemare, nici poate să zică că este al lui Hristos. Arată încă şi pe unimea fiului cu Tatăl, şi cum că cel ce se leapădă de Fiul, nu are nici pe Tatăl. Şi învaţă în Epistola aceasta zicând, cum că acest lucru osebit este al lui Antihrist, adică a zice, că Hristos nu este însuşi Fiul lui Dumnezeu. Ca să fie arătat, că cel ce nu mărturiseşte că Hristos este Fiul lui Dumnezeu, este mincinos. Şi sfătuieşte prin toată epistola să nu se mâhnească cei ce cred întru Domnul, dacă se urăsc de către lume, ci mai vârtos să se bucure, că urâciunea lumii arată pe cei credincioşi, că s-au mutat din lume, şi sunt de aceea ai petrecerii celei cereşti. Şi la sfârşitul epistolei iarăşi pomeneşte zicând: Că Fiul lui Dumnezeu este viaţă veşnică şi Dumnezeu adevărat, şi ca să-i slujim acestuia şi să ne păzim pe noi înşine de idoli.


1.      Teologie evanghelică pentru Hristos. Întru care şi pentru mărturisire şi luarea aminte, ca să nu mai păcătuim. Şi cum că păzirea poruncilor lui Dumnezeu pe cunoştinţă o întăreşte.
2.      Pentru dragoste, fără de care, este păgânătate. Întru care şi sfătuire pentru darul fiecăruia după vârstă, şi pentru a ne feri de dragostea cea către lume.
3.         Pentru fraţii cei mincinoşi carii se leapădă de Dumnezeu. Şi cum că blagocestia cea întru Hristos a Tatălui este mărturisitoare. Că slavoslovia Tatălui este teologia Fiului.
Întru care şi pentru dumnezeiescul şi duhovnicescul dar întru sfinţenie întru nădejdea întru cunoştinţa lui Dumnezeu. Şi cum că tot cel ce este întru Hristos, afară de păcat este, că cel ce păcătuieşte de la diavol este.
     4.       Pentru dragostea cea către aproapele, şi pentru aşezământul cel milostiv şi împărtăşitor. Întru care şi pentru ştiinţa cea bună care este întru credinţa lui Iisus Hristos. Pentru alegerea duhurilor, pentru mărturisirea înomenirii Domnului.
      5.         Pentru iubirea de fraţi spre cinstirea de Dumnezeu.
 6.      Pentru teologia Fiului întru slava Tatălui. Şi pentru biruinţa cea împotriva celui rău prin credinţa în Iisus Hristos spre viaţă.
     7.      Pentru sprijinirea fratelui celui ce greşeşte, prin rugăciune. Şi pentru ca să nu păcătuim. Întru care şi pentru depărtarea de cinstirea cea drăcească.

A Sfântului Teofilact al Bulgariei
TÂLCUIRE la Epistola I a
Sfântului Ioan




1.   Ce era întru început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri,
Aceasta scrie şi către iudei, şi către elini, carii prihăneau taina noastră ca pe una nouă şi proaspătă. Deci arată că aceasta este şi veche, că este dintru început. Şi îndată prin începutul cel gândit ne dă să înţelegem, că nu numai de cât legea, ci şi de cât zidirea cea dintru început este mai veche. Că aceea au avut început, iar aceasta era mai înainte de începutul acesteia. Că pentru cele de ieri şi de alaltăieri, ce ar fi zis cineva? Care prin înverşunare răsturnate fiind, târziu cândva pe ipostăsuire o au avut, după ce întru necurăţie se îndeletniciseră oamenii, a căreia şi învăţătură şi pomenire era aceasta (necurăţia) şi din cea mai bună stare a noastră întru noaptea aceasta revărsată şi poezită curge.
     Deci pe mărime tainei noastre arătându-o prin vechimea acestora, adaogă că şi viaţa este aceasta. Şi viaţă nu măsurând prelungirea vieţii, ci ipostatnică, ca ceea ce la Tatăl dea pururi era precum şi în Evanghelie zice: „Şi Cuvântul era laDumnezeu”. Acest era, nu a lut fiinţă vremelnică, ci fiinţă a lucrului celui ipostatnic, şi a tuturor celor ce pe fiinţă o au dobândit şi început şi fundament, şi fără de care nu ar fi putut acestea să se ipostăsuiască. Că fiecare lucru din cele făcute se zice că este ceva, adică, se zice că este înger, se zice că este cer, că este soare, celelalte toate se zice că sunt ceva. Iar numai Fiul singur este fiind, de la care toate vin împărtăşindu-se spre înfiinţare. Pentru aceea şi Pavel zice: „Că întru dânsul viem şi ne mişcăm şi suntem”. Pe auzirea acestuia cea pentru învăţătura cea aducătoare înăuntru mai înainte primindu-o cineva vine ca să vadă pe dânsul, nu trupeşte, ci cu cunoştinţa şi ştiinţa, şi nu cu ochii cei trupeşti, ci au ai minţii, iar pipăire, s-a zis şi pentru cuvântul vieţii, ceea ce zice: „Eu ... sunt viaţa”. Se va zice aşa şi pentru cuvântul cel ce era întru început, că am auzit prin lege şi prin prooroci că va veni. Pe acesta după ce a venit arătat cu trupul l-am văzut, şi l-am pipăit că: „Pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut nici odinioară”. Că nu ne-am încrezut precum s-ar întâmpla celui ce s-a arătat, ci prin pipăire, precum aici mai sus se zice, adică, cu cercare şi ispitire a legii şi a proorociilor cele pentru aceasta, am crezut cuvântului celui ce s-a arătat cu trup. Deci nu pe ceea ce era o am văzut, sau o am pipăit, „că neamul lui cine-l va spune?” , ci pe ceea ce s-au făcut, adică cu atingere cunoscătoare, sau şi cu simţite, precum şi Toma după înviere. Că unul era şi nedespărţit, acelaşi şi văzut, şi nevăzut, şi ţinut, şi cuprins, şi neatins şi nepipăit, şi ca un om grăind, şi ca un Dumnezeu minuni lucrând. Şi acestea pentru cea desăvârşită unire a cuvântului cu trupul le zicem.
Ce am privit şi mâinile noastre au pipăit, pentru Cuvântul vieţii.
2.   Şi viaţa s-au arătat şi o am văzut şi mărturisim şi vestim vouă viaţa cea veşnică, care era la Tatăl şi s-a arătat nouă;
În loc de, care o am privit, cu ochii noştri am văzut, şi ne-am minunat, pentru că acest, am privit, de la minunez, şi se trage de la cu spaimă văd. Iar acest am pipăit, în loc de am cercat am iscodit se ia. Şi este urmarea cuvântului aşa. Care era la început, care am auzit, şi am văzut, şi am privit cu ochii noştri, şi mâinile noastre au pipăit pentru cuvântul vieţii, care viaţă s-au arătat, pe care o am şi văzut şi mărturisim şi o vestim vouă, şi zic de viaţa cea veşnică care este la Tatăl şi s-au arătat nouă. Deci ceea ce am văzut aceasta, şi vestim vouă.
     Aici este răspunderea cuvântului, adică întru acest, deci care am văzut-o. Şi nu a făcut vestirea Ioan aşa precum noi, întâi pentru întrebuinţarea cuvântului celui scurtat, după aceea încă şi pe bârfirea elinească necinstindu-o, şi arătând că nu întru cuvinte este mântuirea noastră, ci întru lucruri, şi pe lângă acestea mai cu luare aminte şi mai sârguitori pe noi lucrându-ne, ca nu noi de la sine cu lesnire aflând pe cea pusă înainte, să ne trândăvim, Şi întru alt fel şi teologhisind au voit cu ne luminarea să acopere pe cele mai înainte decât auzul cel pângărit, şi să nu Le facă lor cu întemeiere de obşte, pentru că a arunca cele sfinte câinilor, şi a lepăda mărgăritarele înaintea porcilor, nu este lucru al gândului celui întreg înţelept.
3.     Ce am văzut şi am auzit, spunem vouă.
Ce este aceasta, că viaţă veşnică fiind el s-au arătat nouă, şi privitori ai lui ne-am făcut, şi mai înainte de cruce, şi după înviere. Că acelaşi şi cu trupul pe cruce s-au pironit, şi însuşi cu trupul au înviat. Şi ce dobândă, zice că aduce vouă din vestirea aceasta? Aceasta, că precum vă luăm pe voi părtaşi prin cuvânt ale acelora pe care le-am văzut, şi le-am auzit, aşa părtaşi vă avem pe voi ai Tatălui şi ai lui Iisus Hristos Fiului Lui. Şi acest lucru dobândind, putem să ne umplem de bucurie, căci de Dumnezeu ne-am lipit.
Ca şi voi împărtăşire să aveţi cu noi şi împărtăşirea noastră este cu Tatăl şi cu Fiul lui Iisus Hristos.

marți, 23 iunie 2015

Tâlcuire la Epistola a Doua a Sf.Apostol Petru - A Sf.Teofilact al Bulgariei


TÂLCUIRE A SF: TEOFILACT
LA EPISTOLA A II - a
A SFÂNTULUI APOSTOL PETRU

CAP: 1.

1.     Simon Petru şi apostol al lui Iisus Hristos, celor ce au dobândit împreună cu noi credinţă întocmai cinstită întru dreptatea Dumnezeului nostru şi a Mântuitorului Iisus Hristos.
    Al numelui, Simeon, Simon, este ipocoristicoi, (adică mângâietor dezmierdător cum am zice Simonică) precum al lui Mitrodor, Mitras, şi al lui Minodor, Mina. Şi al lui Teodosie Teoda. Şi dintru început ridică şi deşteaptă cugetele credincioşilor, şi sufletele, ridicându-i pe dânşii întru sârguinţă deopotrivă cu apostolii către propovedanie. Că cei ce întocmai cinstit dar cu soartă au luat, nu ar fi fost cu dreptate să fie mai jos decât cineva dintru aceştia, cu carii deopotrivă s-au arătat. Şi pretutindeni cu pace pe dânşii îi întăreşte împrejur, care şi Hristos le-a dăruit după ce a înviat din morţi, şi vrând să meargă la Tatăl, pace vouă au strigat. Şi în biserică noi ne rugăm ca să ne dea înger de pace. Şi preotul o dă pacea aceasta norodului de la sfântul altar, căci aceasta este maică a tuturor bunătăţilor. Pentru aceea şi Domnul ucenicilor să-i le-au poruncit, pe aceasta mai întâi să o dea în case.
2.   Dar vouă şi pace să se înmulţească întru cunoştinţa lui Dumnezeu, şi a lui Iisus Hristos Domnului nostru.
     Urmarea cuvântului aşa este. Vouă celor ce întru cunoştinţa lui Dumnezeu şi a lui Iisus Hristos Domnului nostru întocmai cu noi cinstită credinţă aţi dobândit, prin dreptatea Dumnezeului nostru, dar şi pace să se înmulţească.
3.    Precum nouă dumnezeiasca putere a lui toate cele ce sunt spre viaţă şi buna credinţă ne-au dăruit, prin cunoştinţa celui ce ne- au chemat pe noi prin slavă şi prin fapta bună;
4.    Prin care şi făgăduinţele cele scumpe şi mari ni le-au dăruit nouă.
     Înţelegerea cuvântului aşa este. Dar vouă şi pace, precum pe toate cele către viaţă şi către blagocestie, întru cunoştinţa lui Dumnezeu şi a lui Iisus Hristos Domnului nostru prin dumnezeiasca lui putere care pe darul acesta vi l-au dăruit vouă spre cunoştinţa slavei şi a faptei bune, prin care făgăduinţele cele prea mari ni s-au dăruit. C fugind de deşertăciunea cea lumească, cea pentru pofte pricinuită întru voi să vă faceţi părtaşi dumnezeieştii firi. Şi întru alt fel. Departe de înţelegerea cuvântului se răspunde. Dar este mintea aceasta. Fiindcă nenumărate bunătăţi luând noi prin puterea lui Hristos, putem să ne facem părtaşi dumnezeieştii firi şi către viaţă şi către dreapta credinţă să ne povăţuim. Datori suntem să petrecem aşa, ca să dăruim credinţei pe lucrarea faptei bune, şi prin fapta bună întru sporirea bunei credinţe, până la desăvârşirea bunătăţilor, care este dragostea vom veni. Iar părtaşi ai dumnezeieştii firi ne-am făcut prin venirea Domnului şi Dumnezeu, carele pe pârga firii noastre întru sine şi o a luat şi o au sfinţit cu luarea. Şi dacă pârga este sfântă, apoi şi frământătura. Iar stricăciune pe cea pricinuită din pofta cea lumească, o zice, ca ceea ce şi din cele stricăcioase şi întru cele stricăcioase se alcătuieşte.
Ca prin acestea să vă faceţi părtaşi dumnezeieştii firi, fugind de stricăciunea poftei cei din lume.
Urmarea aşa este. Ca izbăvindu-vă de stricăciunea din lume, ceea ce este întru pofta trupească, să vă faceţi părtaşi ai dumnezeieştii firi. Pentru că acest, fugind, în loc de, izbăvindu-vă este pus.
5.  Şi întru aceasta singură, toată nevoinţa punând, sporiţi întru credinţa voastră fapta bună; iar întru fapta bună, pe cunoştinţă;
6.   Iar întru cunoştinţă, înfrânarea; iar întru înfrânare, răbdarea; iar întru răbdare, buna credinţă;
7.   Iar întru buna credinţă, iubirea de fraţi, iar întru iubirea de fraţi, dragostea.
     Trepte ale sporirii ştie, întâi pe credinţa care este temelie şi fundament al bunătăţilor, Apoi a doua pe fapta bună, adică lucrurile care fără de acestea credinţa este moartă, după cum Apostolul Iacob zice. Peste acestea este cunoştinţa. Şi care este aceasta? Ştiinţa tainelor celor ascunse ale lui Dumnezeu, care nu sălăşluieşte în fiecine, decât întru cel ce prin lucrurile cele mai bune s-a deprins iscusit. Peste acestea este înfrânarea, că este bună aceasta celui ce ajunge întru o oarecare bună măsură, ca să nu ocărască pe mărimea darului. Şi de vreme ce nu este cu putinţă ca în puţină vreme cineva păzind înfrânarea întărit s-ăl câştige pe dar, fiindcă patimile de pururi iubesc, pe acestea spre sfârşitul cel mai rău să le scoată şi să le aducă răbdarea venind asupră pe tot bunul au lucrat şi pe buna credinţă mai înainte o a pricinuit, şi pe nădejdea cea spre Dumnezeu mai desăvârşită o au lucrat. Pentru aceea şi odată cu buna credinţă iubirea de fraţi se dobândeşte. Şi peste toate plinirea tuturor bunătăţilor este dragostea, precum lui Pavel şi Adevărului i se pare. Că aceasta şi pe Fiul lui Dumnezeu, şi pe Tatăl acestuia l-au silit. Pe acela adică, ca pe cel iubit al său să-l dea iar pe Fiul ca sângele său pentru noi să şi-l verse.
8.   Că acestea întru voi fiind şi înmulţindu-se, nu deşerţi nici fără de roadă vor face pe voi spre cunoştinţa Domnului nostru Iisus Hristos.
Acestea, care? Credinţa, fapta bună, cunoştinţa, înfrânarea, răbdarea, buna credinţă, iubirea de fraţi, dragostea, care nu numai de faţă se cade a fi, ci să se şi înmulţească. Că dacă firea de faţă foloseşte, cu mult mai vârtos avuţia lor. Dar care este folosul cel dintru dânsele? Căci îndrăzneală întru a doua venire a Domnului vom avea. Că celui ce nu are pe acestea, când întru slavă judecătorul va veni, şi ca soarele va străluci, orbire îi urmează, chiar dacă sănătos ar fi fost la vedere, căci aşa îi era lui cunoştinţa fără de patimă să vadă pe lumina lui cea strălucită, fiindcă are firea cel ce pururi străluceşte foarte cu lumină să întunece pe ochiul celor ce cu neputinţă către dânsul îl privesc şi insistă.
9.   Că cel ce nu are acestea, orb este, nevăzând departe, uitare luând de curăţirea păcatelor sale celor de demult.
   10.   Pentru aceea fraţilor, mai vârtos nevoiţi-vă ca să faceţi adeverită chemarea şi alegerea voastră,

Tâlcuire la Epistola Întâi a Sf.Apostol Petru - A Sf.Teofilact al Bulgariei





Epistolei celei dintâi a Sfântului Apostol Petru.
   Fiindcă epistola era pentru iudeii cei ce erau întru risipire, şi se făcuseră creştini le scrie această Epistolă învăţătoare. Fiindcă dintre iudei crezuseră îi întăreşte pe dânşii. Şi întâi tâlcuieşte şi dovedeşte, că de la proorocii s-a vestit credinţa cea întru Hristos, şi prin ei s-a propovăduit izbăvirea cea prin sângele Lui. Şi cum că lor şi neamurilor s-au bine vestit toate acelea la care doresc şi îngerii să caute. Apoi îi îndeamnă, sfătuindu-i ca după vrednicia Celui ce i-a chemat să petreacă, şi pe împăratul să-l cinstească. Şi porunceşte şi femeilor şi bărbaţilor un cuget să aibă şi pentru obiceiuri după ce i-au sfătuit nu puţine, însemnează că şi în iad s­au făcut de la Domnul propovăduirea aceasta pentru mântuire şi înviere, ca cei ce au murit mai înainte să învie, şi să se judece în trup; iar cu darul învierii să rămână. Şi cum că sfârşitul tuturor de acum s-au apropiat, şi datori sunt toţi să fie gata, ca cei ce vor avea să dea răspuns Judecătorului, şi aşa sfârşeşte Epistola.

CAPITOLELE
  Epistolei Întâi a Sfântului Petru.

1.   Pentru a doua naştere cea întru Hristos şi pentru răbdarea ispitelor. Şi pentru mântuitoarea credinţă cea mai înainte vestită de prooroci.
2.   Pentru nădejde şi sfinţirea. Şi pentru întemeiata petrecere cea îndatorată pentru punerea de fii.
3.   Pentru ca după vrednicia punerii de fii să vieţuiască întru Hristos spre folosul şi a celor dinafară spre slava lui Dumnezeu.
4.    Pentru supunerea cea către stăpânitori, şi pentru iubirea de fraţi şi blagocestia. 1. Întru care şi pentru supunerea robilor, şi pentru suferitoarea de rău răbdare cea pentru Hristos. 2. Pentru ascultarea femeilor, şi pentru unirea la un gând cu cea a bărbaţilor şi mântuirea cea întru duhul spre închipuirea lui Sarra. 3. Pentru purtarea împrejur împreună şi datoria cea către femei a bărbaţilor.
 5.  Pentru blândeţea cea către toţi suferitoare de rău, a căreia închipuire este iubirea de oameni a lui Dumnezeu cea din vremea lui Noe, şi spre noi milostivirea lui Hristos cea prin botez.
6.   Pentru lepădare a faptelor celor rele, şi pentru luarea de a doua oară a roadelor duhului celor după osebirea darurilor.
7.   Că prin împărtăşirea cea cu Hristos datori suntem a stăpâni patimile cele fireşti, Şi prin nădejdea cea întru Dânsul a suferi pagubele şi vătămările cele de la alţii.
8.     Sfătuire preoţilor pentru cercetarea turmei.

9.     Pentru cea de obşte a tuturor către fiecare smerita cugetare spre biruinţa cea asupra diavolului. Întru care este rugăciune pentru săvârşirea credincioşilor.


1.   Petru Apostol al lui Iisus Hristos, nemernicilor celor aleşi ai risipirii Pontului, Galatiei, Capadociei, Asiei, şi Vitiniei.
2.   După cea mai înainte cunoştinţă a lui Dumnezeu Tatălui, întru sfinţirea Duhului, spre ascultarea şi stropirea sângelui lui Iisus Hristos;
    Pe acest cuvânt, nemernicilor, pentru risipire l-au zis şi pentru toţi cei ce vieţuiesc pe pământ după Dumnezeu s-au zis nemernici. După cum şi David zice: „Că bejenari suntem şi nemernici ca şi toţi părinţii noştri”. Şi înseamnă acest nume, nu aceiaşi cu prozelitul, că acesta îl însemnează pe acela carele de aiurea din altă parte au venit. Ci mai mult oare ce şi mai prost. Că precum decât lucrul însuşi, lucrul cel în treacăt este mai prost, aşa şi vechitului, şi bejenarului şi veneticului nemernicia. Şi cu parentejoi se cuvine a înţelege mai înainte scrisoarea cea pusă înainte, care aşa se află. Petru Apostolul lui Iisus Hristos după mai înainte cunoştinţa lui Dumnezeu Tatăl întru sfinţirea Duhului, spre ascultarea şi stropirea sângelui lui Iisus Hristos. Iar celelalte fie puse între acestea. Că arată pe aceea către carii este Epistola. Şi au zis acest, după mai înainte cunoştinţa lui Dumnezeu, arătând, că nimic nu este mai lipsit decât proorocii, carii şi ei s-au trimis, fără numai cu vremea. Şi cum că s-au trimis şi proorocii şi Isaia zice: „Ca să vestesc săracilor m-au trimis”. Isaia? Şi deşi cu vremea este mai pe urmă Petru, dar nu cu mai înainte cunoştinţa lui Dumnezeu ci după aceasta deopotrivă pe sine cu Ieremia se arată care „mai înainte de a se zidi el în pântece şi cunoscut şi sfinţit” au fost, şi proroc la neamuri aşezat. Şi de vreme ce proorocii împreună cu altele şi pe venirea lui Hristos mai înainte o a vestit că pentru aceasta şi s-au trimis, acesta adaoge trebuinţa Apostolului, şi zice: Că am fost trimis întru sfinţirea Duhului, spre ascultarea şi stropirea sângelui lui Iisus Hristos arătând aceasta, căci chipul apostolatului meu acesta este, ca să hotărăsc şi să aleg. Că aceasta prin sfinţire arată precum este şi acest, îmi veţi fi Mie norod ales sfinţit, adică, ales osebit de celelalte neamuri. Deci chipul apostoliei lui este: ca să aleg şi să hotărăsc prin darurile cele duhovniceşti neamuri supuse Crucii şi patimii lui Hristos, nu stropindu-se, cu cenuşă de junice când ar fi fost trebuinţa ca să se curăţească de vătămarea cea din spurcăciunea păgânească, ci cu sângele cel din patima lui Iisus Hristos. Împreună încă şi mai înainte propovăduieşte prin sângele lui şi pe mucenicia cea pentru Hristos a celor ce vrea să creadă întru Dânsul. Că cel ce întru ascultare urmează urmelor dascălului, negreşit nici el nu se va depărta de a-şi vărsa sângele său pentru Cel ce şi-au vărsat sângele pentru toată lumea.
dar vouă şi pace să se înmulţească.
Dar pentru că în dar şi pentru că noi nu am adus nimic înăuntru să ne mântuim, pace, pentru că am greşit Stăpânului, şi l-am rânduit între vrăjmaşi.
3.    Bine este cuvântat Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, care după mare mila sa a doua oară ne-au născut pe noi spre nădejde vie prin învierea lui Iisus Hristos din morţi.

luni, 22 iunie 2015

Tâlcuire la Epistola Sf.Apostol Iacob - A Sf.Teofilact al Bulgariei

BULGARIEI
TÂLCUIRE
LA EPISTOLELE CELE SOBORNICEŞTI.
Soborniceşti se zic aceste Epistolele ale lui Iacob una, ale lui Petru două, ale lui Ioan trei, şi ale lui Iuda una, ca şi cum cuprinzătoare. Căci nu cu hotărâre unui neam, sau unei cetăţi, precum dumnezeiescul Pavel romanilor, sau corintenilor, numeşte pe Epistolele acestea ale unor ucenici ca aceştia a-i Domnului, ci cuprinzător pe credincioşi, adică Iudeilor celor ce se aflau întru risipire precum şi pentru, ori şi tuturor creştinilor celor ce sub aceiaşi credinţă se află.
Scriind Iacob însuşi Epistola aceasta celor din cele douăsprezece seminţii risipite, ce au crezut în Domnul nostru Iisus Hristos, o scrie învăţătoare, învăţându-i pentru deosebirea ispitelor, care sunt de la Dumnezeu, şi care sunt din însăşi inima oamenilor. Şi cum că nu cu singur cuvântul, ci şi cu lucrul se cade a se arăta credinţa. Şi cum că nu auzitorii legii, ci făcătorii legii se îndreptează. Iar pentru cei bogaţi porunceşte ca să nu se cinstească mai mult decât cei săraci, bogaţii în biserici, ci mai vârtos să fie şi certaţi şi înfruntaţi ca nişte trufaşi. Şi la sfârşit mângâind pe cei nedreptăţiţi şi îndemnându-i pe dânşii să rabde îndelung, până la venirea Judecătorului: şi învăţându-i pentru răbdare, şi arătându-le de la Iov pe folosul răbdării, porunceşte să se cheme preoţii la cei bolnavi, şi să se sârguiască a întoarce pe cei rătăciţi, către adevăr. Că va fi plata acestuia de la Domnul iertarea păcatelor. Şi aşa sfârşea Epistola.

Arătare a capitolelor la soborniceasca epistolă a lui
Iacob.
     1.  Pentru răbdare, şi pentru credinţa cea nefăţarnică, şi pentru smerita cugetare către cei de aproape. Intru care şi pentru orbirea cea dintru noi, şi pentru patimile cele dintru aceasta, că nu de la Dumnezeu este pricina: că orice bine este întru noi de la Dânsul este. Pentru blândeţe şi curăţie, şi pentru buna lucrare care este împărtăşitoare de fericire. Şi pentru ştiinţa şi măsurarea cuvântului. Pentru dragostea cea nefăţarnică către fiecare după lege. Cum că nu numai din credinţă, ci şi din lucruri, şi din fiecare deosebi, ci dintru amândouă împreună se îndreptează omul. Cum că limba cea îndrăzneaţă şi fără de rânduială omoară pe cel ce o are, pe care se cuvine a o ţine şi a o stăpâni numai spre lauda şi slava lui Dumnezeu.
2.    Pentru împreună petrecerea cea bună, şi fără sfadă împreună cu unii şi cu alţii care se naşte din iubirea de slavă cea pentru înţelepciunea omenească.
3.      Pentru dumnezeiasca înţelepciune.
4.    Şi cum că din lenevire, şi din iubirea de dulceţi, pricirea, şi nestatornicia, şi vrajba cea către Dumnezeu se face.
5.      Pentru pocăinţa spre mântuire.
6.      Pentru a nu judeca pe aproapele.
7.     Că nu de la om, ci de la Dumnezeu paşii omului se îndreptează.
8.    Pentru lăcomia bogaţilor, şi pentru desfătarea lor cea din lumea aceasta, şi pentru dreapta judecată a lui Dumnezeu.
9.    Pentru îndelunga îngăduire şi răbdarea pătimirilor şi pentru adevăr.
   10.   Sfătuiri care deosebi fiecăruia se cuvine cu credinţă. Şi cum că se cuvine a sluji mântuirii aproapelui.
 
TÂLCUIRE

A EPISTOLEI CELEI SOBORNICEŞTI A SFÂNTULUI APOSTOL IACOB.

CAP: 1.
1.   Iacob robul lui Dumnezeu şi al Domnului Iisus Hristos, celor douăsprezece seminţii ce sunt întru risipire, să se bucure.
Al lui Dumnezeu adică al Tatălui, iar al Domnului, al lui Iisus Hristos, drept aceea dacă deopotrivă este al Tatălui şi al Fiului rob, apoi de o cinste este cu Tatăl şi Fiul şi după fiinţă şi după cinste. Şi mai mult decât cu toată vrednicia lumească Apostolii Domnului se împodobesc cu a se numi robi ai lui Hristos.
2.    Toată bucuria să socotiţi, fraţii mei, când în multe feluri de ispite veţi cădea;
Pe ispitele şi întristarea cea după Dumnezeu. Pe acestea şi lăudate şi vrednice de bucurie le ştie, că legătură ne ruptă şi creştere a dragostei şi a umilinţei sunt acestea. De unde şi aceia sau zis: „Fiule dacă te apropii să slujeşti Domnului, găteşte-ţi sufletul tău la ispite.” Şi Hristos: „În lume necazuri veţi avea, ci îndrăzniţi.” Că nu este cu putinţă fără de iscusinţă nici de cununi lumeşti, nici de cele de la Dumnezeu să se învrednicească cineva. Şi smerindu-se pe sine fraţii îi numeşte pe dânşii cu fii. Şi de toată bucuria pricinuitoare sunt celor sârguitori ispitele, că lămurirea lor prin acestea se face arătată. Că cercarea la lucrul cel desăvârşit îi trimite. Dar va zice cineva : dacă întru acest fel este lucrul ispitelor, cum Hristos ne învaţă întru rugăciune, ca să cerem de la Dumnezeu să nu intrăm întru ispită? deci zicem, că îndoite sunt ispitele. Unele având pe început de la noi, iar altele de la Dumnezeu pentru iscusinţa şi lauda asupra noastră fiind aduse. Îndoite sunt încă şi cele ce de la noi pe început îl au. Care sunt pentru bărbăţia cea dobitocească, pe care şi dârjie şi semeţie o numiţi, de care ne învaţă Domnul şi să ne păzim, fiindcă duhul este sârguitor, şi în vremea luptelor sârguinţa se
stinge, şi nu sfârşeşte întru lucru bun celor ce o au uneltit. Iar altele sunt care se aduc asupră pentru păcat precum pieirea asupra sodomitenilor. De aceste ispite se cuvine a fugi cu toată puterea cei ce vieţuiesc fără de păcat. Fiindcă de cele de la Dumnezeu, precum cele asupra lui Iov, precum cele asupra lui Avraam, nu numai că nu ni se cade a fugi, ci de ar fi cu putinţă, prin răbdare şi mulţumire şi a le atrage asupra noastră, ca pe nişte vrednice de laude şi de cununi. Iar întru ispite de multe feluri, au zis, pentru căci ispitele, precum am zis, sunt unele de la Dumnezeu, iar altele de la noi.
3.     Cunoscând că lămurirea credinţei voastre lucrează răbdare.
Îndoite fiind ispitele după cum am zis, întru amândouă părţile ne foloseşte răbdarea. Întru acelea de la Dumnezeu, căci dobândim aici laudă, precum Avraam, precum Iov. Iar întru cele de la noi că răbdându-le cu mulţumită ca o deopotrivă cumpănire şi atârnare împotriva păcatelor noastre aducem aceasta (lauda n.tr) înlăuntru. Că cel ce este cunoscător şi judecător a-lor sale, a pus început la a sa mântuire, şi întru haractirul (forma n.tr.) dreptului pre sineşi s­au asemănat: fiindcă băratul drept întru grăirea dintâi al său sfârşit îşi este.
4.     Iar răbdarea lucrul desăvârşit să aibă.
Vezi, că n-au zis hotărâtor răbdarea, că are lucrul desăvârşit, ci poruncitor, să aibă. Căci nu vre-o faptă bună mai înainte supusă (adică înfiinţată) o vesteşte, ci pe ceea ce acum se lucrează pe care se cuvine a o face, o legiuieşte.
Ca să fiţi desăvârşit, şi întregi, întru nimic lipsiţi.
Pricină a lucrului celui desăvârşit, pe înţelepciune o zice. Fiindcă ştie pe ispitirea credinţei şi a răbdării celei întru ispite, că nu este ispravă a fiecărora oameni, ci a celor după Dumnezeu înţelepţi. Pentru aceasta porneşte pe toţi către cererea înţelepciunii. Carii întru aceasta doresc pe acestea a le isprăvi.
5.    Iar dacă cineva din voi este lipsit de înţelepciune, să ceară de la Dumnezeu cel ce dă tuturor cu îndestulare, şi nu înfruntează; şi se va da lui.
De înţelepciune duhovnicească, ca şi pricină a lucrului celui desăvârşit o zice nouă. Iar această înţelepciune este cea de sus, prin care împuternicindu-ne vom putea să lucrăm pe fapta cea bună întreagă. Nu zice de înţelepciunea cea omenească.
6.     Şi să ceară cu credinţă nimic îndoindu-se.
Că dacă crede să ceară, iar dacă nu crede, nici să nu ceară, că nimic nu va lua dintru acelea care cere. Iar cel ce se îndoieşte este, cel ce cere cu mândrie, ocărâtor este cu adevărat cel ce se îndoieşte. Că dacă nu ai crezut, că pe cererea ta o va săvârşi, nici să te apropii nicidecum, ca nu prihănitor să te afli al celui ce pe toate le poate, făcându-te fără de socoteală îndoit la suflet. Deci de cea atâta de urâtă boală se cuvine a ne lepăda. Că pentru că cel ce se îndoieşte, asemenea este cu valul mării care de vânturi se aruncă şi se izbeşte.