Tâlcuire la Epistola Întâi a Sf.Apostol Ioan - A Sf.Teofilact al Bulgariei

PRICINA
A Epistolei întâia a lui Ioan.

Fiindcă Ioan însuşi este care a scris Evanghelia, el scrie şi această epistolă aducându-le aminte celor ce crezuseră acum întru Domnul. Şi precum în Evanghelie aşa şi în epistola aceasta întâi teologhiseşte pentru Cuvântul, dovedind că dea pururi este întru Dumnezeu, şi învăţându-ne cum Tatăl este lumină, ca şi întru acest lucru să cunoaştem pe cuvântul că este a lui lumină. Şi vorbeşte de Dumnezeu tâlcuind că nu este nouă şi proaspătă taina noastră, ci cum că este dintru început şi dea pururi este ea, şi cum că acum s-a arătat întru Domnul, care este viaţă veşnică şi Dumnezeu adevărat.

      Încă şi pricina venirii şi arătării acestuia o pune, zicând că aceasta este: Că el a venit ca să strice şi să piardă lucrurile diavolului, şi pe noi să ne slobozească din moarte, şi să ne facă pe noi să cunoaştem pe Tatăl şi pe Dânsul adică pe Fiul pe Domnul nostru Iisus Hristos. Deci o scrie către toată vârsta, către copii, către tineri, către bătrâni, că Dumnezeu s-a făcut cunoscut, de aceea lucrarea cea drăcească s-au biruit, surpându-se şi pierzându-se moartea. Apoi prin toată Epistola ne învaţă pentru dragoste, vrând ca noi unii pe alţii şi între noi să ne iubim, şi arătând, că şi Hristos ne-a iubit pe noi. Deci tâlcuieşte şi pentru deosebirea fricii şi a dragostei, şi a fiilor lui Dumnezeu, şi a fiilor diavolului, şi pentru păcatul cel de moarte, şi pentru cel care nu-i de moarte, şi pentru deosebirea duhurilor. Şi de aceea desparte care duh este de la Dumnezeu, şi care al înşelăciunii. Şi când putem să ne cunoaştem dacă suntem fii ai lui Dumnezeu, şi când ai diavolului. Şi pentru ce fel de păcat suntem datori a ne ruga pentru cei ce păcătuiesc, şi pentru care păcat nu ni se cade a ne ruga. Şi cum că cel ce nu iubeşte pe aproapele nu este vrednic de chemare, nici poate să zică că este al lui Hristos. Arată încă şi pe unimea fiului cu Tatăl, şi cum că cel ce se leapădă de Fiul, nu are nici pe Tatăl. Şi învaţă în Epistola aceasta zicând, cum că acest lucru osebit este al lui Antihrist, adică a zice, că Hristos nu este însuşi Fiul lui Dumnezeu. Ca să fie arătat, că cel ce nu mărturiseşte că Hristos este Fiul lui Dumnezeu, este mincinos. Şi sfătuieşte prin toată epistola să nu se mâhnească cei ce cred întru Domnul, dacă se urăsc de către lume, ci mai vârtos să se bucure, că urâciunea lumii arată pe cei credincioşi, că s-au mutat din lume, şi sunt de aceea ai petrecerii celei cereşti. Şi la sfârşitul epistolei iarăşi pomeneşte zicând: Că Fiul lui Dumnezeu este viaţă veşnică şi Dumnezeu adevărat, şi ca să-i slujim acestuia şi să ne păzim pe noi înşine de idoli.

CAPETE Ale Epistolei celei întâi a lui IOAN.

1.      Teologie evanghelică pentru Hristos. Întru care şi pentru mărturisire şi luarea aminte, ca să nu mai păcătuim. Şi cum că păzirea poruncilor lui Dumnezeu pe cunoştinţă o întăreşte.

2.      Pentru dragoste, fără de care, este păgânătate. Întru care şi sfătuire pentru darul fiecăruia după vârstă, şi pentru a ne feri de dragostea cea către lume.

3.         Pentru fraţii cei mincinoşi carii se leapădă de Dumnezeu. Şi cum că blagocestia cea întru Hristos a Tatălui este mărturisitoare. Că slavoslovia Tatălui este teologia Fiului.

Întru care şi pentru dumnezeiescul şi duhovnicescul dar întru sfinţenie întru nădejdea întru cunoştinţa lui Dumnezeu. Şi cum că tot cel ce este întru Hristos, afară de păcat este, că cel ce păcătuieşte de la diavol este.

     4.       Pentru dragostea cea către aproapele, şi pentru aşezământul cel milostiv şi împărtăşitor. Întru care şi pentru ştiinţa cea bună care este întru credinţa lui Iisus Hristos. Pentru alegerea duhurilor, pentru mărturisirea înomenirii Domnului.

      5.         Pentru iubirea de fraţi spre cinstirea de Dumnezeu.

 6.      Pentru teologia Fiului întru slava Tatălui. Şi pentru biruinţa cea împotriva celui rău prin credinţa în Iisus Hristos spre viaţă.

     7.      Pentru sprijinirea fratelui celui ce greşeşte, prin rugăciune. Şi pentru ca să nu păcătuim. Întru care şi pentru depărtarea de cinstirea cea drăcească.

A Sfântului Teofilact al Bulgariei
TÂLCUIRE la Epistola I a
Sfântului Ioan

Teologul.

CAP: 1.

1.   Ce era întru început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri,

Aceasta scrie şi către iudei, şi către elini, carii prihăneau taina noastră ca pe una nouă şi proaspătă. Deci arată că aceasta este şi veche, că este dintru început. Şi îndată prin începutul cel gândit ne dă să înţelegem, că nu numai de cât legea, ci şi de cât zidirea cea dintru început este mai veche. Că aceea au avut început, iar aceasta era mai înainte de începutul acesteia. Că pentru cele de ieri şi de alaltăieri, ce ar fi zis cineva? Care prin înverşunare răsturnate fiind, târziu cândva pe ipostăsuire o au avut, după ce întru necurăţie se îndeletniciseră oamenii, a căreia şi învăţătură şi pomenire era aceasta (necurăţia) şi din cea mai bună stare a noastră întru noaptea aceasta revărsată şi poezită curge.

     Deci pe mărime tainei noastre arătându-o prin vechimea acestora, adaogă că şi viaţa este aceasta. Şi viaţă nu măsurând prelungirea vieţii, ci ipostatnică, ca ceea ce la Tatăl dea pururi era precum şi în Evanghelie zice: „Şi Cuvântul era laDumnezeu”. Acest era, nu a lut fiinţă vremelnică, ci fiinţă a lucrului celui ipostatnic, şi a tuturor celor ce pe fiinţă o au dobândit şi început şi fundament, şi fără de care nu ar fi putut acestea să se ipostăsuiască. Că fiecare lucru din cele făcute se zice că este ceva, adică, se zice că este înger, se zice că este cer, că este soare, celelalte toate se zice că sunt ceva. Iar numai Fiul singur este fiind, de la care toate vin împărtăşindu-se spre înfiinţare. Pentru aceea şi Pavel zice: „Că întru dânsul viem şi ne mişcăm şi suntem”. Pe auzirea acestuia cea pentru învăţătura cea aducătoare înăuntru mai înainte primindu-o cineva vine ca să vadă pe dânsul, nu trupeşte, ci cu cunoştinţa şi ştiinţa, şi nu cu ochii cei trupeşti, ci au ai minţii, iar pipăire, s-a zis şi pentru cuvântul vieţii, ceea ce zice: „Eu ... sunt viaţa”. Se va zice aşa şi pentru cuvântul cel ce era întru început, că am auzit prin lege şi prin prooroci că va veni. Pe acesta după ce a venit arătat cu trupul l-am văzut, şi l-am pipăit că: „Pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut nici odinioară”. Că nu ne-am încrezut precum s-ar întâmpla celui ce s-a arătat, ci prin pipăire, precum aici mai sus se zice, adică, cu cercare şi ispitire a legii şi a proorociilor cele pentru aceasta, am crezut cuvântului celui ce s-a arătat cu trup. Deci nu pe ceea ce era o am văzut, sau o am pipăit, „că neamul lui cine-l va spune?” , ci pe ceea ce s-au făcut, adică cu atingere cunoscătoare, sau şi cu simţite, precum şi Toma după înviere. Că unul era şi nedespărţit, acelaşi şi văzut, şi nevăzut, şi ţinut, şi cuprins, şi neatins şi nepipăit, şi ca un om grăind, şi ca un Dumnezeu minuni lucrând. Şi acestea pentru cea desăvârşită unire a cuvântului cu trupul le zicem.

Ce am privit şi mâinile noastre au pipăit, pentru Cuvântul vieţii.

2.   Şi viaţa s-au arătat şi o am văzut şi mărturisim şi vestim vouă viaţa cea veşnică, care era la Tatăl şi s-a arătat nouă;

În loc de, care o am privit, cu ochii noştri am văzut, şi ne-am minunat, pentru că acest, am privit, de la minunez, şi se trage de la cu spaimă văd. Iar acest am pipăit, în loc de am cercat am iscodit se ia. Şi este urmarea cuvântului aşa. Care era la început, care am auzit, şi am văzut, şi am privit cu ochii noştri, şi mâinile noastre au pipăit pentru cuvântul vieţii, care viaţă s-au arătat, pe care o am şi văzut şi mărturisim şi o vestim vouă, şi zic de viaţa cea veşnică care este la Tatăl şi s-au arătat nouă. Deci ceea ce am văzut aceasta, şi vestim vouă.

     Aici este răspunderea cuvântului, adică întru acest, deci care am văzut-o. Şi nu a făcut vestirea Ioan aşa precum noi, întâi pentru întrebuinţarea cuvântului celui scurtat, după aceea încă şi pe bârfirea elinească necinstindu-o, şi arătând că nu întru cuvinte este mântuirea noastră, ci întru lucruri, şi pe lângă acestea mai cu luare aminte şi mai sârguitori pe noi lucrându-ne, ca nu noi de la sine cu lesnire aflând pe cea pusă înainte, să ne trândăvim, Şi întru alt fel şi teologhisind au voit cu ne luminarea să acopere pe cele mai înainte decât auzul cel pângărit, şi să nu Le facă lor cu întemeiere de obşte, pentru că a arunca cele sfinte câinilor, şi a lepăda mărgăritarele înaintea porcilor, nu este lucru al gândului celui întreg înţelept.

3.     Ce am văzut şi am auzit, spunem vouă.

Ce este aceasta, că viaţă veşnică fiind el s-au arătat nouă, şi privitori ai lui ne-am făcut, şi mai înainte de cruce, şi după înviere. Că acelaşi şi cu trupul pe cruce s-au pironit, şi însuşi cu trupul au înviat. Şi ce dobândă, zice că aduce vouă din vestirea aceasta? Aceasta, că precum vă luăm pe voi părtaşi prin cuvânt ale acelora pe care le-am văzut, şi le-am auzit, aşa părtaşi vă avem pe voi ai Tatălui şi ai lui Iisus Hristos Fiului Lui. Şi acest lucru dobândind, putem să ne umplem de bucurie, căci de Dumnezeu ne-am lipit.

Ca şi voi împărtăşire să aveţi cu noi şi împărtăşirea noastră este cu Tatăl şi cu Fiul lui Iisus Hristos.

    4.     Şi aceasta scriem vouă, ca bucuria voastră să fie deplină.

Noi pe voi părtaşi făcându-vă, avem mai multă bucurie, pe care semănătorul bucurându-se o va dărui plată secerătorilor, întru luarea plăţii o va dărui când se vor bucura şi aceştia căci se vor îndulci de ostenelile lor.

5.    Şi aceasta este vestirea care am auzit de la dânsul şi vestim vouă, că Dumnezeu lumină este şi nici un întuneric întru dânsul nu este.

6.    De vom zice că împărtăşire avem cu dânsul şi întru întuneric umblăm, minţim şi nu facem adevărul;

7.    Iar de vom umbla întru lumină, precum el este întru lumină, împărtăşire avem unii cu alţii şi sângele lui Iisus Hristos Fiului lui ne curăţă pe noi de tot păcatul.

8.    De vom zice că păcat nu avem, pe noi înşine ne amăgim, şi adevărul nu este întru noi.

Ia de a doua oară şi repetă cuvântul, luminând şi descoperind care este vestea, pe care o au auzit, şi zice, că este aceasta „Că Dumnezeu lumină este, şi întuneric întru dânsul nu este”. Şi de unde a auzit aceasta? de la însuşi Hristos, care zicea: „Eu sunt lumina lumii. Şi lumina în lume a venit.

Deci lumină este, „şi întunericul pe dânsa nu o a cuprins”. Şi lumină gândită, care pe ochii sufletului către privirea lui îi porneşte, şi despre toate acestea materialnice (lumeşti n. tr.) îi întoarce, şi numai către dânsul cu dor îi sârguieşte cu chemare drăgăstoasă. Iar întunericul, ori pe neştiinţă ori pe păcat îl numeşte. Că întru Dumnezeu nu se vede neştiinţă nici păcate, fiindcă acestea se află împrejurul materiei, şi al stării şi aşezării noastre. Iar dacă undeva s-au zis, „Şi a pus întuneric ascunderea lui, ci a zis pus, nu că este întuneric. Precum au zis că este lumină. Că altul este cel se pune şi altul cel ce l-au pus. Deci aici numeşte întuneric pe neştiinţa noastră, care întru aceea este pusă, căci pe Dumnezeu a-l cuprinde şi a-l înţelege n-am putut. Şi a noastră este aceasta, nu a lui Dumnezeu. Că se pune ceva dintru cele ce nu sunt întru cineva, şi nu pentru sine, ci pentru oarecare din cele ce sunt împrejurul lui. Iar cum că şi păcatul întuneric este numit, din cele zise în Evanghelie de dânsul este arătat. Că zice: „Şi lumina întru întuneric luminează, şi întunericul pe dânsa nu o a cuprins”.

     Întuneric pe fiinţa noastră cea păcătoasă arătându-o. Pentru că se află lesne alunecătoare, se supune pizmătăreţului demon care ne cheamă către păcat. Deci lumina întru fiinţa noastră făcându-se cea atâta de lesne supusă şi biruită, de cel ce ne supără şi ne asupreşte o a făcut deodată nebiruită. „Că păcat n-a făcut” etc. Deci fiindcă părtaşi vă luăm pe voi, ai lui Dumnezeu, celui ce este lumină, şi întru o lumină ca aceasta nu poate fi întuneric, după cum s-au arătat, nici întru noi cei ce ne împărtăşim de lumina aceasta, să nu primim întuneric întru noi, ca nu fim puşi sub osânda minciunii, să ne gonim şi să ne lepădăm de la împărtăşirea luminii. Drept aceea de împărtăşirea cea între noi unii cu alţii ţinându-ne, şi arătat este că şi de a noastră, şi de a luminii, ne vom păzi pe noi înşine ne vânaţi de păcat. Dar va fi, zice, nouă acest lucru celor mai înainte încurcaţi şi ţinuţi întru multe păcate? Că nici un om adevărat şi care ar grăi adevărul au ales va îndrăzni să zică că nu este păcătos. Deci oricare s-a cuprins cu frica aceasta, să cuteze zice, căci cu sângele lui Iisus Hristos cel vărsat pentru noi, s-a curăţit cel ce a îmbrăţişat împărtăşirea cu el. Şi caută de vezi că pentru unirea cea desăvârşită, fiu al Tatălui şi pe luarea cea din noi o numeşte, al căruia cu adevărat fără de îndoială este sângele, iar nu al lui Dumnezeu.

Deci cum că este rău credincios şi bârfitor Nestorie, care desparte de Fiul lui Dumnezeu pe trup, şi nu sufere să o numească pe maica lui Născătoare de Dumnezeu; şi se cuvine a şti că toată gândirea graiului acestuia este a iudeilor hulă şi răsturnare, căci ei ziceau pentru Hristos, că noi ştim că păcătos este. Deci zice, că dacă lucrăm lucrurile luminii, suntem părtaşi ai Lui, iar dacă nu le lucrăm, ne facem străini de dânsul. Deci cum nu cu adevărat este lumină, şi nici un păcat nu au făcut, „şi cu cei fărădelege s-a socotit” de voi? Deci, zice, dacă noi cei ce am zis „Sângele Lui asupra noastră şi asupra feciorilor noştri” vom zice fără de ruşine că nu am păcătuit, ne înşelăm pe noi înşine, adică, ne amăgim, ca şi cum nu ar fi păcat căci am răstignit pe Hristos.

     Pentru aceea n-au zis: minţim, ci ne amăgim pe noi, că amăgirea este afară de adevăr. Iar dacă cunoaştem păcatul şi îl vom mărturisi, ni-l va lăsa (ierta) nouă.

  9.   De vom mărturisi păcatele noastre, credincios este şi drept ca să ne ierte nouă păcatele, şi să ne curăţească pe noi de toată nedreptatea.

10.  De vom zice că nu am păcătuit, mincinos facem pe dânsul, şi cuvântul lui nu este întru noi.

Repetă cuvântul mai cu libertate mânuindu-l, ca prin înmulţirea şi sporirea mustrărilor aduse asupră, să-i facă şi pe dânşii a cunoaşte mărimea greşelii, şi spre mărturisire să-i îndemne. Iar cât bine se naşte din mărturisire, au arătat zicând: „Spune tu fărădelegile tale întâi, ca să te îndreptezi”. Şi se obişnuieşte ucenicul acesta de acum întru ale sale învăţături pe aceleaşi de multe ori să le zică, întâi mai smerit şi mai prejos, apoi mai desăvârşit şi mai înalt., vrând să facă pe cunoştinţă mai luminată. Şi l-au zis credincios pe Dumnezeu, în loc de, adevărat. Că acest nume, credincios, nu numai la cel încredinţat, ci şi la cel încredinţător se zice. Care de la năravul său cel adevărat poate să-i împărtăşească şi pe alţii dintru aceasta. Deci aşa, Dumnezeu este credincios, iar drept, fiind către cei ce se apropie de dânsul, oricare păcate de ar fi făcut el nu-i leapădă. Deci lasă şi iartă păcatele fără de îndoială, celor ce prin pocăinţă năzuiesc la sfântul botez. Ori de şi împotriva lui sau împotriva altora au greşit. Deci dacă mărturisim, zice, vom dobândi şi iertarea cea pentru greşelile ce am greşit unii asupra altora. Iar dacă făcându-ne fără de ruşine zicem, că nu am păcătuit, îndoit vom lucra răul. Că ne arătăm înşine pe noi mincinoşi, şi asupra lui Dumnezeu hulim. Că el zice prin proorocul: „Răsplătit-au mie rele pentru bune”.

     Şi prin sine iarăşi: „De am grăit rău, mărturiseşte de rău; iar de am grăit bine, ce mă baţi. Şi dacă acestea aşa aflându-se, şi noi zicem că nu am păcătuit, ne lepădam de cuvântul lui, care est duh şi viaţă. Că „ Graiurile mele Duh sunt şi viaţă sunt”

CAP: 2

1.    Fiişorii mei acestea scriu vouă, ca să nu păcătuiţi. Şi dacă cineva va păcătui, mângâietor avem către Tatăl, pe Iisus Hristos cel drept;

2.    Şi acesta este curăţire de păcatele noastre, şi nu numai de ale noastre, ci şi de ale a toată lumea.

     Ştiind nestatornicia şi greşirea firii noastre apostolul, şi cum că avem de pururi plecarea împreună lucrătoare spre cele mai rele, şi pe pizmătăreţul drac pândind mântuirea noastră, de nevoie cei ce vieţuim cu ne luare aminte păcătuim, carii acum prin mărturisire ne-am împrietenit cu Dumnezeu, adaogă pe acestea, că măcar deşi vom greşi după lăsare şi iertarea păcatelor noastre, să nu ne deznădăjduim înşine, că dacă ne vom întoarce vom dobândi iarăşi mântuire prin mijlocirea Domnului nostru Iisus Hristos. Că el vorbind Tatălui pentru noi, milostiv îl va face pentru păcatele noastre. Şi nu numai pentru ale noastre ci şi pentru ale toată lumea. Şi aceasta a zis-o căci scria către iudei: Şi ca nu numai întru aceştia să se încuie pocăinţa, ci şi către neamuri să o extindă pe aceasta. Ori că nu numai celor din acea vreme era făgăduinţa, ci şi tuturor celor de după acestea adică celor de pe urmă. Iar mângâietor zice căci pentru noi roagă pe Tatăl adică îl îndeamnă. Şi mai omeneşte şi mai cu iconomie acestea s-au zis, precum şi acest: „nu poate Fiul să facă de la sine nimic”. Zice aceasta ca să nu se prepună că este potrivnic lui Dumnezeu. Şi cum că şi Fiul are stăpânire a ierta păcatele a arătat la slăbănogul. Încă şi ucenicilor le dă această putere ca să lase (ierte n. tr.) păcatele, a arătat căci cu a sa stăpânire face aceasta. Ci precum am zis, cu iconomie zice aceasta acum apostolul, ori arătând pe împreună fiinţa şi împreună de o puterea Fiului cu Tatăl, şi cum că ceea ce o ar face una dintru acele trei sfinţitoare ipostasuri de obşte este şi se socoteşte şi la celelalte.

3.    Şi întru aceasta ştim că l-am cunoscut pe dânsul, dacă vom păzi poruncile lui.

Obicei are fericitul acesta bărbat, să întrebuinţeze aceleaşi nume la deosebite însemnări, precum şi acest: „În lume era, şi lumea printr’însul s-a făcut, şi lumea pe dânsul nu l-a cunoscut”. Deci aşa şi acum au întrebuinţat pe acest, l-am cunoscut, cu deosebite înţelesuri. Că se zice acest, cunosc, şi în loc de, ştie ceva, şi în loc de, căci s-au unit cu totul cu cineva. După care însemnare este zis acest: „Cunoscut-au Domnul pe cei ce sunt ai lui”. Şi acest: „Pentru că pe cel ce n-au cunoscut păcat, pentru pentru noi păcat l-au făcut”.

4.   Cel ce zice: l-am cunoscut pe Dânsul şi poruncile lui nu le păzeşte, mincinos este, şi întru acesta adevărul nu este.

5.    Iar cel ce va păzi cuvântul lui, cu adevărat întru acela dragostea lui Dumnezeu deplin este; întru aceasta cunoaştem că întru dânsul suntem.

Şi din cea împotrivă pe aceeaşi o formăluieşte mai cu îndestulare uneltind dovada.

6.   Cel ce zice că petrece întru dânsul, dator este precum acela a umblat, şi el aşa să umble.

     Prin lucruri, zice, se arată dragostea cea desăvârşită. Însă fiindcă este cineva de face dreptate şi cu de amăruntul poruncile, iar el însuşi cu lenevire şi cu pregetare să se afle, care lucru departe este de la Dumnezeu. Pentru aceasta zice: că cel ce s-au împrietenit cu Dumnezeu, dator este după unirea cea cu Dumnezeu cu vrednicie să vieţuiască.

7.   Iubiţilor, nu scriu vouă poruncă nouă, ci poruncă veche care aţi avut dintru început. Porunca cea veche este cuvântul, care aţi auzit dintru început.

Spre dragostea cea către aproapele se întoarce, şi zice, că unirea adică dragostea cea către Dumnezeu, se cunoaşte din dragostea cea către aproapele. Căci se poate ca cel ce din cunoştinţa lui Dumnezeu s-au luminat, şi de dragostea lui s­a umplut, să aibă întunericul cel pricinui din urâciunea cea către fratele. Că nu este cu putinţă lumina să fie întru acelaşi loc cu întunericul. Drept aceea cel luminat din dragostea cea către Dumnezeu, şi pe Dumnezeu îl are, şi pe lumina cea către fratele său o are, care se aprinde dintru dragostea cea către fratele său. Iar cel ce zice că iubeşte pe Dumnezeu, dar urăşte pe fratele său întru întuneric perpetuu este, pururi fiind orb cu ochii cei cunoscători, fiindcă pe lumina unirii celei cu Dumnezeu, şi a cei-i cu fratele său o a pierdut. Şi nu ştie de aceea, cum pe sine se va folosi.

Din început.

  8.    Iarăşi poruncă nouă scriu vouă, care este adevărată întru dânsul şi întru voi; că întunericul a trecut, şi lumina cea adevărată iată răsare.

  9.    Cel ce zice că este întru lumină, şi pe fratele său urăşte, întru întuneric este până acum.

10.      Cel ce iubeşte pe fratele său, întru lumină petrece, şi sminteală întru dânsul nu este.

11.       Iar cel ce urăşte pe fratele său, întru întuneric

este, şi întru întuneric umblă, şi nu ştie încotro merge, că întunericul a orbit ochii lui.

De vreme ce epistola aceasta sobornicească fiind, şi îndeobşte către toţi iudeii, şi către elini, către iudei poate să se zică cuvântul acesta: Că nu le scrie lor poruncă nouă pentru dragoste, ci veche.

Că şi în lespezile lui Moise, este scris acesta, vei iubi pe Dumnezeu, şi pe aproapele tău ca pe sine-ţi. Iar către elini, ce ar fi putut zice cineva pentru porunca cea veche, nicăieri aceasta aflându-se? Deci zicem, că şi acestora este scrisă legea pentru dragostea cea către aproapele. Şi cum? Întru tăbliţa inimii, căreia cu înţelegeri fireşti este scrisă. Şi cum că înţelegerile cele semănate întru noi, se zic lege firească, destul este Pavel să încredinţeze cuvântul zicând: „Dar văd altă lege întru mădularele mele, oştindu- se împotriva legii minţii mele ... care este întru mădulările mele”. Deci lege, adică poruncă veche au luat şi elinii, firea lege scriindu-le, ca să fie blânzi unii către alţii, şi către tot cel de un neam cu dânşii. Fiindcă jivină împreună trăitoare şi împreună însoţită este omul, care nu poate fi afară de dragoste. Încă scriu istoriile cum că mulţi oameni au murit unii pentru alţii. Care este lucru al dragostei celei mai mari, hotărăşte Mântuitorul nostru, zicând: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca cineva sufletul său să-şi pună pentru prietenii săi”. Aşa porunca dragostei celei către aproapele fiind pusă şi iudeilor şi elinilor, zice, că lângă porunca cea veche pe care o aţi auzit, pentru dragostea aproapelui, încă şi poruncă nouă scriu vouă, care o are pe adevăr şi întru Dumnezeu cel împrietenit cu voi prin împărtăşirea cea cu dânsul, şi întru voi cei împărtăşiţi cu dânsul. Că de vreme ce zice: „Eu lumină în lume am venit”, şi lumina cea adevărată după cuvântul aceluia acum luminează, şi întru lumină nu este întuneric. Lumineze de aceea lumina dragostei cea adevărată întru aşezământul cel adevărat către fraţi şi ne făţarnic, şi întunericul urâciunii să treacă, adică să se prăpădească, că aceasta înseamnă acest să treacă. Şi sfârşitul îl însemnează Pavel când zice: „Că trece

chipul lumii acesteia”

 12.     Scriu vouă fiişorilor, că se iartă vouă păcatele, pentru numele lui.

Fiindcă a zis că poruncă nouă scriu vouă, arată şi aşezământul celor ce vor primi episcopie. Şi-l arată prin adăogirea înainte şi sporirea creşterii celei trupeşti. Că ştia, că nu cu aceiaşi osârdie întocmai toţi vor primi cuvântul, nici cu sârguinţa deopotrivă, ci unii mai cu neputinţă şi mai cu prostime, ca nişte prunci. Cărora le şi făgăduieşte lăsarea păcatelor prin credinţa cea întru Hristos, iar alţii ca unii ce au sporit acum întru bărbat desăvârşit al vârstei plinirii lui Hristos, şi aşa că şi pe alţii pot să-i nască ca pe nişte fii, cărora le şi mărturiseşte că au cunoştinţa celui dintru început. Şi carele este aceasta, fără numai cuvântul lui Dumnezeu, care era şi întru început la Dumnezeu*¹⁶⁸. Iar alţii ca nişte tineri, cărora ca unora ce întineresc cu tăria şi cu virtutea sunt tari, le mărturiseşte biruinţă asupra patimilor necinstei. Apoi iarăşi întru alt chip şi după altă lovire şi privire a minţii, pe aceiaşi o repetă după măsura vârstei celei duhovniceşti potrivind cuvântul cel dăscălesc. Deci zice fiindcă aşa vă cunosc pe voi că după deosebirile vârstei voi veţi primi cele scrise de la mine vouă, nevoie urmează ca şi eu să măsor după starea şi aşezarea voastră învăţătura. Şi să vorbesc unora dintre voi care ca nişte prunci aţi cunoscut pe Tatăl, adică pe Dumnezeu, iar altora ca unor părinţi, care se află cu mai multă cunoştinţă decât copii, cât nu l-au cunoscut numai ca pe un Tată, ci şi mai mult decât acesta cu cunoştinţa l-au deprins, şi fiinţa o au cunoscut, că este din început şi veşnic şi negrăit. Că era dintru început, şi acestora, şi mai desăvârşit este vrednic să se facă cuvânt înaintea lui Dumnezeu. Iar tinerilor ca unora ce sunt tari, şi către luptă îndemânatici, şi către nevoinţă, carii zice că vor avea dea pururi pomenire şi laudă pentru biruinţă, arată că au trebuinţă de cuvinte mai vitejeşti şi mai ostăşeşti.

13.  Scriu vouă, părinţilor, că aţi cunoscut pe cel ce este din început.

Fiişori ca cei ce pentru slăbiciunea şi cruzimea vârstei, şi pentru ne socoteala şi ne alegerea cea desluşitoare a poruncii greşesc. Pentru aceea, şi zice că de iertare vă învredniciţi după ce se va face întru voi putere ca să cunoaşteţi că Hristos este Domnul tuturor,” şi îndurările lui peste toate lucrurile lui”. Părinţii, ca cei ce sunt cu vârsta desăvârşiţi au luat cunoştinţa celui dintru început. Tinerii, carii pentru vârsta tinerească se află cu iscusinţă şi pentru că sunt gata ca să ia darul pentru biruinţa din lupta cea cu potrivnicul.

Scris-am vouă tinerilor, că aţi biruit pe cel viclean. Scris-am vouă copiilor, că aţi cunoscut pe Tatăl.

14.  Scris-am vouă, părinţilor că aţi cunoscut pe cel ce este dintru început. Scris-am vouă, tinerilor, că sunteţi tari, şi cuvântul lui Dumnezeu petrece întru voi, şi aţi biruit pe cel viclean.

Pe numele cele trecute pentru vârste cuvântul cel năravnic l-au încheiat. Iar pe acestea de acum din aşezare le repetă făcând fără de lipsă sfătuire.

15.    Nu iubiţi lumea, nici cele din lume. De iubeşte cineva lumea, nu este dragostea Tatălui întru dânsul.

     Aşa după ce a împărţit cuvântul după vârsta duhului adaugă de aici şi pe cuvântul îndemnător, şi zice: nu iubiţi lumea. Acestea le zice ca unor prunci, că se tem dea pururi copii de dulceaţa şi dezmierdarea cea văzută. Apoi zicând pricina pentru ce nu se cuvine să iubească cineva lumea şi pe cele din lume: De aceea către părinţi şi către tineri aduce învăţătura, că unii ca aceştia se află cu stare mai desăvârşită. Şi ca să nu socoteşti lume pe alcătuirea cea făcută din cer şi din pământ, (adică totul acesta), subliniază, pe urmă care este lumea, şi care sunt cele din lume. Şi lume numeşte pe norodul cel prost, care nu are întru dânsul nici dragostea Tatălui. Dar care sunt cele din lume? Cele ce se săvârşesc după pofta trupului. Care lucrându-se prin simţuri odrăslesc pofta. Că prin ochi simţirea cea prea de nevoie, şi pe celelalte le-au cuprins. Iar întru poftă tot răul se priveşte, curvia, băuturile, dragostele cele ne cuvioase, ucideri. Acelea pentru lăcomie, iar acestea pentru ca să piardă pe cei potrivnici. Vicleşugurile, şi acestea ca supus să facem vicleşugului pe tot cel dinaintea noastră. Şi în scurt toate cele ce sunt vrăjmaşe lui Dumnezeu, prin pofta cea trupească se săvârşesc de noi.

16.   Pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii, nu este de la tatăl, ci din lume este.

17.   Şi lumea trece, şi pofta ei; iar cel ce face voia lui Dumnezeu, petrece în veac;

    Am zis acum că lume numeşte pe norodul cel prost. Pentru aceea şi Domnul zice ucenicilor: „Din lume nu sunteţi” precum şi Eu nu sunt din lume. Iar tatăl lumii acesteia este diavolul, adică al dulcii împătimiri şi al tulburării. Pentru aceea şi Domnul zice pentru ucenicii Lui către Tatăl: „Nu mă rog ca să-i ei pe din lume; ci să-i păzeşti pe el de cel rău”.

      Adică de lume, care zice că de aiurea şi întru cel rău stă. Şi întru alt fel. Dacă cel rău se pune împotriva celui bun, iar cel ce pofteşte cele ale lumii robeşte lumii nu este de la Tatăl, ci din lume, prea arătat este că nu este de la Tatăl cel din lume ci de la diavol. Precum şi în Evanghelie zice către Iudei: „Voi din tatăl diavol sunteţi”. Adică din meşteşugirile şi sârguinţele cele trupeşti, al cărora diavolul este semănător şi de saduri grijitor. Şi zice că lumeştile pofte nu au rămânere şi statornicie. Iar cele după voia lui Dumnezeu rămân dea pururi şi sunt vecuitoare. Şi nu este lucru al celor întregi înţelepţi, să treacă alături de cele statornice, şi să se ţină de cele ce sunt nestatornice şi pier, făcând asemenea celor ce zidesc case întru nălucire şi întru visele lor.

18.   Fiilor, ceasul de apoi este; şi precum aţi auzit că antihrist vine, şi acum antihrişti mulţi s-au făcut; dintru aceasta cunoaştem că ceasul cel de apoi este.

Acest, este ceasul cel mai de pe urmă, mai uşor şi ne îngreunător este aşa. Fiindcă epistola este sobornicească, care se potriveşte fiecărui om, şi este cu un soroc şi hotar al vieţii fiecăruia,, ci nu este fiecăruia arătat sfârşitul său. Deci după cuviinţă lângă sfârşitul său au pus pe fiecare, ca şi cum dacă ceasul cel mai de pe urmă al sfârşitului vieţii ar fi sosit să urmeze fiecăruia cu trezvie. Şi aşa dea pururi viaţă fără prihană şi curgere de fapte bune întru creştini să se alcătuiască. Şi întru alt fel. Cel nebun şi fără de minte nu are loc să-şi râdă de acestea. Că împărţindu-se tot lucrul în trei părţi, cea dintâi, cea din mijloc, şi cea de pe urmă, negreşit totul din mijloc cel mai de pe urmă cu cuviinţă este să se zică. Drept aceea dacă Domnul a venit la mijlocul zecimii miei de ani, fiindcă pe la cinci mii şi cinci sute (de la zidirea lumii n. tr.) a fost venirea Lui pe pământ, totul cel de la această vreme a curs ca de la un mijloc, cel de pe urmă dacă l-ar zice cineva nimeni nu l-ar prihăni. Deci fiindcă pe mijlocul cel de la venirea Domnului grămada cea de o mie de ani l-au covârşit, bine pe toată vremea cea de la aceasta cursă, cea mai de pe urmă ar fi fost să o numească. Că această socoteală este pururi adevărată şi după Sf. Ioan cel cu gura de aur.

19.    Dintru noi a ieşti, ci nu erau dintru noi; că de a r fi fost dintru noi, ar fi rămas cu noi, ci au ieşti ca să se arate că nu sunt toţi dintru noi.

     Zicând pentru antihrişti, adaogă şi zice dintru care: că dintru noi. Şi adaogă aceasta, nimic lăsând din cele către luminarea cuvântului. Şi zic ca şi cum s-ar fi întrebat pe sine, şi de unde sunt antihriştii aceştia? Aş să zică, cum că dintru noi. Deci aşa fiind trebuinţă să facă, nu au uneltit aşa. Poate prin amestecarea cuvântului pe îngreunarea şi neplăcerea cea către dânşii arătându-o.  Dar pentru ce din ucenicii Domnului au ieşit Antihrist? Ca să poată aduce încredinţare celor ce se amăgesc, ca şi cum ar fi din ucenici, şi carii după socoteala şi voia  dascălului ar fi făcut  cuvântul propovedaniei, iar nu cu totul împotriva propovedaniei s-ar fi purtat. Pentru aceasta zice din noi, iar acest au ieşit, l-au pus că după ce s-au făcut ucenici, s-au depărtat de la adevăr, şi ale sale huliri şi-au aflat. Că nu era dintru noi, adică, de partea celor ce se mântuiesc. Că dacă ar fi fost aceasta, ar fi rămas împreună cu ai săi. Iar acum zice, au făcut acest lucru, ca să se arate, şi să se facă cunoscut, că s-au înstrăinat de noi. Că sunt oarecare întru aceştia, care nu sunt dintre noi, cu care s-au unit pe sine cei ce din noi au ieşti. Pentru care zice, am zis şi acest, că nu sunt toţi dintru noi.

20.     Şi voi ungerea aveţi de la Cel Sfânt, şi ştiţi toate.

21.   Nu am scris vouă ca şi cum nu aţi şti adevărul, ci ca şi cum l-aţi şti pe el, şi cum că toată minciuna nu este din adevăr.

22.  Cine este mincinosul fără numai cel ce tăgăduieşte că Iisus este Hristos? Acesta este antihrist, care tăgăduieşte pe Tatăl şi pe Fiul.

23.  Tot cel ce tăgăduieşte pe Fiul, nici pe Tatăl nu-l are; iar cel ce mărturiseşte pe Fiul şi pe Tatăl are.

    24.    Drept aceea voi ceea ce aţi auzit dintru început, întru voi să rămână. Şi de va rămânea întru voi ceea ce aţi auzit dintru început, şi voi în Fiul şi în Tatăl veţi rămâne.

25.   Şi aceasta este făgăduinţa, care însuşi au făgăduit nouă, viaţa cea veşnică.

    După ce au zis acestea care se descoperiră mai înainte, ca să nu­l pre puie cineva că numai lui însuşi îşi afieroseşte această cunoştinţa acestora, şi că se trufeşte prin aceasta asupra celor-laţi credincioşi ca şi cum numai el singur ar fi ştiu aceasta, după cuviinţă adaogă acest, şi voi ungere aveţi, ca şi cum ar fi zis: Dar pentru ce povestesc eu acestea către voi ca şi cum nu aţi fi ştiut acestea şi nu ştiţi voi acestea? Că aţi luat de la sfântul botez ungerea cea sfinţită, şi prin acesta pe dumnezeiescul Duh. Şi de vreme ce este aceasta, apoi ştiţi că nu am scris ca unora care nu ştiţi, ci ca celor ce ştiţi, vremea cea de apoi, şi năpădirea antihriştilor, şi cum că toţi sunt plini de minciuni. Deci fiindcă s-a înmulţit minciuna, pentru aceasta zic, că şi antihrişti mulţi s-au făcut. Că dacă Hristos este adevărul, pe carele şi voi cunoscându-l, pe adevăr îl aveţi întru sine, apoi negreşit cel mincinos potrivnic fiind adevărului, adică, lui Hristos, antihrist este. Şi cine este cel mincinos? Cel ce se leapădă că Iisus este Hristos. Aceasta o bârfea Simon prea pângăritul, că altul este Iisus, şi altul Hristos. Iisus cel născut din Sfânta Maria, iar Hristos, cel ce la Iordan s-a pogorât din cer. Deci cel ce cu minciuna aceasta se întăreşte, acesta, este antihrist. Dar şi cel ce se leapădă de Tatăl şi de Fiul, şi acesta, zice că este mincinos şi antihrist. Că ziceau alţi eretici printre care s-a născut şi blestematul Valentin, cum că altul este Tatăl cel nenumit cu totul, afară de cel ce se numeşte Tată al lui Hristos. Şi aceştia şi de Fiul se leapădă, pentru că om gol îl numesc pe Dânsul, şi cum că nu este din fire Dumnezeu, ca cel ce din Dumnezeu este Dumnezeu. Pentru aceea adaogă: tot carele se leapădă de Fiul, nici pe Tatăl nu­l are, precum iudeii carii lepădându-se de Fiul, se făţărnicesc că ştiu pe Tatăl. Dar să ştie aceştia, că nici pe Tatăl nu l-au cunoscut. Că de l-ar fi cunoscut pe Tatăl, ar fi cunoscut şi pe Fiul. Că este Tată al Fiului Unuia Născut. Bârfea că al Fiului celui unui născut este Tată. Şi aceeaşi bârfeau şi cei ce se trăgeau de la Simon. Deci acestea aşa. Iar voi, aceleaşi care aţi auzit dintru început, adică, pe Hristos bogoslovindu-se, păziţi-o întru sine-vă. Că aceasta zice prin acest, să rămână întru voi, că dacă întru voi va rămânea aceasta, care dintru început o aţi auzit, şi voi întru Fiul şi întru Tatăl veţi rămâne, adică veţi fi părtaşi ai lui. Că aceasta este făgăduinţa ceea ce zice: „Precum tu, Părinte întru tine, ca şi aceştia întru noi una să fie”. Şi iarăşi: „Şi aceasta este viaţa veşnică, ca să te cunoască pe tine unul adevăratul Dumnezeu şi pe care ai trimis, pe Iisus Hristos.”

26.      Acestea am scris vouă pentru cei ce vă înşală pe voi.

După ce au săvârşit cuvântul cel zis mai înainte, adaogă şi cuvântul pentru cei ce îi amăgea pe dânşii, adică, pentru eresurile cele apărute. Pe urmă iarăşi repetă, aceea ce şi mai înainte de aceasta o am zis, ne pricinuind lor îngreuiere, cum că încă şi voi pe ungerea pe care o aţi luat. Iar ce este aceasta s-au zis acum, că pe Duhul cel Sfânt îl zice. Deci pe Duhul cel Sfânt pe care l-aţi luat, fiindcă îl aveţi întemeiat la voi, nu aveţi trebuinţă, ca cineva că vă înveţe pe voi, ci precum acelaşi Duh vă învaţă pe voi pentru toate, după cum v-au şi învăţat pe voi, veţi rămânea întru Dânsul. Că adevărat este şi fără minciună care v-au învăţat pe voi.

27.     Şi voi ungerea care aşi luat de la dânsul, întru voi să rămână, şi nu aveţi trebuinţă ca să vă înveţe pe voi cineva, ci precum aceeaşi ungere vă învaţă pe voi pentru toate, şi adevărată este, şi nu este mincinoasă, şi precum v-a învăţat pe voi, rămâneţi întru aceea.

Urmarea cuvântului este aşa. Fiindcă ungerea care o aţi luat de la Dânsul, petrece întru voi, nu aveţi trebuinţă ca cineva să vă înveţe pe voi. Ci se cade să rămâneţi întru dânsa, precum v-au învăţat pe voi.

28.     Şi acum, fiişorilor, rămâneţi întru aceasta, ca să avem îndrăzneală când se va arăta, şi să nu ne ruşinăm de dânsul la venirea lui.

29.     Dacă ştiţi că este drept, cunoaşteţi că tot cel ce face dreptate, de la dânsul s-a născut.

CAP: 3.

1.    Vedeţi ce fel de dragoste ne-au dat nouă Tatăl, ca fii ai lui Dumnezeu să ne numim; şi suntem.

După ce a zis de năpădirea antihriştilor, şi de toată învăţătura lor cea răzvrătită, şi după ce i-a întărit destul ca să se afle nestrămutaţi şi să stea întru cele ce au fost învăţaţi, aduce vorba pe urmă şi de plata lor cea gătită pentru acestea, ca şi cum întărindu-i pe dânşii prin strălucite daruri, şi zice: rămâneţi întru Dânsul. Pentru ce? Ca să aveţi îndrăzneală întru Dânsul când se va arăta. Că ce lucru este mai luminat sau mai iubit decât îndrăzneala, când vom arăta înaintea lui Dumnezeu ostenelile noastre cele de o viaţă, să facem acest lucru cu îndrăzneală cu nimic ruşinându-ne la venirea lui. Şi fiindcă poate să cerceteze cineva care lucruri bune isprăvind s-ar face bine plăcut Lui? Îi învaţă şi aceasta şi zice: Că dacă l-aţi cunoscut pe El că este drept, apoi negreşit şi aceasta o cunoaşteţi, că cel ce face dreptate, de la Dânsul s-a născut. Că cel drept îi naşte pe cei drepţi, şi cât este acest lucru spre îndrăzneala şi lauda noastră nimeni nu ştie. Încă nici pe dragostea şi bunătatea cea către voi a celui ce dăruieşte, câtă şi în ce fel este. Că ştiţi ca v-au dat vouă ca să vă faceţi şi să vă socotiţi fii ai lui. Iar dacă celor ce sunt în lume nu este arătat acest lucru, că sunteţi fii ai lui Dumnezeu, să nu vă minunaţi de aceasta. Că pentru aceasta nu vă cunoaşte pe voi lumea, că nici pe cel ce v-a pus pe voi fii din punere nu l-au cunoscut. Iar lume, zice de norodul cel prost. Apoi de vreme ce v-a arătat şi v-a gătit pe punerea de fii, arată mai luminat şi slava şi îndrăzneala cea gătită a celor ce s-au făcut fii din punere, şi zice:

Iubiţilor acum fii ai lui Dumnezeu suntem. Pentru acesta lumea nu ne cunoaşte pe noi, căci nu l-au cunoscut pe Dânsul.

Lume este nordul cel prost, şi porcesc, care numai către viaţa cea pământească este uimit, ca porcul către tină.

2.    Iubiţilor, acum fii ai lui Dumnezeu suntem, şi încă nu s-a arătat ceea ce vom fi; ci ştim că, când se va arăta, asemenea lui vom fi; că-l vom vedea pe el precum este.

3.    Şi tot cel ce are nădejdea aceasta întru dânsul, se curăţeşte pe sine, precum şi el este curat.

Ca şi cum ar fi zis: Cu adevărat aţi cunoscut prin cele ce au apucat mai înainte, că întru fii ai lui Dumnezeu ne-am luat şi ne­am înălţat. Şi dacă acum nu s-a arătat aceasta să nu vă tulburaţi. Pentru că ceea ce acum nu este arătat, se va face arătat, când se va descoperi acela. Că arătându-ne asemenea lui, pe slava punerii de fii o vom pune pe faţă dinaintea noastră. Că fii negreşit trebuie să fie asemenea Tatălui. Şi având îndrăzneală către dânsul ca nişte fii, îl vom vedea pe dânsul precum este. Nu după fire, că aceasta este cu neputinţă firii celei făcute. Dar cum? Pe cel curat cei curaţi, pe cel drept cei drepţi. Că lângă cei asemenea cu ei vor odrăsli şi se vor alipi cei asemănători. Că pentru acesta am şi zis puţin mai înainte, că suntem asemenea lui, nu după fire. Că ar fi zis nu asemenea, ci aceeaşi. Iar acum fiindcă nu va putea fi aceasta, au zis pe acest, asemenea lui vom fi. Adică după felurimea slavei. Şi se cuvine a mai însemna, că n-a zis mai sus, tot cel ce a făcut dreptate, ori cel ce va face, ci cel ce face. Că faptele cele bune sunt lucrătoare, şi au pe fiinţă când se fac. Iar după ce a încetat, ori vor înceta nu mai au pe a fi.

4.    Tot cel ce face păcatul şi fărădelegea face; şi păcatul este fărădelegea.

5.    Şi ştiţi că el s-a arătat ca să ridice păcatele noastre; şi păcat întru el nu este.

    După ce a dovedit şi a întărit cuvântul cel pentru dreptate prin bunătăţile drepţii celei de mai sus, acum se porneşte cu cele potrivnice cu dovezi, şi zice: tot cel ce face păcatul, zicând întru acest fel oare şi ce: că voi cei ce v-aţi făcut fii din punere, lucraţi dreptatea, ca să nu vă arătaţi deşerţi de aceasta. Că precum la păcat, nu cel ce l-a făcut, sau cel ce va să-l facă este păcătos, sau cel fărădelege, ci cel ce persistă în rău şi continuă a-l lucra. Aşa şi drept nu cel ce nu lucrează, ci cel lucrător. Că nu veţi avea loc, de a păcătui. Că Hristos fiind fără de păcat venind pentru pierzarea păcatului, ne-a întărit pe noi a nu păcătui, pe cei ce suntem întru Dânsul care nu este împărtăşit păcatului. Şi ne-am adeverit întru credinţa cea întru dânsul, şi nu ne-a lăsat loc să păcătuim. Că aceasta înseamnă prin acest, tot cel ce rămâne întru dânsul. Însă se cuvine a şti că păcatul este cădere de la cel bun. Iar nelegiuirea, este greşeală întru legea cea pusă. Şi acest început îl au fiecare dintre acestea două. Acela pe căderea din bunătate, iar aceea pe greşeala cea întru legea cea pusă şi aşezată. Şi se împreunează acestea întru una şi aceeaşi. Că şi cel ce păcătuieşte, pe scopul cel după fire şi întru fire pus nu l-au nimerit. Că scopul firii omeneşti este să vieţuiască după cuvântare, că departe de necuvântare este sălăşluită. Asemenea şi cel ce ne legiueşte, greşeşte întru legea cea dată în fire, fiindcă fără de înfrânare se poartă.

6.    Tot cel ce petrece întru dânsul, nu păcătuieşte;

Cel ce nu încetează niciodată fără de slăbire, de la lucrarea faptelor bune.

     Şi tot cel ce face păcatul; nu l-a văzut pe el, nici l-a cunoscut pe el.

    7.  Fiişorilor, nimeni să nu vă amăgească pe voi, acela ce face dreptatea, drept este, precum şi acela drept este.

    După ce au zis, că s-au arătat, şi pricina pentru care s-a arătat, căci nefăcând păcat, pe păcatul nostru să-l ridice, adică să-l piarză, adaogă: Tot cel ce păcătuieşte nu l-a văzut pe dânsul. Şi aţi luat semn că l-aţi văzut pe el, ca să nu fiţi lesne prinşi de păcat, fiindcă sunteţi desăvârşit întăriţi întru dânsul, apoi cei ce păcătuiesc cu adevărat nu l-au văzut pe dânsul. Pentru aceea nici au cunoscut că l-au văzut. Fiindcă nu cu pipăirea şi atingerea goalei vederi o zice, nici căci după uşoara şi lesnicioasa nălucire au lucrat ei spre cunoştinţă, ci cum căci cu oarecare judecată şi ştiinţă s-au apropiat de dânsul, precum am zis mai sus. Şi după ce a zis acestea, merge înainte făcându-le întărire, că nimeni, să vă amăgească pe voi. Că nu se poate întru alt fel, decât aşa să fie, cel ce face dreptatea pe cel drept l-au cunoscut, şi drept este ca şi acela, adică, ca Dumnezeu. Precum şi dimpotrivă, cel ce face păcatul, de la cel păcătos este, care este diavolul, care păcătuieşte dintru început. Pentru aceea şi grijindu-se se zidirea sa Dumnezeu, dreptate şi sfinţire fiind s-au arătat, adică în lume văzut s-a făcut, ca să piardă lucrurile diavolului.

8.    Cel ce face păcatul, din diavolul este; că din început diavolul păcătuieşte. Spre aceasta s-au arătat Fiul lui Dumnezeu, ca să strice lucrurile diavolului.

Fiindcă s-au răsturnat diavolul când au păcătuit, de la el se face tot cel ce păcătuieşte. Că face început mai înainte întru cel ce păcătuieşte prin vârârea şi punerea gândurilor celor rele, precum la Iuda. Dar va zice cineva, cum intră diavolul întru cei ce păcătuiesc? Fiindcă au păcătuit mai înainte dând loc diavolului. Către care se cuvine a zice: Cum că acelaşi lucru este a face păcatul, cu a păcătui când îi dă loc diavolului, că cel ce păcătuieşte îi dă lui loc supunându-se poftei după ce l-au primit, pe el, săvârşind cu lucrarea păcatul. Că aceasta înseamnă acest a-l face pe el. Şi bine a zis şi pe acest, cel ce face, iar nu cel ce l-au făcut, că cel ce s-au pocăit nu încă este de la diavolul, ci numai cel ce-l lucrează iar nu cel ce l-au făcut. Că tot cel ce face păcatul rob este păcatului.

      9.   Tot cel născut din Dumnezeu, păcat nu face; că sămânţa lui întru dânsul petrece; şi nu poate să păcătuiască, că din Dumnezeu s-au născut.

10.   Întru aceasta arătaţi sunt fii lui Dumnezeu; şi fii diavolului; tot cel ce nu face dreptate, nu este din Dumnezeu, nici cel ce nu iubeşte pe fratele său.

     De vreme ce cel păcătos face păcatul, de la diavolul însuşi este după acest lucru că păcătuieşte, şi se numeşte fiu al diavolului, după cum zice fericitul Pavel către Elima: „Fiule al diavolului nu vei înceta a răzvrăti căile Domnului cele drepte”. Arătat este, că cel de la Dumnezeu născut ca un fiu al lui Dumnezeu nu păcătuieşte, Că este sămânţă a lui Dumnezeu însuşi, adică, Duhul pe care l-a luat prin darul căruia ne-am învrednicit, care petrecând întru noi face mintea noastră neprimitoare de păcat. Ori şi însuşi Hristos, carele locuind întru cei credincioşi, îi face pe dânşii fii ai lui Dumnezeu, precum şi însuşi Hristos dintru sămânţa lui Avraam fiu al lui Avraam este, şi întru sămânţa lui Avraam, adică, întru Hristos se binecuvintează neamurile.

     Ale lui Hrisostom.

De câte ori păcătuim, ne facem de la diavol. Iar de la Dumnezeu de câte ori isprăvim fapta bună. Că sămânţa lui întru dânsul petrece. Sămânţă, zicând, pe duhul, pe care îl luăm prin botez. Carele rămâne întru noi face mintea noastră neprimitoare de păcat. Iar dacă cineva nu s-a născut de la Dumnezeu, Duhul cel Sfânt nuşl ia.

     Ale altuia.

Sămânţa dumnezeiască este Hristos, carele locuind întru cei credincioşi, îi face pe dânşii să fie fii ai lui Dumnezeu, aşa întru sămânţa lui Avraam, carele este iarăşi Hristos, se blagoslovesc toate neamurile.

      Întru alt fel.

     Sămânţă pe neamul şi familia a începătorului cea dintâi, care se zice că este din belşugul faptelor bune, carele începător ca pe o izvorâre a lucrurilor celor lăudate familiei sale dându-o, prin care şi el strălucire a avut, şi a dat-o prin aceasta şi diadohilor şi strănepoţilor ca să se fălească. Dacă mai vârtos neşterse şi neuitate sporirea cea părintească o va păzi, care nu oarecum şi simplă laudă le naşte, precum şi iudeii, deşi în zadar, i se zicea lui Hristos:

„Sămânţă a lui Avraam suntem”.

11.   Că aceasta este vestirea, care o am auzit dintru început, ca să iubim unii pe alţii.

12.   Nu precum Cain care era din vicleanul, şi a ucis pe fratele său. Şi pentru care pricină l-a ucis pe el? Căci lucrurile lui erau rele, iar ale fratelui său drepte.

13.    Nu vă miraţi, fraţii mei, de vă urăşte pe voi lumea.

14.   Noi ştim că am trecut din moarte în viaţă, pentru că iubim pe fraţi. Cel ce nu iubeşte pe fratele petrece în moarte.

Precum urâciunea de fraţi cât de mare este îl arată prin asemănare. Şi zice, că vedeţi, cum Cain urând pe fratele său l-a ucis pe el, deşi era frate cu el. De vreme că având lucrurile cele rele ale tatălui său, s-au făcut fiu al diavolului. Iar Abel, lucrând cele bune s-a făcut fiu al lui Dumnezeu. Şi diavolul este potrivnic lui Dumnezeu, şi lucrurile cele rele, lucrurilor bune. Pentru aceasta şi Cain fiind potrivnic fratelui său l-a ucis pe el. Aşa este curgerea cea după urmare şi după fire a cuvântului. Iar fericitul Ap. Ioan au schimbat rânduiala, ţinându-se necurmat de cel îl silea pe dânsul. Că îl silea pe dânsul, pentru că a pomenit pe diavol şi pe cei ce s-au făcut fii ai lui prin faptele rele i-au pomenit, ca pildă s-ăl pună pe cel ce dintru începutul lumii prin lucrurile cele rele în stare de fiu al celui rău au alergat. Iar după ce s-au izbăvit de Cain şi de cei carii pe acesta râvnindu-l vor să-l moştenească, iarăşi aleargă şi se întoarce către dragoste.

Cel ce nu iubeşte pe fratele său, petrece întru moarte.

15. Tot cel ce urăşte pe fratele său, ucigător de oameni este; şi ştiţi că tot cel ce ucide om, nu are viaţă veşnică rămânând întru dânsul.

16.  Întru aceasta am cunoscut dragostea, că el şi-a pus sufletul său pentru noi; şi noi datori suntem pentru fraţi să ne punem sufletele.

17.   Iar cel ce are bogăţia lumii acesteia, şi vede pe fratele său având trebuinţă, şi îşi închide inima sa despre dânsul, cum rămâne dragostea lui Dumnezeu întru dânsul.

18.    Fiişorii mei să nu iubim cu cuvântul, nici cu limba, ci cu lucrul şi cu adevărul.

După ce s-au izbăvit de Cain şi de lucrurile lui cele rele, iarăşi aleargă înapoi către dragoste, şi zice: Că dragostea a aplecat pe Domnul ca să-şi pună sufletul Său. Şi cum că dintru această pildă şi noi suntem datori a ne pune sufletul pentru fraţi. Şi de vreme că la puţini şi rar este lucrul acesta, ca şi cum ruşinându-i pe dânşii, începe îndemnul de la cele mai smerite fapte ale iubirii de fraţi, iconomisind oarecum cuvântul. Ce zic ca sufletul pentru fraţi să-l pună, când vedem că nici trebuinţele cele de nevoie ale aproapelui nu le plinesc? Şi nu zic de cei ce sunt lipsiţi de bogăţie, ci şi pe cei ce pe toată lumea avere de bogăţie o au. Pentru aceea ruşinează-se, că dacă întru cele mici milostenii şi le-au închis, şi nevrednici pe sine-şi de dragostea lui Dumnezeu s-au arătat, întru fapta cea mai desăvârşită ca pentru fratele său să moară ce ar fi arătat? Apoi alt cuvânt de înfruntare adaogă lor, carii primesc adică numai întru cuvânt pe dragoste, şi numai cu singură limba o arată şi zice: să nu iubim cu cuvântul şi cu limba, ci cu lucrul şi cu adevărul.

19.    Şi întru aceasta cunoaştem că suntem din adevăr.

Şi dintru aceasta, întru care? întru căci nu numai cu cuvântul iubim pe fratele, ci cu lucrul şi cu adevărul. Şi ce cunoaştem? Că din adevăr suntem. Cum? Că cel ce una mărturiseşte, dar alta face, nu are împreună glăsuit cuvântul asemănător cu fapta, mincinos este şi nu adevărat.

Şi înaintea lui vom încredinţa inimile noastre.

20.   Că de ne arată pe noi inima noastră vinovaţi, Dumnezeu mai mare este decât inima noastră şi ştie toate.

21.  Iubiţilor, de nu ne va arăta pe noi vinovaţi inima noastră, îndrăznire avem către Dumnezeu.

22.  Şi orice vom cere, vom de lua de la dânsul, pentru că păzim poruncile lui, şi cele plăcute înaintea lui facem.

    Aceasta zice: Că prin aceea că adeverim, şi vom face adevărul când după cuvântul nostru şi lucrul nostru va păşi înainte, vom încredinţa ştiinţa noastră. Că aceasta voieşte să însemneze prin inimă. Şi cum vom încredinţa? Aceasta punând întru noi înşine, ca şi cum am face cuvintele ca un martor înaintea lui Dumnezeu. Pentru că acest, înaintea Lui, aceasta înseamnă. Că dacă nu vom face aşa, ci ştiinţa, adică inima noastră ne mustră pe noi, păcătuind nu ne tăinuim de dânsa. Că dacă mică fiind ştiinţa noastră, ca de o jivină mică, nu ne tăinuim când păcătuim, apoi cu mult mai vârtos de Dumnezeu cel ce este împrejur nehotărât (fără de margini) şi stă pretutindeni de faţă, nu ne vom putea tăinui. Deci este cuvântul întru acest fel: Fiişorilor, să nu minţim unii către alţii, numai cu limba iubindu-i, ci şi cu lucrul să arătăm dragostea. Că întru aceasta cunoaştem că din adevăr, adică de la Dumnezeu suntem, şi ceea ce o zicem, ca şi cum ne-ar privi Dumnezeu de deasupra aşa să o zicem. Şi nu ar fi putut suferi cineva, măcar de ar fi şi mai neruşinat decât dracii să mintă de faţă fiind Dumnezeu. Că dacă nu vom face aşa, când zicem noi că iubim, inima noastră ne prihăneşte pe noi, căci minţim, păcătuim. Cum? Socotind că ne tăinuim de Dumnezeu cel ce pretutindeni este de faţă. Zice: Deci aşa iubiţilor după ce ne vom găti pe noi înşine, adică neprihăniţi de noi înşine, adică când unii către alţii vom grăi şi vom face adevărul, vom dobândi îndrăzneală şi ceea ce vom cere, negreşit vom lua de la Dânsul. Pentru ce? Căci poruncile lui păzim. Că prea mare bun lucru este a chema spre ascultare pe acela de la care cerem buna supunere cea de la cei ce cer, când către dânsul se face cererea fără de îndoială. Deci fiindcă şi noi poruncile Lui păzim, şi facem cele plăcute Lui nădăjduim că nu ne vom greşi de cererile noastre, fiindcă se obişnuieşte a răsplăti fără de întârziere dragostea cea adevărată care este între amândouă părţile, celui ce are trebuinţă de celălalt. Şi care poruncă a lui o am păzit? Aceasta: „De veţi avea dragoste între voi” unii cu alţii.

23.     Şi aceasta este porunca lui: ca să credem întru numele lui Iisus Hristos Fiul lui,

Acest, aceasta, pricinuitor, se cuvine a înţelege: Ca să fie aşa: Cum să credem că a lui este porunca. Fiindcă zice avem poruncă, ca prin credinţa cea întru numele lui Iisus Hristos Fiului lui să iubim unii pe alţii, şi acest lucru l-am făcut, că dintru aceasta cunoaştem, că s-au întemeiat întru noi darul prea sfântului Duh, pe care ni l-au dat nouă. Însă se cuvine a şti, că pe la multe locuri ale Scripturii este pus aceasta, ca întru numele Domnului nostru să credem, dar ce înseamnă aceasta? Cu adevărat nu alt lucru, decât voirea, slava, buna laudă, slava adică şi buna laudă, precum este întru acest: „Doamne, Domnul nostru, cât este de minunat numele Tău în tot pământul!”. Iar voirea, precum este aici, şi întru pocăiţi-vă şi să se boteze fiecare din voi întru numele Domnului Iisus. În loc de, întru voia. Dar ce este voia Domnului Iisus? Să se boteze toate neamurile întru numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

Şi să iubim unul pe altul, precum ne-au dat nouă poruncă.

    24.  Şi cel ce păzeşte poruncile lui, întru dânsul petrece, şi acela întru el. Şi întru aceasta cunoaştem, că rămâne întru noi, din Duhul care ne-a dat nouă.

    În loc de, cu aşezământ, zice, adevărat să iubim unii pe alţii. Şi unde este aceasta? Întru aceea ce zice: Precum voiţi să vă facă vouă oamenii faceţi-le şi voi lor”.

     Deci dacă iubim ca cei de aproape ai noştri cu adevărat şi fără de vicleşug aşezământ să se afle întru noi, aşijderea negreşit şi noi să ne aşezăm către dânşii, şi dacă porunca Domnului este întru acest fel, cu mult mai vârtos când noi întru dânsul petrecem. Şi el se va dărui pe sine nouă, că nu poate a se lepăda de sine, adică nu poate să fie prins că în deşert ne-a dăruit poruncile sale, ci mai întâi pe acestea întru sine-şi le-au adeverit. Şi dacă aşa, apoi negreşit dacă pe aceasta care ne-au poruncit le facem, şi noi îl vom avea pe dânsul ascultător, întru cele ce vom cere de la dânsul, şi darul lui întemeiat întru noi. Iar toată mintea aşa este: Că să credem întru numele lui Iisus Hristos Fiului lui, şi să ne iubim unii pe alţii întru adevăr, precum este porunca lui. Că cel ce păzeşte poruncile lui petrece întru dânsul şi el întru dânsul. Şi dintru acest lucru cunoaştem că petrece el întru noi, din Duhul, adică, din darul pe care ni l-a dat nouă. Că rămânând acesta ne jefuit, adevărată şi ne contrazisă, avem darul care nu se ia înapoi. Şi cum nu va fi jefuit? Când noi din împuţinarea sufletului dintru acelea care ne-au poruncit nouă pentru dragoste nu vom vătăma nimic.

CAP: 4.

     1.      Iubiţilor, să nu credeţi pe tot duhul, ci să ispitiţi duhurile de sunt de la Dumnezeu; că mulţi prooroci mincinoşi au ieşit în lume.

2.    Întru aceasta să cunoaşteţi Duhul lui Dumnezeu; tot duhul care mărturiseşte pe Iisus Hristos că au venit în trup, de la Dumnezeu este;

    Săvârşind şi trecând cuvântul cel pentru dragostea cea către aproapele, şi pe cum că aceasta este cunoştinţa a statorniciei duhului hotărându-o şi dovedindu-o, pe care l-am luat, acum adaogă, şi discernere şi desluşire a fraţilor şi a vecinilor celor adevăraţi, carii o au pe aceasta, ca nu pentru porunca dragostei să cădem întru fraţii cei mincinoşi şi între apostolii cei mincinoşi, şi întru proorocii cei mincinoşi, câştigându-ne prea mare vătămare nouă înşine dintru aceasta, împreunându-ne şi amestecându-ne ca şi cu nişte de un nărav de noi, întâi adică pe înşine ne vom vătăma, pe cei necredincioşi fără de sfială împărtăşindu-i de cuvântul cel pentru credinţă, şi pe cele sfinte câinilor aruncându-le, apoi şi pe cei ce i-au aminte la noi (ori şi petrec împreună cu noi). Pentru că dragostea noastră cea către dânşii, pe mulţi îi va pleca ca să-i ia pe dânşii dascăli şi să creadă celor zise de dânşii, fără de pază şi ferire din petrecerea lor cea împreună cu noi jurându-se. Şi care este discernerea acestora? Numai aceasta zice: tot duhul, ori vrednicie a proorociei, ori a apostolii, care mărturiseşte pe Domnul Iisus că au venit în trup de la Dumnezeu este. Iar care nu mărturiseşte, nu este de la Dumnezeu, ci vrednicia acestuia de la antihrist este, de care aţi auzit. Când? De când mai înainte cu puţin zicea, că mulţi antihrişti sunt în lume, adică, mergători înainte ai lui Antihrist. Iar mărturisirea venirii lui Hristos în trup, zice Ap. Pavel, că nu se face cu limba ci cu lucrurile: „În toată vremea omorârea Domnului Iisus în trup purtându-o, ca şi viaţa lui Iisus să se arate în trupul nostru”. Deci care are lucrător întru sine pe Iisus şi lumii au murit, şi nu mai viază lumii, ci lui Hristos, şi pe acesta întru sineşi înconjur îl poartă, nu numai în trupul lui Hristos, ci şi întru al său, acesta de la Dumnezeu este. Iar care nu viază lui Hristos, ci luişi şi lumii, adică dulcilor împătimiri ale lumii, unul ca acesta nu este de la Dumnezeu. Pentru aceea şi Ap. Pavel iarăşi zice: „Când se află între voi priciri şi împerecheri, au nu sunteţi trupeşti şi după om umblaţi? Şi cel ce umblă după om, nu are Duhul lui Hristos; şi cel ce nu are Duhul lui Hristos, adică cel ce nu viază după Hristos, acesta nu este al lui Hristos.

3.   Şi tot duhul care nu mărturiseşte pe Iisus Hristos că au venit în trup, de la Dumnezeu nu este; şi acela este al lui antihrist, de care aţi auzit că va veni; şi acum în lume este.

    Cum că în lume este antihrist, nu trupeşte, ci prin mincinoşii prooroci, şi apostolii mincinoşi, şi prin eretici, carii gătesc cale înaintea venirii lui. Iar antihrist aceasta om va fi carele pe satana întru sineşi conjur purtându-l „Potrivnicul şi care se va înălţa mai presus de tot cel ce se zice Dumnezeu” , sau cinstire de Dumnezeu. Pentru aceea şi de idoli se va lepăda de a-i cinsti, prin care cei ce se zic că sunt dumnezei acesta i-a însemnat, iar prin, cinstire de Dumnezeu, pe creştinătate şi singur pe sine numai se va ispiti să se arate dumnezeu.

4.    Voi de la Dumnezeu sunteţi fiişorilor, şi aţi biruit pe aceia; căci mai mare este acela ce este întru voi, decât acela ce este în lume.

5.   Aceia din lume sunt; pentru aceea din lume grăiesc, şi lumea pe dânşii ascultă.

6.  Noi de la Dumnezeu suntem; cel ce cunoaşte pe Dumnezeu, ascultă pe noi; care nu este din Dumnezeu, nu ne ascultă pe noi.

Prin cele arătate mai înainte făcând cunoscuţi pe proorocii şi pe apostolii Domnului, adaogă: Iar voi de la Dumnezeu fiind fiişorilor, i-aţi biruit pe dânşii, adică pe proorocii cei mincinoşi. Cum? Căci Dumnezeu care este întru voi mai mare este, decât este cel ce este în lume, după care au ales a trăi proorocii cei mincinoşi. Apoi adaugă lângă aceasta şi altă cunoaştere a mincinoşilor prooroci, care mai ales îi întrista pe cei mai proşti dintre credincioşi. Poate că oarecarii dintru aceia ce se mâhneau văzându- i pe aceia iubindu-se de cei mulţi, iar pe sine fiind defăimaţi şi trecuţi cu vederea.

Şi zice, să  nu vă întristaţi, că sunteţi voi defăimaţi de către cei mulţi, iar aceia se primesc de către aceştia; pentru că cel asemenea la cel asemenea aleargă. Ei din lume sunt, şi din lume grăind, adică, după poftele cele trupeşti învăţând, îi au pe dânşii ascultători, cei răzvrătiţi pe cei răzvrătiţi. Iar noi fiindcă suntem născuţi de la Dumnezeu, şi înstrăinaţi de la poftele lumii, suntem neprimiţi înaintea lor. Şi acela ne ascultă pe noi care vieţuieşte cu întreagă înţelepciune, şi pentru aceasta pe Dumnezeu cunoscându-l, este gata a-şi aţinti urechile la cele grăite 

de noi. Care zice și Hristos: „Acela ce are urechi de auzit, să audă”.

Dintru aceasta cunoaştem duhul adevărului, şi duhul înşelăciunii.de noi. Iubiţilor să iubim unul pe altul; că dragostea de la Dumnezeu este; şi tot cel ce iubeşte, din Dumnezeu este născut, şi cunoaşte pe Dumnezeu.

    7.     Cel ce nu iubeşte, nu cunoaşte pe Dumnezeu; că Dumnezeu dragoste este.

     8.    Întru aceasta s-a arătat dragostea lui Dumnezeu întru noi, că pe Fiul său cel unul născut l-au trimis Dumnezeu în lume, ca să viem printr’însul.

9.     Întru aceasta este dragostea, nu că noi am iubit pe Dumnezeu, ci căci el ne-a iubit pe noi, şi au trimis pe Fiul său curăţire pentru păcatele noastre.

    După ce au despărţit pricinile zise acum de dânsul, de care se cuvine a ne aţine, şi de care nu, adaogă de aici ca pe o pecetluire a celor zise pe acest, că dintru aceasta cunoaştem pe cei ce au pe Duhul adevărului, şi pe cei înşelători mincinoşi cu duhul proorociei. Şi după aceasta iarăşi de a doua oară cuvântul cel pentru dragoste. Că după ce au arătat pe carii se cuvine a-i iubi, că pe cei de un nărav, se apucă iarăşi de cel dintru început, zicând că de la Dumnezeu şi dragostea şi cel ce iubeşte, şi cum că acesta singur care iubeşte s-a născut de la Dumnezeu, şi cunoaşte pe Dumnezeu. Iar cel ce nu are dragoste, nici pe Dumnezeu nu-l cunoaşte. Iar cum că cel ce nu iubeşte, (pe Dumnezeu şi pe vecin) nu l-a cunoscut pe Dumnezeu; dovedeşte şi întăreşte aşa: Dumnezeu dragoste este. De unde este arătat? Dintru căci au trimis pe Fiul Său cel Unul Născut în lume, ca să ne dea nouă viaţa cea adevărată, şi să viem printr’însul. Că precum bunătate se zice, căci pentru bunătatea au zidit lumea cea gândită şi pe cea simţită, aşa şi pentru dragostea cea către noi dând pe Fiul Său cel Unul Născut în lume, au arătat şi prin acest lucru că dragoste este. Pentru aceea şi el adaogă: Intru aceasta este dragostea, în loc de, întru aceasta se arată că Dumnezeu dragoste este. Apoi ridicând şi crescând pe bunătatea dragostei lui Dumnezeu zice: nu căci noi l-am iubit pe dânsul au făcut lucrul acesta Dumnezeu, pe Fiul său pentru noi dându-l, ci el mai înainte începe facerea de bine cea către noi prin dragoste, au trimis pe Fiul său. Şi nu numai l-au trimis, ci şi prin sângele său face curăţire păcatelor noastre. Deci dacă aşa ne-au iubit pe noi Dumnezeu, măcar deşi noi nimic nu ne împărtăşim la fire cu dânsul, cu mult mai vârtos suntem datori şi noi ca pe cei de un neam cu noi să-i iubim, şi cunoscând bunătatea cea din dragoste, să slujim şi altora cu aceasta. Că precum este prihănire celui ce nu voieşte nici alege pe cel vrednic de a fi ales, aşa laudă pricinuieşte celor ce iubesc pe cei vrednici de dragoste, pentru căci sunt iubiţi. Şi aşa aşezându-ne avem pe amândouă, şi pe a fi iubiţi, pentru că suntem de Dumnezeu iubiţi, şi căci ne-am făcut primiţi de la dânsul, şi pe a fi iubitori prin dragostea cea către aproapele.

     10.  Iubiţilor, dacă Dumnezeu aşa a iubit pe noi, şi noi datori suntem să  iubim unul pe altul.

     11. Pe Dumnezeu nimeni niciodinioară nu l-a văzut. De iubim unul pe altul, Dumnezeu întru noi petrece, şi dragostea lui desăvârşit este întru noi.

12.    Întru aceasta cunoaştem că petrecem întru dânsul, şi el întru noi, că din Duhul său ne-au dat nouă.

13.   Şi noi am văzut şi mărturisim că Tatăl au trimis pe Fiul Mântuitor lumii.

     Am zis şi mai înainte de acest cuvânt, că obicei are fericitul acesta, pe aceleaşi pentru aceleaşi să le repete. După acest obicei şi acum formăluînd cuvântul zice: Pe Dumnezeu nimeni niciodinioară nu l-a văzut. De vreme că pentru dragostea fraţilor face cuvântul, au adus întru pildă pe Dumnezeu. Carele pentru dragostea cea către noi au dat pe Fiul său cel Unul Născut la moarte. Şi era cu putinţă să zică oare carii, şi de unde zici aceasta pentru lucruri nevăzute?

Deci unindu-mă şi împreunându-mă cu cei ce zic aşa şi eu zic că pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut niciodinioară. Dar din dragostea unora către alţii, zice, cunoaştem că Dumnezeu este întru noi. Şi bine zice şi aceasta, că multe din lucrurile Lui cele nevăzute de noi, le prindem şi le înţelegem. Deci precum sufletul nu l-a văzut cineva, ci din lucruri şi din mişcările lui se înţelege că este întru noi, aşa şi pe dragostea Lui cea către noi, că prin oarecare mişcare şi lucrare o cunoaştem. Şi dacă aceasta nu este afară de cuviinţă, apoi şi dumnezeiescul acesta bărbat arată cu cuviinţă din lucruri, că Dumnezeu este şi întru noi. Şi care este lucrarea? Dragostea cea curată către aproapele nostru. Aceasta este cunoaşterea statorniciei noastre întru dânsul, şi a Aceluia întru noi. Şi acesta zice că din Duhul lui ne-a dat nouă.

Că cel curat împrumută curate şi neprihănite. Deci de vreme că prin dragostea cea curată ne împărtăşim şi cu dânsul, dintru acest lucru, zice, şi noi cei ce după trup văzându-l pe dânsul l-am cunoscut şi mărturisim că Tatăl l-au trimis pe dânsul Mântuitor lumii, şi încă lângă cunoştinţa noastră şi el ne-au tâlcuit, mai desăvârşit deprinzându-ne pe noi întru o cunoaştere ca aceasta. Uneori zicând: „Am ieşti din Tatăl şi am venit în lume”... Acest cuvânt pentru căci au trimis pentru dragostea noastră din cer pe Fiul său cel Unul Născut în lume. încă şi prin altele iarăşi mai luminat. „Că aşa a iubit Dumnezeu lumea, cât şi pe Fiul său cel Unul Născut l-au dat, ca tot cel ce crede întru el să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”. Şi n-am venit ca să judec lumea, ci ca să mântuiesc lumea. Deci avem zice, şi din însăşi vederea de faţă, şi din tâlcuirea Unuia Născut celui ce este în sânul Tatălui, după cum în Evanghelie s-au zis, şi din, lucrarea cea pentru dragostea unora către alţii. Că Dumnezeu este întru noi, şi cum că din Duhul Său ne-a dat, şi cum că ne facem părtaşi lui.

14.   Oricare mărturiseşte că Iisus este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu întru acela petrece, şi acela întru Dumnezeu.

15.  Şi noi am cunoscut şi am crezut dragostea care are Dumnezeu întru noi. Dumnezeu dragoste este; şi acela ce petrece întru dragoste, întru Dumnezeu petrece, şi Dumnezeu întru dânsul.

Acest cuvânt aduce către cuvântul cel zis mai înainte, „că tot duhul care nu mărturiseşte pe Domnul Iisus că au venit în trup”. Că de vreme ce destul au arătat, că sunt fii ai lui Dumnezeu, şi Dumnezeu petrec întru dânşii, şi a arătat că prin dragostea cea a unora către alţii că s-a dat lor Duhul Sfânt. Întoarce iarăşi cuvântul la acelea şi zice: carele va mărturisi, că Iisus este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu petrece întru dânsul, precum s-a zis mai sus, că tot duhul care mărturiseşte pe Iisus Hristos că a venit în trup de la Dumnezeu este. Au arătat încă şi alta cuvântul, că cei ce mărturisesc acestea şi au pe Duhul petrecând întru dânşii, adică pe Dumnezeu, şi ei petrec întru Dumnezeu, Şi cum acest lucru? Prin dragostea cea a unora către alţii. Şi pomenindu-o pe dragoste, adaogă şi toate cele pentru dragoste, pe care le-au zis, dând multă încredinţare cuvântului celui pentru dragoste.

16.   Întru aceasta s-a săvârşit dragostea cea cu noi, ca îndrăznire să avem în ziua judecăţii; pentru că precum el este, şi noi suntem în lumea aceasta.

17.   Frică nu este întru dragoste; ci dragostea cea desăvârşit scoate afară pe frică;

     Lumină este Dumnezeu, şi sfinţii lui lumină în lume sunt după Evanghelie, şi nu este întru dânşii frică de chin, că întru dragostea lui Dumnezeu prisosesc, vă voiesc pe voi ca să vă faceţi desăvârşiţi întru dragoste, ca îndrăzneală să avem către Dumnezeu în ziua judecăţii, şi căci el este cel ce judecă, după a lui hotărâre când zice: „Că Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata o a dat Fiului”. Şi că vom fi cu îndrăzneală către cel ce s-au întrupat, au arătat zicând: Că precum acela este, şi noi suntem în lumea aceasta: Aceasta zicând, după ce au arăta mai înainte şi a dovedit, că Dumnezeu este întru noi, şi noi întru dânsul, prin săvârşirea dragostei, zice o mărturisim nouă înşine. Deci precum acela fără de prihană era în lume şi curat, pentru aceea şi zicea: „că vine stăpânitorul lumii, şi întru mine nu va afla nimic” aşa şi noi vom fi întru Dumnezeu şi Dumnezeu întru noi. Deci dacă acest lucru va fi aşa, apoi acela este nouă învăţător de curăţire şi dăruitor, aşa şi noi îl purtăm pe dânsul împrejur în lumea aceasta, cu lămurire şi cu curăţenie, totdeauna purtând omorârea lui în trupul nostru. Şi aşa vieţuind, vom îndrăzni către Dânsul, şi fără de nici o frică vom fi atunci. Că săvârşiţi fiind întru dragoste prin lucruri bune, vom fi departe de frică. Şi adaogă lângă acestea şi cuvânt doveditor. Că dragostea cea desăvârşită scoate afară frica. Şi care frică zice? El zice pe cea muncitoare. Că se poate şi ca cineva să iubească pentru frica ca să nu se muncească. Şi frica aceasta nu este săvârşitoare, adică nu este a dragostei cele desăvârşite. După ce a zis acestea pentru dragostea cea desăvârşită, şi cu silinţă arată, că suntem datori să iubim pe Dumnezeu, că şi El întâi ne-a iubit pe noi, şi zice datori suntem, fiindcă el a început către noi bunătatea, mai cu sârguinţă către răsplătirea acestuia să ne silim pe noi. Însă au căutat oarecarii, cum David zicând: „Temeţi-vă de Domnul toţi sfinţii lui, că nu este lipsă celor ce se tem de dânsul” , cum zice acesta acum, dragostea cea desăvârşită scoate afară frica, că au doară cu adevărat sfinţii lui Dumnezeu nu s-au făcut desăvârşiţi întru dragoste, cărora li se porunceşte a se teme de Domnul? Deci zicem că îndoită este frica. Una înainte începătoare, care aleargă împreună cu frica de munca, pentru relele cele lucrate de dânsul, aceasta este a aceluia care temându-se se apropie de Dumnezeu, şi pentru aceasta se apropie ca să nu se muncească. Şi dragostea aceasta este cea începătoare. Iar dragostea cea săvârşitoare, de o temere ca aceasta este izbăvită, pentru aceea şi se zice „curată şi care rămâne în veacul veacului”. Deci care, şi pentru ce pricină este frica cea săvârşitoare? Frica săvârşitoare este aceea pentru că cel ce o are pe dânsa s-a făcut desăvârşit întru dragoste, cel ce iubeşte se teme foarte ca să nu se arate lipsit de ceva din cele ce se cuvin să săvârşească celui iubit de dânsul.

Că frica muncă are, şi cel ce se teme nu este deplin întru dragoste.

18.   Noi să-l iubim pe dânsul, că el întâi ne-au iubit pe noi.

     Frică zice aici de cea începătoare. Cel ce iubeşte curat pe Dumnezeu, nu face cele plăcute lui Dumnezeu pentru groaza de munci, ci pentru dragostea către Dumnezeu şi pentru dragostea faptei bune. Iar pentru căci are frica cea curată nu se întemeiază şi se nădăjduieşte pe sine care este dar şi dragostea a lucrului celui bun. Ori iarăşi, frica aceea pentru ca să nu cadă (cel ce o are) în muncă face vreun lucru bun, aceeaşi este cu cea dintâi. Pentru aceea adaogă frica muncă are.

    19.   De va zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său urăşte, mincinos este; că acela ce nu iubeşte pe fratele său pe care l-a văzut, pe Dumnezeu pe care nu l-a văzut cum poate să-l iubească?

     După ce a arătat cu silinţă că se cade să fie trecătoare?? dragostea de la Dumnezeu către noi, şi de la noi către Dumnezeu, şi după ceasta iarăşi au adăogat, că dacă aşa ne-a iubit pe noi Dumnezeu, şi noi datori suntem a iubi uni pe alţii. Şi iarăşi aducând cuvântul zice: fiindcă cu datorie ne stă înainte să iubim pe fratele, din pilda dragostei lui Dumnezeu cea către noi, pe care aducându-o în loc răsplătim lui Dumnezeu, vom plăti datoria. Se cuvine a zice fără de întârziere să iubim pe fratele, spre cunoaşterea desăvârşit a dragostei celei către Dumnezeu. Că dacă nu va fi acest lucru, nici dragostea noastră către Dumnezeu se va păzi, fiindcă datoria ceea ce se cade a avea unii către alţii cade, pe care o am avut din dragostea cea către Dumnezeu. Aduce şi alt cuvânt mai lucrător decât acesta spre mustrarea celor ce se ispitesc să facă neadevărată pe dumnezeiasca dragoste, zicând întru acest fel: negreşit se alcătuieşte dragostea din obişnuinţa unora către alţii, iar obişnuinţa are următoare pe privirea cea către fratele său, şi prin aceasta mai vârtos se leagă cu dragostea lui, că vederea este atrăgătoare către dragoste. Şi dacă acest lucru este aşa, apoi cel ce pe simţirea ceea ce mai vârtos este atrăgătoare către dragoste întru nimic o socoteşte, şi pe fratele său pe care l-a văzut nu-l iubeşte, cum pe Dumnezeu pe care nu l-a văzut zice că-l iubeşte, când nici obişnuit lui nu este, şi prins este că nu o dovedeşte cu nici o simţire? Deci dacă cineva obrăznicindu-se zice ar grăi aceasta, cum pe Dumnezeu iubeşte, dar urăşte pe fratele său, au nu lângă acelea cu care pe dumnezeiasca dragoste o face neadevărată, încă călcător al poruncii se află? „Întru aceasta vor cunoaşte toţi că ai mei ucenici sunteţi, de veţi avea dragoste întru voi” ? Deci cel ce iubeşte pe Dumnezeu, se întăreşte că este ucenic al Domnului prin iubirea către fratelui său după porunca acestuia.

20.   Şi această poruncă avem de la dânsul; ca cel ce iubeşte pe Dumnezeu să iubească şi pe fratele său.

CAP: 5.

     1.       Tot cel ce crede că Iisus este Hristos, din Dumnezeu este născut; şi tot cel ce iubeşte pe cel ce au născut, iubeşte şi pe cel ce s-a născut dintr’însul.

2.     Întru aceasta cunoaştem că iubim pe fii lui Dumnezeu, când iubim pe Dumnezeu, şi poruncile lui păzim.

Şi acest cuvânt este încredinţător al celor mai sus zise. Dacă poruncă am luat de la Dascăl ca să iubim unii pe alţii, apoi negreşit dacă credem, că dascălul nostru Iisus este Hristosul, carele întru

aceasta este Hristos, căci este Dumnezeu şi Om, să-i păzim şi poruncile şi ca ale unui Dascăl, şi ca ale unui Dumnezeu. Şi crezând că el este Dumnezeu, ne facem fii ai lui, precum s-a zis şi în Evanghelii: „Iar câţi l-au primit pe dânsul, le-au dat lor stăpânire ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, celor ce cred întru numele lui”.

     Adică câţi au crezut întru Dânsul, aceştia de la dânsul s-au născut ca nişte fii. Şi dacă ne-am născut de la Dânsul, apoi negreşit şi pe cuviinţa celui ce ne-a născut o vom arăta. Şi care este această cuviinţă? Ca să iubim pe cel ce ne-a născut. Şi de vreme ce zice că toţi care am crezut întru dânsul de la dânsul ne-am născut, şi dacă ne-am născut de la dânsul suntem îndatoraţi să ne iubim unii pe alţii, ca nişte  fraţi, şi ca nişte de la dânsul născuţi. Şi adaogă şi acestui cuvânt încredinţare, că cel ce iubeşte pe cel ce l-au născut, şi pe cel născut dintru dânsul îl iubeşte. Apoi iarăşi zice: că dragostea cea către fraţi, adică către fii lui Dumnezeu, întăreşte pe dragostea cea către născătorul. Că sus a zis că cel ce iubeşte pe Dumnezeu, iubeşte şi pe fratele său, iar acum zice; că cel ce iubeşte pe fii lui Dumnezeu, şi pe Dumnezeu iubeşte. Şi arătarea dragostei celei către Dumnezeu, face pe dragostea cea către fratele.

3.  Că aceasta este dragostea lui Dumnezeu, ca poruncile lui să le păzim;

Acest stih este aşa: Că aceasta este dragostea, ca poruncile lui să le păzim, că tot cel născut de la Dumnezeu biruieşte lumea. Iar poruncile lui grele nu sunt este aruncat la mijloc.

      şi poruncile lui grele nu sunt.

4.   Căci tot cel născut din Dumnezeu, biruieşte lumea; şi aceasta este biruinţa care biruieşte lumea, credinţa noastră.

     Fiindcă pune paza poruncilor Lui Dumnezeu semn al dragostei. Că li se părea oare cărora că sunt grele poruncile lui Dumnezeu, pentru aceasta zice: „Şi poruncile lui grele nu sunt”. Că ce greutate este a iubi pe fratele? Dar şi în temniţă a-l cerceta ce greutate? Că nu zice să-l scoatem pe el din temniţă, care este lucru greu, ci numai a-l cerceta. Nici a-l izbăvi de boală pe cel bolnav, ci numai a-l căuta şi a-l cerceta. Nici nu porunceşte să punem masă scumpă înaintea celui flămând, nici a-i da celui gol haină făcută din multe materii, ci care plinesc nevoia, pe care le caută cel flămând şi cel gol. După ce a zis acestea, adaogă alta lângă dragoste. Care este aceasta? Biruinţa. Că zice, că prin dragostea cea către fratele făcându-vă fii ai lui Dumnezeu, următoarele lucruri ale bunătăţii aveţi: biruinţa lumii. Pentru că cel născut de la Dumnezeu biruieşte lumea. Apoi le pune înainte biruinţa, şi lucrul prin care se face biruinţa, zicând credinţa a amândurora este cea întru Dumnezeu, care fiind născută de la Dumnezeu, a biruit şi a golit toată necredinţa. Şi iudeii, elinii, şi ereticii nu pot ceva împotriva ei. Şi de vreme căci credinţa goală nu biruieşte, ci împreună cu cel ce o are pe dânsa, pentru aceasta adaogă: Şi cine este cel ce biruieşte lumea, fără numai cel ce crede că Iisus este Fiul lui Dumnezeu? Şi cine este Iisus acesta? Care prin apă şi prin sânge au venit Iisus Hristos.

5.    Cine este cel ce biruieşte lumea, fără numai cel ce crede că Iisus este Fiul lui Dumnezeu?

6.    Acesta este care a venit prin apă şi prin sânge, Iisus Hristos;

    Fiindcă fiime a lui Dumnezeu şi naştere au pomenit zicând, că tot cel născut de la Dumnezeu. Şi acest lucru prin sfântul botez deodată se face. Pentru aceasta zice: Că acesta este cel ce au venit prin apă, şi prin sânge Iisus Hristos, născându-ne pe noi, şi fii ai lui Dumnezeu făcându-ne. Pentru că şi aceasta ca ceea ce urmează cuvântului se înţelege dinafară, ca să fie aşa, şi tot cel născut de la Dumnezeu, biruieşte lumea. Şi cum s-au născut? Zice, prin apă, şi prin sânge. Că Iisus Hristos cel ce au venit prin apă şi prin sânge de a doua oară naştere, Şi adaogă iarăşi cuvântul potrivit, zicând nu numai întru apă, că naşte de a doua oară, ci în apă şi în sânge. Că voieşte mai întâi să arate pe arătarea lui Hristos celui ce ne-au făcut pe noi fii din punere, că după ce s-au făcut fii din punere omul printr’însul de la Dumnezeu, şi aşa întru noi prin punere de fii a sa a dăruit o vrednicie ca aceasta, care în trei vremuri s-a arătat, în vremea botezului la Iordan, de sus Tatăl mărturisind Fiu iubit pe cel ce se boteza. Şi carele? Cel ce intra în apă ori omul cel împreunat şi unit cu Dumnezeu Cuvântul cel ce se vedea împreună cu cel ascuns? Că se cădea acestuia şi mărturia să se facă. Deci prin apă adică, în botezul cel prin apă, s-au arătat Fiu al lui Dumnezeu Iisus prin mărturisirea Tatălui, iar prin sânge, când vrând să se răstignească zicea? Proslăveşte-mă Părinte. Şi au venit glas; „şi l-am proslăvit şi iarăşi îl voi proslăvi”. pe care tunet l- au socotit cei ce l-au auzit. Iar prin Duhul, când ca un Dumnezeu au înviat din morţi. Că al lui Dumnezeu singur este acest lucru adică a se învia pe sine-şi. Iar prin glasul Duhului, că însemnează Dumnezeu, pe Duhul, cea zisă destul este să se arate, Deci trei fiind mărturiile, a botezului, a crucii, şi a învierii. Care pe punerea de fii a lui Iisus o mărturisesc, ne împotrivă grăită este punerea de fii a Domnului, prin care punere de fii, ca acela ce pârgă este a toată frământătura omenească, şi nouă ne-au dăruit şi ca să fim fii ai lui Dumnezeu. Şi aceste trei întru Unul Hristos sunt. Că aceasta înseamnă când a zis întru mărturia cea pentru Hristos: „cei trei una sunt”. Însă se cuvine a şti că oarecarii din părinţi nu înţeleg pe Duhul pentru învierea lui Hristos, ci pe Tatăl, când au strigat la Iordan: „Acesta este Fiul meu cel iubit, întru carele am binevoit”. Fiindcă şi Duhul Dumnezeu este, precum am zis mai înainte. Acestea zicându-le, adaogă încredinţare celor zise de la cea mai mică întru acest chip. Dacă pentru orice fel de lucru luăm mărturia oamenilor, mult mai cu dreptate este să luăm pe cea mai mare de la Dumnezeu? Că ce? Au nu este mărturia aceasta pentru Fiul lui, adică, pentru Hristos, este de la însuşi Dumnezeu? Deci cel ce crede întru Fiul lui Dumnezeu, că este Dumnezeu, ca un Fiu al lui Dumnezeu, are mărturia întru dânsul adică întru sineşi, crezând că el se va face fiu se va face din punere, prin Iisus cel făcut Fiu de la Dumnezeu. Iar cel ce nu crede, este vinovat a două rele, adică a necredinţei, făcând mincinos pe Dumnezeu, încă şi pe sine din singur punerea de fii, şi pentru aceasta şi de viaţa cea veşnică, pe care şi Hristos întru sine o are, după cum este scris în Evanghelie: „întru dânsul viaţă era”. Drept aceea cel ce are pe Fiul prin botez, are şi pe viaţă. Căci „Că ori câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat”.Şi carele nu are pe Fiul lui Dumnezeu prin botez, nici pe viaţă nu o are şi este mort. Că morţi cu păcatele luându-ne pe noi, ne scoală şi ne învie prin botez. Cum? Că cel ce s-a îngropat împreună cu Hristos, prin afundarea cea prin botez, acesta mort este lumii, adică poftelor lumeşti, şi nu încă întru sineşi, ci întru Hristos viază.

Nu numai prin apă, ci prin apă şi sânge. Şi duhul este cel ce mărturiseşte, căci Duhul este adevărul.

 7.    Stihul al şaptelea l-au lăsat tâlcuitorul, Sf. Teofilact, fiindcă în unele TESTAMENTE nu se află adăogat, ca şi când ar fi de prisosit.

 8.     Şi trei sunt care mărturisesc pe pământ: duhul şi apa şi sângele.

Se cuvine a înţelege de afară acest, cel ce au venit, ca să fie aşa: adică cel ce nu numai întru apă au venit, adică prin apă au dat dovada.

Şi aceşti trei una sunt.

  9.    De primim mărturia oamenilor, mărturia lui Dumnezeu mai mare este; că aceasta este mărturia lui Dumnezeu care a mărturisit pentru Fiul său.

10.    Cel ce crede întru Fiul lui Dumnezeu, are mărturia întru sine; cel ce nu crede lui Dumnezeu, mincinos l-a făcut pe dânsul; pentru că n-a crezut la mărturia care o au mărturisit Dumnezeu pentru Fiul său.

11.     Şi aceasta este mărturia, că viaţă veşnică ne-a dat nouă Dumnezeu, şi această viaţă întru Fiul lui este.

12.       Cel ce are pe Fiul, are viaţa; iar cel ce nu are pe Fiul lui Dumnezeu, viaţă nu are.

Şi cei trei întru unul sunt, adică, întru mărturia cea pentru Hristos, şi căci s-au făcut Fiu din punere de la Dumnezeu Tatăl, şi căci pe aceea ce el au avut, o au dat cu împărtăşire. Şi celor vrednici carii au crezut întru numele lui.

13.    Acestea am scris vouă celor ce credeţi întru numele Fiului lui Dumnezeu; ca să ştiţi că viaţă veşnică aveţi, şi ca să credeţi întru numele Fiului lui Dumnezeu.

14.      Şi aceasta este îndrăznirea, care avem către dânsul, că de vom cere ceva după voia lui, ne aude pe noi.

15.        Şi dacă ştim că ne aude pe noi, orice vom cere, ştim că vom avea cererile care cerem de la dânsul.

     Pe acestea. Ca întru epilog, în scurt le cuprinde, şi zice, că am scris vouă. Ca unor moştenitori ai vieţii veşnice, că nu le-aş fi scris pe acestea celor ce nu vieţuiesc după nădejdea vieţii veşnice. Că nu este vrednic lucru şi de laudă nici pe cele sfinte a le da câinilor, nici mărgăritarul a-l arunca înaintea porcilor. Şi repetă, după cum am zis, aducându-le lor aminte pe cele zise, întâi, că se cade să creadă fără de îndoială, întru numele Fiului lui Dumnezeu, adică, întru cinstirea de Dumnezeu cea predanisită nouă de la acela. Că acest lucru înseamnă numele Fiului lui Dumnezeu, după cum am zis. Apoi că nu este nici un alt semn al ne îndoitei acestei credinţe: decât îndrăzneala, pe care prin credinţa cea fără prihană o aflăm către dânsul, după cum am zis mai sus, şi cum că iarăşi semn al unei îndrăzneli ca acesteia au pus acesta, ca adică să audă şi să nu treacă cu vederea pe toate cele cerute de noi. Dar de vreme ce nu toţi dobândesc pe toate cele cerute, nici se aud la acelea care cer, adaogă acest, după voia Lui. Fiindcă cel ce afară de voia dascălului cere, nici va fi auzit, asemenea fericitului Iacov. Fiindcă şi acesta zice: „Cereţi şi nu luaţi, pentru că rău cereţi”. Şi întorcând altfel pe un semn ca acesta, spre mai luminată cunoaştere, zice: Şi dacă ştim că ne aude pe noi, la toate acelea care cerem, ştim că avem cererile care am cerut de la dânsul, întru acest fel oarecum zicând: dacă după voia lui cerem, ne aude pe noi. Şi dacă ne aude pe noi la aceea care cerem, ştim că după voia lui facem cererile noastre, şi avem întru noi înşine cererile care am cerut. Iar acestea sunt „Ci căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui^”, pe care şi el ne-a poruncit nouă în Evanghelie să le cerem.

16.  De va vedea cineva pe fratele său păcătuind păcat nu spre moarte să ceară, şi va da lui viaţă celor ce păcătuiesc nu spre moarte. Este păcat spre moarte; nu pentru acela zic ca să se roage.

17.   Toată nedreptatea păcat este, şi este păcat nu spre moarte.

După ce au zis pe acelea care am arătat şi le-am descoperit, acum însuşi arătat şi descoperit pune de faţă oarece dintru acelea care după voia lui Dumnezeu voieşte să le cerem noi. Şi de vreme ce mai mult prin toată epistola pe dragostea cea către fratele o laudă, şi cum că aceasta voieşte Dumnezeu dovedeşte, că adică pe dragostea cea către fratele adevărată să o păzim, acum pe una din voile lui şi încă prea mare zice cum că este aceasta, adică dacă va vedea cineva pe fratele lui păcătuind nu spre moarte, va cere şi îi va da lui, şi ce îi va da? Viaţă veşnică, cărora? Celor ce nu păcătuiesc spre moarte, căci ca de la un ghenos (adică neam) cuprinzător al păcatului face despărţirea, şi zice: toată nedreptatea păcat este, şi cea spre moarte, şi cea ce nu-i spre moarte. Ci pentru cea adică spre moarte, zice, să nu se roage, să nu ceară, că nu va fi auzit, că rău cere. Adică pentru cel ce nici o întoarcere nu arată zicând. Că păcat spre moarte singur acesta este, care nu caută spre pocăinţă, cu care şi Iuda bolind, sub moartea cea veşnică s-au supus. încă şi pomenitorii de rău, spre moarte păcătuiesc. Că zice Solomon. „Căile celor ce ţin minte răul, sunt spre moarte”. Că nici aceştia nu se întorc nu se pocăiesc, de pomenirea de rău ţinându-se, şi păzind mânia cea asupra aproapelui, ci ne pocăite şi neiertate păcătuiesc.

18.    Ştim că tot cel născut din Dumnezeu nu păcătuieşte; ci cel ce s-au născut din Dumnezeu se păzeşte pe sine însuşi, şi cel rău nu se atinge de el.

19.     Ştim că din Dumnezeu suntem, şi lumea toată întru cel rău zace.

    20.  Şi ştim că Fiul lui Dumnezeu au venit şi ne-au dat nouă pricepere, ca să cunoaştem pe cel adevărat şi să fim întru cel adevărat, întru Iisus Hristos Fiului lui. Acesta este Dumnezeu cel adevărat, şi viaţa cea veşnică.

După ce ne-au înştiinţat pe noi care este păcatul cel spre moarte, şi care păcat nu-i spre moarte, mai înseamnă aicea şi cărora este această neputinţă, ca să păcătuiască spre moarte? Şi zice: Că cel ce s-au făcut fiu din punere de la Dumnezeu, acesta niciodată, nici către moarte, nici cu cel fără de moarte, păcat nu va boli. Nu odată dându-se pe sine lui Hristos acela ce prin punerea de fii locuieşte întru dânsul, nepipăit petrece de păcat. Însă ca nu cuiva să i se pară căci cu totul nu se schimbă cu firea unul ca acesta, căci este de aceea ne prins şi nesupus păcatului, adaogă şi pe acest, se păzeşte pe sine, cât dacă nu se va păzi pe sine, şi nu se va feri de cel rău, negreşit va păcătui. Deci nu după fire întru nepătimire zice că cuvine, ci din marele dar al lui Dumnezeu: carele pentru căci ne-au făcut pe noi fii din punere, de darul acesta ne-au învrednicit, ca păzind şi ferind noi darul cel de la Dânsul dăruit nouă, să avem şi pe a nu păcătui. Fiindcă întru acest fel zice, lumea întru cel rău zace, şi zice lume pe cei ce nu s-au rânduit prin lucrurile cele dea dreapta întru punerea de fii a lui Dumnezeu, nimic nu ne-ar fi oprit pentru noi ca împreună cu cei ce pier să ne numărăm, fiindcă se pleacă mintea omului cu sârguinţă spre cele rele din tinereţile lui, precum au hotărât Dumnezeu la potop. Dar fiindcă Fiul lui Dumnezeu, a venit, şi ne-au dat nouă minte ca să-l cunoaştem pe el Dumnezeu adevărat, şi cum că este însuşi întru Iisus Hristos adevăratul lui Fiu, am cunoscut prin această mare dăruire, că aceasta este adevăratul Dumnezeu, şi viaţa cea veşnică. Şi cunoscându-l petrecem nesupăraţi de la cel rău, şi de la ale lui sminteli.

21.     Fiilor, păziţi-vă pe voi de idoli, Amin.

Au căutat oarecarii, pentru ce, dacă către cei desăvârşit credincioşi scria acestea, le porunceşte acum să se păzească pe sine despre idoli? Deci zicem: Că de vreme ce către toată biserica scria acestea, care nu toată din norodul cel ales şi lămurit se împlinea, ci erau oarecarii întru dânsa carii şi mai neputincioşi se afla, către unii ca aceştia porunceşte pe lesne alunecarea lor mai înainte văzându-o.

Sfârşitul

Soborniceştii epistolii ai lui Ioan. Sau scris de la Efes.

---