BULGARIEI
TÂLCUIRE
LA EPISTOLELE CELE SOBORNICEŞTI.
TÂLCUIRE
LA EPISTOLELE CELE SOBORNICEŞTI.
Soborniceşti se zic aceste Epistolele ale lui Iacob una, ale lui Petru
două, ale lui Ioan trei, şi ale lui Iuda una, ca şi cum cuprinzătoare. Căci nu
cu hotărâre unui neam, sau unei cetăţi, precum dumnezeiescul Pavel romanilor,
sau corintenilor, numeşte pe Epistolele acestea ale unor ucenici ca aceştia a-i
Domnului, ci cuprinzător pe credincioşi, adică Iudeilor celor ce se aflau întru
risipire precum şi pentru, ori şi tuturor creştinilor celor ce sub aceiaşi
credinţă se află.
Scriind Iacob
însuşi Epistola aceasta celor din cele douăsprezece seminţii risipite, ce au
crezut în Domnul nostru Iisus Hristos, o scrie învăţătoare, învăţându-i pentru
deosebirea ispitelor, care sunt de la Dumnezeu, şi care sunt din însăşi inima
oamenilor. Şi cum că nu cu singur cuvântul, ci şi cu lucrul se cade a se arăta
credinţa. Şi cum că nu auzitorii legii, ci făcătorii legii se îndreptează. Iar
pentru cei bogaţi porunceşte ca să nu se cinstească mai mult decât cei săraci,
bogaţii în biserici, ci mai vârtos să fie şi certaţi şi înfruntaţi ca nişte
trufaşi. Şi la sfârşit mângâind pe cei nedreptăţiţi şi îndemnându-i pe dânşii
să rabde îndelung, până la venirea Judecătorului: şi învăţându-i pentru
răbdare, şi arătându-le de la Iov pe folosul răbdării, porunceşte să se cheme
preoţii la cei bolnavi, şi să se sârguiască a întoarce pe cei rătăciţi, către
adevăr. Că va fi plata acestuia de la Domnul iertarea păcatelor. Şi aşa sfârşea
Epistola.
Arătare a capitolelor la soborniceasca epistolă a lui
Iacob.
1. Pentru răbdare, şi pentru credinţa cea nefăţarnică, şi pentru smerita
cugetare către cei de aproape. Intru care şi pentru orbirea cea dintru noi, şi
pentru patimile cele dintru aceasta, că nu de la Dumnezeu este pricina: că
orice bine este întru noi de la Dânsul este. Pentru blândeţe şi curăţie, şi
pentru buna lucrare care este împărtăşitoare de fericire. Şi pentru ştiinţa şi
măsurarea cuvântului. Pentru dragostea cea nefăţarnică către fiecare după lege.
Cum că nu numai din credinţă, ci şi din lucruri, şi din fiecare deosebi, ci
dintru amândouă împreună se îndreptează omul. Cum că limba cea îndrăzneaţă şi
fără de rânduială omoară pe cel ce o are, pe care se cuvine a o ţine şi a o
stăpâni numai spre lauda şi slava lui Dumnezeu.
2. Pentru împreună
petrecerea cea bună, şi fără sfadă împreună cu unii şi cu alţii care se naşte
din iubirea de slavă cea pentru înţelepciunea omenească.
3.
Pentru dumnezeiasca
înţelepciune.
4. Şi cum că din
lenevire, şi din iubirea de dulceţi, pricirea, şi nestatornicia, şi vrajba cea
către Dumnezeu se face.
5.
Pentru pocăinţa spre
mântuire.
6.
Pentru a nu judeca pe
aproapele.
7.
Că nu de la om, ci de la
Dumnezeu paşii omului se îndreptează.
8. Pentru lăcomia
bogaţilor, şi pentru desfătarea lor cea din lumea aceasta, şi pentru dreapta
judecată a lui Dumnezeu.
9. Pentru îndelunga
îngăduire şi răbdarea pătimirilor şi pentru adevăr.
10. Sfătuiri care deosebi fiecăruia se cuvine cu credinţă. Şi cum că se
cuvine a sluji mântuirii aproapelui.
TÂLCUIRE
A EPISTOLEI CELEI SOBORNICEŞTI A SFÂNTULUI APOSTOL IACOB.
CAP: 1.
1.
Iacob robul lui Dumnezeu
şi al Domnului Iisus Hristos, celor douăsprezece seminţii ce sunt întru risipire,
să se bucure.
Al lui Dumnezeu
adică al Tatălui, iar al Domnului, al lui Iisus Hristos, drept aceea dacă
deopotrivă este al Tatălui şi al Fiului rob, apoi de o cinste este cu Tatăl şi
Fiul şi după fiinţă şi după cinste. Şi mai mult decât cu toată vrednicia
lumească Apostolii Domnului se împodobesc cu a se numi robi ai lui Hristos.
2. Toată bucuria să
socotiţi, fraţii mei, când în multe feluri de ispite veţi cădea;
Pe ispitele şi
întristarea cea după Dumnezeu. Pe acestea şi lăudate şi vrednice de bucurie le
ştie, că legătură ne ruptă şi creştere a dragostei şi a umilinţei sunt acestea.
De unde şi aceia sau zis: „Fiule dacă te apropii să slujeşti Domnului, găteşte-ţi sufletul tău la ispite.” Şi
Hristos: „În lume necazuri veţi avea, ci îndrăzniţi.” Că nu este cu putinţă
fără de iscusinţă nici de cununi lumeşti, nici de cele de la Dumnezeu să se
învrednicească cineva. Şi smerindu-se pe sine fraţii îi numeşte pe dânşii cu
fii. Şi de toată bucuria pricinuitoare sunt celor sârguitori ispitele, că
lămurirea lor prin acestea se face arătată. Că cercarea la lucrul cel
desăvârşit îi trimite. Dar va zice cineva : dacă întru acest
fel este lucrul ispitelor, cum Hristos ne învaţă întru rugăciune, ca să cerem
de la Dumnezeu să nu intrăm întru ispită? deci zicem, că îndoite sunt ispitele.
Unele având pe început de la noi, iar altele de la Dumnezeu pentru iscusinţa şi
lauda asupra noastră fiind aduse. Îndoite sunt încă şi cele ce de la noi pe
început îl au. Care sunt pentru bărbăţia cea dobitocească, pe care şi dârjie şi
semeţie o numiţi, de care ne învaţă Domnul şi să ne păzim, fiindcă
duhul este sârguitor, şi în vremea luptelor sârguinţa se
stinge, şi nu
sfârşeşte întru lucru bun celor ce o au uneltit. Iar altele sunt care se aduc
asupră pentru păcat precum pieirea asupra sodomitenilor. De aceste ispite se
cuvine a fugi cu toată puterea cei ce vieţuiesc fără de păcat. Fiindcă de cele
de la Dumnezeu, precum cele asupra lui Iov, precum cele asupra lui Avraam, nu
numai că nu ni se cade a fugi, ci de ar fi cu putinţă, prin răbdare şi
mulţumire şi a le atrage asupra noastră, ca pe nişte vrednice de laude şi de
cununi. Iar întru ispite de multe feluri, au zis, pentru căci ispitele, precum
am zis, sunt unele de la Dumnezeu, iar altele de la noi.
3.
Cunoscând că lămurirea
credinţei voastre lucrează răbdare.
Îndoite fiind
ispitele după cum am zis, întru amândouă părţile ne foloseşte răbdarea. Întru
acelea de la Dumnezeu, căci dobândim aici laudă, precum Avraam, precum Iov. Iar
întru cele de la noi că răbdându-le cu mulţumită ca o deopotrivă cumpănire şi
atârnare împotriva păcatelor noastre aducem aceasta (lauda n.tr) înlăuntru. Că
cel ce este cunoscător şi judecător a-lor sale, a pus început la a sa mântuire,
şi întru haractirul (forma n.tr.) dreptului pre sineşi sau asemănat: fiindcă
băratul drept întru grăirea dintâi al său sfârşit îşi este.
4.
Iar răbdarea lucrul
desăvârşit să aibă.
Vezi, că n-au zis
hotărâtor răbdarea, că are lucrul desăvârşit, ci poruncitor, să aibă. Căci nu
vre-o faptă bună mai înainte supusă (adică înfiinţată) o vesteşte, ci pe ceea
ce acum se lucrează pe care se cuvine a o face, o legiuieşte.
Ca să fiţi
desăvârşit, şi întregi, întru nimic lipsiţi.
Pricină a lucrului
celui desăvârşit, pe înţelepciune o zice. Fiindcă ştie pe ispitirea credinţei
şi a răbdării celei întru ispite, că nu este ispravă a fiecărora oameni, ci a
celor după Dumnezeu înţelepţi. Pentru aceasta porneşte pe toţi către cererea
înţelepciunii. Carii întru aceasta doresc pe acestea a le isprăvi.
5. Iar dacă cineva
din voi este lipsit de înţelepciune, să ceară de la Dumnezeu cel ce dă tuturor
cu îndestulare, şi nu înfruntează; şi se va da lui.
De înţelepciune
duhovnicească, ca şi pricină a lucrului celui desăvârşit o zice nouă. Iar
această înţelepciune este cea de sus, prin care împuternicindu-ne vom putea să
lucrăm pe fapta cea bună întreagă. Nu zice de înţelepciunea cea omenească.
6.
Şi să ceară cu credinţă
nimic îndoindu-se.
Că dacă crede să ceară, iar dacă nu crede, nici să nu ceară, că nimic nu
va lua dintru acelea care cere. Iar cel ce se îndoieşte este, cel ce cere cu
mândrie, ocărâtor este cu adevărat cel ce se îndoieşte. Că dacă nu ai crezut,
că pe cererea ta o va săvârşi, nici să te apropii nicidecum, ca nu prihănitor
să te afli al celui ce pe toate le poate, făcându-te fără de socoteală îndoit
la suflet. Deci de cea atâta de urâtă boală se cuvine a ne lepăda. Că pentru că
cel ce se îndoieşte, asemenea este cu valul mării care de vânturi se aruncă şi
se izbeşte.
7.
Că să nu gândească omul
acela că va lua ceva de la Domnul.
Cel ce se
îndoieşte este acela care se stânjeneşte pe sineşi despre lucrul cel adevărat,
şi cu două gânduri se face (de va fi lucrul acela sau nu va fi). Că acesta nici
va lua, că s-a făcut îndoielnic pentru lucrul cel nădăjduit.
8.
Bărbatul îndoit la suflet,
nestatornic este întru toate căile sale.
îndoit la suflet,
în loc de, amestecat, ne gătit, ne săvârşit, îndoit la socoteală, făţarnic. Iar
că-i, pe mişcările cele sufleteşti le zice, de care nădejdile noastre se
spânzură, ori bune ori şi nu. Precum şi David au zis, ,,Căile mele mai înainte
le-ai văzut.” Şi întru alt fel, bărbat îndoit la suflet îl numeşte pe cel ne
întărit, carele nu este înfipt şi întemeiat nici către cele ce vor să fie nici
către cele ce sunt de faţă, ci aici şi acolo împrejur se poartă, şi uneori se
ţine de cele ce vor să fie, iar
alte ori de cele ce sunt de faţă. Şi pe unul ca acesta îl aseamănă şi valului
mării, care nu are stare. Şi florii ierbii celeia ce nu are nimic statornic, ci
după ce au răsărit soarele se vestejeşte. Pentru aceea nici ierbii l-au
asemănat pe dânsul ceea ce este mai statornică, ci florii, arătându-i pe vremea
lui cea puţină. Dar pentru ce s-a zis îndoit la suflet? Căci nici către viaţa
aceasta de faţă, nici pentru ceea ce va să fie nu se îndreptează cu nădejde. Că
la Scriptură sufletul se numeşte viaţă. Precum aceea, „toate câte are omul le
va da pentru sufletul său”. Ridică-ţi îndoirea sufletului tău şi nicidecum nu
te vei mai îndoi cu nimic la suflet, a cere de la Dumnezeu zicând întru sineţi:
Că nu pociu să cer de la Domnul, şi să iau, după ce am greşit înaintea Lui; nu
gândi acestea, ci din toată inima ta te mărturiseşte, şi te întoarce către
Domnul, şi cere fără de îndoire de la Dânsul, şi vei cunoaşte milostivirea Lui,
căci nu te părăseşte pe tine, „ci cererea sufletului tău o va împlini”
Că Dumnezeu ne pomenitor de rău este, şi se milostiveşte spre făpturile sale.
9.
Şi să se fălească fratele
cel smerit întru înălţimea sa.
Fiindcă ştie pe
smerita cugetare visteriei a tuturor bunătăţilor, şi cum că fără de aceasta
nimic din cele bune nu se isprăveşte, pentru aceasta adaoge pe acest stih: „să
se fălească smerit întru înălţimea sa”, că de vreme ce îl aseamănă valurilor
mării pe cel ce se îndoieşte, care se înalţă umflându-se de vânturi, iar mai
degrab decât se înălţă se domoleşte, asemenea pătimeşte şi cel ce se îndoieşte
de mândrie, căci nu-şi întăreşte cererile sale întru nimic din cele
trebuincioase. Pentru aceasta adaoge, să se fălească fratele cel smerit, întru
acest chip oare ce zicând. Cel ce voieşte să ceară ceva, întâi să ceară cele
trebuincioase, întru care nu va greşi pentru cele cerute. Iar acestea sunt Împărăţia cerurilor, şi
dreptatea. Apoi să îngăduiască (persevereze n.tr.) pentru unele ca acestea
cerând. Iar nu după ce la puţină vreme sau rugat, îndată să se ducă, că al celor trufaşi este
lucrul acesta. Ci să aştepte luarea întru smerenia sufletului îngăduind.
10.
Şi cel bogat întru
smerenia sa; căci ca floarea ierbii va trece.
11. Că a răsărit soarele cu zăduful, şi a uscat iarba, şi floarea ei a căzut,
Florii ierbii aseamănă pe bogăţie, vrând a arăta că este vremelnică.
Şi frumuseţea
feţei ei au pierit;
Feţei ei metaforic au zis, că acesta numai la om se zice, iar la
celelalte jivini nu.
Aşa şi bogatul
întru umbletele sale se va veşteji.
Cărări, sau
umblete, le zice pe curgerile şi ieşirile vieţii acesteia de acum.
12. Fericit bărbatul care rabdă ispita, că lămurit făcându-se, va lua cununa
vieţii, pe care o au făgăduit Dumnezeu celor ce îl iubesc pe el.
Îndoite fiind
ispitele după cum am zis, foloseşte întru amândouă părţile răbdarea. Apoi după
ce a pomenit pe rugăciunea Domnului, care ne porunceşte ca alegând noi pe cel
mai bun, să ne rugăm ca să nu cădem în ispită, de a doua oară ia cuvântul prin
cele înainte puse luminând şi tâlcuind care ispită este de la Dumnezeu, şi care
este aleasă de noi înşine; Însă bine se află dacă vom zice că Domnul şi
Dumnezeu căutând către cea mai mare neputinţă a firii omeneşti, au sfătuit ca
să nu poftească aducerea ispitelor asupră, fiindcă încă nu erau desăvârşiţi
ucenicii. Dar fiindcă prin cunoştinţa cea prin învierea Lui, şi prin înălţarea
Lui la ceruri sau întărit firea noastră cea slabă, ne învaţă fratele lui cel
după trup ca să nu ne temem de ispite.
13.
Nimeni ispitit fiind să
zică, că de la Dumnezeu sunt ispitit.
Dacă îndoite sunt
ispitele, pentru ce acum scoate afară pe toată ispita din pricina
cea de la Dumnezeu? Dar caută de vezi că n-au zis cel ce s-au ispitit, ci
ispitit fiind, ca pe cel ce pentru nelegiuirea şi desfrânarea îşi
agoniseşte luişi ispitele, şi ca şi cum pe cel ce întru un necurmat val în
primejdii este cufundat, pe acesta zice că nu de la Dumnezeu se ispiteşte, ci
dintru a sa poftă. Că cel ce a biruit pe ispita cea adusă asupră-i, mai cu
întemeiere pe sine aşezându-se cu greu se face prins de ispită mai ales celor
de la sine pornite. Căci către filosofească viaţă abătându-se întru răsuflare
despre ispite de acum este.
Că Dumnezeu este
neispitit de rele este şi el pe nimeni nu ispiteşte;neispitit de cele rele este Dumnezeu, după cela ce au zis: firea cea
dumnezeiască şi fericită, nici supărări are ea, nici altora le dă. Că
împrejurul firii celei muritoare şi pământeşti sunt acestea toate, întru care
schimbare şi prefacerea se vede, care sunt mai înainte începătoare ale firii
noastre. Iar pofta şi păcatul şi moartea ce dintru acestea odrăsleşte în
suflet, sunt oare care trepte ale pieirii omeneşti, că pofta loc de primire
aflând, au lucrat păcatul, care au născut pe moarte, dacă prin pocăinţă vom
dezrădăcina păcatul, început de a doua viaţă ne vom pune nouă înainte.
14. Ci fiecare se ispiteşte de a sa poftă fiind tras, şi amăgit.
15. Apoi pofta zămislindu-se naşte păcatul, iar păcatul săvârşindu-se naşte
moarte.
Fiindcă au arătat
pe dumnezeiasca fire, cum că nici ea se ispiteşte, nici altora pe aceasta le dăruieşte,
şi zice aicea ispite pe gândurile cele ce tulbură pe suflet. Căci cele de la
Dumnezeu nu-l tulbură, ci sunt împăciuitoare şi împăcătoare ale sufletului
strălucindu-l pe dânsul, pentru aceasta zice, toată darea bună şi tot darul
desăvârşit de sus este de la Părintele luminilor: fiindcă cele ce de la noi ni
se aduc asupra noastră o au pe ne săvârşire.
16.
Nu vă amăgiţi fraţii mei
iubiţi.
17. Toată darea cea bună, şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorându-se
de la Părintele luminilor, la care nu este schimbare sau umbră de mutare.
Iar Părinte al
luminilor înţelege pe Dumnezeu. Ori al puterilor celor îngereşti, ori al celor
luminaţi prin Duhul Sfânt, la carele nu este prefacere, sau umbră de schimbare.
Nu este, la
Dumnezeul luminilor prefacere, că El prin proorocul strigă: „Eu sunt şi nu mă
schimb”. Iar acest, umbră de schimbare, este pus în loc de până la
nici oarecare prepus furişare.
18.
El voind ne-au născut pe
noi, cu cuvântul adevărului, ca să fim noi pârgă oare care a zidirilor lui.
Pe acest, voind,
l-au zis, pentru cei ce învaţă învăţături drăceşti, cum că lumea de sineşi s-au
alcătuit şi s-au înfiinţat. Că de vreme ce mai sus au zis, la carele nu este
schimbare, şi au arătat dintru aceasta că Dumnezeu stă neschimbat: adaoge pe
acest, voind ne-au născut pe noi. Că dacă ne-am făcut, arătat este că şi
schimbăcioşi suntem. Căci cum va fi neschimbată firea ceea ce dintru nefiinţă
prin schimbare întru fiinţă au venit? Apoi de vreme ce au zis, ne- au născut,
ca să nu prepună cineva că asemenea nouă şi pe însuşi Fiul Său l-au născut,
adaoge pe acest, cu Cuvântul adevărului, că, după Ioan Cuvântătorul de
Dumnezeu, toate printr’însul s-au făcut, ca şi cum prin Cuvântul adevărului.
Drept aceea dacă prin Cuvântul este înfiinţarea noastră, apoi nu suntem de un neam
şi de o fiinţă noi carii pe fiinţă o avem de la Acela de la care ne-am făcut.
Iar acest, pârgă
oare care, este pus în loc de, cea întâi şi prea cinstită. Iar zidire, o zice
pe firea cea văzută.
19.
Drept aceea, fraţii mei
cei iubiţi, să fie tot omul grabnic spre a auzi, şi zăbavnic spre a grăi,
zăbavnic spre mânie.
Pe acest, grabnic,
nu întru auzirea goală o cuprinde, ci şi întru lucrare, şi care după ce au
auzit spre lucrarea celor auzite se porneşte. Că au ştiut că acela ce cu
sârguinţă îşi dă auzirea, şi către lucrarea acestora, gata pe sine se va da,
precum din cea dimpotrivă cel ce cu zăbavă întru ceva se află, cu întârzierea
uneori şi cu totul se opreşte despre lucrare. Pentru aceea la învăţătura celor dumnezeieşti o
porunceşte pe grabă, iar pe întârziere la cele ce o au pe metahirisire greşită.
Şi acestea sunt, a grăi, a se mânia. Fiindcă grăirea cea din mânie, nu
sfârşeşte în lucru bun. Pentru aceea şi oarecare bărbat de Dumnezeu înţelepţit,
zice, de multe ori s-au căit că au grăit, iar cel ce au tăcut, niciodată. Şi
fericitul David în Psalmi zice: „Mâniaţi-vă, şi nu greşiţi”, adică ne
mâninindu-ne îndată, apoi şi pe nebunia cea din mânie o aduce pe urmă.
Asemănate acestora sunt şi acestea de faţă, şi întru grăire, şi întru mânie.
Iar mai ales pentru mânie, care fără de socoteală şi dobitoceşte scoţându-se
afară, de dreptatea lui Dumnezeu lipseşte. Pentru aceea şi zice: „Mânia nu
lucrează dreptatea lui Dumnezeu”.
20.
Că mânia omului dreptatea
lui Dumnezeu nu o lucrează.
Dreptatea este
deprindere în suflet, care împarte fiecăruia cea după vrednicie. Iar
mânia pierde şi pe cei înţelepţi, pentru căci cu împătimirea întunecă mintea
foarte, care pe ascuns (mintea) împarte fiecăruia cea după vrednicie, deci cum
ar fi putut să o alcătuiască şi să o întărească? Dar caută de vezi, că nu aşa
prost au zis, a celui ce nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu, ci a celui ce se
îmbărbătează pentru a lui pierzanie. Că pentru aceasta şi fără de adăogirea
articului au adus cuvântul. Şi cum că aceasta voieşte, arată acest, „Fericit bărbatul,
care n-au umblat în sfatul necredincioşilor” Că aducerea asupră a articului
celui supus arată, că acest nume, bărbatul, pe plecarea cea spre amândouă
părţile a celor ce sunt bune şi a celor rele voieşte să o însemneze. Se cuvine
a şti încă şi cum că nu au zis ergazete (adică lucrează) după forma cea
proastă, ci adăogirea propoziţiei (adică înainte punerii) catergazete (adică
prefacere) este, care nu se lipseşte cu totul de cuviinţă. Că este cu putinţă
întru mânie a vedea oare care folos după cum pentru că nu se împărtăşeşte cu
fapta cea bună şi întru altă mişcare sufletească nu este totul de lepădat, ci
este cu putinţă a afla şi ceva bun.
21. Pentru aceea lepădând toată spurcăciunea, şi prisosinţa răutăţii, întru
blândeţea inimii să primiţi pe cuvântul cel răsădit carele poate să mântuiască
sufletele voastre.
Pe spurcăciune, şi pe prisosinţa răutăţii le adaogă, acesta vrând să
arate, că, deşi întru oarecare spurcăciune au căzut cineva de multe ori, degrab
dintru dânsa să se scoale, ca nu îngăduind multă vreme întru dânsa prin
obişnuinţă mai întărit răul să se lucreze. Fiindcă au fire cele ce de noi se
săvârşesc mai adeseori şi mai de multe ori în fire să-l prefacă pe răul cel săvârşit, ori întru deprindere a firii
lui să pe prefacă. Iar întru blândeţe au zis, pentru cuvântul cel dumnezeiesc,
care întru tulburare şi în gâlceavă nu se primeşte. Iar răsădit pe cuvânt
numeşte, fiindcă cuvântători ne-am făcut, alegători ai celui mai bun şi ai
celui mai rău.
23. Că dacă este cineva
auzitor al cuvântului, şi nu făcător, acesta se aseamănă bărbatului ce-şi caută
faţa naşterii sale în oglindă.
Faţă a naşterii
este, ca prin lege să se cunoască pe sine. Pentru aceea şi lângă faţă au
adăogat, a naşterii. Că prin lege ne învăţăm în ce fel ne-am făcut, şi
înţelegem în ce fel legea cea duhovnicească pe noi ne săvârşeşte făcuţi prin
baia naşterii de a doua. Apoi ne facem uitând darul neîngăduind noi întru o
frumuseţe ca aceasta prin faptă. Că cel ce sau dat pe sine la fapte rele, nici
nu pomeneşte că şi cu ceva i s-au făcut bine de la Dumnezeu. Că dacă şi-ar fi
adus aminte că de sus s-au făcut şi s-au îndreptat şi întru fiii lui Dumnezeu
s-au socotit, nu s-ar fi dat pe sine la lucrurile ce leapădă darul. Şi trece şi
mută cuvântul, de la oglinda aceasta obişnuită, către oglinda cea gândită, nu
aduce nimic din cele ce hotărăsc şi obişnuiesc la asemănare pe cea zisă: adică
ca să zică aşa: „Dacă cineva este auzitor al legii şi nu făcător acesta se
aseamănă bărbatului celui ce-şi caută faţa sa în oglindă” că precum acela s-au
căutat pe sine, şi îndată s-au uitat în ce fel era, aşa şi acesta care prin
legea lui Moise au înţeles pentru ce s-au făcut, că spre slava lui Dumnezeu, şi
ca să fie după chipul lui Dumnezeu celui ce
l-au făcut pe dânsul, şi dacă după ce au înţeles nimic din cele înţelese n-au
lucrat: s-au făcut asemenea celui ce îşi caută faţa sa. Aşa fiind trebuinţă pe
asemănarea aceasta să o alcătuiască, nu o au alcătuit. Şi nu în zadar face
aceasta Apostolul, ci aducând pe auzitor şi îmboldindu-l ca nu fără luare
aminte să audă pe acest: „că nu auzitorii aceea sunt fericiţi, ci cei ce unesc
pe auzire cu lucrare” fiindcă şi fariseii s-au făcut auzitori, dar de vreme că
nu erau făcători, nici fericiţi. Amăgindu-se pe sine, adică înşelându-se,
defăimând a lor mântuire.
24. Că s-a căutat pe sine, şi s-au dus, şi îndată s-au uitat în ce fel au
fost.
Că auzirea au
împreunat pe uitare, fiindcă nu ajunge singură auzirea legii către mântuirea
sufletească, dacă nu va face cele auzite.
25. Iar cel ce priveşte în legea cea desăvârşit a slobozeniei, şi rămâne
într-însa, acesta nu ascultător cu uitare făcându-se, ci făcător lucrului,
acesta fericit va fi întru fapta sa.
A zis „cel ce
priveşte”, dar nu cel ce a intrat. Că legea cea duhovnicească pe dorinţă şi pe
mărime pretutindeni avându-o şi dintru însăşi puţina şi scurta cetire ştie a
trage către sine pe cetitori. Şi după ce au zis legea cea desăvârşită au
adăogat a slobozeniei, pe slobozenia ei făcându-o vestită. Pentru că legea lui
Hristos de robia cea împrejurul trupului izbăvindu-l, îl pune întru slobozenie
pe cel ce se apropie la dânsa, şi pentru slobozenie, şi l-au lucrat pe acesta a
lua aminte, şi de uitarea ce vatămă pe toate cele bune l-au izbăvit.
26. De se pare cuiva între voi că este creştin şi nu îşi înfrânează limba
sa, ci îşi amăgeşte inima sa, a acestuia deşartă îi este creştinătatea.
Credincios la
iudei este cel ce are credinţa întru lucruri căci i se pare că nu este în
publicat. Şi fiindcă mare cugeta iudeii pentru pândiri şi păziri, şi întru
acestea socotea că isprăveşte toată blagocestia cea către Dumnezeu, şi
împrejurul acestora singure îndeletnicindu-se, gândeau că îşi câştigă lor
fericirea. Iar către alţii cu defăimare se afla precum este arătat de la
fariseul cel din Evanghelii, şi
dintru acelea care au grăit către vameşul cu mândrie şi cu semeţie. Pe părerea
fariseică împilându-o apostolul zice stihul cel pus înainte. Că după ce au
pomenit pe lucrul făcătorului, şi după ce l-au fericit pe el îndată, îndreaptă
şi răul cel ce odrăsleşte întru lucrare la cei mulţi, şi zice, că nu socoti tu
cel ce pentru că faci legea şi te făleşti şi pe fericire întru singură facere o
ai. Că nu este primit acest lucru la Dumnezeu; ci acela este primit, care face
lucrul cel bun cu osârdie, dar nu se poartă cu trufie asupra celor ce nu fac.
Iar acest „îşi amăgeşte inima sa”, este cel ce ca şi cum o sugrumă, şi din
trufie ca un făcător al legii îşi amăgeşte ştiinţa sa. Că acest lucru voieşte
să însemneze aici inima, precum în Psalm zice: „inima zdrobită şi smerită.
27.
Creştinătatea curată şi
neîntinată la Dumnezeu şi Tatăl aceasta este, a cerceta pe cei sărmani şi pe
văduve întru necazul lor.
Creştinătatea mai
mult oare ce decât credinţa se pare că are. Căci înseamnă cunoştinţa oare
cărora taine, şi întemeiere a celor ce se privesc întru credinţă. Pentru
aceasta şi Apostolul au întrebuinţat această zicere, creştin zicând, ca şi cum
ar fi zis, cunoscător pe sine socoteşte-te, al tainelor celor ce sunt în lege
şi păzitor cu dinadinsul. Cum? Cel ce nu ştii să o înfrânezi pe a ta limbă,
prihăneşti pe aproapele, şi cu trecerea cu vederea vieţuind, pe nici unul din
cei lipsiţi nu-i miluieşti. Când legea nici pe cel ce grăieşte de rău nu-l
primeşte, ci şi a milui pe vrăjmaşi porunceşte. Deci dacă voieşti să fii
creştin, nu numai întru cetirea legii să arăţi creştinătatea, ci şi întru
facere. Şi aceasta este, a milui pe cei de aproape. Căci cel ce este milostiv
către aproapele, are oarecare asemănare cu Dumnezeu, că „fiţi milostivi, precum
şi Tatăl vostru cel ceresc”. Dar şi
milostivirea voastră să nu fie întru căutarea la faţă, fiindcă nici Dumnezeu
facerile sale de bine împărţite le face, ci răsare soarele şi peste bogaţi şi
peste cei săraci şi plouă şi peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.
Şi a se păzi pe
sine nespurcat de către lume.
Lume aici pe
norodul cel de rând şi ţărănesc se cuvine a înţelege, cel ce după poftele
amăgirii sale se strică.
CAP: 2.
1.
Fraţii mei, nu întru
căutare în feţe să aveţi credinţa Domnului nostru Iisus Hristos al slavei.
Că cel ce întru
căutarea în faţă face ceva, pe sine se umple de multă întinăciune,
necinstindu-l pe cel de un neam, şi mai înainte de acela pe sine, fiindcă
arătarea (fapta n.tr.) cea către cel asemenea trimite către sine pe ceea ce
lucrează.
2. Că dacă ar intra întru
adunarea voastră un om având inel de aur, cu haină strălucită îmbrăcat fiind,
şi ar intra şi un sărac în haină proastă.
3. Şi veţi căuta
către cel ce poartă haina cea strălucită, şi îi veţi zice, tu şezi aicea bine,
iar săracului îi veţi zice; tu stai acolo, ori şezi aici sub aşternutul
picioarelor mele.
Se vede că
purtarea inelului se obişnuise să fie mai ales la evrei, dar poate va zice
cineva aicea, dacă Iacob era dascăl al aşezământului lui Hristos, cum acum nu
încetează pe cele ale legii, ci mai vârtos ridică şi înalţă pe cei dintru
credinţa legii lăudându-i, şi nu-i ceartă pe aceştia? Către care aceea vom
zice, căci acum vorbeşte acestora ca unor noi începători, şi se pogoară
împreună cu neputinţa lor, ca nu de la uşi răsturnând legea, să-i facă să se
ducă înapoi pentru noile învăţături. Şi cu iconomie uneltind lucrul, şi
înduplecând atât cât să nu-l vatăme pe dânsul întru aşezământul cel nou cu
ceremoniile legii. Că ce îl scotea afară pe dânsul din credinţa în Hristos?
Ţinerea sâmbetei, sau postul şi depărtarea de mâncări? Şi făcându-i cu acestea
deocamdată mai luători aminte pe dânşii la cuvântul său, aşa câte puţin să-i
sfătuiască a se depărta ca de nişte nefolositoare de cele ale legii şi care de
la robie, către slobozenia cea întru Hristos îi cheamă. Deci schimbările cele
scurte şi mici înţelepţeşte uneltindu-le, când îi vedea că nu se îngreuiază de
cele zise, atunci atunci pe cele cuviincioase creştinilor le punea înainte.
4.
Şi nu v-aţi judecat întru
sine-vă,
Acest, şi, legătorul, prisoseşte aici după obiceiul ce era grăirii celei de
demult, fiindcă răspundere şi dare înapoi fiind aicea a cuvântului celui mai
sus zis, de prisos este şi
legătorul. Că este aşa. Dacă cineva ar intra în adunarea voastră, etc: apoi nu
v-aţi judecat întru sine-vă. Aici răspunderea cuvântului fiind, fără de,
legătorul, (şi) cere grăirea să fie adusă. Ca
să fie aşa: de vreme ce nu aţi judecat după cuviinţă, v-aţi făcut judecători ai
gândurilor celor rele. Iar acest, „nu v-aţi judecat”, este pus în loc de, pe
judecata voastră cea cu descurcare o aţi stricat, nici o cercetare şi cercare
făcând mai înainte, de este sărac, dar îmbunătăţit, sau dacă e bogat, dar
lenevos: ci ne judecata voastră v-au adus pe voi întru căutarea în faţă, ca pe
acela să-l lăudaţi pentru bogăţie, iar pe acela să-l necinstiţi pentru sărăcie.
şi v-aţi făcut
judecători de gânduri rele.
Adică, judecători
nedrepţi din căutarea la faţă hotărând răutăţii.
5. Ascultaţi, fraţii
mei cei iubiţi, au nu Dumnezeu a ales pe săracii lumii acesteia, bogaţi în
credinţă, şi moştenitori ai împărăţiei, care o au făgăduit celor ce îl iubesc
pe Dânsul?
6.
Iar voi aţi necinstit pe
cel sărac. Au nu bogaţii vă asupresc pe voi, şi vă trag pe voi la judecăţi?
Fiindcă sărăcia
este lucru îngreunător celor mulţi şi numai auzindu-se. Pentru aceasta după ce
au zis săracii lumii, îndată au adăogat bogaţi. Dar întru ce bogaţi? Întru
credinţă, că aşa şi este.
Pentru că negrija
de lume şi ne învăluirea săracilor, îi face pe dânşii mai lucrători decât cei
bogaţi, când se vor apropia la credinţă. Pentru aceea şi Domnul pe nişte
ucenici ca aceştia au ales, pe carii şi moşteni ai împărăţiei i-au arătat.
7.
Au nu ei hulesc numele cel
bun care s-a chemat peste voi?
8. Însă dacă
împliniţi legea cea împărătească după Scriptură, să iubeşti pe aproapele tău ca
însuţi pe tine, bine faceţi;
9. Iar de sunteţi
căutători la faţă, păcat lucraţi, mustraţi fiind de lege ca nişte călcători de
lege.
Nume nou, adică
cel după cuvântul proorocesc ce zice: „Peste cei ce îmi slujesc Mie se va chema
nume nou, care se va binecuvânta peste toată faţa pământului.
10. Că cel ce pe toată legea o va păzi, dar va greşi întru una, al tuturor
s-au făcut vinovat.
11. Că cel ce au zis să nu ucizi, au zis şi să nu preacurveşti. Şi dacă nu
vei curvi, dar vei ucide, te-ai făcut călcător de lege.
12. Aşa să grăiţi, şi aşa să faceţi, ca şi cum prin legea slobozeniei aveţi
să fiţi judecaţi.
13. Că judecata fără de milă este celui ce n-au făcut milă; şi se laudă mila
asupra judecăţii.
Adică, căci nu are
dragoste desăvârşită, că aceasta este capul bunătăţilor. Şi dacă de cap lipsit
este cineva, de prisosit este tot celălalt trup. Iar cum că pentru aceasta
zice, arătat este din gătirea cea mai înainte zisă. Iar acest, nu vei
preacurvi, nu vei ucide, pentru asemănarea sau zis: şi caută de vezi, că şi
asemănările sunt din legea ce ajută la dragoste. Că cel ce iubeşte pe
aproapele, aceasta nu va preacurvi, nici va ucide, că ale vrăjmaşului sunt
lucrurile acestea. Fiindcă dacă nu ar fi aceasta (dragoste n.tr), nimeni din
oameni nu s-ar fi mântuit, nimeni dacă nu are toate poruncile nu a isprăvit
curăţia fără lipsă, uneori de mânia se biruieşte, şi cel ce milostenie face,
zavistie are de multe ori. Drept aceea nu pentru lipsa a ceva dintru faptele
bune s-au zis, ci pentru dragoste, că nu se cuvine cel ce caută la faţă să o
săvârşească pe dânsa (dragoste n.tr.) cu lipsă, ci cu totul desăvârşit. Şi
aceasta şi pentru celelalte fapte bune zicem. Căci cel ce desăvârşită pe
întreaga înţelepciune sau pe dreptate nu o păzeşte, ci mai cu lipsă se va afla,
acesta şchiopătând întru lucrare, pe tot trupul faptelor bune l-au vătămat.
Deci toată legea cea pentru dragoste se cuvine a o înţelege, pentru aceea care
cu dinadinsul îi este lui scopul. Iar a nu căuta la faţă pe legea slobozeniei o
zice,
căci căutătorul la
faţă nu este slobod, ci rob, că de care se biruieşte cineva, acestuia şi rob
este.?
14. Ce folos este fraţii mei, dacă zice cineva că are credinţă, iar fapte nu
are? Au poate credinţa să-l mântuiască pe dânsul?
Dacă noi vom lăsa
aproapelui greşelile cele greşite înaintea noastră, şi dacă din averile noastre
vom împărţi pe la cei săraci, mila cea de la Dumnezeu ne va primi pe noi în
ziua întru care se vor face cunoscute cele lucrate de noi în viaţa aceasta. Că
mare îndreptare, precum împotrivă grea osândă este celor ce nu se află cu bună
ştiinţă către cei de o fire cu noi. Că cei carii se află nemilostivi către cei
ce le-au greşit, osânda robului celui rău îi va cuprinde, împreună şi cu
răsplătirea cea din rugăciunea ce domnească. Pentru că cererea către Dumnezeu
acolo este ca să ne lase nouă greşelile, precum precum şi noi le lăsăm celor ce
ne-au greşit nouă. Judecata îi
va întâmpina fără de milă pe cei ce se află fără de milă, s-au cu asprime către
cei ce au trebuinţă de mângâiere trupească. Şi se laudă mila asupra judecăţii,
fiindcă cei milostivi, după hotărârea Domnului, se vor milui. Şi întru alt fel,
şi slujitorilor de idoli mila cea către cei săraci lăsare ştie să le dăruiască,
precum întru Daniil am auzit, ce nu va putea să lucreze la oamenii cei
credincioşi; şi un lucru ca acesta mi se pare mie că aceasta mila lucrează.
Precum untul de lemn cel din pomi, la cei ce se nevoiesc în locurile cele de
luptă, că ungându-se luptătorul cu dânsul, face ca să alunece totul când îl
apucă potrivnicul luptător. Aşa şi întru judecată, mila noastră cea către
săraci, pe năpădirile asupra noastră ale dracilor le face ca să fugă.
15.
Că de va fi fratele, sau
sora, goli şi lipsiţi de hrana cea de toate zilele,
16.
Şi va zice lor cineva
dintru voi: duceţi-vă în pace, încălziţi- vă şi vă săturaţi; şi nu le-ar da lor
cele de trebuinţă trupului, ce folos ar fi?
Caută de vezi
priceperea duhovnicească. Că n-au zis numai dacă credinţă ai, ce folos este? Ca
şi cum ar fi zis, arătă-mi mie lucrul, de la care o vom socoti ţie pe această
numire. Că acesta este lucrul credinţei. Iar ceea ce o zice, întru acest fel
este, dacă nu cu lucrul va fi cineva căci crede lui Dumnezeu, de prisos este ca
să se numească credincios. Că nu cel ce aşa simplu se zice pe sine că este al
Domnului, acesta este credincios. Ci cel ce aşa iubeşte pe Domnul, cât pentru
credinţa cea întru dânsul şi asupra morţii să îndrăznească. Şi cum că acesta
este scopul celor înainte puse, asemănările şi pildele arată. Că Avraam zice,
căci cu lucrul au arătat că au crezut lui Dumnezeu, aducând spre ardere de tot
pe cel întâi născut. Asemenea încă şi Rahav crezând au defăimat moartea.
17.
Aşa şi credinţa, dacă nu
are fapte, moartă este în ea însăşi.
18. Dar va zice cineva: tu ai credinţă, iar eu am lucruri; arată mie
credinţa ta din lucrurile tale, şi eu îţi voi arăta ţie din lucrurile mele
credinţa mea.
19.
Tu crezi că unul este
Dumnezeu, bine faci; şi dracii cred şi se cutremură.
Nu grăieşte împotrivă despre acestea fericitul Pavel, că după două
însemnări ale numelui celui ce se poartă al credinţei, şi întru proasta
împreună învoire celui ce se arată poate să însemneze; căci credinţa ne-am
obişnuit să zicem şi aceasta, după care socoteală şi pe dracii i-am cunoscut
căci cred în Hristos, cum că este Fiul lui Dumnezeu, şi iarăşi pe urmarea cea
din aşezământ cu întemeiată împreună voire, cu numirea credinţei numindu-o noi.
Dumnezeiescul Iacob zice că moartă este credinţa pe proasta pogorâre, ca ceea
ce este ne împărtăşită de lucrurile cele ce o aţâţă pe dânsa. Iar Pavel pe
dânsa din aşezământ o numeşte credinţă, care mai ales nu este lipsită de
lucruri, că nu s-ar fi putut înfiinţa ea cu deşertarea lucrurilor celor
cinstite. Că nici Avraam o ar fi dobândit pe acesta dacă nu mai înainte s-ar fi
nevoit să lepede părinteasca neputinţă, căreia nevoinţe credinţa celeancio i se
dăruia. Însă Pavel o au ales pe aceasta mai mult decât lucrurile cele din lege,
adică decât păzirea sâmbetelor şi decât tăierea împrejur, şi decât celelalte
curăţări. Că două însemnări şi întru lucruri se văd: Că lucruri şi cele ce pe
credinţă o întăresc şi o adeveresc se zic, de care ne împărtăşită fiind
credinţa moartă rămâne. Lucruri iarăşi să zic şi ale legii, fără de care,
Avraam, şi toţi cei ce cred întru Hristos se îndreptează. Căci cum căci
credinţa întru cel necurat nu se poate răsădi, şi zic credinţa lucrurilor, cine
va grăi, împotrivă că nici în vas plin de tină se va pune mirul, nici în omul
cel necurat credinţa lui Dumnezeu nu se va putea răsădi. Deci nu sunt
potrivnici lor dumnezeieştii Apostoli, ci în jurul deosebiri lucrului celui
însemnat învârtindu-se spre trebuinţa celui însemnat fiecare cea pusă înainte
lui o scoate la lumină.
20. Şi voieşti să cunoşti, o omule deşerte, căci credinţa fără de lucruri
este moartă?
Deşert au numit pe
cel ce se făleşte numai cu credinţa goală. Şi care nimic al ipostăsuirii celei
prin fapte nu are spre împlinire.
21. Avraam părintele nostru, au nu din lucruri s-au îndreptat, aducând pe
Isaac fiul său peste jertfelnic?
22. Vezi, căci credinţa ajuta lucrurilor lui, şi din lucruri credinţa s-au
săvârşit?
23.
Şi s-au împlinit Scriptura
ceea ce zice:
Pe Avraam amândoi
la asemănarea cuvântului credinţei îl aduc. Unul, pe credinţa
decât faptele mai bună arătându-o prin asemănarea cu Avraam iar altul, iarăşi pe lucrurile credinţei. Şi sau zis mai sus, că împrejurul
îndoitei însemnări fiecare se întoarce, pe ceea ce îi ajută şi îi foloseşte lui
spre dobândă luând. Iar oarecarii din părinţi şi aşa pentru aceasta au înţeles.
Că zic cum că Avraam vremilor despărţindu-se, a fiecărui credinţă este icoană.
Şi a celei mai înainte de botez adică ceea ce nu caută la lucruri, fără numai
credinţa singură şi pe mărturisirea mântuirii, şi graiul cu care ne îndreptăm
cei ce credem întru Hristos. Şi a credinţei celei după botez celei înjugate cu
lucrurile. Aşa nu se arată că întru aceştia au grăit împotrivă lui-şi Duhul cel
Sfânt ci, aceea adică prin singură
mărturisirea îndrepta pe cel ce se apropia, şi primea botezul dacă îndată se
izbăvea de viaţă, că acesta nu are lucruri, ci îi este lui destulă curăţirea
cea prin botez. Iar aceea, de la cel ce acum s-au botezat cere şi pe arătarea
lucrurilor celor bune. Şi cu acest lucru şi Pavel împreună glăsuieşte întru alt
fel zicând aşa: şi învăţându-ne cum căci credinţa cea după botez pe săvârşirea
cea prin lucruri o cere, prin acelea care zice, nici tăiere împrejur, nici ne
tăiere împrejur poate ceva, ci credinţa ceea ce prin dragoste se lucrează. Iar
dragostea de multă înţelepciune are trebuinţă ca să se împlinească.
„şi a crezut Avraam lui Dumnezeu, şi i s-a socotit lui întru dreptate, şi
prieten al lui Dumnezeu s-au chemat.”
A îndreptării
celei din singură credinţa icoană era Avraam, când au crezut, i s-au socotit
lui întru dreptate. Iar a celei din lucruri, când pe fiul său l-au adus pe
jertfelnic. Pentru că nu numai pe lucrul îl făcea, ci şi credinţa aceia cum că
Isaac avea să se înmulţească sămânţa lui Isaac ca stelele, nu s-au îndoit,
gândind că şi din morţi îl va scula pe el Dumnezeu. Cu toate acestea şi pe
David credinţa ceea ce avea să fie oarecând după multe vremi, cea întru
Hristos. Pentru acea zice „Fericit bărbatul, căruia nu-i va socoti Domnul
păcatul”.
24. Vedeţi că din lucruri se îndreptează omul, şi nu din singură credinţa.
Din lucruri, nu
dintru cele din lege, precum s-au zis acum mai sus, adică, dintru tăierea
împrejur, şi din cele ca acestea, ci din cele dintru fapta bună a dreptăţii, şi
din cele asemenea.
25. Asemenea încă şi Rahav
curva, au nu din lucruri s-au îndreptat primind iscoadele, şi pe altă cale
scoţându-i?
26. Că precum trupul fără de suflet mort este, aşa şi credinţa fără de fapte
moartă este.
Cap: 3.
1. Nu fiţi mulţi dascăli, fraţii mei, ştiind că mai mare osândă vom lua.
După ce au zis mai
sus şi au învăţat ca să nu aibă credincioşii credinţă deşartă de lucruri bune,
s-au mutat către altă poruncă întocmai acesteia. Că se apucă oarecarii să
înveţe, cele ce ei n-au lucrat. Şi zice că nimic nu câştigă şi împreună cu
aceia mai mare osândă vor lua decât unii ca aceştia. Că cel ce învaţă cele ce
nu le are, ca şi cum ar fi întru dânsul, osândit este, ca unul ce prin a sa
limbă se alunecă. Şi întărind şi adeverind acest lucru din întâmplările cele de
prin prejur zice: Că dacă şi întru alt fel limba din ne luare aminte are fire
să alunece, cel ce o are pe aceasta, nu va scăpa de osândă pentru acele
alunecate, precum Solomon ne învaţă. „Pentru păcatul buzelor cade păcătosul în
cursă”. Precum
dacă cândva cel ce pentru iconomia păcătuieşte învăţând cu limba, cele ce cu
cercarea nu le-au învăţat, va scăpa de osânda cea ne scăpată.
2.
Că multe greşim toţi.
Din ne luare
aminte cu lenevire aflându-ne către viaţă.
De nu greşeşte
cineva în cuvânt acesta este bărbat desăvârşit, putând să-şi înfrâneze şi tot
trupul.
Cum că nu se poate
a vieţui cineva din oameni fără de păcat se încredinţează dintru lesne alunecarea
limbii şi arată cum că dintru această cădere nimănui nu- i este cu putinţă să
fie desăvârşit. Că cine este carele n-au greşit cu limba sa? Iar dacă lesne
biruieşte alunecarea limbii, au nu şi pe tot trupul său oarecum acesta este vrednic
să-l ocârmuiască bine? Că cel ce şi-a stăpânit pe mădularul cel lesnicios spre
a greşi, cu mult mai vârtos pe cel mai slab îl va domni.
3.
Vedeţi că frâiele cailor
în gurile lor le pune spre a-i supune pe dânşii nouă, şi pe tot trupul lor îl
înfrângem.
Cu asemănări
întăreşte aceasta care zice de la frâiele cailor, şi de la cârmele corăbiilor
că este cu putinţă a înfrâna tot trupul. Şi este pus acest adică, i de, în loc
de, vezi. Iar acest, frâiele cailor, aşa se cuvine a sintaxi, întorcând
sintaxisul, în gurile cailor punem frâiele. Că dacă nu aşa se va sintaxi,
neînţeles este cuvântul. Vezi frâiele cailor le punem, şi corbiile cu mică
cârmă, precum şi pe caii cu mic frâu unde voim o întoarcem. Deci aşa şi limba
întoarsă cu cuvânt drept, că măcar deşi este lume a nedreptăţii, ca şi către
norul cel ţărănesc scoţându-se şi căutând. Că lume aicea pe mulţime o zice: ori
că şi deşi podoabă este adică care împodobeşte pe firea omenească. Căci cu
aceasta unii altora împărtăşim pe ale noastre noime, fiindcă şi aşa oarecarii
voiesc pe lume să o ia la însemănare, dar însă către norodul cel prost
aducându-se, face nedreptate, întinând uneori pe tot trupul, şi arzând pe toată
roata facerii, şi arzându-se de gheena. Însă nu este greu lucru a o unelti pe
aceasta spre a se mişca cu pricină binecuvântată, şi precum voieşte cel ce o
unelteşte. Că dacă toată firea hiarelor, şi a târâtoarelor şi a păsărilor, şi a
celor în mări înotătoare se împilă şi se domesticeşte de firea omenească, apoi
pe limbă, că este rău ne ţinut, că este plină de venin de moarte purtător, nu
aş fi crezut, că nimeni din oameni nu poate să o supună. Că dacă ne împilată ar
fi şi către lucrul cel mai bun încă neîntoarsă şi neînfrântă, cum cu dânsa
binecuvântăm pe Dumnezeu şi Tatăl, şi cu cu dânsa blestemăm pe oameni, iată că
după voia celui ce o unelteşte se întoarce. Ci nu se cuvine fraţii mei acestea
aşa să se facă. Că dacă cu dânsa binecuvântăm, apoi pe oamenii cei după
asemănarea lui Dumnezeu făcuţi, nu ne ruşinăm a-i blestema? Nedrept lucru este,
ca dintru aceeaşi gură să iasă blagoslovenia şi blestemul. Deci mai mult decât
lumina ochiului păzeşte-ţi limba. Cal împărătesc este limba. Deci dacă îi vei
pune ei frâu, şi o vei învăţa să umble cu bună rânduială, se va odihni pe dânsa
şi va şedea împăratul. Iar dacă ne înfrânată o vei lăsa, să se poarte şi să
salte, trăsura a diavolului se face.
4. Iată şi corăbiile,
mari fiind şi de iuţi vânturi împingându-se, se întorc de o prea mică cârmă,
încotro voieşte pornirea cârmaciului.
Încă acestea sun
tot pentru că nu se cade precum s-ar întâmpla pe limbă să o pornim, ci spre
cele mai bune să o întoarcem. Că pe a calului celui sireap cu frâu îi oprim, şi
a corăbiei pornirea o întoarcem cu cârma aşa şi pe limbă datori suntem să o
întoarcem spre cele bune. Pentru că acest, aşa şi limba, aceasta înseamnă. Că
aşa şi limba datoare este a se întoarce cu cuvânt drept, că mică fiind, mari
lucruri face, fiindcă ea este foc pentru aceea şi mare ardere ne aprinde nouă.
Şi tari sunt acelea care le face limba împodobeşte pe nedreptate prin frumoasa
vorbire a graiurilor şi a iscusinţei, întină pe trup, biruind pe femei cu
apropierile vorbelor ei, ucideri lucrează prin amăgiri, cu jurăminte strâmbe pe
cele străine le dobândeşte şi arde pe roata naşterii, şi se arde şi ea de gheena,
după cum arătat este de la bogatul cel ce i se frigea limba de sete. Deci dacă,
limba gheena, are, precum oarecarii din pre scrieri au, aşa se cuvine a
descoperi cuvântul acesta. Vezi roata naşterii, acest fel de dezlegare are.
Roată a naşterii, pe viaţa noastră o zice. Deci arde pe roata naşterii, întină
viaţa. Că pe roata aceasta şi viersuitorul de Psalmi cunună a anului, zicând
către Dumnezeu „blagoslovi-vei cununa anului bunătăţii tale”. Şi cununa şi
roata nu se deosebesc de chipul cel rotitor. Roată, încă este şi viaţa, ca ceea
ce întru sine se învârteşte.
5. Aşa şi limba mic
mădular este şi mari se laudă. Iată, puţin foc, câtă materie arde.
În loc de, întru
acest chip şi limba datoare este să se mişte după socoteală. Că mic mădular
este, dar mari lucrează, adică, rele, şi bune. Iar acest, mare se laudă, este
pus în loc de mari lucruri are.
6. Şi limba este foc,
podoabă a nedreptăţii. Aşa limba este aşezată între mădularele noastre care
întină tot trupul, şi arde pe roata naşterii, şi se arde de gheena.
Urmarea cuvântului
aşa este. Deci aşa şi limba podoaba nedreptăţii foc este. Că precum focul
pierde pe toate, aşa şi limba. Iar pe acest nume, cosmos, care înseamnă şi lume
şi podoabă oarecarii aicea pe mulţimea oamenilor o zic precum şi în Evanghelie,
zice: „Lumea pe Dânsul nu l-au cunoscut”. Deci lume este şi
limba, adică, mulţime a nedreptăţii.
7. Că toată firea
hiarălor, şi a celor târâtoare, şi a păsărilor şi a celor din mare, se
domesticeşte şi se îmblânzeşte de firea cea omenească.
8. Iar pe limbă
nimeni din oameni nu poate să o domolească; neînfrânată răutate, plină de
otravă aducătoare de moarte.
Pe aceste graiuri
ale pricinuirii acesteia (adică ale întăririi şi ale adeverire acesteia) la
cele de sus zise se cuvine a le duce şi a le înţelege.
Că după ce au zis
şi au învăţat prin frâu, prin cârmă, cari nici sunt adică, dar cari lucruri
mari isprăvesc dacă bine sunt pornite şi mişcate, şi după ce au adus că, aşa şi
limba datoare este să se întoarcă cu cuvânt drept, arată prin acestea de acum
de faţă prin pildele şi asemănările cele înainte puse că nu porunceşte pe cele
cu neputinţă. Ca şi cum ar fi zis: dar va zice cineva; că deşi mic mădular este
limba dar însă mari lucruri şi bune şi rele lucrând, nu este lesne supusă întru
cele ce voim, nu este nimic aceasta spre răspuns de îndreptăţire. Că dacă pe
fiare cele străine de a sa fire le domesticeşte omul, cu mult mai vârtos pe al
său mădular. Nimeni din oameni nu poate să o împileze. Nu după hotărâre se
cuvine a ceti pe acest cuvânt ci după întrebare. Ca să fie aşa: dacă hiarăle
cele ne domesticite omul le domesticeşte şi le face supuse, apoi pe limba sa nu
o va împila şi domestici? Aşa se cuvine a-l ceti. Că dacă după hotărâre vei
ceti, nu se va părea mergând înainte că bine mânuieşte
sfătuirea. Zic adică aceasta, nu se cuvine fraţii mei acestea aşa să se facă.
Poate să zică cineva că dacă cu neputinţă este pe limbă a o pune la bună
rânduială cel ce se apucă să sfătuiască cele cu neputinţă, neîntemeiată o face
pe sfătuire. Iar acest, ne ţinut rău este; plină de otravă aducătoare de moarte
, după hotărâre şi arătare, se cuvine a-l înţelege.
9. Cu dânsa
binecuvântăm pe Dumnezeu şi Tatăl; şi cu dânsa blestemăm pe oameni, carii sunt
făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu.
10. Dintru aceiaşi gură iese binecuvântarea şi blestemul. Nu trebuie, fraţii
mei, acestea aşa să se facă.
11. Au doară izvorul dintru aceiaşi vână izvorăşte dulce şi amar?
12. Au doară poate, fraţii mei, smochinul să facă măsline? Sau viţa viei,
smochine? Aşa nici un izvor poate a face apă sărată şi dulce.
Şi acest cuvânt
după întrebare se cuvine a-l înţelege, că este al celui ce înfruntează pe
auzitori, precum şi cel de aicea înainte adică, dintru aceiaşi gură iese şi
blagoslvenia şi blestemul. Că dacă a binecuvânta tuturor ni s-au poruncit, „că
ocărâtorii împărăţia lui Dumnezeu nu vor moşteni,” apoi nu te ruşinezi, pe aceiaşi
unealtă a o întrebuinţa slujitoare a răutăţii şi a bunătăţii? Nimeni din cei
întregi înţelepţi cu aceeaşi unealtă va amesteca tină şi mir. Te rogi? Nu
blestema pe vrăjmaşul tău, că rugăciunea şi blestemul multă depărtare au între
dânsele. De nu vei lăsa greşeala celui ce te-a scârbit, nici ţie nu ţi se va
lăsa; ci blestemând pe sine te vei prinde şi te vei afla, când te rogi „să se
lase ţie greşelile, precum şi tu laşi greşiţilor tăi”.
13. Cine este înţelept şi bine ştiutor între voi? Să-şi arate din viaţa cea
bună faptele sale întru blândeţele înţelepciunii.
14.
Iar de aveţi râvnire amară
şi prigonire întru inimile voastre, nu vă lăudaţi, nici minţiţi împotriva
adevărului.
15.
Nu este înţelepciunea
aceasta de sus pogorându-se, ci este pământească, sufletească, drăcească.
16.
Pentru că unde este
râvnire şi prigonire, acolo este ne aşezare şi tot lucrul rău.
Iubitori de
stăpânire fiind oamenii, şi cu înţelepciunea lumii acesteia fălindu-se,
propovădui-au pizmă şi prigonire asupra dascălilor celor drepţi, având zavistie
asupra acelora, şi amestecând întru cele dumnezeieşti pe cele omeneşti, ca şi
cu noima celor zise să tragă către sine pe auzitori de unde au ieşit şi
eresurit. Deci după ce au împlinit cuvântul cel pentru obrăznicia şi ne
înfrânarea limbii, se mută de aicea şi către zavistia ceea ce din asemenea
nebunie răsare întru oameni, şi zice, cum că aceste învăţături nu sunt ale
adevăraţilor dascăli. Ca cele ce nu sunt din înţelepciunea cea dumnezeiască, ci
drăceşti. Şi acestea le-au zis, după ce mai înainte au lăudat pe dascălul cel
bun. Şi de vreme că numele râvnii în mijlocul celor buni şi al celor răi se
vede. Că este râvnă şi mişcare şi pornire a sufletului uimitoare spre ceva, cu
oarecare asemănare a celuia către care îi este sârguinţa. Pentru aceasta are
acest, amară, asupră l-au adus. Arătând către ce este râvna. Iar prigonirea
este pricire prihănită, se zice încă şi clevetire cu grăire de rău.
17. Iar înţelepciunea cea de sus, întâi este curată, apoi făcătoare de pace,
blândă, bine supusă, plină de milă şi de roduri bune, fără de judecată, şi
nefăţarnică.
18.
Iar rodul dreptăţii în
pace se aseamănă celor ce fac pace.
Curată şi
neîntinată este, de nici un lucru din cele trupeşti fiind lipită. Ne îndoită, nesocotind cu desluşire pândirile bucatelor, şi a
felurilor de spălări. Şi cu de amănuntul pentru acestea întru cea către
Colaseni vorbeşte Pavel.
CAP: 4.
1.
De unde sunt războaiele şi
sfezi între voi? Au nu de aici, din dezmierdările voastre care se oştesc întru
mădularele voastre?
Îi arată căci ca
şi cum formăluesc pe ascuns cuvânt dăscălesc, însă toţi sunt trupeşti, şi pe
cele prea rele le lucrează, dându-se pe sine la dezmierdări. Unii adică, iubind
masă desfătată, pe carii şi Pavel prihănindu-i zice, „că unii ca aceştia nu
slujesc Domnului, ci pântecelui lor”. Iar alţii averi de ţarini poftind, iar
alţii case strălucite. Altul altceva, întru care duhul cel rău îi sfătuieşte pe
dânşii, măiestrindu-se ca să-i tragă înapoi pe ei de la mântuirea lor.
2. Poftiţi şi nu
aveţi; ucideţi şi pizmuiţi, şi nu puteţi dobândi; vă sfădiţi şi faceţi
războaie, şi nu aveţi, pentru că nu cereţi.
Prin punere şi
ridicare scoate aici cuvântul. Punerea din mijloc ridicându-se pentru ne
cuvioşia. Iar ne cuvioşia pentru căci vor să fie aprinderile dulceţii cele ce
întru punere se privesc. Că pofta întru săvârşirea dulceţilor şi a
dezmierdărilor se sfârşeşte. Şi uciderea şi râvna şi sfada şi războiul nu sunt
bune, pe care le meşteşugesc pentru acestea, pentru aceea nici le dobândesc. Şi
se cuvine a şti că ucidere aicea, şi război, nu pe cel trupesc îl zice că
acesta greu şi asupra tâlharilor se cuvine a-l înţelege, necum că întru alt
oarecare chip asupra credincioşilor şi a celor ce la Domnul se apropie, ci
precum mie mi se pare ucidere, zice, pe cei ce-şi omoară pe ale sale suflete cu
nişte apucări ca acestea, prin care le este lor şi războiul cel împotriva
blagocestiei. Şi precum mergând înainte prea curvari şi prea curve i-au zis, nu
că aşa chiar unii ca aceştia erau ei, ci căci împotriva dumnezeieştilor porunci
curvesc prin tâlcuirea socotelilor celor stricate şi neadevărate. Că nu ar fi
suferit cineva pe vreun curvar să fie dascăl, măcar şi decât porcii de ar fi
mai înnoroit, aşa şi pe ucideri şi pe războaie, nu pe cele trupeşti, ci pe cele
sufleteşti le zice.
3. Cereţi şi nu
luaţi, pentru că rău cereţi, ca întru dezmierdările voastre să cheltuiţi.
Precum fariseul
cel din Evanghelia lui Luca. Căci cu cât mai multe bunătăţi şi isprăvi ale sale
număra, cu atâta mai mult pe Dumnezeiescul
auz îl astupa. Şi umflarea graiurilor deşartă era în buzele lui, şi întru spumă
curgea şi se dezlega ca valul mării ce fierbe. Dar va zice cineva, dacă este adevărată
făgăduinţa Domnului Iisus ne mincinosului dascăl aceea ce zice: „Tot cel ce
cere ia”, cum Apostolul zice acestea de acum? Dar zicem, că cel ce pe calea
următoare călătoreşte către cerere, are şi făgăduinţa întreagă, pe nici una din
cele cerute ne nemerindu-o. Iar dacă cineva ieşind afară din scopul cererii
celei predanisite se va părea că cere, dacă nu cere după chipul care se cade,
acesta nici cere, pentru aceea nici va lua. Că precum un dascăl, să zicem,
grămătic carele se făgăduieşte ca pe tot carele vine la dânsul să-l înveţe
ştiinţa gramaticii, şi el la şcoală cu sârguinţă ar veni dar ucenicul nu s-ar
sârgui pe sine către învăţătura celor făgăduite, apoi asemenea după lenevirea
lui s-ar arăta, oare are cu dreptate cineva mincinos pe acel dascăl sau îl va prihăni?
Nimeni din cei ce au minte nu ar fi făcut acest lucru. Că nu a venit cel ce
poftea să înveţe, precum i-au poruncit dascălul. Şi cum dară, sau ce se cade a
cere, ar fi zis cineva? Auzim pe Cel ce însuşi făgăduinţă au făcut: „Cereţi
împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui”. Deci arătat este că cel ce cere aşa, şi înadins şi chiar pentru unele
ca acestea, nici de celelalte nu se va scăpa. Pe care cel ce le ia nu va cădea
afară de a sa mântuire. Iar cel ce cu vătămare şi cu pagubă cere nu va avea dăruitor
pe Acesta, de la care este toată darea bună. Încă şi cunoştinţa dumnezeiască
cerând cineva şi ne luând, ori vreun dar duhovnicesc dacă pentru iubirea de
dulceţi cere, nu va lua. Că rău cere, şi răul este pentru pierzarea sa, şi
Dumnezeu nu este dăruitor al relelor.
4.
Prea curvarilor şi prea
curvelor, au nu ştiţi că prietenia lumii vrajbă a lui Dumnezeu este? Deci
oricine va vrea să fie prieten lumii, vrăjmaş lui Dumnezeu se face.
De vreme că mai
sus puţin au mustrat pe oarecarii înţelepţi mincinoşi carii pe dumnezeiasca
Scriptură o curvăsărea, şi pe dânsa
răzvrătit o uneltea după a lor voie, ca să aibă dintru acest lucru merinde a
vieţii lor celei dezmierdate şi răul acesta nu este alt ceva, decât un fel de
trufie. Pentru aceasta acum mai aspru grăieşte, şi mai străin de a sa blândeţe,
unelteşte cuvintele cele defăimătoare, prea curvari şi prea curve numind pe
unii ca aceştia, mai nişte mustrări ca acestea uneltind. Spune-mi mie o
deşertule, pe sine voieşti să te arăţi înţelept? Şi de unde este cu putinţă
vouă cu prigonire şi cu necurmat război să vieţuiţi? Şi dea pururi să vă
înfiinţaţi cu lucrurile acestea de faţă? Şi pe dulceaţa şi dezmierdarea vieţii
acesteia fără de întoarcere să o vânaţi? Nu este acest lucru al celor
înţelepţi, ci a oamenilor celor proşti, şi care către prietenia lumii sunt
plecaţi. Carii şi prea curvari pe voi vă arată, fiindcă cinstiţi mai mult pe
cea ţărănească şi întinată şi urâtă, decât pe frumuseţea cea învistierită
întreg înţeleaptă şi dumnezeiască şi prin împătimirea către acest veac de acum
pe vrajba cea către Dumnezeu o luaţi asupra voastră. Au nu ştiţi că prietenia
lumii, vrajbă este către Dumnezeu, care vă înstrăinează de prietenia cea
dumnezeiască, şi vrăjmaşi vă arată? Că lume aici pe toată viaţa cea materialnică
o numeşte, ca pe o maică a stricăciunii, dintru care cel ce se sârguieşte să se
împărtăşească vrăjmaş se face al lui Dumnezeu. Că pentru sârguinţa cea
împrejurul celor nefolositoare, cu defăimare şi cu lenevire se află spre cele
dumnezeieşti. Care lucru către cei singuri urâţi şi către vrăjmaşii noştri îl
pătimim. Deci două fiind acelea, împrejurul cărora se sârguiesc oamenii,
Dumnezeu şi lumea, şi două fiind acestea împrejurul cărora ne întoarcem,
prietenia, şi urâciunea, şi către ori care din acestea dacă sârguindu-ne ne-am
fi deprins, negreşit de cealaltă trebuie să ne arătăm cu nebăgare de seamă. Şi
sârguinţa face pe prietenie, iar lenevirea şi nebăgarea de seamă, pe urâciune.
Deci carele se ţine de cele dumnezeieşti, prieten al lui Dumnezeu şi este şi se
zice. Iar carele pe Dumnezeu nu-l ia în seamă, iar pe lume o a iubit, acesta
între vrăjmaşii lui Dumnezeu se va socoti. Şi fiindcă acestea toate din trufia
şi din mândria mincinoşilor înţelepţi şi dascăli s-au arătat că odrăslesc, iarăşi
pe a doua mustrare o unelteşte vrând să-i deştepte din beţia lor, şi din
ameţeală să-i izbăvească pe unii ca aceştia şi zice:
5. Au vi se pare că
în deşert Scriptura grăieşte: spre zavistie pofteşte duhul care locuieşte întru
noi?
6.
Şi mai mare dar dăruieşte.
Pentru aceea zice: Dumnezeu mândrilor le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă
dar.
Întru acest fel
oare ce zicând şi arătând prin acestea, cu lipsire unelteşte cuvântul, şi
iarăşi pentru trebuinţa cuvântului celui scurtat: zicând, eu asupra voastră cu
ale mele cuvinte m-am pus, ca drept şi fără prihănire să întrebuinţaţi pe
înţelepciunea voastră, şi ca nu din mândrie rău uneltindu-o pe aceasta, să
faceţi neadevărat şi să tulburaţi cuvântul învăţăturii. Iar dacă şi din
Scriptură căutaţi aceasta, ascultaţi. „Domnul mândrilor le stă împotrivă.”Deci dacă mândrilor le stă împotrivă, şi noi vrăjmaşilor ne obişnuim a le sta
împotrivă, apoi negreşit şi mândrii între vrăjmaşi vor fi socotiţi. Că nu în
zadar, sau în deşert sau spre zavistie pe cele ce sunt nouă cu neputinţă ni le
grăieşte Scriptura, ci dorind pe darul cel ce prin mângâierea ei (Scripturii)
este sălăşluit întru noi, drept aceea dacă plecaţi sunteţi Scripturii,
smerindu-vă înaintea lui Dumnezeu, şi veţi afla pe darul înălţării lui. Şi
mândria este răutate până în sfârşit înălţată care se deosebeşte de deşartă
părere. Că, mândria este care pentru lucrurile cele ce sunt întru dânsa se
înalţă. Iar deşartă părere pentru cele ce nicidecum nu sunt. Se deosebeşte încă
şi ne îngâmfarea de smerenie. Că ne îngâmfarea este potrivnică părerii celei
deşarte, iar potrivnică mândriei smerenia, care este mare bunătate. Şi de vreme
că amândouă cu voirea noastră răsar întru noi, tot cel ce din mândrie se înalţă
pe sine, de la Domnul se osândeşte încă şi se smereşte, tot de la Dânsul se
înalţă în vremea când prin ne îngâmfare s-au smerit pe sine, fiindcă nevoinţele
cele pentru ne îngâmfare au povăţuit pe cel ce le-au uneltit către înălţime duhovnicească. Şi întru alt fel al lui Chiril.
„Dacă prin pizma diavolului moartea au intrat în lume”, şi dacă după
Scripturi s-au sălăşluit în omul nostru cel dinăuntru Hristos pentru aceasta
s-au sălăşluit, ca pe moartea cea pricinuită din pizmă să o strice. Şi nu numai
aceasta, ci mai mare dar dăruieşte. Că „Eu am venit, ca viaţă să aibă, şi de
prisosit să aibă. Iar cum că
dorindu-ne pe noi Dumnezeu s-au sălăşluit întru noi, Isaia au arătat zicând:
„Nu înger, nu sol, ci însuşi Domnul ne-au mântuit pe noi”. Pentru că ne iubeşte
pe noi şi pentru că grijeşte de noi. Dar cum şi mândrindu-ne şi mai mare dar
ne-au dat? După ce au surpat pe vrăjmaşul satana. Că pentru aceasta au adăogat:
„Dumnezeu mândrilor le stă împotrivă”. Căci cum nu este mândru cel ce strigă,
„pe toată lumea o voi lua cu mâna ca pe un cuib”.
7. Supuneţi-vă, drept
aceea, lui Dumnezeu. Staţi împotriva diavolului, şi va fugi de la voi.
8. Apropiaţi-vă de
Dumnezeu, şi se va apropia de voi. Curăţiţi-vă mâinile, păcătoşilor; şi vă
curăţiţi inimile voastre cei îndoiţi la suflet.
9. Pătimiţi şi
lăcrimaţi şi plângeţi, râsul vostru spre plâns să se întoarcă, şi bucuria întru
tânguire.
10.
Smeriţi-vă înaintea
Domnului, şi vă va înălţa pe voi.
Îndoiţi cu
sufletele zice pe cei ce nu voiesc întru un singur chip să vieţuiască, ci se
aduc şi se pleacă totdeauna silirii oamenilor. Căci nu sunt făcuţi întru un
chip de la Domnul în casă sălăşluiţi. Cum că suflet şi la viaţă se zice,
cuvântul cel din Iov ne învăţă pe noi: „piele pentru piele şi toate câte are
omul va da pentru sufletul său”, adică pentru viaţa sa.
11. Nu grăiţi de rău unul pe altul, fraţilor. Că cel ce grăieşte de rău pe fratele,
şi judecă pe fratele său, grăieşte de rău legea, şi judecă legea; iar dacă
judeci legea, nu eşti făcător legii ci judecător.
12.
Unul este puitorul legii
şi judecătorul care poate să mântuiască şi să piardă;
Din trecerea cu
vederea şi din grăirea de rău ştie că mândria porneşte pe cei ce se silesc spre
defăimarea cea desăvârşit a celor blânzi. Deci de la acest lucru depărtându-i
pe dânşii prin cuvintele ceste puse înainte voieşte să-i înţelepţească. Iar
acest, judecă legea, este pus în loc de, o osândeşte, defaimă. Că cel ce o
osândeşte din defăimare face aceasta. Dar care lege? Întâi aceea ce porunceşte:
„Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi”. Apoi şi pe aceea din Psalmi: „Pe cel ce clevetea întru ascuns pe
vecinul său, pe acesta l-am gonit” . Şi cum că din defăimare aceasta se face,
adaoge: şi dacă judeci legea nu eşti făcător al legii. Că pe care cineva o
defaimă, cum va mai suferi sub dânsa să mai trăiască? Deci să nu te afli şi să
nu fii, zice, defăimându-o, ca şi cum împotrivă-i legiuind. Că nu se cade ţie,
fiindcă unul este puitorul de lege Dumnezeu, cel ce poate să-i mântuiască şi
să-i piardă pe călcătorii legi Sale. Că acest lucru este al Legii şi al
puitorului de lege, ca pe călcătorii legii Lui să-i pedepsească. Iar nu tu care
altceva decât bârfirea nimic nu ai, ci şi asupra ta o aduci pe hotărâre. Pentru
că aceleaşi faci cu cel clevetit de tine, întrucât pe acesta îl osândeşti, pe
sine te osândeşti.
Dar tu cine eşti
cel ce judeci pe aproapele?
În loc de atâta de
vinovat fiind tu defăimătorul cum îndrăzneşti a judeca pe cel asemenea pătimaş?
13. Veniţi acum, cei ce ziceţi: astăzi sau mâine vom merge în cetatea aceea,
şi vom face acolo un an, şi vom neguţători şi vom dobândi.
Nu anulează
stăpânirea de sine, ci arată, căci nu este totul al omului ci are trebuinţă şi
de darul cel de sus. Că este cu putinţă şi să alerge şi să neguţătorească, şi
pe toate cele către traiul vieţii să le lucreze, dar să nu socotească că
aceasta-i din osteneala sa, ci iubirii de oameni a lui Dumnezeu. Că zice
Ieremia: „Doamne ştiu, că nu este a omului calea lui, nici bărbat va merge şi
va isprăvi călătoria sa.”Şi
Parimistul: „Nu te lăuda pentru cele de mâine, că nu ştii ce-ţi va naşte ceea
ce vine”.
14.
Carii nu ştiţi ce se va
întâmpla mâine.
Deşertăciunea
vieţii noastre arătându-o, şi ruşinându-ne pe noi căci întru aceasta de aicea
cheltuim scopul vieţii noastre, căci întru vremelnice rele osteneli toată viaţa
noastră se sfârşeşte. Şi aceasta şi David o zice: „Însă în chip se trece omul,
dar în zadar se tulbură”. Adică, întru ceea ce nu este, ci numai cât întru
arătarea se ipostăsuieşte că întru acest fel este chipul. Ori
întru ceea ce nu este de sineşi ipostăsuită, ci numai cât întru asemănare şi
sămuirea vieţii celei adevărate care merge înainte.
Că ce este viaţa noastră? Că abur este care la puţină vreme se arată,
iar după aceea piere. În loc de a zice voi: de va vrea Domnul şi vom trăi, vom
face aceasta sau aceia.
Aburul este
strângere şi adunare de aer care din căldura focului se ridică umezeală în sus,
şi prea mică pricină are. Că pentru subţirimea cea foarte multă, degrab se
pierde din trupul cel ce îl cuprinde, intrând prin trupul acesta şi
risipindu-se, precum în apă o mică umezeală. Cu acest fel de lucru au asemănat
viaţa noastră, şi cu foarte bună nimereală. Şi după ce au curmat cuvântul cu o
asemănare şi pildă ca aceasta, iarăşi întorcându-se dă înapoi urmarea lui. Că
este întru acest chip. Veniţi acum cei ce ziceţi, astăzi şi mâine vom merge în
cetatea aceea, şi vom face acolo un an, şi vom
neguţători, şi vom dobândi. Fiind cu putinţă să ziceţi voi aşa „de va voi
Domnul, vom trăi, şi vom face aceasta şi aceea.”
16.
Iar acum vă lăudaţi în
trufiile voastre
Aşa fiind urmarea
cuvântului nu face aceasta, ci curmându-o cu drumul şi urmarea lui, după
acestea au adăogat şi pe cele ce lipsea, vrând ca prin icoana lucrului să arate
pe deşertăciunea învăluirii celei împrejurul lumii acesteia care din mândrie se
pricinuieşte. Că este întru acest chip. Vă făliţi întru trufiile voastre.
Carii, carii nu ştiţi pe cea ce va fi mâine. Că ce este viaţa voastră? etc. Şi
prin acest, ce este viaţa voastră făcându-şi cale înainte către proasta aceasta
asemănare aşa aduce asupră şi pilda aceasta prea potrivită făcându-o pe
aceasta. Iar acum vă făliţi în trufiile voastre. Trufaşi şi trufie este
sârguinţa lucrurilor celor ce nu sunt înfiinţate. Pentru aceea şi (alazoi)
adică trufaşi se zice cel ce cu alis, adică cu rătăcire trăieşte.
Toată lauda de
acest fel este rea.
17. Drept aceea, celui ce ştie a face bine, şi nu-l face, păcat este lui.
Repetă lauda cea
deşartă, care din mândrie se obişnuieşte a se naşte. Ca şi cum încheind
cuvântul, aduce pe urmă, că rea este. Şi dacă rea, negreşit de la cel rău este.
Şi nu se cade cei ce Domnului prin sfântul Botez pe sine s-au dăruit să
primească pe semănătorii celui rău. Şi adăogând şi pe acest: Deci celui ce ştie
a face binele, şi nu-l face, păcat este lui. Pe mincinoşii dascăli iarăşi îi
învaţă, ca să nu îndrăznească a învăţa acestea, pe care ei încă nu le-au
lucrat. Că „fericit este, nu cel ce va învăţa, ci care va face şi va învăţa”.
Că se cade lucrurile să povăţuiască înaintea cuvintelor, fiindcă pe dreptul,
credinţa cea prin sine arătată o vesteşte. „Că cel ce va strica, una din aceste
porunci mai mici, şi va învăţa aşa pe oameni, (adică va învăţa
acele care el nu s-au ostenit să le facă) mai mic
se va chema întru împărăţia cerurilor; iar cel ce va face şi va învăţa,
acel mare se va chema întru împărăţia cerurilor” zice Domnul. Fiindcă şi însuşi Dumnezeu Omul, dintru care au început a
face, dintru acesta şi învăţătura o făcea. Întru acest fel mi se pare că este, şi aceea, „cel ce se laudă în
Domnul să se laude, în loc de, precum Domnul, pe acela avându-l dascăl şi pildă. Fiindcă
şi când zice David: „Întru Domnul se va lăuda suflatul meu, nu alt lucru zice,
decât după poruncile Domnului umblând va fi lăudat.
CAP: 5.
1. Veniţi acum voi
bogaţilor, plângeţi şi vă tânguiţi de necazurile ce vor să fie asupra voastră.
Pe scumpătatea şi
zgârcenia bogaţilor plâns al lor îl face, poruncindu-le lor să se tânguiască,
că aceasta este plângerea, ca cei ce întru stricăciune îşi învistieresc bogăţia
lor, şi la cei săraci nu o cheltuiesc pe dânsa. Că numai singură cheltuiala
bogăţiei către săraci nu se pierde. Pentru aceasta şi Parimistul zice:
„Trimiteţi pâinea ta peste faţa apei”. Adică peste ceea ce se pare risipire şi
stricăciune, că aceasta se vedea că se întâmpla pâinilor celor ce pe apă se
aruncă, dar nu pier, ci prin risipire răsuflare şi răcorire nouă ne
pricinuieşte. Şi răcorire, când limba noastră va să se prăjească în văpaia cea
de acolo.
2. Bogăţia voastră a
putrezit, şi hainele voastre le-au mâncat moliile.
3. Aurul vostru şi
argintul au ruginit; şi rugina lor va fi mărturie asupra voastră, şi va mânca
trupurile voastre.
Bogăţia o zice,
putredă adică a hainelor mâncate de molii, şi rugina argintului şi a aurului
mărturisesc asupra voastră, mustrând şi vădind scumpetea şi ne milostivirea
voastră. Pentru aceea
Şi în zilele cele
de apoi.
Şi zice la venirea
Domnului, veţi afla pe bogăţia voastră ca nişte foc învistierit spre piere vouă
care lucru şi bogatul cel din Evanghelie l-au pătimit.
Ca nişte foc, care
l-aţi învistierit în zilele cele de apoi.
Acest cuvânt,
bogăţia voastră, se cuvine a-l sintaxi ca să fie aşa. Bogăţia voastră pe care
ca nişte foc o aţi învistierit, şi v-aţi desfătat pe pământ, şi aţi benchetuit.
4.
Iată plata lucrătorilor
celor ce au secerat ţarinile voastre, care o opriţi voi, strigă: şi strigările
secerătorilor în urechile Domnului Savaot au intrat.
5. Desfătatu-v’aţi pe
pământ, şi v-aţi dezmierdat, hrănita-ţi inimile voastre, ca în ziua junghierii.
Strigare este şi năvălirea
asupra iudeilor, carii mâncau de tot pe săraci, şi se îngrăşau de la toţi cu
cinstire, dar spre junghierea stăpânirii romanilor, şi a mâinilor acestora se
gătea, şi mai ales, căci l-au osândit pe Domnul cel singur Drept, şi l-au ucis pe
Cel care nu se certa nici striga.
6.
Aţi osândit, aţi ucis pe
cel drept, carele nu s-a pus împotriva voastră.
Fără contrazicere
zicând acest, aţi ucis pe cel drept, la Hristos se referă. Iar acest adaos, nu
se împotrivea vouă, de obşte au făcut cuvântul şi către ceilalţi cari au
pătimit de la iudei pe cele asemenea. Poate şi cu proorocie pe patima sa mai
dinainte zicându- o.
7. Drept aceea, fiţi îndelung
răbdători, fraţii mei, până la venirea Domnului. Iată, plugarul aşteaptă roada
cea scumpă a pământului,
După ce au
prihănit benchetuirea bogaţilor iudei şi asprimea lor cea către săraci, se mută
acum şi către cei credincioşi, şi zice: văzând acestea fraţilor să nu vă
smintiţi, nici să vă mâhniţi, ca şi cum nu ar fi gătită nici o izbândire. Şi
zice şi de năvălirea, şi de robia iudeilor de către romani, pe care şi venire a
Domnului o numeşte după cum şi Ioan cel ce s-au rezemat pe pieptul Domnului
adevereşte, când zice pentru moartea sa, aducând cuvântul despre aceiaşi venire
a Domnului când zice: „De voi vrea să rămână el până voi veni” Pentru că
s-au prelungit vremea vieţii lui până la luarea Ierusalimului , şi mai mult. Şi
cum că venirea Domnului, şi aici, şi la Ioan este pentru robia cea de tot a
Ierusalimului, arătat este şi de la proorocul ce zice: „Iată Domnul vine, şi
cine va suferi îngrozirea lui? Adică, venire a lui
Dumnezeu fiindcă aduce pedeapsă asupra
necredincioşilor. Încă şi Ioan cel cu Gură de Aur întru oarecare din tâlcuirile
sale pe acest cuvânt tâlcuindu-l, „până voi veni”, graiul voieşte să arate aceasta
adică pe pieirea cea de tot a Ierusalimului. Şi încredinţează acest lucru din
rugăciunea celor trei coconi ce zice: „Aşa să se facă jertfa noastră înaintea
ta astăzi, şi să se sfârşească în urma ta.” Că zice, ce este cea din urma ta?
După ce au trecut mânia ta. Şi când au venit? Când Nabucodonosor au prădat
Ierusalimul. Şi acestea, pentru venire. Încă zic oarecarii din părinţi şi
aceasta. Cum că pe îndelunga răbdare pe cea dintre dânşii unii către alţii o
zice, iar răbdare către cea dinafară. Că îndelung rabdă cineva către acela, pe
care îi este cu putinţă să-l muncească, dar rabdă acel care nu poate să
izbândească. Pentru aceasta pentru Dumnezeu nici odată nu se zice răbdare, ci
îndelungă răbdare iar la oameni răbdare.
Îndelung răbdând
pentru dânsa, până ce ia lua ploaie timpurie şi târzie.
Ploaie timpurie
este pocăinţa cu lacrimi cea din tinereţe. Iar târzie, este cea de la
bătrâneţe. Însă toate sunt spânzurate de iubirea de oameni a lui Dumnezeu,
pentru aceea zice: „până ce va lua”.
8. Deci îndelung
răbdaţi şi voi, întăriţi-vă inimile voastre; că venirea Domnului s-au apropiat.
9. Nu suspinaţi unii
împotriva altora, fraţilor, ca să nu vă osândiţi; iată, judecătorul înaintea
uşilor stă.
10. Luaţi pildă de patimă rea, fraţii mei, şi de îndelungă răbdare, pe
proorocii carii au grăit în numele Domnului.
11. Iată, fericim pe cei ce au răbdat. Răbdarea lui Iov aţi auzit, şi
sfârşitul Domnului l-aţi văzut, că mult milostiv este Domnul şi îndurat.
12. Iar mai înainte de toate, fraţii mei, să nu vă juraţi, nici pe cer, nici
pe pământ, nici cu alt oarecare jurământ: ci să fie vouă ce este aşa, aşa şi
nu, nu; ca să nu cădeţi întru făţărnicie.
Adică, adeverirea
şi întărirea voastră să fie întemeiată, şi întru lucru adevărat, şi tăgăduirea
voastră asemenea. Într-alt fel, zice, să fie viaţa voastră mărturie mai
întemeiată decât jurământul. Iar dacă vreunul fără de ruşine ne cucernicindu-se
de viaţa voastră ar îndrăzni să vă aducă pe voi a depune jurământ, vă fie vouă
ce este aşa, aşa, şi ce este nu, nu, în loc de jurământ. Mai înainte de toate
fraţii mei, să nu vă juraţi nici pe cer, nici pe pământ, nici cu alt oarecare
jurământ. Ci fie vouă aşa, aşa; şi nu, nu, ca să nu cădeţi întru făţărie.
Făţărie zice, pe osândire, care urmează celor ce fără de cruţare se jură, şi
din obişnuinţă aduc pe jurământul strâmb, ori căci se făţăresc, însemnează aici
numele, care altul fiind, altul se arată. Dar cum cade întru făţărie cel ce se
jură? Crezându-se prin jurăminte că este adevărat, dar urmându-i călcarea de
poruncă, în loc de adevărat arătându-se mincinos. Şi opreşte să nu se jure
pentru jurământul strâmb asupra lui Dumnezeu, iarăşi asupra cerului şi a
celorlalte, ca să nu să le aducă şi pe acestea în cinstea lui Dumnezeu. „Că
toţi cei ce se jură asupra celui mai mare se jură”. Dar va zice cineva, dacă
silit este cineva să se jure ce i se cade a face? Zicem: că frica lui Dumnezeu
este mai mare decât nevoia celui ce îl sileşte. Dar se va nedumeri cineva şi
pentru legea cea veche, dacă pe cel ce se jura pe numele Domnului îl laudă legea
cea veche, cum legea darului îl opreşte a face acest lucru? Îi răspundem că
legea cea veche depărtând pe iudei de la a nu se jura pe idoli, le-au poruncit
ca pe numele lui Dumnezeu să se jure. Precum, şi a jertfi lui Dumnezeu jertfele
au poruncit, smulgându-i pe dânşii de la a
jertfi idolilor, iar după ce pe dânşii din destul i-au învăţat ale
blagocestiei, atunci şi jertfele ca fiind nefolositoare le- au lepădat, şi nu
jertfa de dobitoace, ci pe sufletul cel zdrobit căutându-l spre jertfa. Şi care
este acesta? Care prin smerenie de tot se arde cu focul dragostei, în ce fel
era şi al lui Pavel, care
pentru că se smintea oarecarii din cei credincioşi cu covârşire se ardea.
13. Pătimeşte rău cineva între voi? Să se roage. Este cineva cu inimă bună?
Să cânte.
14.
Este bolnav cineva între
voi? Să cheme preoţii bisericii; şi să se roage pentru dânsul,
Cu reaua pătimire
să împreuneze rugăciunea, ca să fie mai uşoară ieşirea ispitelor. Apoi după ce
prin rugăciune s-ar domoli cele ce ne supără pe noi, şi întru buna şi ar veni
sufletul întru aşezarea sa, apoi atunci să cânte, ca să se înmulţească lui mai
mult cele bune. Pentru că după marele Vasile, prin vesela şi ne întristata
aşezare a sufletului, numirile laudelor odrăslesc. Că cel ce nu călătoreşte
aşa, lungă bârfire săvârşeşte, nici nu a ajuns la o aşezare ca aceasta, pe care
şi David cuvioşie o numeşte. „Cântaţi Domnului cei cuvioşi ai Lui.
ungându-l pe
dânsul cu untdelemn întru numele Domnului.
15. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav, şi îl va ridica pe
dânsul Domnul, şi de va fi făcut păcate, se vor ierta lui.
16. Mărturisiţi-vă unul altuia păcatele, şi vă rugaţi unul pentru altul, ca
să vă vindecaţi.
Acest lucru şi
atunci când petrecea Domnul cu oamenii, Apostolii îl făceau, ungând cu
untdelemn pe cei bolnavi.
17.
Ilie om era asemenea nouă
pătimaş, şi cu rugăciune s-a rugat să nu plouă; şi n-a plouat pe pământ ani
trei şi luni şase.
18. Şi iarăşi s-au rugat, şi cerul a dat ploaie, şi pământul a odrăslit
roada sa.
Se lucrează
rugăciunea dreptului, când şi acela pentru care se roagă ajută prin necăjirea
duhovniceasă celui ce se roagă. Că dacă când alţii se roagă pentru noi, noi la
ospeţe ne îndeletnicim şi întru odihnă şi întru viaţă desfătată şi liberă,
muiem şi slăbim prin aceasta stăruinţa rugăciunii celui ce se nevoieşte pentru
noi. Şi se face întru noi cuvântul fericitului Petru: „Unul zidind, şi altul
surpând, nimic alt nu este, decât osteneală în zadar”.
19. Fraţilor, de se va rătăci cineva dintre voi de la adevăr, şi îl întoarce
cineva pe el;
20. Să ştie, că cel ce a întors pe păcătos de la rătăcirea căii lui, va
mântui suflet de moarte şi va acoperi mulţimi de păcate.
Acesta şi Ieremia
zice: „Şi dacă vei scoate cinstit din nevrednic, ca gura mea vei fi”. Căci zice;
„Că nu voi sunteţi cei ce grăiţi, ci Duhul Tatălui meu este cel ce grăieşte
întru voi”. Pentru aceea
şi David îl ocărăşte pe cel păcătos de ce-i povesteşte dreptăţile Lui”.
Sfârşit.
