doktoru: Apostazia și Antihristul după învățăturile Sfinților Părinți

CUVÂNT ÎNAINTE

În osteneala vremurilor pe care le trăim, când este atât de greu să auzi vreun cuvânt care să fie întru totul acoperit de lucrare, cei care îşi caută cu adevărat izbăvirea din această vale a plângerii, ştiu că trăim vremuri de cumplită secetă şi foamete lăuntrică. Aşadar unde altundeva să alergăm după ajutor şi hrană lăuntrică dacă nu la Sfinţii lui Dumnezeu? De vom cerceta scrierile lor, vom înţelege mai bine vremurile în care ne aflăm şi vom pricepe că Domnul este în neîncetată lucrare, chiar dacă lumea de azi e covârşită de noianul răutăţilor şi nelegiuirilor.

Văzând asaltul minciunii, făţărniciei şi a materialniciei asupra propovăduirii lui Hristos, am încercat să adunăm în această carte câteva cuvinte care să ne fie folositoare atât nouă înşine, cât şi celor care vor socoti că le pot fi spre potolirea foamei şi a setei lăuntrice. Poate cea mai succintă descriere a lumii contemporane o găsim în cuvântul Sfântului Antonie cel Mare: „Va veni vremea ca oamenii să înnebunească şi, când vor vedea pe cineva că nu înnebuneşte, se vor scula asupra lui, zicându-i că el este nebun, pentru că nu este asemenea lor”. Ca încununare a nebuniei necredinţei sale şi a tuturor fărădelegilor săvârşite, lumea va dobândi un cârmuitor aşa după cum şi-l doreşte, despre care Sfântul Apostol Pavel ne spune că este „omul nelegiuirii, fiul pierzării, potrivnicul, care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu, sau se cinsteşte cu închinare, aşa încât să se aşeze el în templul lui Dumnezeu, dându-se pe sine drept dumnezeu” (2 Tesaloniceni 2, 3-4). Şi pentru că nu puţini sunt cei care privesc în jurul lor şi se întreabă când va veni în lume acest cumplit stăpânitor, Arhiepiscopul Teofan al Poltavei (1873 - +1940) răspunde deopotrivă tuturor: „Mă întrebaţi despre viitorul apropiat şi zilele din urmă. Nu voi vorbi de la mine, ci vă voi spune din descoperirile Stareţilor. Ei mi-au împărtăşit următoarele: Venirea lui Antihrist se apropie, este foarte aproape. Timpul care ne mai desparte de acea clipă se numără cu anii, fiind de cel mult câteva decenii”.

Părintele duhovnicesc al Fericitului Teofan al Poltavei a fost Sfântul Teofan Zăvorâtul, cel care spre sfârşitul veacului al XIX-lea dădea această mărturie despre vremurile pe care le trăim azi: „Când autoritatea monarhică va cădea şi poporul îşi va instala pretutindeni autoguvernarea (republici, democraţii), acolo Antihristul îşi va găsi mediul prielnic pentru activitatea sa. Pentru Satana nu va constitui o dificultate să pregătească voci în favoarea renunţării la Hristos, după cum a arătat experienţa Revoluţiei franceze. Atunci nu va fi nimeni care să opună un veto autoritar. Aşadar, când astfel de regimuri, gata să se conformeze aspiraţiilor antihristice, vor fi instalate peste tot, atunci se va ivi Antihristul” .

Despre cele ce se petrec în zilele noastre, Părintele Serafim Rose scria incă din anii 80 ai veacului trecut. Timpurile care vor urma, mai mult poate decât cele dinainte din istoria Bisericii, sunt cele pe care Sfântul Grigorie Teologul le-a numit atât de bine «Ortodoxia pătimitoare». Trăim cu adevărat timpuri apocaliptice: ateismul cuprinde întreaga lume, credinţele mincinoase se răspândesc ca niciodată înainte, prinzând în mrejele lor pe cei treziţi din somnul necredinţei, ecumenismul se apropie tot mai mult de ţelul său, acela al unei mincinoase biserici mondiale („desfrânata” din Apocalipsă 17, 15), iar duhul lui Antihrist care va să vină a început a-şi lăsa peste tot pecetea. Cei care-I vom rămâne credincioşi lui Hristos în aceste vremuri de pe urmă va trebui să ne gătim spre chinuri şi lupte care vor arăta cu adevărat credincioşia inimilor noastre. însă mai presus de aceste chinuri şi de stăpânitorul acestei lumi care le aduce asupra noastră, este Cel Care ne-a făgăduit că va fi cu noi «în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor» (Matei 28, 20).

Pentru a înţelege în chip lămurit ce anume ne învaţă Biserica despre vremurile apostaziei şi venirea lui Antihrist, în partea întâi a cărţii de faţă am cuprins o lucrare, modestă ca volum, însă foarte profundă prin ceea ce cuprinde şi deosebit de clară prin desfăşurarea expunerii. Titlul acesteia este Apostazia şi Antihristul şi a fost publicată în America, în limba rusă, încă din vremea păstoririi la Jordanville (New York) a Arhiepiscopului Averchie Tausev (1906 - + l976). Autorul acestei scrieri cu valoare de catehism, este un monah format în preajma vlădicăi Averchie, care insă şi-a trecut numele sub tăcere. Cititorul care va parcurge rândurile sale, va avea prilejul să vadă cum prin cuvinte simple i se zugrăveşte înaintea ochilor întregul tablou duhovnicesc al celor care se vor petrece la sfârşitul vremurilor, care au început să se plinească încă de acum.

Cea de a doua parte a cărţii cuprinde o prezentare a personalităţii Arhiepiscopului Averchie ilustrată tocmai prin numeroasele sale scrieri legate de contextul apostaziei generalizate. Acest portret duhovnicesc alcătuit prin cuvânt a fost publicat de Frăţia Sfântului Gherman din Alaska în periodicul The Orthodox Word. Reuşita acestei creionări se datorează întâi de toate faptului că între cuvintele şi faptele vlădicăi Averchie nu a fost dezbinare, ci, ceea ce a grăit mai întâi a împlinit el însuşi în faptă. Şi, după cum bine ştim, aceasta a fost dintotdeauna calea Sfinţilor şi felul prin care ei s-au statornicit în împlinirea poruncilor întru Domnul. Datorită duhului său pătrunzător şi a marii puteri de discernere, Fericitul Părinte Averchie a fost pe bună dreptate numit un prooroc, un înaintevestitor al vremurilor apostaziei, al lepădării de credinţă. Prin cuvintele sale ne împărtăşeşte o eclesiologie (o învăţătură despre ce anume e Biserica) cu adevărat sobornicească, care prin mărturisirea ei stă împotriva minciunii lăuntrice, a formalismului exterior, a suficienţei de sine şi a fandoselilor academismelor teologice. Cuvântul său este unul viu, izvorât din Viaţă şi închinat Vieţii, arătându-ne că Biserica dacă întru adevăr Îl are ca şi Cap al său pe Hristos, nu îl poate avea nicidecum ca stăpânitor pe Antihrist. Însă ca acest lucru să-şi dobândească plinirea, depinde şi de fiecare dintre noi în parte, ca unii ce prin Sfântul Botez suntem socotiţi mădulare ale acestui Trup tainic. Calea este cea a pocăinţei nefăţarnice, care pecetluieşte duhul omului cu lucrare neîncetată. Tocmai de aceea, orice altă cale devine una „largă şi lată” (Matei 7,13).

Astăzi se poate vedea foarte lesne că societatea românească în ansamblul ei a devenit una consumatoristă şi şi-a închegat direcţia şi orientarea după „mult- râvnitul” model occidental „al tuturor posibilităţilor”. Astfel, într-un ritm susţinut, ajungem grabnic din urmă Apusul în închinarea sa înaintea materiei şi a confortului pământesc. Şi chiar dacă nu ne vine să credem, această închinare ajunge în cele din urmă la însăşi persoana Antihristului şi-l cheamă ca stăpânitor al acestei lumi. Din această pricină, în partea a III-a a cărţii am cuprins mai - multe mărturii din spaţiul ortodox american, tocmai pentru că fraţii noştri de acolo se confruntă de mai multe decenii cu tot ceea ce înseamnă societate de consum. Dintru osteneala lor lăuntrică putem dobândi mult folos în înţelegerea a ceea ce se petrece - în condiţiile actuale - atât în noi înşine cât şi în jurul nostru.

Despre cel ce va să vină în lume, Fărintele Arsenie Boca spunea: „Antihrist - care nu se mulţumeşte numai cu necredinţa sa, ci vrea necredinţa tuturora - nu va avea astâmpăr decât în ziua când ar izbuti să ucidă pe Dumnezeu şi să-L azvârle din inima şi mintea celui din urmă credincios rămas pe pământ: „şi nu râvneşte, nebunul la o mândrie mai mare, decât aceea de a termina o dată cu Dumnezeu, iar in locul Lui să-şi împlânte în sufletul omului, ca pe o sabie a iadului, chipul său de fiară. Chinurile cele de pe urmă, cele de la Antihrist, în care va lucra toată puterea Satanei, vor întrece toate prigoanele câte s-au înteţit asupra creştinilor, de la început până in zilele acelea”.

Înţelegând în duh lucrările şi uneltirile care se revarsă în lume din „taina fărădelegii care se şi lucrează” (2 Tesaloniceni 2, 7), Părintele Serafim Rose îi îndemna pe tinerii ortodocşi americani să fie cu multă luare aminte la suferinţele din închisorile regimurilor totalitare. Dânsul dădea acest sfat deoarece pricepea că prigonirile si torturile din temniţele comuniste sunt înaintemergătoare şi înaintevestitoare ale cumplitei şi „marii strâmtorări” (Matei 24, 21; Apocalipsa 7. 14) din vremurile domniei Antihristului. Astfel, în partea a IV-a a cărţii am adunat — câteva mărturii din închisorile comuniste din România. Prin cuvintele celor întemniţaţi ne vom împărtăşi de ceea ce le-a fost dat să trăiască sub stăpânirea torţionarilor înrobiţi cu totul vrăjmaşului firii omeneşti. Numai o minte smintită până la deplina îndrăcire putea să scornească asemenea cazne. Însă dacă prin cumplitele suferinţe, acestor oameni le-a fost dat să vadă rânjetul înfricoşător al iadului, tot ei au fost cei care s-au împărtăşit şi de tainicul surâs al învierii din morţi. Socotim că din mărturiile pe care le aducem înainte, cititorul va putea să înţeleagă felul în care pronia şi dragostea dumnezeiască este neîncetat lucrătoare. Însă dacă prigoanele îndurate în temniţele comuniste au întrecut orice închipuire, ce va fi când va veni „strâmtorarea cea mare” care va cuprinde Biserica cea adevărată, mai înainte de sfârşitul lumii ?

Partea a V-a a cărţii este alcătuită din înainte vestiri ale Sfinţilor Părinţi despre-vremurile-din urmă, venirea lui Antihrist şi sfârşitul lumii. Cuvintele lor sunt o comoară nepreţuită pe care Duhul Sfânt a dâruit-o Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească şi Aposto- lească. Sunt cuprinse aici învăţături şi proorociri ale Sfinţilor Moise Arapul, Ishirion, Pamvo, Nifon al Con- stanţianei, Efrem Sirul, Ioan Damaschin, Nifon al Con- stantinopolului şi Anatolie al Optinei.

În continuarea cărţii am aşezat Sinaxarul care se citeşte în Biserica noastră la pomenirea liturgică a înfricoşătoarei Judecăţi. În acest Sinaxar se află sintetizată învăţătura ortodoxă despre cele ce se vor petrece la sfârşitul lumii.

Dar pentru că toate cele care au fost adunate aici pot fi pricepute cu adevărat numai prin rugăciune şi duh nefăţarnic, în încheiere, între alte rugăciuni, am aşezat şi Canonul alcătuit de Sfântul Teodor Studitul pentru rân- duiala liturgică din Duminica înfricoşătoarei Judecăţi. Fie ca toate acestea să ne fie spre priveghere lăuntrică.

monahul Coprie

Partea I

APOSTAZIA ȘI ANTIHRISTUL

PROLOG AL TRADUCĂTORULUI AMERICAN

„Aceasta mai nainte ştiind, că vor veni în zilele cele de apoi batjocoritori... zicând: Unde este făgăduinţa Venirii Lui? Că... toate aşa rămân precum au fost dintru începutul zidirii” (2 Petru 3, 3-4).

Astăzi, asemenea „batjocoritori” - împlinitori ai acestei proorocii a Sfântului Apostol Petru - sunt mulţi printre noi. Există mulţi ce chiar poartă numele de creştin, şi care, cu toate acestea, au încetat să nădăjduiască în Venirea din nou a lui Hristos. Acum ei pun la cale lucruri de-ale lor, mai „bune”. După ce au hotărât că nu va fi nici un „cer nou şi pământ nou” (Apocalipsa 21,1) de Dumnezeu zidite, aceşti batjocoritori au hotărât să făurească o mincinoasa lume nouă, plăsmuită de om, în acelaşi chip în care protestantismul a hotărât să zidească o biserică plăsmuită cu puteri omeneşti, potrivnică Bisericii lui Hristos.

Împotriva acestor lucruri, Sfântul Pavel ne previne: „Să nu vă amăgească cineva nici într-un chip! Căci ziua Domnului nu va veni, de nu va veni mai întâi lepădarea de credinţă şi de nu se va descoperi omul păcatului, fiul pierzării, protivnicul şi care se va înălţa mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu sau este spre închinare, încât să şadă el în templul lui Dumnezeu, arătându-se pe sine că este dumnezeu... Drept aceea, fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile care aţi fost învăţaţi, ori prin cuvânt, ori prin epistola noastră” (2 Tesaloniceni 2, 3- 4, 15).

Stau zilele de apoi să vină asupră-ne? „Fiul pierzării”, Antihrist, e pe cale să se ivească? Un număr crescând de creştini ortodocşi dau un răspuns afirmativ la această întrebare. Raţiunile pentru acest simţământ apocaliptic sunt multe şi destul de serioase. Această viziune diferă în mod categoric de aşteptările sentimentaliste ale celei de a doua Veniri a lui Hristos care s-au iscat cu diferite prilejuri în veacurile trecute, mai cu seamă în vremea căderii Romei şi odată cu cucerirea Constan- tinopolului. Viziunile apocaliptice din acele vremuri se întemeiau mai degrabă pe suferinţele fizice şi pe groaza venită în chip năpraznic, decât pe o analiză temeinică a proorociilor Sfintei Scripturi, împlinite într-un chip limpede.

Până în acest veac, se împliniseră foarte puţine din proorocii le precise ale Mântuitorului, ale Sfinţilor Apostoli şi ale Părinţilor Bisericii în legătură cu plinirea vremurilor şi cea de-a Doua Venire a Domnului Hristos. Totuşi proorociile Sfintei Scripturi le-au fost întotdeauna lămurite credincioşilor prin intermediul prototipurilor iconice, înainte ca ele să se fi împlinit în fapt. Acum se pare că până şi cele mai de pe urmă şi mai greu de înţeles dintre aceste proorocii au fost lămurite de evenimente istorice reale din secolul nostru. Cele ce păreau a fi taine de nepătruns - în Cartea Apocalipsei - nu mai sunt chiar nişte taine, căci până şi cele mai uluitoare şi incredibile dintre aceste lucruri şi-au găsit plinirea în vremea noastră.

De pildă, atât creştinii cât şi materialiştii au căzut de acord vreme îndelungată că ordinea şi civilizaţia existente vor pieri ca urmare a unui holocaust [unei arderi-de-tot] de proporţii, un holocaust [o ardere-de- tot] descris în Sfânta Scriptură în termeni nemaiîntâlniţi, înfricoşători, universali şi atotcuprinzători încât, înainte de Dresda, Hiroshima, Bikini şi de alte mărturii ale epocii nucleare şi a napalmului, descrierile au depăşit pur şi simplu gândirea şi închipuirea omenirii.

Biserica Creştin-Ortodoxă a învăţat dintotdeauna că pricina pentru o astfel de catastrofă va fi decăderea religioasă şi morală a omenirii; că va veni vremea când părţi imense din Sfânta Biserică Ortodoxă vor apostazia, când o biserică potrivnică, creată sub ocârmuirea Satanei, se va ivi, şi când răul va domni atât de puternic în sânul omenirii, încât viaţa pe pământ va deveni practic cu neputinţă. Atunci lumea îşi va pierde dreptul şi raţiunea de a exista Nimicirea se va întâmpla potrivit judecăţii lui Dumnezeu, însă pricina osândei va fi răutatea omenirii.

Materialiştii indică folosirea armamentului nuclear drept instrumentul acestei distrugeri, însă numai oamenii care au înnebunit de răutate, ar putea face uz de astfel de arme. Drept urmare, chiar şi potrivit ideilor materialiştilor învăţaţi, pricina distrugerii ordinii și civilizaţiei va fi o omenire care s-a prăbuşit în răutate. Ştiinţa materialistă contemporană a ajuns la o confirmare a viziunii creştin-ortodoxe şi, de fapt, deşi fără să vrea, a dat mărturie pentru adevărul Sfintei Scripturi. Aceasta nu poate decât să-i întărească pe adevăraţii creştini ortodocşi în încredinţarea că orişice altceva învaţă Biserica Ortodoxă cu privire la plinirea vremurilor, se va împlini. Credinţa noastră, precum şi faptele şi evenimentele vremurilor noastre, ne conving că „strâmtorarea cea mare” (Matei 24, 21; cf. Apocalipsa 7,14) se va petrece în viitorul apropiat.

În Sfânta Scriptură citim că„începătura durerilor”(Matei 24, 8; Marcu 13, 8) - adică începutul plinirii vremurilor - vor fi războaiele înfricoşătoare, mondiale, sărăcia generalizată. Cuvintele acestei proorocii sunt împlinite dinaintea ochilor noştri. Faptul că vremuri de război şi sărăcie rudimentară s-au ivit adesea înainte de acest veac, nu are nici o relevanţă în analiza noastră. Sărăcia şi războaiele contemporane diferă net de conflictele şi grozăviile vremurilor dinainte, atât prin faptul că au un caracter aproape generalizat cât şi prin puterea lor înfricoşătoare, care dintr-odată pune înaintea minţii putinţa unei catastrofe universale. Războiul generalizat sau „mondial” este în mod strict un fenomen ce aparţine doar veacului al XX-lea. Numai prin cumpănirea incredibilei amplori şi a uluitoarelor forţe de distrugere slobozite prin aceste războaie mondiale, devin descifrabile, proorociile din Apocalipsă.(9,15-21). Chiar şi nimicirea de odinioară a Dresdei cu groaznicele „furtuni de foc” a cutremurat închipuirea omenească - iar aceste „furtuni de foc” erau pricinuite de ceva la care acum umanitatea se referă cu nonşalanţă ca la „arme convenţionale”.

Privitor la împlinirea unor asemenea proorocii, atenţia noastră trebuie să se întoarcă şi spre Cartea Apocalipsei 8, 7-12 şi spre capitolul 9, în care Văzătorul Tainelor - Sfântul Ioan Evanghelistul - accentuează necontenit că felurite catastrofe şi suferinţe se vor pogorî asupra unei treimi din omenire şi asupra unei treimi din suprafaţa pământului la începutul plinirii vremurilor. „Dacă socoteşte cineva - spune Părintele Alexandru Koleşnikov - acele naţiuni şi popoare care au ajuns jertfă războaielor şi revoluţiilor din veacul al XX-lea, atunci se va vedea că ele cuprind aproximativ a treia parte din suprafaţa şi populaţia pământului”.

Într-adevăr, numai în ultimul deceniu(1978) am putut băga de seamă plinirea celor înfăţişate în Apocalipsa 8, 7-12, căci oamenii de ştiinţă ne-au arătat că omenirea, ca urmare a mândriei si lăcomiei, a pavat, a despuiat şi a otrăvit aproape a treia parte din suprafaţa pământului arabil, a pricinuit prin poluare o micşorare însemnată a cantităţii de energie solară care ajunge pe pământ (adică a micşorat cantitatea de lumină solară) şi e aproape de a fi otrăvit în întregime a treia parte din mări, omorând vieţuitoarele care sălăşluiesc în ele.

Merită toată atenţia noastră faptul că dezastrele veacului al XX-lea au afectat în primul rând popoarele creştine. Ca urmare a împrejurărilor prin care au trecut aceste popoare în timpul primei jumătăţi a acestui veac, milioane de creştini au ajuns sceptici, şi-au pierdut credinţa şi s-au răcit faţă de Dumnezeu şi unii faţă de alţii (Matei 24, 12). Catastrofele „de durată” ce au cuprins adevărate martiraje şi purtarea făţişă a unui război împotriva Bisericii, li s-au întâmplat cu prisosinţă naţiunilor creştin-ortodoxe - aproape în întregime - în prima jumătate a veacului al XX-lea, şi aceasta a fost îndeobşte una dintre urmările primului război mondial. Comunismul a acaparat întreaga Europă de Est şi Caucazul înainte de anul 1950. Nici Grecia nu a fost cruţată, căci venezeliştii şi unii ocârmuitori corupţi ai Bisericii şi-au lansat atacurile asupra Sfintei Ortodoxii din Grecia în anii '20, împotrivindu-se învăţăturii sfinte precum şi pildei de sfinţenie a Sfântului Nectarie de Pentapolis. De asemenea, odată cu cel de-al doilea război mondial, Alexandria, Antiohia şi Biserica din China au căzut sub guverne controlate de comunişti. Nu poţi să nu cumpăneşti şi să nu pricepi că puterile răului din lume au luat în primire sarcina de a slăbi popoarele creştin-ortodoxe, cu scopul de a îndepărta cea mai însemnată piedică în calea îndeplinirii viitoarelor lor urzeli.

Pe lângă şocul evenimentelor mondiale şi al neomeniei omului faţă de semenul său, autorii de teorii şi sisteme filosofice, politice şi religioase anticreştine au atacat creştinătatea în chip deosebit de puternic în vremurile recente. Pentru cei mai mulţi dintre oameni, aceşti filosofi au propovăduit şi încă mai propovăduiesc că în istoria omenirii domneşte o „lege a progresului”. Prin urmare, omenirea - în toate aspectele existenţei ei - a evoluat de-a lungul istoriei. Aceşti filosofi învaţă că formele politice, sociale şi ideologice ale vieţii rasei umane se îmbunătăţesc necontenit şi că în cele din urmă omul va găsi şi va determina, prin propria-i putere şi dezvoltare umană, ordinea de viaţă politică şi socială desăvârşită şi ideală - o ordine în care raţiunea, ştiinţa, pacea, siguranţa, dreptatea şi bunăstarea materială vor fi absolute. De fapt, un mare număr de ocârmuitori corupţi, aşa-zis creştin-ortodocşi, au început să prezinte o astfel de teorie. Cei mai de seamă dintre aceştia sunt ierarhii actualei Patriarhii Ecumenice care au început să înveţe aceste lucruri „ca să înşele, de este cu putinţă, şi pe cei aleşi” (Marcu 13, 22).

Domnul Hristos însă a învăţat ceva întru totul osebit. El ne-a vestit mai dinainte că vor fi „războaie şi zvonuri de războaie” (Marcu 13, 7; Matei 24, 6), că nu va fi „pace, ci sabie” (Matei 10, 34) şi că „din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea multora se va răci” (Matei 24, 12). Să ne uităm la istoria veacului al XX-lea şi să ne întrebăm: Cine s-a dovedit că are dreptate? Oare Hristos sau filosofii nostalgici? Nici o domnie a raţiunii nu a venit, ci mai curând o domnie a celui mai grosolan materialism şi a celor mai dobitoceşti patimi din om. În loc de pace şi siguranţă, sunt războaie cumplite şi zvonuri aproape zilnice de noi războaie; în loc de dreptate, am fost martori la tot felul de silnicii, revoluţii, CHEKA, Gestapo, GPU, execuţii în masă, lagăre de concentrare, lagăre de deportare siberiene de o cruzime nemaiauzită şi de nedescris, anihilare chimică a creierelor mărturisitorilor credinţei şi ale altor opozanţi din URSS; în loc de bunăstare materială, sunt rapoarte constante despre foamete în masă, despre lipsuri a milioane de oameni - şi asta în ciuda faptului că o mare parte din omenire are hrană de aruncat, două locuinţe, două sau trei automobile etc. În loc de armonie în numele religiei, avem apariţia aproape zilnică a sectelor cu cele mai întunecate învăţături- „I AM”, francmasoneria, teosofia, Bahai, închinarea vădită înaintea Satanei şi secte vrăjitoreşti, ca să numim doar câteva dintre ele.

Dar lucrul care este de mai mare însemnătate, e faptul că dorinţa de a se opune tuturor acestor mişcări a început să părăsească omenirea. Acum, societatea omenească poate să accepte şi să întâmpine sectele satanice cu minimă uimire sau chiar fără să se sinchisească - pentru scurtă vreme, oamenii se îngrozesc sau se înspăimântă în chip trecător de actele canibalice care s-au petrecut în Statele Unite drept urmare a acestor culte ori de crimele demenţiale care s-au petrecut în California. Săptămână de săptămână, lună de lună, numărul de morţi sau de acte demonice cumplite practicate in sectele satanice, urcă, iar societatea în ansamblu nu se prea sinchiseşte de aceste lucruri. Că societatea îndeobşte este dispusă să treacă cu vederea faptele satanice, este limpede dovedit prin aceea că avortul – exterminarea în masă a copiilor - nu numai că a incetat să-i şocheze pe oameni, ci a şi devenit acceptat ca „lege”. Mai mult decât atât, devine „demodat” să fii anticomunist, iar cei care păstrează credincioşia dimpreună cu Sfinţii noi Mucenici din lumea comunistă, sunt batjocoriţi şi ridiculizaţi. Să se datoreze aceasta faptului că „dragostea multora” deja „s-a răcit” (Matei24,12)? Oare vremea marii foamete - „nu foamete de pâine, nici sete de apă, ci de auzit cuvântul lui Dumnezeu”(Amos 8, 11)— stă deja asupra omenirii? Să fie oare faptul că domnia lui Antihrist e aproape şi stă să vină asupră-ne?

În trecut, proorociile Sfintei Scripturi cu privire la împărăţia lui Antihrist au fost dincolo de puterea de înţelegere a omului. Sfânta Scriptură ne oferă imagini ale unor lucruri cumplite care se vor petrece în împărăţia lui Antihrist, iar Părinţii Bisericii ne dau înştiinţări şi descrieri despre înrobiri şi prigoniri ce nu sunt uşor de cuprins nici în închipuire. Dar oare toate aceste imagini şi descrieri sunt de necrezut?

Această întrebare ne aduce la ţelul acestei cărţi - anume acela de a arăta că aceste proorocii nu mai sunt, de fapt, de necrezut, ci acum pot fi înţelese, iar împlinirea lor se poate observa în fapt tocmai în lumea de azi. Aici autorul prezintă în termeni limpezi şi lesne de înţeles originea răului şi lupta lui împotriva binelui, precum şi apogeul răutăţii din vremea domniei lui Antihrist. Suntem în primul rând interesaţi să-i prevenim pe creştinii ortodocşi cu privire la durerile precum şi cu privire la ivirea lui Antihrist. Pentru a izbuti acest lucru, este de trebuinţă ca mai întâi să-i aducem pe oameni la o înţelegere a persoanei Satanei şi să i introducem în demonologia biblică; căci fără un concept al demonologiei, nu este cu putinţă să se înţeleagă hristologia, ecclesiologia ori eshatologia Sfintei Biserici, care sunt cu totul de nedespărţit de vestirea mântuirii.

Pentru a îndeplini această sarcină, monahul care a pregătit această lucrare, a compilat materiale care sunt lesne de înţeles şi care nu sunt învăluite într-o terminologie academică. Nu le-a adunat laolaltă pentru ca ele să fie spre meditație intelectualilor, ci pentru a sluji la mântuirea sufletelor. Nimeni nu va putea citi această carte fără ca ea să nu îl tulbure. Pe creştinii ortodocşi care cumpănesc şi sunt preocupaţi de vremurile pe care le trăim, îi îndemnăm să-şi întoarcă inimile către cărţile de slujbă ale Sfintei Biserici, căci în ele Tradiţia şi conştiinţa Bisericii vorbesc despre toate aceste lucruri, propovăduind, înaintevestind şi înfăţişând învăţături temeinice pentru apărarea tuturor adevăraţilor credincioşi. Mai presus de toate, cititorul trebuie să fie încredinţat că e de trebuinţă să ne intensificăm viaţa de rugăciune şi mai cu sârguinţă să ne ţinem neclintiţi de toate „predaniile care am fost învăţaţi” (2 Tesaloniceni 2,15). Slavă lui Dumnezeu pentru toate.

UNIVERSUL VĂZUT
CA REVELAŢIE A ZIDITORULUI

Dumnezeul Cel Nenăscut şi Nezidit, vieţuind în Sfânta Treime, fiind Atotputernic şi întru totul desăvârşit, îşi este pe deplin îndestulător Sieşi şi nu avea nicidecum trebuinţă de fiinţe create. Însă dragostea Sa neţărmurită râvnea să aibă părtaşi ai fericirii Sale veşnice. Pentru aceasta, Dumnezeu a gătit împărăţia Sa şi a creat făpturile cereşti.

Dragostea nu este despotică şi de aceea nu sileşte iubirea din partea celorlalţi. Toate făpturile zidite ale lui Dumnezeu, îngerii, au fost înzestrate cu voinţă liberă. Aceasta a fost de trebuinţă pentru ca ele să-I poată întoarce Ziditorului lor o dragoste adevărată şi nu o supunere lipsită de minte şi fără de noimă.

Unul dintre cei mai străluciţi şi mai puternici dintre aceşti îngeri - Lucifer (Satana) - exercitându-şi voinţa liberă, a ales să întoarnă spre sine dragostea ce I se cuvenea lui Dumnezeu. Din pricina iubirii de sine s-a îndărătnicit, dintru îndărătnicie s-a învârtoşat şi a hotărât să făurească o nouă împărăţie, potrivnică celei a Ziditorului, uzurpând locul şi puterea lui Dumnezeu. Urmările acestei răzvrătiri (apostazii) sunt binecunoscute tuturor. Lucifer şi cei care i-au urmat, au fost azvârliţi din Cer şi până azi au rămas drept vrăjmaşi ai lui Dumnezeuşi ai tuturor făpturilor Sale. Ispita şi nesupunerea lui Lucifer a fost primită de multe dintre făpturile cereşti, astfel încât noua împărăţie a răului s-a umplut de părtaşi ai prinţului întunericului.

Cei care au rămas neclintiţi în vremea pustiitoarelor ispitiri, au fost întăriţi de ajutorul lui Dumnezeu şi au devenit fii veşnici ai Adevărului.

Potrivit dragostei Ziditorului, împărăţia Cerească nu a putut rămâne ştirbită şi pentru a săvârşi această împlinire, Dumnezeu a zidit o nouă făptură - omul. Adam şi Eva au fost făcuţi din nimic într-un Univers făurit anume pentru ei, iar ei au fost pecetluiţi drept pietre preţioase în cununa lucrărilor lui Dumnezeu.

Măreţia Ziditorului a fost revelată chiar şi în atomii primordiali care, deşi fără formă, nevăzuţi şi în neorânduială, au slujit ca materie pentru crearea întregii firi văzute şi a omului însuşi.

FACEREA

Nu cunoaştem starea primordială a Universului, sau câtă vreme au dăinuit elementele în condiţii haotice, căci Sfânta Scriptură îşi începe relatarea cu vremea în care de-viaţă-Dătătorul Duh Sfânt Se purta deja pe deasupra adâncului, orânduind Universul. Totuşi, istoria lumii vizibile începe de fapt cu formarea particulelor simple.

Că întru început elementele care ne înconjoară astăzi, nu conţineau nimic mai mult decât particule lipsite-de formă, se vădeşte din mărturia cuvântului lui Dumnezeu (Pilde 8,24-27). Cercetările ştiinţifice din domeniul fizicii au întărit această mărturie, anume că elementele Universului sunt compuse dintr-un singur fel de materie, adică au o unicitate a esenţei. Aceste particule neînsemnate, concrete, au fost dăruite de Ziditor cu o putere lucrătoare de neînţeles nouă. Drept urmare - prin porunca dumnezeiască - ele au format, din combinaţiile, Fuzionările şi separările lor, o felurime fără de număr de forme şi corpuri în natură.

Crearea luminii, cu energiile care emană dintru ea, s-a petrecut în ziua întâi a Facerii, ca răspuns la cuvântul lui Dumnezeu: „Să fie lumină” (Facere 1, 3). În cea de a patra zi a Facerii, lumina s-a adunat în corpuri imense (Facere 1, 14-19) care au fost menite să ocârmuiască alte corpuri mai mici ce s-au luat dintr-însele, anume să le cârmuiască prin atracţie, să le încălzească şi să le lumineze. Pe aceste corpuri imense noi le numim (aşa-zise) stele fixe - dintre care una e soarele nostru.

În a doua zi a Facerii, supunându-se poruncii lui Dumnezeu şi lucrării Preasfântului Său Duh, „apele” marelui „ocean” atomic, s-au împărţit în felurite corpuri imense (Facere 1,6-8), iar acestea, la rândul lor, s-au divizat în mulţimea de planete şi de corpuri similare acestora.

În cea de-a treia zi, printr-o „vaporizare” şi „amestecare” a apelor din mările care acopereau pământul, au fost plăsmuite aerul şi apa răcoroasă. Prin puterea lui Dumnezeu, mari ridicări ale pământului au făcut ca să se ivească din străfundul mărilor continentele (Facere 1, 9-13). Ziua a treia are o însemnătate aparte în crearea Universului, căci în această zi a apărut vegetaţia pe pământ - pământul a dat primul şi cel mai bogat rod pentru folosul locuitorilor împărăţiei naturii. Din acea zi, pământul, ca o mamă bună, a început să-şi cheltuiască energia - dintru început puternică şi foarte mare - pentru binele omenirii şi al celorlalte vietăţi.

Această rodire va continua chiar până în vremea în care, la sfârşit, pământul va fi vlăguit de lăcomia omului pentru cultivarea şi exploatarea lui. Atunci va sărăci şi va slăbi şi-i va fi foarte greu să hrănească omenirea, dar cu toate acestea nu va înceta să-şi dea roadele până la sfârşitul timpului, după cum zice Scriptura: „Cât va trăi pământul, semănatul şi seceratul... nu vor mai înceta” (Facerea 8, 22). Sfârşitul vremurilor va veni asupra pământului şi-l va găsi dând omenirii cea din urmă recoltă, fie ea şi sărăcăcioasă.

Sfârşitul acestei lumi nu va fi o nimicire, ci o refacere şi o reînnoire (Apocalipsa 21, 1). Puterile ei refăcute vor sluji veşnic reînnoirii făpturilor vieţii celei noi.

MIRACOLUL LUMINII

Revărsarea luminii văzute a început în ziua a patra Marile corpuri din Univers, înveşmântate în raze aurii, sunt menite să le ocârmuiască pe cele mai mici şi să le acopere cu lumină în acea parte ce e îndreptată înspre razele lor, lăsând în întuneric partea ce e întoarsă dinspre ele.

Însă nici un loc nu e lipsit de prilejul de a primi binefacerile şi lumina izvorâte de către soare, căci corpurilor mai mici (planetelor) li s-a dat mişcarea de rotaţie în jurul propriei axe înclinate, precum şi o mişcare periodică (anuală pentru Pământ) împrejurul corpului ceresc din care au luat naştere. Prin aceste mişcări duble, planetele sunt dăruite cu schimbări de anotimp şi ale zilelor şi nopţilor. Toate acestea sunt de trebuinţă pentru existenţa lor vremelnică; pentru Pământ, acestea sunt necesare pentru înnoirea puterilor fizice ale făpturilor şi pentru a-i da naturii putinţa de a-şi îndeplini vremelnica-i îndatorire.

Prin aceste mişcări, orişice loc de pe faţa Pământului cade sub înrâurirea razelor soarelui. Există o diversitate în energia razelor, căci atingerea lor e fie directă, fie indirectă (în unghi), aşa încât diferite zone de pe faţa Pământului primesc mai multă sau mai puţină lumină şi căldură.

Acest fenomen al naturii dezvăluie faptul că, în miracolele luminii fizice, Ziditorul ne arată o asemănare (o icoană, un chip) a minunilor Luminii Dumnezeirii. Făpturile simţitoare, înzestrate cu putere înţelegătoare, sunt prin ele însele întuneric (adică nu doar în întuneric, ci neizvorând lumină proprie). Numai primind lumină şi căldură lăuntrică de la Duhul, ele încetează de a mai fi în întuneric şi se apropie de acea frumuseţe lucrătoare care le-a fost menită, potrivit ţelului iconomiei Ziditorului.

Împărţirea luminii albe în şapte culori vii ne aminteşte de cele şapte daruri ale Duhului Sfânt (Isaia 11, 23), care întăresc sufletul prin Sfintele Taine ale Bisericii, aşa încât el (sufletul) să poată spori în fapta bună cea lucrătoare pentru slava lui Dumnezeu. Fiecare lucru văzut se înfăţişează într-o anumită culoare, potrivit însuşirii acelui obiect de a reflecta o rază sau alta a spectrului alcătuit din cele şapte culori.

Tot astfel e şi cu duhul omului. în sine, e întunecos şi ar rămâne ceva întunecat de nu ar fi darul harului lui Dumnezeu care-i îngăduie sufletului omului să primească această minunată Lumină şi căldură de la Ziditorul său. Lumina sufletului omului, asemenea luminii lunii, este reflectată dintru Soarele Duhovnicesc, Soarele Adevărului, Soarele Dreptăţii. Fără acest dar, sufletul ar rămâne în beznă, în mâhnire, în deznădejde şi păcat.

Aşa cum nici un loc de pe pământ nu e lipsit de putinţa de a primi razele soarelui cele dătătoare de viaţă, tot astfel orişice făptură înţelegătoare are putinţa, dacă doreşte, de a-L primi pe Soarele Duhovnicesc Cel de viaţă dătător, pe Ziditorul şi Mântuitorul omenirii.

Întâiul om s-a întors dinspre Soarele Dreptăţii şi s-a prăvălit într-un tărâm al beznei lăuntrice. Din vremea aceea şi până la Venirea lui Hristos - Soarele cel Neapus - foarte puţini oameni s-au întors către această Lumină. Omul s-a obişnuit cu starea sa de întunecime sufletească - care-i era sprijinitoare şi ajutătoare întru a săvârşi răul - până într-atâta, încât a ajuns să-şi iubească lanţurile si cătuşele,, Cei care au ales lumina în locul întunericului, s-au întristat adânc la vederea chipului zidit al lui Dumnezeu înrobit de bezna sufletească. Aceşti Sfinţi tânjeau după vremea care i-a fost făgăduită omului, când Lumina cea Binecuvântată Se va arăta şi Se va dărui tuturor celor care nu-şi vor fi pierdut întru totul putinţa de a primi Lumina cea duhovnicească a Adevărului.

Cât de fericită a fost epoca noastră în comparaţie cu veacurile dinainte de venirea Luminii celei făgăduite - Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu! În ţările creştin-or todoxe care au fost cu multă vreme înainte convertite la Lumina Adevărului, oamenii au avut prilejul să crească primind Lumina. Aici, în ţările heterodoxe ale Apusului, nu este astfel, căci noi suntem înconjuraţi de întunericul acelora care au lepădat Biserica lui Hristos şi care, mai mult, chiar luptă împotriva ei. Suntem înconjuraţi de obiceiuri si tradiţii care sunt pe de-a-ntregul potrivnice Sfintei Biserici Ortodoxe şi din această pricină, trebuie să ne întoarcem asupra tradiţiilor ţărilor creştin-ortodoxe pentru a primi întru adevăr această Lumină a Adevărului.

Desigur, niciodată nu a dobândit cineva fără de luptă bogăţia lui Hristos. Războiul nevăzut a trebuit purtat din totdeauna. însă unde este câmpul acestei bătălii? Unde trebuie să mergem la luptă? Câmpul de bătălie este înlăuntrul nostru. Îl recunoaştem în simţăminte, gânduri, doriri şi impresii. Întunericul se vădeşte în cuvinte şi fapte care reflectă starea noastră actuală - o stare străină nuanţei (culorii) reale pe care Hristos, Soarele Dreptăţii, o întipăreşte în gândurile, cuvintele şi faptele noastre.

A plăcut Atotputernicului Ziditor al Universului să creioneze în lucrurile văzute tainele lumii nevăzute, arătând cum mai înainte, o mulţime de stele au căzut din Cer, tot astfel cum acum o mulţime de suflete cad de la Sfânta Biserică Ortodoxă. Însă în ciuda tuturor celor care cad, avem încredinţare de la Ziditorul însuşi că nici o putere vrăjmaşă nu va putea să nimicească Biserica, nici până în ziua cea de apoi (Matei 16,18).

UN NOU BABILON

Însă, pe măsură ce se apropie ziua proslăvirii Sfintei Biserici, o nouă structură se iveşte în lume, o alcătuire potrivnică adevărului Zidirii lui Hristos - aceasta e Babilonul cel tainic. Faptele celor din vechime care visau să se înveşnicească pe pământ, să-şi facă un nume'*, se repetă. „Haldeii” de astăzi, asemenea celor din vremurile de odinioară, nu visează să-şi aibă numele scrise în Ceruri, ci mai curând să laşe un nume şi o amintire a faptelor lor, pe pământ.

Iată un nou Babilon în toată plinătatea cuvântului: amestecarea adevărului cu neadevărul. în locul luminii limpezi a învăţăturii Sfintei Biserici, întemeiate pe Evanghelii, Prooroci, Apostoli, Părinţi ai Bisericii şi Si- noade, aceşti noi babilonieni însetează după învăţături apostate şi sisteme filosofice întunecate, în care adevărul este amestecat cu minciuni şi întreţesut cu neadevăr. Acest fel de gândire este temelia noului Babilon. E lesne de înţeles ce va creşte din aceasta în cele din urmă, având în vedere acele societăţi făurite de umanitate care au dus la împleticirea oamenilor şi a înţelegerii lor, aşa cum s-a petrecut cu Babilonul cel vechi.

Însă şi pe acest nou Babilon îl aşteaptă tot aceeaşi soartă care a venit şi asupra celui vechi, cu toate-că amândouă pretindeau şi pretind să atingă cerul. Acest turn al învăţăturii mincinoase nu numai că sporeşte zilnic, ci creşte în fiecare ceas. Mare cu adevărat este primejdia de a-şi pierde cineva cărarea pe calea mântuirii din pricina prafului împrăştiat de această înălţare babilonică a unui monument dedicat amăgiţilor şi celor care caută să-şi dăinuiască propriul nume pe pământ.

Unde ar putea cineva să se izbăvească de praful acesta ce orbeşte ochii întru a nu vedea adevărul şi umple plămânii de minciuni înăbuşitoare? Unde altundeva dacă nu întru adăpostul paşnic care e deschis şi veşnic, întru Zidirea ridicată nu de mâini omeneşti, ci de Făcătorul lumii însuşi - unde altundeva dacă nu întru adevărata Biserică Ortodoxă a lui Hristos? Este nemăsurat mai bine să fii un slujitor neştiut în Casa lui Dumnezeu, decât să fii un arhitect de seamă şi foarte vestit în acest nou Babilon, al cărui sfârşit este desăvârşita năruire şi osânda veşnică.

ÎMPĂRĂŢIA CERURILOR

Aşa cum privim stelele de pe cer care luminează noaptea şi-i călăuzesc pe marinari către porturi sigure, tot astfel să ne lăsăm mintea purtată spre acea constelaţie aparte de stele duhovniceşti, cunoscută sub numele de Părinţii Bisericii, căci ei luminează noaptea întunericului prezent si ajută sufletul să fie călăuzit către portul său de destinaţie - împărăţia Cerurilor. Părinţii ne învaţă artade-a-găsi calea de mântuire prin praful ce mereu se îngroaşă, făcut de roboteala la construcţia babilonică.

Împărăţia Cerurilor - care îi aşteaptă pe toţi cei care se sârguiesc (Matei 11,12) - este dincolo de orice înţelegere omenească, însă căile lui Dumnezeu nu ne sunt cu totul ascunse. Putem şi trebuie să credem în veşnica fericire viitoare, ca şi cum am fi văzut-o, ca şi cum am fi auzit-o şi ca şi cum am fi înţeles-o cu mintea noastră, căci toate din natură ne arată calea şi dau mărturie pentru adevărul împărăţiei Cerurilor. Zgomotul neîncetat al mării vieţii poate-să ne abată atenţia de la împărăţia lui Dumnezeu şi să ne ţintuiască mintea întru cele pământeşti, într-atât încât să încetăm să ne mai gândim la viitor. Credinţa noastră se îndepărtează de acea credinţă care este o pregustare a bucuriei vieţii viitoare, astfel încât simţim adesea o frică de neînţeles la gândul veşniciei, la trebuinţa de a trece în cealaltă lume. Aceasta nu se întâmplă dacă mintea se obişnuieşte a ti acolo cu Dumnezeu. în loc de a fi aici în lume.

O stare păcătoasă împiedică mult libertatea care e firească în relaţia dintre copiii nevinovaţi şi părinţii lor, atunci când nu există nici o altă vină care să-i îndepărteze pe copii de dragostea părintească. Pentru a ne desfăta întru nădejdea fericirii viitoare, e de trebuinţă să ajungem precum pruncii nevinovaţi, departe de păcat şi de orice e desert si lumesc, şi mai cu seamă de .„trufia vieţii” (1 Ioan 2, 16). Atunci când păcatul şi socotelile lumeşti nu ne mai despart de Tatăl, ceea ce e cu neputinţă devine cu putinţă, şi ceea ce „ochiul nu a văzut, nici urechea nu a auzit” (Isaia 64, 3; 1 Corinteni 2, 9) şi ceea ce nu a putut fi cuprins de minte, se face primit de omul lăuntric, contemplativ, curăţindu-se prin lacrimi de pocăinţă. Atunci credinţa ajunge aproape de acea stare ce este o vedere a celor care se dobândesc după moarte.

Îmbrăţişarea, prin credinţă contemplativă, a bucuriei vieţii viitoare dăruieşte o mare fericire, iar ţelul vieţuirii pământeşti devine mai limpede. Toată această existenţă plină de osteneală devine mai uşor de îndurat întru răbdare. Întru nădejdea că e aproape sfârşitul, când răsplătirile răbdării ne vor face nu numai să uităm aceste necazuri, ci chiar să ne pară rău că nu am suferit mai mult. în mijlocul tuturor nefericirilor şi nestator- niciilor vieţii, nu e lesne să filosofezi asupra lucrurilor cereşti, însă în acele răgazuri care sunt date de încercările căii vieţii, este de trebuinţă să vorbim despre cele cereşti si să cerem stăruitor dobândirea fericirii întru împărăţia lui Dumnezeu. Pentru a purta lupta duhovnicească în noi înşine, trebuie să strigăm către Hristos Dumnezeul şi Mântuitorul nostru să ne miluiască. Fericiţi sunt acei oameni care şi-au statornicit obiceiul de a se ruga neincetat fericiţi sunt aceia pentru care rugăciunea a ajuns o a doua natură, astfel încât chiar şi răsuflările lor îl preaslăvesc pe Dumnezeu. Preadulcele nume al lui Iisus Hristos trebuie să fie pe buzele noastre, în răsuflarea noastră, chiar şi în somnul nostru, totdeauna şi pretutindeni.

Astăzi, marea carte a naturii se deschide tot mai mult ca o revelaţie despre Ziditorul a toate. Oare nu vorbeşte ea în chipul cel mai limpede despre armonia Ziditorului, despre minunata frumuseţe a Stăpânului şi Domnului, Desăvârşitorul şi Dătătorul a toate? Atunci, unde este mai multă linişte şi pace decât în universul naturii? În care familie (cămin) se află o aşa de bună chivernisire ca acolo unde necuprinsul Tată orânduieşte însuşi toate materiile. Este vădit că buna rânduială este cu putinţă numai acolo unde este misia pan si veghetor neadormit.

Îndeobşte, natura ne revelează taina de neînţeles a unităţii treimice a Ziditorului. Pecetea acestei taine stă adânc înscrisă în firea tuturor lucrurilor zidite, ca o conştiinţă fundamentală ce proslăveşte Sfânta Treime. Atotprezenţa lui Dumnezeu este de asemeni vizibilă în zidirea Sa. Să ne ridicăm privirea spre bolta cerească, presărată cu nenumărate corpuri cosmice, ţinuter în spaţiile Universului de o mână nevăzută. Să privim cu luare-aminte în jurul nostru şi să ne întrebăm: a Cui este mâna care nu osteneşte să ţină întregul Univers, în care toate corpurile sunt sferice şi se dezvoltă dinspre centru spre exterior ca într-un imens glob? Toate aceste sisteme sferice - care nu au nici un punct vizibil de început ori de sfârşit - reflectă atotprezenţa, fără-de-începutul şi necuprinderea Ziditorului.

O asemenea menire este cu putinţă numai pentru un Duh cu totul desăvârşit. Ziditorul a toate. În fapt, Ziditorul însuşi a pecetluit chipul propriei Sale Dumnezeiri - fără de început şi necuprinse - într-o mulţime de făpturi şi de lucruri, dintre care unele specii sunt atât de mici, încât multe milioane din ele pot exista intr-un pahar cu apă. Pentru a menţine toate acestea, Dumnezeu trebuie să fie atotputernic şi omniprezent - pretutindeni în unul şi acelaşi moment.

LUMEA CEA NEVĂZUTĂ

Potrivit învăţăturii Sfintei Biserici, lumea duhovnicească cuprinde două feluri de duhuri: îngerii lui Dumnezeu - care în vremea răzvrătirii lui Lucifer au ales din propria lor voinţă liberă să rămână ascultători Ziditorului, păstrându-şi astfel această stare pe vecie - şi duhurile rele- acei îngeri care au fost zidiţi buni, însă prin voinţa lor personală au devenit răi în chip irevocabil, urmându-l pe Lucifer în răzvrătirea sa împotriva lui Dumnezeu.

Atât îngerii lui Dumnezeu, cât şi duhurile rele sunt numite îngeri, pentru că acest nume nu are înţeles de fire sau condiţie ontologică, ci exprimă cu prisosinţă un rang, un cin. Numele de înger are înţelesul de trimis sau vestitor. În acest sens, Sfânta Scriptură mai foloseşte acest nume pentru a se referi la Prooroci, Apostoli, ori alte persoane care au fost trimise să vestească voia lui Dumnezeu.

Sfânta Biserică învaţă că singurul temei pentru zidirea lumii a fost dorirea lui Dumnezeu de a avea părtaşi ai nemărginitei Sale iubiri şi milostiviri. Ţelul lumii este proslăvirea Ziditorului. Fiind o Fiinţă pe deplin desăvârşită şi întru totul fericită, Dumnezeu nu poate avea trebuinţă de nimic. Dintru toţi vecii, El a fiinţat singur, fără de lume, şi ar fi putut via astfel pentru întreaga veşnicie, dacă El însuşi nu ar fi binevoit să zidească fiinţe.

Dumnezeu a dorit ca oamenii să fie plăsmuiţi drepţ icoane ale Lui însuşi (Facere 1,26), spre a gusta bucuria fiinţării şi a deveni părtaşi ai fericirii Sale. Astfel a apărut omul, făptură înţelegătoare, moştenitoare a împărăţiei şi slavei lui Dumnezeu prin harul înfierii (Romani 8, 23; Galateni 4, 5; Efeseni 1, 5). În această împărăţie, izvorul fericirii este împreună-vieţuirea în veci cu Fiinţa cea desăvârşit fericită, Dumnezeu însuşi, şi părtăşia neîncetată la Slava Dumnezeiască, în măsura în care îi e cu putinţă unei făpturi zidite. Dumnezeu, Care cunoaşte străfundurile cele mai tainice ale fiecărei persoane, va da împlinire fiecărui cuget şi suflet care însetează după adevăr şi bine.

Măsura după care poate fi cunoscută treapta de desăvârşire dobândită de făpturile înţelegătoare [cugetătoare], este aceasta: cu cât e mai mare desăvârşirea atinsă de cineva, cu atât mai mare şi mai atotcuprinzătoare devine dragostea lui faţă de Ziditor şi cu cât se luptă cineva mai mult să vieţuiască drept chip şi asemănare a Lui, cu atât devine mai desăvârşit în ascultarea faţă de sfânta Sa voie.

Pe de altă parte, făpturile înţelegătoare care s-au întors de la ţelul pentru care au fost aduse la fiinţă - proslăvirea Ziditorului lor, dobândesc o stare potrivnică. Această stare este veşnică, iar moartea duhovnicească este un chin cumplit de crunt care decurge din îndepărtarea de Dumnezeu, Izvorul vieţii şi aliericirii. Există un fenomen al Universului material care ne mijloceşte o asemănare a acestei morţi veşnice. Este eclipsa totală de soare. Aceasta se petrece arareori şi durează puţină vreme, însă pricinuieşte o puternică impresie asupra tuturor vieţuitoarelor.

Daca ar fi ca eclipsa să dureze un dmp nedeterminat, atunci, fiece vietate ar fi supusă unei vlăguiri şi unei destrămări ucigătoare. Orişice vieţuitoare ar porni pe drumul de întoarcere întru ţărâna din care a fost făcută. O moarte atât de înceată, agonizantă, dezintegrantă ar fi însoţită de multă suferinţă, căci toate dimpreună ar începe să se descompună de la începutul eclipsei, aşteptându-şi pierzania.

Pentru făpturile înţelegătoare există un Soare Duhovnicesc - Izvorul vieţii şi al fericirii, Dumnezeu însuşi, Care a chemat toate lucrurile dintru nefiinţă la fiinţă. Dacă pentru făpturile înţelegătoare care nu duc numai o viaţă materială, ci şi una duhovnicească s-ar petrece o eclipsă totală de Soare Duhovnicesc, suferinţa, dezintegrarea şi pierzania ar deveni de neocolit. Potrivit caracteristicilor [însuşirilor] firii duhovniceşti, o astfel de suferinţă nu poate fi vremelnică, căci sufletul e fără de moarte şi veşnic. Această stare de suferinţă veşnică e numită „moartea a doua” (Apocalipsa 2, 11; 20, 6, 14; 21, 8), „chin veşnic” (Luca l6, 28), „foc nestins” (Isaia 66, 24; Matei 3, 12; Marcu 9, 44; Luca 3, 17) şi „vierme neadormit'' (Isaia 66,24; Marcu 9, 44, 46, 48).

Judecata de Apoi va deschide unora dintre făpturile înţelegătoare împărăţia fericirii veşnice întru lumina feţei lui Dumnezeu, iar altora le va arăta o eclipsă totală a înfăţişării feţei lui Dumnezeu dintru Care se revarsă toată viaţa şi fericirea.

Sfânta Biserică Creştin-Ortodoxă a crezut dintot- deauna despre caznele iadului că vor fi veşnice, întelegând aceste chinuri ca fiind cele ce vor veni asupra făpturilor înţelegătoare care sunt lepădate dela faţa lui Dumnezeu după Judecata de Apoi, cea de obşte. Această credinţă a fost exprimată în chip sobornicesc la cel de al V-lea Sinod Ecumenic.

SATANA ŞI ÎNGERII LUI

Din învăţătura despre Dumnezeu ca Fiinţă întru totul desăvârşită, se adevereşte că tot ce este adus intru fiinţă de El, a fost făcut bun, de vreme ce El nu are vrere să zidească răul. Atunci de unde s-a ivit răul? Din mândria unuia dintre cele mai de seamă duhuri, care a plăsmuit o asa de înaltă părere de sine, încât a cugetat să devină deopotrivă cu Ziditorul său. Întru strădania de a înfăptui această râvnită egalitate, el a ademenit o mulţime de duhuri care să-i urmeze în răzvrătirea împotriva voii, lui Dumnezeu.

Fiind lepădat de la fața lui Dumnezeu şi astfel ajungănd prințul întunericului. Satana s-a sârguit să-şi înmulţească adepţii, ispitindu-i întru neascultare pe cei dintâi oameni zidiţi. În acest fel el şi-a sporit propria stăpânire. Din vechime, Biserica hui Hristos a crezut că mândria unuia dintre cele mai de seamă duhuri a fost pricina pentru ivirea răului atât în lumea duhovnicească, cât şi in cea materială.

Mântuirea veşnică a omenirii este strâns legată de surparea lui Satana şi de ruinarea răului din lume. Născocitorul răului, acest vrăjmaş al lui Dumnezeu şi al omenirii, e înfăţişat în Sfânta Evanghelie cum că „dintru început, a fost ucigător de oameni şi nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tatăl minciunii" (Ioan 8, 44).

Dintotdeauna au fost păreri şi învăţături care tăgăduiesc existenţa personală a diavolului şi a duhurilor rele. O astfel de greşeală este deosebit de primejdioasă pentru omenire, deoarece îi inoculează o stare de nepăsare morală care în cele din urmă duce la propria-i nimicire. În fapt, Satana însuşi este cel care-l inspiră pe om să nu creadă în existenţa lui.

Duhurile rele au pierdut pentru totdeauna toată dragostea către Dumnezeu şi cu aceasta au pierdut şi înţelepciunea care vine de Sus, ce e alcătuită din dreptate, adevăr şi bunătate.

De ce nu pot duhurile rele să se întoarcă la pocăinţă? Fiindcă sunt anumite hotare de îndărătnicie dincolo de care nu mai este întoarcere către bine (cf. Evrei 6, 4-6). Nefiind expuşi la ispitele la care este supus omul acum, îngerii au căzut în chip voit, cârmuiţi de o mincinoasă filosofie ce afirma că libertatea deplină este fără de asemănare mai vrednică de dorit decât supunerea (aceeaşi filosofie care a contribuit la făurirea protestantismului). Ei s-au împietrit atât de mult în acest cuget greşelnic, încât au preferat patimile lor nesupuse în locul fericirii îngerilor care au stat înaintea tronului lui Dumnezeu în smerenie, sfielnicie şi dragoste.

Această amarnică şi greşită socotinţă arată că până şi făpturile duhovniceşti cele mai înalte, care au pierdut lumina dumnezeiască, ajung foarte mărginite în înţelegerea adevărului. Ca făpturi mai înalte decât duhul omului, ele au fost înzestrate cu însuşiri şi puteri mai mari de a sta neclintite întru adevăr, au fost dăruite cu o înţelegere mai înaltă a bunătăţii şi a supunerii față de voia lui Dumnezeu. În ciuda tuturor acestora, dezastruoasa greşită socotinţă a precumpănit şi, tocmai din acea clipă, întoarcerea către adevăr a fost deja cu neputinţă. Învârtoşarea lor în răutate a trecut dincolo de putinţa de îndreptare, pentru că aceste făpturi duhovniceşti au căzut ca urmare a unei răzvrătiri îndărătnice şi înrăite împotriva lui Dumnezeu însuşi.

Prevenind omenirea împotriva unei asemenea împietriri şi răutăţi de neîndreptat, Hristos le-a grăit fariseilor: „Orice păcat şi orice hulă se va ierta oamenilor, dar hula împotriva Duhului Sfânt nu se va ierta” (Matei 12, 31).

Însăşi firea făpturilor înţelegătoare poartă în sine nevoia de închinare dumnezeiască, un cuget înnăscut despre măreţia lui Dumnezeu şi cunoştinţa că viaţa e dar dumnezeiesc. Pentru a lepăda aceste intuiţii înnăscute, trebuie să silnicim firea personală - aceste intuiţii nu dispar pur şi simplu, ci sunt smulse şi stârpite din firea noastră şi tocmai aceasta face ca păcatul să fie de neiertat. Dacă ne răzvrătim împotriva cunoştinţei despre Dumnezeu din sufletele noastre, ajungem vrăjmaşi ai Ziditorului nostru.

Vrăjmăşia faţă de Dumnezeu este de neiertat nu pentru că mila Domnului are anumite mărginiri sau hotare, ci numai pentru că omul, întorcându-se în chip silnic de la Dumnezeu, poate atinge limita extremă a îndărătniciei de la care nu mai este nici o întoarcere. Dacă omul stă împotriva Duhului Sfânt, Duhul Sfânt nu mai poate să-l aducă la pocăinţă. Sufletul unei făpturi înţelegătoare poate să se înmoaie numai prin harul dumnezeiesc al Sfântului Duh, însă fără acest har, el se dă pe sine însuşi mândriei si întunericului.

Cât de mare e vrăjmăşia între stăpânirea lui Satana şi împărăţia lui Dumnezeu ni s-a arătat în Apocalipsa, mai ales la 22, 1-8 şi 23, 24. Potrivit Sfinţilor Părinţi, aceste cuvinte ne dezvăluie că, în zilele de pe urmă, Satanei i se va îngădui să dea război împotriva sfinţilor lui Dumnezeu, iar Biserica, (femeia înveşmântată în soare) va fugi în pustie. Acestea vor fi vremurile cele mai de pe urmă, iar Satana îi va măcelări [pe cei cu adevărat credincioşi lui Dumnezeu], Biserica cea Sfântă se va fi întors în catacombe, devenind împuţinată întru numărul mădularelor ei şi fiind amarnic prigonită. Această cumplită prigoană, mai rea decât cea a Romei, va dura trei ani şi jumătate şi se va sfârşi cu slăvită cea de a doua Venire a lui Hristos (Apocalipsa 20, 7-12).

Biserica lui Hristos a fost prigonită şi asuprită în toate veacurile de către stăpânitorul acestei lumi, însă aceste asupriri nu au fost întotdeauna atât de lămurite.

Primele veacuri ale Bisericii au trecut sub prigoană fizică făţişă, dar acestea s-au sfârşit cu biruinţa Bisericii.

Următoarele câteva veacuri au dat la iveală o asuprire mai subtilă - însă infinit mai primejdioasă - a Bisericii, anume marile erezii, şi învăţături mincinoase. Satana a lovit mai întâi în vieţile mădularelor Sfintei Biserici, iar apoi a lovit dogmele-Credinţei, căutând să facă dezbinare si să nimicească învăţăturile cele de trebuinţă pentru mântuire. Desigur, în ambele epoci, multe suflete au părăsit Biserica cea Sfântă şi au trecut în rândurile Satanei, însă această a doua perioadă s-a sfârşit prin biruinţa Ortodoxiei.

O a treia perioadă, cu o prigonire mai mult sau mai puţin lămurită, a început cu ivirea războinicului Satanei, Mahomed, şi Biserica a fost iarăşi supusă prigoanei fizice făţişe. În această perioadă, locuitorii creştin-ortodocşi din regiuni întregi ale Răsăritului au fost măcelăriţi pentru refuzul lor de a se lepăda de Hristos. Este de remarcat că cotropirea musulmană a lumii creştin-ortodoxe a avut loc aproape în aceeaşi vreme când noile şi cele mai mari erezii se iveau în Europa Apuseană, începând cu papismul, continuând cu sectele protestante păgâneşti şi ajungând în cele din urmă la sectele atât de fățis satanice precum francmasoneria. În această perioadă, Satana a început să întrebuinţeze, deodată, amândouă tipurile de prigonire - pomenite mai înainte - împotriva Sfintei Biserici.

Cea de a patra epocă de asupriri amarnice împotriva Bisericii celei Sfinte a urmat îndeaproape celei de a treia perioade. Pe lângă noile erezii. Satana a început să-i ademenească pe oameni în mişcările de revoluţie anarhistă şi socială, lovind în toate ordinile sociale de pe pământ, sforţându-se să arunce lumea într-o stare de confuzie şi destrămare şi netezind calea pentru Antihrist şi pentru încercarea silnică de a stârpi creştinătatea.

Felurimea de ispite care vin de la diavol, este foarte mare şi nu toate pot fi cuprinse de înţelegerea omenească. Se ştie din Sfânta Scriptură că diavolul „a orbit minţile necredincioşilor, ca să nu le lumineze lumina Evangheliei slavei lui Hristos, Care este chipul lui Dumnezeu” (2 Corinteni 4,4), în vreme ce la alţii, asupra cărora Lumina deja a strălucit, „vine diavolul şi ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască” (Luca 8, 12), şi iarăşi, precum pe Dreptul Iov, pe alţii îi prigoneşte cu necazuri, lanţuri şi temniţă (cf. Apocalipsa 2,10).

Ca apărare împotriva acestor asupriri, trebuie să ne păstrăm o dispoziţie neîncetată de pocăinţă, rugăciune, post şi veghe duhovnicească asupra inimii. Hristos Mântuitorul le-a poruncit ucenicilor Săi: „privegheaţi şi vă rugaţi ca să nu intraţi în ispită” (Matei 26, 41).

În ultimele câteva decenii, mulţi oameni au încetat să mai nădăjduiască în împărăţia lui Dumnezeu şi s-au întors către mijloace artificiale de a dobândi împărăţia paradiasiacă. Mijloacele făurite de Satana cuprind anarhia şi revoluţia socială. Cuvintele-capcană speciale pe care Satana le-a adus în întrebuinţare pentru a ademeni oamenii în aceste mişcări, cuprind:, „libertate”, „fraternitate”, „egalitate” si „unitatea omenirii”. Cât de mulţi urmează deja acestor sloganuri fără noimă, nepăsându-le cine le-a creat sau care sunt manifestările reale ale acestor mişcări aşa-zis umanitare. Cât de tare sunt amăgiţi ei de stăpânitorul acestei lumi, de momeli artificiale şi cât de repede sunt călăuziţi către anarhia care-l va aduce pe ultimul chinuitor al omenirii, Antihrist!

ÎNCEPUTUL SFÂRŞITULUI ACESTEI LUMI
ŞI PETRECEREA PĂMÂNTEASCĂ
A BISERICII LUI HRISTOS

Potrivit învăţăturii Sfintei Scripturi şi a Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, sfârşitul lumii şi cea de-a doua Venire a Domnului nostru Iisus Hristos vor fi înainte-vestite de: o puternică şi vădită răspândire a anarhiei şi fărădelegii în rândul tuturor popoarelor; plinirea propo- văduirii Evangheliei în toată lumea şi la toate neamurile (inclusiv evreilor adunaţi într-un stat Israel refăcut); calamităţi naturale năprasnice şi venirea lui Antihrist şi lupta lui cu Biserica cea Sfântă a lui Hristos.

Apostolii L-au întrebat odată pe Dumnezeiescul lor învăţător: „Spune nouă, când vor fi acestea şi care este semnul Venirii Tale si al sfârşitului veacului?” (Matei 24,3).

Mântuitorul a răspuns: „Luaţi seama să nu va înşele nimeni; că mulţi vor veni în numele Meu, zicând: Eu sunt Hristos, şi pe mulţi vor înşela. Şi veţi auzi de războaie şi de zvonuri de războaie... dar încă nu va fi sfârşitul. Că se va scula neam peste neam, şi împărăţie peste împărăţie, şi va fi foamete şi ciumă şi cutremure pe alocuri. Dar acestea toate sunt numai începătura durerilor. Atunci vă vor da spre chinuri şi vă vor omorî, şi veţi fi urâţi de toate neamurile pentru numele Meu. Şi atunci se vor sminti mulţi, şi unul pe altul se vor vinde, şi se vor urî unul pe altul. Şi mulţi prooroci mincinoşi se vor scula şi vor înşela pe mulţi. Şi pentru înmulţirea fărădelegii, răci-se-va dragostea multora iar cel ce va răbda până în sfârşit, acela se va mântui. Şi se va propovădui Evanghelia aceasta a împărăţiei în toată lumea, spre mărturie la toate neamurile, şi atunci va veni sfârşitul” (Matei 24, 4-14).

Sfinţii Părinţi ai Bisericii tălmăcesc că aceste cuvinte înfăţişează nimicirea Ierusalimului, din anul 70 d. Hr., ca prototip al marilor necazuri din vremurile de pe urmă, când întreaga urgie înainte-vestită în această proorocie va fi împlinită. Căderea Ierusalimului a simbolizat sfârşitul lumii, însă deşi aceasta s-a arătat a fi cumplită, a fost numai o umbră palidă a celor ce vor veni la sfârşitul vremurilor asupra omenirii.

Trebuie să urmărim tâlcuirile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, cercetând cu luare aminte semnele sfârşitului lumii dintru aceste cuvinte ale Mântuitorului. Din ele descoperim că în vremurile din urmă fărădelegea omenirii va atinge ultimele hotare. Răul şi ura vor domni în lume. Nu va fi nici dragoste între oameni, nici milă a unuia penţru celălalt; dragostea se va împuţina – nu pe deplin, desigur, însă se va răci într-o covârşitoare parte a omenirii. Oamenii se vor urî unul pe altul în chip sălbatic, le va păsa numai de ei înşişi şi vor căuta şă le facă rău semenilor lor.

Pe lângă aceasta, mulţi credincioşi vor începe, să şovăie în credinţa lor, iar unii le vor urma amăgitorilor şi poorocilor mincinoşi - înaintemergătorii lui Antihrist. Fărădelegea şi păcătoşenia vor deveni atât de mari, încât oamenii nici nu vor băga de seamă ameninţătoarele prevestiri ale sfârşitului lumii, pe care Dumnezeu va începe să le sloboadă sub chipul diferitelor calamităţi naturale, iar mai pe urmă prin ivirea lui Antihrist.

„Că precum a fost în zilele lui Noe. aşa va fi şi Venirea Fiului Omului. Şi precum era în zilele cele mai nainte de potop, că mâncau şi beau, se însurau şi se măritau, până în ziua când a intrat Noe în corabie, şi nu au cunoscut până când a venit potopul şi i-a luat pe toţi, aşa va fi şi Venirea Fiului Omului”. (Matei 24,37-39).

În aceste cuvinte, Mântuitorul tălmăceşte limpede starea omenirii de la sfârşitul timpului. Ştim că, chiar înainte de potop, fărădelegea şi păcătoşenia omenirii erau peste măsiură de mari: oamenii se desfătau în pofte dobitoceşti şi erau orbi şi nesimţitori la tot ce era duhovnicesc. La fel va fi înainte de sfârşitul lumii. Senzualitatea neînfrânată, destrăbălarea, lăcomia şi beţia vor deveni lege, paralizând mintea omului, aşa încât nici chiar necazurile pe care le va slobozi Dumnezeu ca avertisment (foamete, cutremure, nenorociri şi, în cele din urmă, marele chin adus prin Antihrist), nu vor trezi nici un simţământ de frică ori de căinţă în oamenii îmbătaţi de propria lor stricăciune.

Sfinţii Apostoli învaţă că în vremurile cele mai de pe urmă, feluritele erezii pustiitoare şi învăţături mincinoase se vor înmulţi şi vor dobândi o mare putere, în timp ce necredinţa va spori tot mai mult. Omenirea ca întreg va fi 9 oarbă şi surdă duhovniceşti şi nesimţitoare în tot ceea ce priveşte mântuirea şa. Oamenii vor crede de bună voie orice minciună şi vor uita pe de-a-ntregul Legea lui Hristos. Orice viciu si greşeală cu putinţă vor fi primite cu mărinimie de către lume.

Sfântul Pavel, în Epistola sa către Tesaloniceni, spune că atunci când va veni Antihrist, i se va îngădui să-i ademenească pe mulţi. „Vor fi tot felul de puteri şi de semne şi de minuni ale minciunii, şi de amăgiri ale nedreptăţii, pentru fiii pierzării, pentru că nu au primit dragostea adevărului, ca să se mântuiască. Şi de aceea Dumnezeu le va trimite lor lucrarea înşelăciunii, pentru ca ei să creadă minciunii, ca să fie judecaţi toţi cei care n-au crezut adevărului, ci au binevoit întru nedreptate” (2 Tesaloniceni 2, 9-l2).

În Epistola sa către Timotei, Apostolul povăţuieşte: „Ci aceasta să ştii, că in zilele cele de apoi vor veni vremuri cumplite. Că oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de argint, lăudăroşi, semeţi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, necuvioşi, fără de dragoste, neprimitori de pace, clevetitori, neînfrânaţi, cruzi, neiubitori de bine, trădători, obraznici, îngâmfaţi, mai vârtos iubitori de dezmierdări decât iubitori de Dumnezeu, având chipul bunei-cinstiri, dar tăgăduind puterea ei: şi de aceştia te fereşte” (2 Timotei 1, 1-5).

Desigur, toate aceste patimi au fost întotdeauna prezente în lume, însă în zilele de pe urmă, puterea lor asupra omenirii va deveni aproape absolută, astfel încât oamenii vor ajunge încă şi mai nesimţitori, înăbuşindu-şi de bună voie toate înclinațiile lăuntrice către bine si dând curs doar pornirilor pătimaşe. Odată ce Evanghelia a fost propovăduită lumii întregi, în rândul tuturor popoarelor, omenirea va fi cu atât maLmult vinovată si fără putinţa de îndreptăţire la Infricoşătoarea Judecată.

Evanghelizarea întregii lumi se va sfârşi cu pro- povăduirea Evangheliei către evrei într-un stat Israel refăcut. Dacă citim cuvintele Domnului nostru însemnate la Matei 24, 14, vedem că sfârşitul evanghelizării lumii întregi este semnul cel mai apropiat de sfârşitul veacurilor şi de cea de a Doua, slăvită Venire a lui Hristos. Însă majoritatea omenirii va rămâne mută şi surdă la propovăduirea Evangheliei şi nu va asculta Adevărul, ci îl va lepăda, supunându-se în schimb glasului propriilor sale patimi.

IVIREA LUI ANTIHRIST

După toate acestea, Dumnezeu îi va îngădui lui Antihrist- cel mai de pe urmă şi cel mai neobişnuit potrivnic al lui Hristos şi al Sfintei Sale Biserici - să vină în lume. De-a lungul istoriei Bisericii lui Hristos, s-au ivit o mulţime de potrivnici care s-au sârguit să nimicească credinţa în Hristos: Nero, Valerian şi alţi prigonitori. Mahomed precum şi toţi învăţătorii mincinoşi şi ereticii de la Simon Magul până astăzi. Însă in vremurile de pe urmă se va arăta un vrăjmaş aparte al lui Hristos - nemăsurat mai puternic decât cei dinaintea lui - în persoana lui Antihrist. Aceasta va fi ultima şi cea mai crâncenă luptă a diavolului împotriva Bisericii. Zugrăvind vremurile de pe urmă, de dinaintea sfârşitului lumii, Mântuitorul a spus: „Atunci de vă va zice vouă cineva: Iată aici este Mesia, sau dincolo, să nu credeţi. Că se vor scula hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi, şi vor da semne mari şi minuni, cât să înşele, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi. Iată, mai înainte v-am spus vouă” (Matei 24, 23-25).

Prin aceste cuvinte - potrivit tâlcuirii Sfântului Ioan Gură de Aur şi a altora dintre Părinţii Bisericii - Hristos vorbeşte despre Antihrist care va să vină înaintea sfârşitului lumii şi despre proorocii mincinoşi. De asemeni, găsim anumite fragmente din Epistolele Apostolilor, care învaţă despre Antihrist. Sfântul Ioan Teologul arată limpede că Antihrist trebuie să vină în vremea de pe urmă, înaintea sfârşitului lumii (1 Ioan 2,18). De asemeni, Sfântul Apostol Pavel ne învaţă despre Antihrist în Epistola sa către Tesaloniceni: „În privinţa Venirii Domnului nostru Iisus Hristos şi a adunării noastre împreună cu El, vă rugăm pe voi, fraţilor ca nu degrabă să vă clintiţi cu mintea, nici să vă spăimântaţi, nici de vreun duh, nici de vreun cuvânt, nici de vreo epistolă ca şi cum ar fi trimisă de la noi, cum că a şi sosit ziua Domnului. Să nu vă amăgească cineva nici într-un chip! Căci ziua Domnului nu va veni, de nu va veni mai întâi lepădarea de credinţă şi de nu se va descoperi omul păcatului, fiul pierzării” (2 Tesaloniceni 2,1-3).

Sfântul Chiril al Ierusalimului şi alţi dascăli ai Bisericii pun proorocia de la Daniil (7,23-25) în legătură cu Antihrist, care va să vină înainte de sfârşitul lumii şi care văii, ocârmuiturul evreilor. Odată ce va fi primit de evrei şi va deveni împăratul lor. Antihrist îşi va începe lupta cu Biserica lui Hristos. El se va sârgui să tăgăduiască Dumnezeirea Domnului Iisus Hristos şi va încerca să nimicească Biserica şi Tainele Sale, înlocuindu-le cu şine însuşi, pretinzând că e dumnezeu şi cerând ca oamenii să i se închine precum lui Dumnezeu. Domnul învaţă despre aceasta în chip limpede când spune că Antihrist „va veni în numele Meu”.

„Antihrist - tâlcuieşte Sfântul Ioan Gură de Aur -nu va spune că e trimis de la Tatăl şi că a venit potrivit voii Sale; ci cu totul dimpotrivă, va pune mâna in mod silnic pe tot ceea ce nu-i aparţine şi se va numi pe sine Dumnezeu. La aceasta S-a referit Hristos când a spus că Antihrist «va veni în numele Meu»“.

După învăţăturile Sfinţilor Părinţi, fiece clipă din viaţa lui Antihrist va fi sub puterea diavolului. Această stăpânire va fi lucrătoare chiar de la zămislirea si naşterea sa. După cuvintele Sfântului Efrem Sirul, unealta diavolului „se va naşte cu adevărat dintr-o fecioară stricată”, iar Sfântul Ioan Damaschin conchide : „Antihrist se va naşte din curvie”.

Părinţii Irineu, Ipolit, Ambrozie al Mediolanului, la fel ca şi scriitorii creştini timpurii Ieronim şi Augustin amintesc că Antihrist va fi de neam evreu, din seminţia lui Dan .

În Sinaxarul din Duminica lăsatului sec de carne (numită şi A înfricoşătoarei Judecăţi) putem citi: „Antihrist se va naşte, după cum spune Sfântul Ipolit al Romei, dintr-o femeie desfrânată, fecioară cu numele, dintre evrei, din seminţia lui Dan, fiul lui Iacov”. Aceste cuvinte din Triodul Postului sunt întemeiate pe cuvântul lui Dumnezeu:

1. În proorocia Patriarhului Iacov privitoare la fiecare dintre fiii săi - care au devenit temelii ale seminţiilor lui Israel -, soarta urmaşilor lui Dan este înfăţişată în aşa fel încât e asociată cu Antihrist: „Dan va fi şarpe la drum, viperă la potecă, înveninând piciorul calului, ca să cadă călăreţul” (Facere 13,17).

2. În prooroci a lui Ieremia citim: „De la Dan se aude ropotul cailor şi de nechezatul puternic al armăsarilor se cutremură tot pământul; iată vin şi vor pustii pământul şi tot ce este pe el, cetatea şi pe locuitorii ei” (Ieremia 8,16).

3. În proorocia Apocalipsei, care-i înşiruie pe cei rămaşi din toate seminţiile lui Israel care sunt pecetluiţi de înger spre mântuire, seminţia lui Dan este cu desăvârşire exclusă (Apocalipsa 7, 4-8).

Din învăţăturile Sfinţilor Părinţi aflăm că Satana, instaurându-l pe Antihrist, se va sili să-i dea deplina înfăţişare şi semnele venirii pe pământ a Fiului lui Dumnezeu. Aceasta se arată mai ales în cea de a XV-a cateheză (Către cei care au să se lumineze) a Sfântului Chiril al Ierusalimului; în Cuvântul Sfântului Efrem Sirul despre sfârşitul lumii şi venirea lui Antihrist; în capitolul 23 al cărţii Fericitului Teodoret al Cirului - Scurtă înfăţişare a dumnezeieştii dogme; şi în Tratat despre Hristos şi Antihrist al Sfântului Ipolit al Romei.

Desigur, asemănările lui Antihrist cu Hristos fi numai exterioare. Iar în adâncul lor vor fi înşelăciuni, căci întreaga viaţă a lui Antihrist va fi o răzvrătire îndârjită împothva lui Hristos si a Bisericii Sale. Această mincinoasă asemănare întru cele din afară se va vădi chiar de la naşterea lui Antihrist. De vreme ce Hristos S-a născut din Preacurata Fecioară, Satana va pricinui ca naşterea lui Antihrist să se facă dintr-o fată întinată, care va părea a fi fecioară. Ea va fi locaş a toată destrăbălarea şi spurcăciunea drăcească.

Apoi, precum Domnul a vieţuit în taina până la implinirea vârstei de treizeci de ani, tot așa si Antihrist trebuie să presupunem că va rămâne ascuns până la o vârstă asemănătoare. Precum Hristos Şi-a inceput lucrarea de mântuire prin propovădiiirea sfintei Sale învăţături şi prin minuni, tot astfel îşi va începe şi Antihrist lucrarea sa nimicitoare, înşelând oamenii cu învăţătura sa mincinoasă şi cu arătări mari şi sminti- toare, de minuni înșelătoare.

Precum a bineplăcut Domnului să Se arate înaintea mulţimii drept Mesia, prin slăvită Sa intrare în Ierusalim şi în templu, tot astfel se va arăta Antihrist drept (falsul) Mesia aşteptat de evrei împăratul a toată lumea, în triumfala lui paradă de intrare în Ierusalim şi de suire pe scaun în templul din Ierusalim, care în acea vreme va fi refăcut.

În cartea sa Ultimele zile ale vieţuirii pământeşti a lui Iisus Hristos, Arhiepiscopul (Sfântul) Inochontie al Hersonului afirmă că intrarea lui Hristos în Ierusalim a fost „o mărturie obştească pentru toţi evreii că Iisus Hristos este adevăratul Mesia. Propriile Sale cuvinte pe care le-a rostit înaintea porţilor Ierusalimului slujesc drept mărturie de netăgăduit a acestui fapt: «De ai fi cunoscut», grăi El întorcându-se către oameni, «şi tu, măcar în ziua aceasta a ta, cele ce sunt spre pacea ta!» (Luca 19, 42). În ziua aceea, odată cu lepădarea lui Mesia, soarta poporului israelit a fost hotărâtă pentru totdeauna”.

Într-acea zi viitoare a venirii în Ierusalim a falsului Mesia, Antihrist, soarta omenirii contemporane cu el va fi de asemeni hotărâtă în chip irevocabil și veşnic, fericiţi sunt cei care, în acea ultimă zi dăruită de Dumnezeu pentru cea mai de pe urmă manifestare de liberă alegere a omului, vor şti să-l recunoască pe Antihrist drept sluga Satanei şi să vadă pierzania de neînlăturat ce îl aşteaptă pe el şi pe toată omenirea care îi urmează.

În sfârşit, precum Domnul S-a arătat lumii şi Şi-a împlinit lucrarea ca Prooroc (învăţător), împărat şi Mare Preot, tot astfel şi Antihrist va concentra această întreită putere în propriile sale mâini şi îşi va împlini lucrarea sa vătămătoare ca învăţător al întregii omeniri, ca împărat al unei stăpâniri universale şi ca mare preot suprem al tuturor religiilor, pretinzând închinare înaintea lui ca înaintea unui dumnezeu.

EPOCA LUI ANTIHRIST

Întreaga viaţă şi lucrare a lui Antihrist pot fi rezumate în trei perioade:

PERIOADA ÎNTÂI a lui Antihrist - cuprinsă între ziua naşterii sale şi momentul arătării lui - va trece neştiută. Sfântul Ioan Damaschin spune că „Antihrist este crescut în ascuns şi pe neaşteptate se răscoală”.

A DOUA PERIOADĂ a vieţii lui Antihrist se va deschide cu intrarea sa învederată în rolul de învăţător al lumii sau „prooroc”. Se prea poate să-şi înceapă lucrarea în împrejurările unei conflagratii mondiale când umanitatea, după ce a suferit toate urâciunile războiului, nu va mai vedea nici o cale de ieşire din dezastruoasa sa fundătură, fiindcă toate mijloacele de rezolvare se vor afla în mâinile unei societăţi secrete care va coopera cu Antihrist. El va oferi un plan pentru rezolvarea reuşită a crizei mondiale, întemeiat pe înţelepciune politică şi socială - anume statornicirea unei structuri politice şi sociale uniforme în întreaga lume.

Ostenită de grozăviile războiului şi fiind oarbă dnhovniceşte, omenirea nu va recunoaşte acest proiect ca fiind o cursă vicleană şi astfel va fi ademenită în cea mai nemiloasă şi mai necurmată robie. Dimpotrivă, oamenii vor întâmpina cu osanale manifestările de înaltă erudiţie, înţelepciune si geniu ale lui Antihrist.

Notorietatea mondială a lui Antihrist drept gânditor de geniu, nou cârmuitor şi salvator al tuturor popoarelor va răzbate ca fulgerul printre toate neamurile, în cel mai scurt răstimp. „Duhurile rele răspândite prin văzduh vor stârni in oameni o părere unanimă, foarte înflăcărată cu privire la Antihrist, o încântare obştească şi o ademenire de neînduplecat” - spune Sfântul Efrem Sirul.

În această perioadă a lucrării sale, Antihrist nu va întrebuinţa nici o metodă silnică (tiranică), ci se va sârgui să câştige încrederea şi iubirea oamenilor prin amăgire şi printr-o făţarnică si teatrală înfăţişare a virtuţii. El - spune Vladimir Soloviov - „va arunca vălul strălucitor al binelui şi adevărului peste taina fărădelegii”. Sfântul Efrem afirmă că va veni intr-un aşa chip, încât să-i amăgească pe toţi. Va părea smerit, blând, un urător - cum va spune despre sine - al fărădelegii, dispreţuind idolii, dând întâietate cucerniciei, bun, iubitor de săraci, peste măsură de frumos, statornic, îndatoritor-faţă-de toţi şi preţuind în chip osebit neamul evreiesc, pentru că evreii îi vor aştepta venirea. Va întrebuinţa mijloace viclene ca să placă tuturor, astfel încât oamenii să ajungă iute să-l iubească. Nu va primi mită, nu va vorbi cu mânie, nu va avea o înfăţişare posomorâtă, cpprintr-o înfăţişare cuviincioasă va începe înşelarea lumii, până ce va fi întronat.

Din bogata experienţă ascetică a marilor nevoitori ai Ortodoxiei cunoaştem că, atunci când duhul întunecat nu-l poate înfrânge, pe cel care se nevoieşte du- hovniceşte, lovindu-se de împotrivirea lui statornică, vine un diavol mai puternic sub chipul unui „înger de lumină” (2 Corinteni 11, 14). Acest „înger de lumină” se sileşte să insufle nevoitorului duhovnicesc aplecare şi încredere faţă de arătarea sa de lumină , ademenindu-l astfel către pierzanie. Din această pricină, putem să ne închipuim cât de uşor şi de grabnic va putea imaginea sclipitoare a lui Antihrist să stârnească și să atragă simpatia generală.

Urmarea acestei înşelări va fi că în societatea omenească „se va ivi cererea, dorirea lui Antihrist, va răsuna glasul chemător care va arăta stăruitor că este trebuinţă de un geniu al geniilor„care să ducă dezvoltarea şi propăşirea materială la cel mai înalt nivel şi care să aducă o asemenea bunăstare pământească, încât cele cereşti să fie de prisos pentru-om” - Sfântul Ignatie Briancianinov.

În vremea acestei perioade, făţărnicia lui Antihrist va merge atât de departe, încât nu numai că va dovedi toleranţă faţă de creştinism, ci chiar se va arăta preocupat de a-l ocroti. Întru cele din afară, se va sili să-L imite pe Hristos. Nefiind călăuziţi de înţelegerea duhovnicească a Bisericii, ci mai curând de înţelepciunea lumească, marea majoritate a creştinilor nu vor rezista până la capăt acestei înşelări şi-l vor socoti pe Antihrist ca fiind Hristos la a Doua Sa venire.

Monahii Mănăstirii Solovăt au transmis un răspuns pe care Sfantul Zosima l-a dat fiului său duhovnicesc care l-a întrebat cum să-l recunoască pe Antihrist când va veni. Sfântul călugăr i-a dat acest răspuns precis: „Când vei auzi că Hristos a venit sau S-a ivit pe pământ, atunci să ştii că acela e Antihristul”. Iar acest răspuns este şi mai exact: „Omenirea nu-l va recunoaşte pe Antihrist; îl va socoti ca fiind Hristos, îl va proclama drept Hristos... Însă nu va fi nici de trebuinţă, nici cu putinţă ca oamenii să-si dea de veste unii altora despre Venirea (cea de a Doua) a Fiului lui Dumnezeu. El va veni fără de veste. Va veni întru atotputernicia Sa la toţi oamenii şi în întreaga lume în acelaşi timp” - Sfântul Ignatie Briancianinov.

Mântuitorul însuşi ne-a avertizat: „Atunci de vă va zice cineva: Iată, Mesia este aici sau dincolo, să nu-l credeţi... Deci de vă vor zice vouă: Iată în pustie este, nu ieşiţi; Iată în cămări, nu credeţi. Că precum iese fulgerul de la răsărit şi se arată până la apus, aşa va fi şi Venirea Fiului Omului” (Matei 24,23-27).

Pentru a-i amăgi pe oameni, Antihrist va arăta multe minuni năucitoare. Sfântul Apostolul Pavel spune: „Venirea lui este prin lucrarea Satanei, însoţită de tot felul de puteri şi de semne şi de minuni ale minciunii” (2 Tesaloniceni 2, 9). Iar Sfântul Chiril al Ierusalimului adaugă: „Fiind «tatăl minciunii» (Ioan 8, 44), va înşela închipuirea prin lucrări amăgitoare, aşa încât mulţimile să creadă că văd înviat un mort care nu e înviat şi şchiopi umblând sau orbi văzând, câtă vreme nu s-a săvârşit nici o tămăduire”.

Toată această statură a lui Antihrist - învăţătura şi faima lui de geniu, minunile lui mincinoase şi întreaga sa viaţă făţarnică şi plină de toată înşelăciunea - vor avea un singur ţel: să ia în stăpânire cârmuirea intregii lumi, asupra tuturor neamurilor. Dobândirea popularităţii în rândul evreilor va fi cea dintâi etapă pe acest drum. Antihrist va face tot ce-i va fi cu putinţă pentru ca evreii să-l recunoască drept Mesia al lor cel făgăduit. Va reuşi să ducă la bun sfârşit organizarea guvernului evreiesc şi se va apuca să înfăptuiască visul cel vechi de veacuri al evreilor - refacerea templului lui Solomon. După aceea „va fi silit de oameni şi va fi proclamat împărat, iar mulţimile evreilor îl vor iubi; el va reface Ierusalimul şi le va ridica templul” (Sinaxarul din Duminica lăsatului sec de came - numită şi a înfricoşătoarei Judecăţi).

DOI PROROCI

Cu toate acestea, sforţările lui Antihrist de a fi socotit drept adevăratul Mesia se vor lovi de o împotrivire neaşteptată, şi totodată minunată, în persoanele a doi Prooroci ai Vechiului Legământ. Chiar acei doi Prooroci care prin voia lui Dumnezeu negustând moartea, au fost luaţi la Cer până la o vreme, vor veni pe pământ înainte de sfârşitul lumii pentru a-şi împlini lucrarea şi a suferi moartea. Numele acestor Sfinţi Prooroci sunt Enoh şi Ilie. Domnul îi va trimite în Ierusalim pentru a le da oamenilor din acele zile de pe urmă un ultim şi minunat avertisment împotriva înşelării care îi împresoară. Ei vor osândi fără oprelişte toată înşelarea lui Antihrist vreme de trei ani şi jumătate, cât va dura cea de-a doua perioadă a lui (Antihrist), în care se va pregăti să pună mâna pe puterea mondială. Neputând în acea perioadă să lepede înfăţişarea sa de blândeţe şi de bunăvoinţă până si față de vrăjmaşii săi, lui Antihristului îi va fi cu putinţa să-i împiedice ori să ia nici un fel de măsură aspră împotriva Proorocilor.

În zadar se silesc unii să tâlcuiască în chip alegoric această venire minunată a Sfinţilor Prooroci Enoh şi Ilie. Sfânta Scriptură şi Tradiţia Bisericii vorbesc cu precizie atât despre venirea lor reală pe pământ, cu şapte ani înainte de sfârşitul lumii, cât şi despre învierea şi luarea lor la Ceruri.

În cartea Apocalipsei este scris: „Şi voi da putere celor doi martori ai Mei şi vor prooroci o mie două sute şaizeci de zile, îmbrăcaţi în sac. Aceştia sunt cei doi măslini şi cele două sfeşnice care stau înaintea Dumnezeului pământului. Şi de va vrea cineva să-i vatăme, foc iese din gura lor şi-i mistuie pe vrăjmaşii lor; şi de va vrea cineva să-i vatăme, acela trebuie tot aşa să fie omorât. Aceştia au stăpânire să închidă cerul, ca să nu plouă ploaie în zilele proorociei lor, şi stăpânire au peste ape să le schimbe în sânge şi să bată pământul cu orice fel de urgie, ori de câte ori vor voi. Şi dacă vor sfârşi mărturia lor, fiara care se ridică din adânc va face război cu ei şi-i va birui şi-i va omorî” (Apocalipsa 11, 3-7).

În cartea Proorocului Maleahi. unul dintre martori este numit în chip limpede: „Iată că Eu vă trimit pe Ilie Proorocul, înainte de a veni ziua Domnului cea mare şi înfricoşătoare; el va întoarce inima părinţilor către fii şi inima fiilor către părinţii lor, ca să nu vin şi să lovesc ţara cu blestem!” (Maleahi 3, 23-24).

Sfinţii Părinţi Efrem Sirul (în cuvântul său despre sfârşitul lumii şi venirea lui Antihrist) şi Ioan Damaschin (în cuvântul despre Antihrist) învaţă lămurit că acei „doi martori” (Apocalipsa 11, 3) care vor veni înainte de sfârşitul lumii, sunt Sfinţii Prooroci Ilie şi Enoh.

Tradiţia Sfintei Biserici Ortodoxe, exprimată în cărţile noastre de slujbă, vorbeşte de asemeni de înţelegerea literală a proorociei Sfintei Scripturi cu privire la arătarea lui Ilie şi Enoh înainte de sfârşitul lumii, nedând nici un temei, de nici un fel, pentru o înţelegere alegorică. În Sinaxarul citit în Duminica lăsatului sec de came se spune: „Cu şapte ani înainte (de sfârşitul lumii), după cum a proorocit Daniil, vor veni Enoh şi Ilie propovăduindu-le să nu-l primească (pe Antihrist). Antihrist îi va chinui şi le va tăia capetele” (cf. Triodul). Iarăşi, în slujba Sfântului Prooroc Ilie, în stihira de la „Doamne, strigat-am”, cântăm: „Ilie Tezvitene, nestricat făcându-te pe tine ca să nu vezi moartea, până ce vei propovădui tuturor sfârşitul”, iar în tropar, Proorocul Ilie e numit „al doilea Înaintemergător al Venirii Lui Hristos”. În sedealna după polieleu cântăm: „Proorocul şi Înaintemergătorul Venirii lui Hristos, Ilie prealăudate” (cf. Mineiul pe iulie, ziua a douăzecea).

Tot în Minei citim: „Sfântul Ilie, Proorocul lui Dumnezeu, a fost răpit cu trupul într-un car de foc şi este viu până acum, păzit de Dumnezeu în locaşurile raiului. A fost văzut în trup de cei trei Apostoli în vremea Schimbării la Faţă a Domnului pe Muntele Tabor şi iarăşi va fi văzut în trup de oamenii cei muritori înaintea Venirii celei de-a Doua pe pământ a Domnului. În acea vreme, cel care odinioară a scăpat de sabia Izabelei, va pătimi de sabia lui Antihrist, nu numai ca Prooroc, ci şi ca Mucenic, şi va fi găsit vrednic de mai mare slavă de la Dătătorul de plată, Dumnezeu”. În „Prologul” aceleiaşi zile se spune: „Ilie va veni dimpreună cu Enoh înainte de a Doua Venire a lui Hristos, pentru a osândi nelegiuirea cea fără de margini a lui Antihrist şi a însufleţi evlavia credincioşilor”.

Totuşi, în ciuda tuturor acestor avertismente, marea majoritate a oamenilor, din pricina firii şi a cugetării trupeşti, nu doar că nu vor reuşi să priceapă deplina înşelare din purtarea exterioară a lui Antihrist, ci îl vor înconjura cu lauda şi preamărirea lor. Sfântul Efrem Şirul spune că atunci când popoarele şi seminţiile pământului vor vedea virtuţi şi puteri atât de mari în Antihrist, toate dimpreună se vor uni într-un cuget ca să-l proclame ocârmuitor, zicându-şi unii altora: „Oare se va mai găsi vreun alt om atât de bun şi drept?”

Atât de profund, va impresiona Antihrist lumea cu purtarea lui dinainte chibzuită - arătându-se pe sine pretutindeni drept trimisul dumnezeiesc, Mesia cel adevărat încât poporul evreu, înaintea altora, îl va proclama drept cârmuitor al lor, dispreţuind cu totul prihănirile rostite împotriva lui de către Sfinţii Prooroci Ilie şi Enoh.

CEA DE-A TREIA PERIOADĂ
Cea de-a treia perioadă şi faptele de pe urmă ale lui Antihrist vor începe prin luarea în propriile sale mâini a întregii puteri mondiale. O stare de devastare covârşitoare a neamurilor pământului, din pricina unui mare război mondial, îl va ajuta în mare măsură la împlinirea acestui lucru. Cei mai mulţi vor vedea guvernarea mondială sub Antihrist drept singura cale cuputinţă pentru a ocoli noi războaie şi pentru a aduce omenirii o epocă paşnică şi înfloritoare.

Cuvântul lui Dumnezeu zugrăveşte în chipul următor venirea lui Antihrist la puterea lumii: pe faţa pământului, zdruncinată şi pustită de război, „se vor ridica zece regi” (Daniil 7, 24). Şapte dintre ei vor fi de un cuget cu Antihrist şi îi vor supune lui toată puterea şi autoritatea. Ceilalţi trei cârmuitori vor încerca să-şi păstreze independenţa, însă Antihrist îi va înfrânge prin puterea armelor (Daniil 7, 8, 20, 24).

După biruinţa lui Antihrist asupra celor trei regi, înlăturând singura piedică din calea către stăpânirea deplină, cartea Apocalipsei îl zugrăveşte sub chipul unei fiare roşii având „zece coarne” (adică cele zece regate supuse lui) „şi şapte capete” (adică, cei şapte cârmuitori care s-au supus lui de bună voie şi acţionează în calitate de reprezentanţi plenipotenţiari ai lui în stăpânirile în care se află) - cf. Apocalipsa 13,1 şi tâlcuirile la acest stih ale Sfinţilor Irineu al Lyonului şi Chiril al Ierusalimului.

În ce priveşte puterea mondială a lui Antihrist, cartea Apocalipsei spune că „s-a dat ei [fiarei-Antihrist] stăpânire peste toată seminţia şi poporul şi limba şi neamul” (13, 7). Deşi îndeletnicirile şi mijloacele omeneşti obişnuite vor avea însemnătate, ele nu vor stăvili izvorul de căpătâi al izbânzii lui Antihrist. „Şi stăpânirea lui va creşte în putere - dar nu prin puterea lui însuşi” (Daniil 8, 24). Antihrist îşi va primi stăpânirea şi puterea de la Satana: „i-a dat ei balaurul puterea sa şi scaunul său şi stăpânire mare” (Apocalipsa 13, 2). Numai prin această necurmată împreună-lucrare satanică se vor putea explica neobişnuitul succes al lui Antihrist în a acapara atât de iute stăpânirea asupra întregii lumi, şi puterea lui nemaiîntâlnită, căreia nici o sforţare omenească nu va fi în stare să-i stea împotrivă ori să-i pună stavilă.

„Antihrist - spune Beliaev - va lucra cu putere şi minuni de la Satana, iar această putere va fi foarte mare... va avea o mulţime de ajutători puternici... cu mijloace de comunicare rapide şi metode de coordonare, va fi cu putinţă să înfăptuiască o revoluţie în toată lumea în acelaşi timp”.

Recunoaşterea obştească a lui Antihrist drept conducător al lumii întregi se va petrece în aceeaşi vreme cu recunoaşterea generală a lui drept singurul lider spiritual al tuturor religiilor. Vladimir Soloviov, în ultima sa lucrare intitulată Povestire despre Antihrist - trei dialoguri, a exprimat părerea că Antihrist, după ce va lua stăpânirea deplină, va aduna un soi de sinod ecumenic cu reprezentanţi din toate religiile. La acest sinod (din Ierusalim), Antihrist se va oferi să-i unească pe toţi într-o singură obşte, sub călăuzirea unui singur îndrumător spiritual. El îşi va îndrepta îndeosebi atenţia spre creştinii din toate confesiunile, făgăduindu-le tot felul de ocrotiri şi înlesniri în schimbul recunoaşterii cârmuirii sale. Sfântul Efrem Sirul scrie: „El se va trâmbiţa pe sine aşa cum au făcut şi înaintemergătorii lui, care mai înainte vreme îl închipuiau; se va numi pe sine propovăduitorul şi cel care a statornicit iarăşi învăţătura şi cunoştinţa cea adevărată a lui Dumnezeu. Cei care nu înţeles creştinismul, vor vedea în el un reprezentant, un susţinător al adevăratei religii şi i se vor alătura, făcându-i-se părtași. El va grăi cu glas mare despre sine, numindu-se a fi Mesia cel făgăduit, iar fiii înţelepciunii lumeşti şi ai cugetării trupeşti îi vor închina osanale. Văzând capacităţile lui copleşitoare, slava, puterea, însuşirile geniale şi dezvoltarea cât se poate de cuprinzătoare după stihiile lumii, ei îl vor proclama dumnezeu şi se vor face părtaşi şi ajutoare ale lui”.

Între altele, este de foarte mare însemnătate să pomenim că toţi Sfinţii Părinţi socotesc că pricina de căpătâi a grabnicei înrobiri a omenirii de către Antihrist este lipsa de întelegere duhovnicească precum şi obşteasca şi deplina prăvăli re în îndeletniciri lumeşti. De vreme ce înţelegerea duhovnicească se poate dobândi şi poate spori mimai in condiţiile adevăratei vieţi duhovniceşti, trăite de creştinii cu adevărat ortodocşi (aşadar fără a-i cuprinde aici pe cei care sunt ortodocşi doar cu numele), numai acei puţini dintre ei, care vor rămâne cu adevărat creştini ortodocşi până în sfârşit, ducând o viaţă duhovnicească în acord cu propovăduirea Sfintei Biserici, vor avea în vremea aceea plinătatea mijloacelor de apărare şi vor putea să desluşească toate cursele şi vicleniile lui Antihrist.

Cu neînchipuită dibăcie, acest înşelător va înlocui închinarea către Dumnezeu-omul Iisus Hristos prin închinarea către sine, omul-dumnezeu Antihrist. în Sfânta Scriptură el este înfăţişat drept cel care „se înalţă mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu, sau se cinsteşte cu închinare” (cf. 2 Tesaloniceni 2, 3-4), ca grăind „semeţii şi hule”, precum şi ca unul care îl blasfemiază pe Dumnezeu şi „cortul Lui, şi pe cei ce sălăşluiesc în Cer” (Apocalips 13, 5-6).

Potrivit proorociei Sfântului Apostol Pavel, Antihrist va şedea „în templul lui Dumnezeu, dându-se pe sine drept dumnezeu” (2 Tesaloniceni 2, 4).

Fără îndoială că „Antihrist nu va putea să şadă în templu neîncetat. El o va face numai cu osebite prilejuri, sărbătoreşti şi însemnate; de pildă, la proclamarea lui ca ocârmuitor al lumii şi dumnezeu al tuturor. Totuşi, acest semn va fi plinit deja şi numai prin faptul că va şedea în templu chiar şi o singură dată. Mai mult decât atât, va porunci să se aşeze chipul lui în toate templele creştine şi necrestine. şi toţi oamenii să i se închine precum i s-ar închina chipului lui Dumnezeu. în cele din urmă, în biserici se va începe slujirea lui Antihrist ca dumnezeu”.

Sfântul Ioan Teologul spune că Antihrist va face semne mari „încât şi foc să facă să se pogoare din cer pe pământ înaintea oamenilor” (Apocalipsa 13, 13). Sfântul Ignatie Briancinainov spune: „Acest semn este arătat de Scriptură ca fiind cel mai mare dintre minunile lui Antihrist - iar locul acestui semn va fi în văzduh. Va fi o privelişte uimitoare şi înfricoşătoare care va lucra cu precădere asupra simţului văzului, vrăjindu-l şi aruncându-l în înşelare”. Minunile lui Antihrist, lucrate prin puterea Satanei, vor produce o înrâurire irezistibilă as.upru privitorilor. „Oamenii nu vor pricepe faptul că minunile lui nu au nici un ţel bun, raţional, că sunt pline de iilni re mincinoasă fără de noimă, reprezentanții teatrale pline de toată viclenia, pricinuitoare de consternare spre a aduce mintea în nedumerire şi uitare de sine, ca să amăgească, să înşele şi să farmece lumea prin încântarea pricinuită de nişte înfăţişări colosale, însă cu totul deşarte”- Sfântul Ignatie Briancianinov.

După ce vor fi văzut aceste „minuni", oamenii, din pricina orbirii lor (duhovniceşti) şi a biruinţei cugetării lor trupeşti, vor recunoaşte fără întârziere aceste demonstraţii de putere satanică drept cele mai mari şi vădite manifestări ale puterii lui Dumnezeu şi, cuprinşi de extaz, îl vor primi pe Antihrist ca pe un dumnezeu. „Antihrist va înfricoşa cu minunile sale înspăimântătoare şi uluitoare. Prin ele ca satisface curiozitatea nechibzuită şi ignoranţa crasă, va satisface superstiţia şi va aduce în neH u meri recunoştinţa omenească. Toţi oamenii ce sunt călăuziţi de lumina firii lorxăzute şi astfel înstrăinaţi de călăuzirea luminii lui Dumnezeu, vor fi ademeniţi spre supunere de către amăgitorul (cf Apocalipsa 13, 8)” - Sfântul Ignatie Briancianinov.

Despre puterea lui Satana asupra împărăţiilor lumii, dă mărturie în mai multe rânduri cuvântul lui Dumnezeu. Domnul însuşi îl numeşte pe diavol „stăpânitorul acestei lumi". Sfântul Ioan Teologul scrie în cartea Apocalipsei că Satana îi dă slugii sale „puterea sa şi scaunul său şi stăpânire mare” (Apocalipsa 13, 2).

Puterea Satanei este sporită si intăritâ de înşelare, amăgire şi silnicie. Domnul Iisus Hristos a ajuns să-Şi adeverească puterea printr-o săvârşire liber consimţită şi prin supunere fiască faţă de Dumnezeu-Tatăl. Ceea ce Hristos a respins - în vremea ispitirii din pustie, Antihrist va primi si va împlini in măsură deplină. Acest viclean îşi va căpăta toată puterea de la Satana, în schimbul supunerii desăvârşite faţă de el. El ii va răsplăti pe alţii cu aceeaşi putere diavolească, potrivit măsurii supunerii lor şi a slujirii voirii Satanei.

Într-una din cuvântările lui, de Dumnezeu insuflate, Sfântul Efrem Sirul ne-a lăsat învăţătura ce urmează:

„Cu durere îmi voi începe cuvântul şi cu suspine voi grăi despre sfârşitul lumii acesteia şi pentru şarpele cel fără de ruşine şi preacumplit, care va aduce lumea in mare tulburare şi va vâri frică, laşitate şi necredinţă groaznică in inimile oamenilor. El va lucra minuni semne și privelişti înfricoşătoare, cât să înşele, de ar fi cu putinţa, și pe cei aleşi (Matei 24, 24), amăgindu-i pe toţi prin semne mincinoase şi părelnicii de minuni lucrate de el insuşi. Căci prin îngăduinţa Dumnezeului Celui Sfânt, va primi puterea de a înşela lumea, fiindcă fărădelegea va fi umplut pământul şi pretutindeni se vor săvârşi tot felul de urâciuni. De aceea, din pricina nelegiuirii oamenilor Stăpânul Cel Preacurat va îngădui ca lumea să fie ispitită de duhul minciunii, de vreme ce oamenii au dorit să se despartă de Dumnezeu şi să-l iubească pe cel viclean.

O, fraţilor, mare va fi lupta in vremurile acelea, mai ales pentru cei credincioşi când semne şi minuni se vor lucra cu putere mare de către şarpele însuşi; când se va arăta pe sine în năluciri înspăimântătoare ca fiind asemenea lui Dumnezeu - va zbura prin văzduh şi toţi dracii, ca îngerii, se vor înălţa în faţa tiranului. Căci va răcni cu putere, schimbându-si înfăţişarea şi speriindu-i pe toţi oamenii peste măsură. Fraţilor, cine se va dovedi atunci a fi cu luare-aminte, neclintit, având în sufletul său semnul celui credincios - Venirea cea sfântă a Fiului Celui Unul-Născut, Dumnezeul nostru -, când va privi durerile negrăite care vor veni de pretutindeni asupra fiecărui suflet şi din care nu va fi nici un strop de uşurare, nici o alinare de nici un fel, nici pe uscat, nici pe mare? Cine va rămâne statornic când va vedea lumea întreagă în tulburări, pe toţi fugind să se ascundă în munţi, iar pe unii murind de foame, pe alţii topindu-se de sete ca ceara şi pe nimeni având milă; când va vedea toate feţele înlăcrimate şi întrebând cu arzătoare dorinţă: «Oare se mai găseşte undeva pe pământ cuvântul lui Dumnezeu?» şi auzind răspunsul: «Nicăieri!»

Cine va suferi durerea de neîndurat când va vedea adunarea neamurilor care vor veni de la marginile pământului ca să-l vadă pe tiran, mulţi închinându-i-se, strigând cutremuraţi: «Tu eşti salvatorul nostru!»? Marea se va răzvrăti, pământul se va usca, cerurile nu vor da ploaie, plantele se vor veşteji si toti locuitorii pământului din părţile de Răsărit vor fugi în Apus, din pricina spaimei celei mari, iar cei rare trăiesc în părţile de Apus vor fugi în Răsărit cu tulburare. Însă cel fără de ruşine, luând atunci stăpânire, va trimite diavolii la toate marginile pământului să propovăduiască: «Marele împărat s-a arătat cu slavă. Veniţi de îl vedeţi pe el».

Şi cine va avea un suflet atât de neclintit, încât să sufere toate aceste ispite? Cine, oare, va fi acest om, precum am mai zis, ca toţi îngerii să-l fericească pe el?”

Odată ce va dobândi puterea mondială. Antihrist îşi va schimba năpraznic purtarea. În locul atitudinii făţarnice şi grijulii faţă de oameni şi a bunăvoinţei mincinoase faţă de vrăjmaşii lui, se va întoarce spre prigonirea crâncenă a tuturor creştinilor credincioşi care refuză să i se închine ca unui dumnezeu. El va „asupri pe sfinţii Celui Preaînalt şi îşi va pune în gând să schimbe sărbătorile şi legea” (Daniii 7, 25; Apocalipsa 12, 13-17; 13, 6-7). Slujba creştinească săvârşită de obşte - Sfânta Liturghie - va trebui să înceteze. Antihrist şi adepţii săi, scrie Beliaev, „vor nimici cărţile Sfintei Scripturi, îi vor urmări si-i vor chinui pe propovăduitorii Cuvântului lui Dumnezeu şi pe cei ce iau parte la slujbele bisericeşti creştine. Vor pândi ca Euharistia să nu se mai săvârşească nicăieri. Cu toate acestea, propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu nu va fi redusă la tăcere, iar dumnezeieştile slujbe nu vor conteni şi Euharistia se va săvârşi”, însă numai în locuri ascunse, precum în primele veacuri ale creştinismului şi în Biserica din catacombe din Rusia de azi – (1978).

Antihrist va avea un ajutător neobosit pentru prigonirea creştinilor precum şi pentru, silirea lor de a i se închina lui ca unui dumnezeu. Din pricina cruzimii si a neîndurării lui, ajutătorul lui Antihrist este numit în Sfânta Scriptură tot „fiară”. Sfântul Ioan Teologul scrie: „Şi am văzut o altă fiară ridicându-se din pământ... Şi toată stăpânirea fiarei celei dintâi o pune în lucrare, înaintea ei, şi face pământul şi pe cei ce locuiesc pe el să se închine fiarei celei dintâi... Şi îi înşeală pe cei ce locuiesc pe pământ prin semnele ce i s-au dat să facă înaintea fiarei, poruncind celor ce locuiesc pe pământ să fără un chip fiarei... Şi i s-a dat ei să insufle duh chipului fiarei, încât să si grăiască chipul fiarei, şi să facă asa încât oricâti nu se vor închina chipului fiarei să fie omorâţi” (Apocalipsa 13,11-12,14-15).

„Pentru Sfinţii lui Dumnezeu încercarea va fi cumplită: răutatea, făţăria şi minunile prigonitorului vor spori ca să-i înşele şi să-i amăgească. Prigoanele şi împiedicările meșteșugit scornite, cumpănite şi învăluite cu vicleană ingeniozitate, precum şi puterea nemăsurată a chinuitorului îi vor pune în situaţia cea mai grea, iar numărul lor mic va părea cu totul neînsemnat în fața întregii omeniri... dispreţul tuturor, ura generală, clevetirea, asuprirea, moartea silnică vor fi soarta lor... Vrăjmaşii lui Antihrist vor fi socotiţi drept răzvrătiţi, drept duşmani ai binelui şi ordinii sociale [„terorişti”], vor suferi atât prigoane ascunse, cât şi făţişe, vor fi supuşi caznelor şi uciderilor... “ -Sfântul Ignatie Briancianinov.

Cele dintâi ucideri le va săvârşi Antihrist asupra acuzatorilor săi - Sfinţii Prooroci Enoh şi Ilie. „Şi dacă vor sfârşi mărturia lor, fiara care se ridică din adânc va face război cu ei şi-i va birui şi-i va omorî. Şi stârvurile lor vor zăcea în uliţa cetăţii celei mari, care duhovniceşte se cheamă Sodoma şi Egipt, unde a fost răstignit şi Domnul lor [Ierusalim]. Şi din popoare, din seminţii, din limbi şi din neamuri, vor privi la stârvurile lor zile trei şi jumătate, şi nu vor îngădui ca ele să fie puse în mormânt. Şi cei ce locuiesc pe pământ se vor bucura de ei şi se vor veseli, şi vor trimite daruri unul altuia, pentru că aceşti doi Prooroci i-au chinuit pe cei ce locuiesc pe pământ. Şi după cele trei zile şi jumătate, duh de viaţă de la Dumnezeu a intrat întru ei şi au stat pe picioarele lor şi frică mare a căzut peste cei ce-i vedeau pe ei. Şi au auzit glas mare din Cer zicându-le: Suiţi-vă aici! Şi s-au suit la Cer pe un nor, şi au privit la ei vrăjmaşii lor. Şi întru acel ceas s-a făcut cutremur mare şi a zecea parte din cetate a căzut şi au pierit în cutremur şapte mii de oameni, iar ceilalţi s-au înfricoşat şi au dat slavă Dumnezeului Cerului” (Apocalipsa 11, 7-13).

CONVERTIREA EVREILOR ???
Ca urmare a propovăduirii acestor doi Sfinţi Prooroci, a minunatei lor învieri şi a suirii la Cer, se va petrece un eveniment de seamă. Un număr însemnat de evrei se vor converti la Hristos. Fericitul Teofilact al Bulgariei scrie în legătură cu aceasta aşa: „Ilie va veni ca un înaintemergător al celei de-a Doua Veniri şi-i va aduce la credinţa în Hristos pe toţi evreii care se vor dovedi ascultători, călăuzindu-i, cum ar veni, către moştenirea lor părintească pe cei care căzuseră deja El”. Această afirmaţie este întemeiată pe următoarele proorocii:

I. „Iată că Eu vă trimit pe Ilie Proorocul, înainte de a veni ziua Domnului cea mare şi înfricoşătoare; el va întoarce inima părinţilor către fii şi inima fiilor către părinţii lor, ca să nu vin şi să lovesc ţara cu blestem!” (Maleahi 3, 23).

II. „În vremea aceea rămăşiţa lui Iuda şi cei scăpaţi din casa lui Iacov nu se vor mai sprijini pe cel ce i-a lovit, ci se vor sprijini cu credinţă pe Dumnezeu, Sfântul lui Israel. O rămăşiţă din Iacov se va întoarce la Dumnezeul cel puternic” (Isaia 10, 20-21).

III. „Iar Isaia strigă pentru Israel: De va fi numărul fiilor lui Israel ca nisipul mării, rămăşiţa se va mântui” (Romani 9, 27; cf. Isaia 10, 22).

IV. „Atunci voi vărsa peste casa lui David şi peste locuitorii Ierusalimului duh de milostivire şi de rugăciune, şi îşi vor aţinti privirile înspre Mine, pe Care ei L-au străpuns şi vor face plângere asupra Lui, cum se face pentru un fiu unul născut şi-L vor jeli ca pe cel întâi născut. în ziua aceea, va fi plângere mare în Ierusalim, ca plângerea de la Hadad-Rimon, în câmpia Meghidonului” (Zaharia 12, 10-11).

V. „Căci dacă tu [neam convertit] ai fost tăiat din măslinul cel din fire sălbatic şi împotriva firii ai fost altoit în măslin bun, cu atât mai vârtos aceştia [evreii care se vor converti], care sunt după fire, vor fi altoiţi în însuşi măslinul lor. Pentru că nu voiesc, fraţilor, ca voi să nu ştiţi taina aceasta, ca să nu vă socotiţi pe voi înşivă înţelepţi; că împietrirea s-a făcut lui Israel în parte, până ce va intra tot numărul neamurilor” (Romani 11,24-25).

Convertirea evreilor la Hristos îi va stârni lui Antihrist o ură turbată faţă de toţi creştinii. Atunci vor fi făcuţi să îndure „necaz mare, care nu a fost din începutul lumii până acum, nici va fi” (Matei 24,15-21), căci „s-a dat ei [fiarei] să facă război cu sfinţii şi să-i biruiască pe ei” (Apocalipsa 13, 7).

Scăparea unei mici rămăşiţe a credincioşilor va depinde numai de scurtimea domniei lui Antihrist. „Şi de nu s-ar fi scurtat zilele acelea, n-ar mai scăpa nici un trup, dar pentru cei aleşi se vor scurta zilele acelea” (Matei 24, 22).

Cârmuirea mondială a lui Antihrist va dura trei ani şi jumătate. „Şi din vremea când va înceta jertfa cea de-a pururi şi va începe urâciunea pustiirii, vor fi o mie două sute nouăzeci de zile” (Daniil 12,11; cf. 12, 7). E acelaşi răstimp dat şi în Apocalipsă pentru ocârmuirea lui Antihrist: „şi s-a dat ei stăpânire să lucreze vreme de patruzeci şi două de luni” (13,5).

Absolut nici o putere omenească nu va fi în stare să se ridice împotriva lui Antihrist. Numai Domnul însuşi, venind a doua oară întru toată slava Sa, îl va înfrânge. Atunci va veni înfricoşătoarea Judecată a lui Hristos şi sfârşitul lumii (Matei 24,30-31; 25,31-46; Apocalipsa 1, 7; 20, 11-l5; 21, 1-8). „Şi fiara a fost răpusă, şi cu ea proorocul cel mincinos, cel ce făcea înaintea ei semnele cu care i-a amăgit pe cei ce au primit semnul fiarei şi pe cei ce s-au închinat chipului ei. Vii au fost aruncaţi amândoi în iezerul cel de foc care arde pucioasă. Iar ceilalţi au fost ucişi cu sabia care ieşea din gura Celui Ce şedea pe cal... “ (Apocalipsa 19, 20-21). „Şi diavolul cel ce-i înşela pe ei a fost aruncat în iezerul cel de foc şi de pucioasă, unde este fiara şi proorocul cel mincinos, şi se vor munci ziua şi noaptea în vecii vecilor” (Apocalipsa 20,10).

Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul, precum şi proorociile lui Daniil şi ale Apostolului Pavel, dezvăluie lumii că fiul pierzării nu va fi numai un lider politic, ci şi proorocul unei noi religii avându-se pe sine ca dumnezeu al ei şi dându-se drept Dumnezeul întrupat care le-a fost făgăduit evreilor prin Proorocii din vechime. Biruinţa iudaismului va fi măreaţă, căci va fi impusă porunca de a ţine sabatul evreiesc şi de a urma legea iudaică. Nenumăratele secte, ca oile fără păstor, se vor aduna în junii lui Antihrist ca împrejurul propriului lor păstor, în templul reconstruit al lui Solomon din Ierusalim. Aici, autointitulatul „Hristos” va primi închinare dumnezeiască, aşezat pe tronul lui David. Totodată, Sfânta Sfintelor a creştinilor va fi închisă şi în ea va fi aşezat un idol al lui Antihrist - o statuie vie, vorbitoare. Aceasta a fost numită de către Proorocul Daniil „urâciunea pustiirii”. Din vremea aceea, jertfa cea fără de sânge a Euharistiei va înceta pe pământ (Daniil 9, 27; 11, 31).

Citind Cartea Apocalipsei (10, 1-7), vedem un înger strigând cu glas mare în ţinuturile creştine, către cei care au apostaziat de la Biserica lui Hristos cea adevărată. Îngerul le aminteşte tuturora de Zidire şi de Cel Care a zidit toate, Care S-a întrupat şi S-a sălăşluit între [întru] noi, a Cărui slavă a fost văzută, slavă a Fiului Celui Unul-Născut din Tatăl - Fiul Care S-a pogorât pe pământ, ca dintru a Sa plinătate toate să se împărtăşească de har (Ioan 1,14-16). Însă în vremea aceea, oamenii se vor fi înturnat de la har şi vor fi căzut deja în negrijă fată de Sfintele Taine, şi de bunăvoie vor fi atraşi de aşa-numitele semne ale hristosului-min- cinos şi ale proorocilor celor mincinoşi.

Când vor înceta prinoasele în Biserica de pe pământ, când toate aceste lucruri vor ajunge să se plinească, cea de-a Doua Venire a Domnului va urma fără preget. Domnul însuşi, în Sfânta Sa Evanghelie, ne îndeamnă să fim cu luare-aminte: „Iar aceasta cunoaşteţi: că de ar şti stăpânul casei în care ceas furul va veni, ar priveghea şi nu ar lăsa să-i spargă casa lui. Deci şi voi fiţi gata, că în ceasul carele nu gândiţi Fiul Omului va veni” (Ioan 12, 39-40). Cu adevărat, nimeni în vremea aceea nu va bănui că lumea se apropie de sfârşit, nici nu-şi va închipui în care ceas va veni Fiul Omului - aşadar omenirea va fi luată cu totul pe neaşteptate. Nenorocirile pricinuite de cei doi trimişi aiului Dumnezeu vor fi încetat, iar aceşti Prooroci care vădiseră păcatele omenirii, vor fi luaţi de pe pământ la Cer (Apocalipsa 11,12) - aceştia sunt Ilie şi Enoh, socotiţi de lume ca pricinuitori de mâhnire, cei care i-au mustrat cu asprime pe închinătorii lui Antihrist, avertizându-i pe cei care se veseleau de soarta lor sub stăpânirea fiului pierzării. Atunci progresul îşi va atinge apogeul, iar lupta împotriva feluritelor boli şi maladii va ajunge la un nivel atât de avansat, încât va părea că însăşi moartea va fi biruită în curând. Atunci, fără veste, „cupele urgiei” (Apocalipsa 16,1) vor fi vărsate asupra închinătorilor lui Antihrist: răni şi plăgi îi vor face să sufere pe cei care poartă semnul fiarei, iar apele pământului se vor preschimba în sânge (Apocalipsa 16,3-7). Unde vor fi atunci marii medici şi oameni de ştiinţă? Unde vor fi propovăduitorii materialismului? Nu se va găsi vreun ajutor nici în progres, nici în cărţi şi nici în medicină. Când îndepărtarea omului de la Dumnezeu îşi va atinge hotarul cel mai de pe urmă, în vremea ocârmuirii fiului pierzării, plăgile ucigătoare vor cădea asupra adepţilor săi, ale sodomiţilor celor de apoi, la fel de năpraznic cum a căzut pierzania asupra sodomiţilor celor dintâi. Evanghelia ne înainte-vesteşte: „Precum a fost în zilele lui Lot: [sodomiţii] mâncau, beau, cumpărau, vindeau, sădeau, zideau; iar în ziua în care a ieşit Lot din Sodoma, a plouat foc şi pucioasă din cer şi i-a nimicit pe toţi. întru acest chip va fi în ziua în care Fiul Omului se va arăta” (Luca 17, 28-30).

Sfârşitul lui Antihrist şi al închinătorilor săi va fi cumplit. Citim în Cartea Apocalipsei că, în ziua cea mare a Domnului, Satana şi Antihrist, dimpreună cu ajutătorul său, vor trimite draci să-i cheme pe toţi împăraţii lumii laolaltă pentru o mare bătălie (Apocalipsa 16,12-14,16). Când această mare oştire va fi adunată la Armaghedon, cea de-a şaptea urgie a lui Dumnezeu se va vărsa peste pământ: o uriaşă năpustire de fulgere, tunete şi vuiete şi un cutremur de proporţii de neînchipuit - o aşa de mare zguduire, încât insulele vor pieri, iar munţii vor fi făcuţi una cu pământul (Apocalipsa 16, 17-21). Într-o clipită, toată trufia omului va fi spulberată şi se va risipi - marile lui centre industriale, culturale, artistice şi de învăţământ, toate lucrurile cărora omul li s-a închinat în locul lui Dumnezeu.

JUDECATA DE APOI

După aceasta, va începe Judecata cea înfricoşată. Mântuitorul a învăţat adesea despre cea din urmă ludecată obştească a omenirii - atât în pilde, cât şi în cuvântări care erau cât se poate de lămurite în înţeles. El a grăit aşa: „Căci va să vie Fiul Omului întru slava Tatălui Său, cu îngerii Săi, şi atunci va răsplăti fiecăruia după faptele lui” (Matei 16, 27). Domnul a spus lucruri asemănătoare despre Judecata de Apoi în multe alte locuri (Matei 25, 31-46, Ioan 5, 22, 27 etc.).

În acord cu învăţăturile Domnului lor, Apostolii au vestit că Fiul Omului va face judecată asupra întregii lumii.Sfântul Pavel spune: „Pentru că noi toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată a lui Hristos, ca să ia fiecare după cele ce a făcut prin trup, ori bine, ori rău” (2 Corinteni 5,10). În alt loc, Apostolul le scrie tot corintenilor: „Drept aceea mai înainte de vreme nimic nu judecaţi, până ce va veni Domnul, Care va şi lumina cele ascunse ale întunericului şi va arăta sfaturile inimilor: şi atunci lauda va fi fiecăruia de la Dumnezeu” (1 Corinteni 4,5). În Epistola pe care a scris-o către Romani, Sfântul Pavel învaţă că, la Judecata de Apoi, Dumnezeu „va răsplăti fiecăruia după lucrurile lui: celor ce, prin răbdarea lucrului bun, caută slavă şi cinste şi nestricăciune, viaţa vecinică, iară celor certăreţi, care se pun împotriva adevărului si se supun nedreptăţii, mânie şi urgie... Că nu este părtinire la Dumnezeu” (Romani 2, 6 - 8, 11).

Dintru aceste dovezi lămuritoare din Sfânta Scriptură, precum şi din multe alte locuri asemenea acestora, putem să aflăm cele despre Judecata obştească cea din urmă a omenirii şi, într-o anumită măsură, să spunem cum se va petrece. La această Judecată vor fi judecaţi toţi oamenii, fără nici o excepţie, care au trăit de la începutul lumii şi până la sfârşitul ei, fie răi ori buni, creştini ori necreştini. Această Judecată va da veşnică hotărâre atât pentru soarta oamenilor, cât şi pentru cea a îngerilor căzuţi, pe care Dumnezeu „i-a ţinut la păstrare... spre judecata zilei celei mari” (Iuda 1, 6).

Judecătorul lumii va fi Însuşi Domnul Iisus Hristos. El - Cel Care a adus Vestea cea Bună a Legii lui Dumnezeu şi a împlinit-o desăvârşit, Care S-a dat pe Sine, luând chip de rob în dumnezeiasca Sa deşertare şi a răscumpărat neamul omenesc prin suferinţele şi moartea Sa (Filipeni 2, 6-11). Se va arăta în toată slava măreţiei Sale dumnezeieşti şi-i va judeca pe toţi oamenii. Domnul, Care cunoaşte toate tainele inimilor oamenilor, va judeca nu doar faptele pe care le-am săvârşit în vremea vieţii noastre pământeşti, ci şi cuvintele şi cugetele, intenţiile şi doririle noastre. Toate cugetele noastre cele mai tainice se vor da atunci la iveală şi se vor descoperi. Judecata va fi dreaptă şi nemitarnică: Domnul îl va răsplăti pe fiecare după faptele lui. Unora le va spune: „Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu, moşteniţi împărăţia pea gătită vouă de la întemeierea lumii” (Matei 25,34). Alţii vor auzi această cumplită osândă: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui” (Matei 25, 41).

Sfântul Efrem Sirul ne spune că atunci „toată omenirea se va găsi între împărăţie şi osândire, între viaţă şi moarte, între bucurie şi strâmtorare, şi toţi vor sta înaintea divanului de judecaţă, căutând în jos şi neîndrăznind să-şi ridice ochii. Toţi vor fi întrebaţi şi aspru judecaţi - mai cu seamă noi, cei care am vietuit in nepăsare - şi văzând toate acestea, vor începe să cugete asupra tuturor faptelor lor. Fiecare persoană va vedea tot ce a făcut, rău ori bine. Toţi cei ale căror săvârşiri sunt bune, se vor apropia cu veselie de divan, întru nădejdea dobândirii cununii.

Cel care va avea pe conştiinţă păcate grave şi va fi părăsit viaţa aceasta fără să se pocăiască, se va amărî nespus când va vedea păcatele sale stându-i înainte, prihănindu-l şi osândindu-l. Unul ca acesta îşi va spune: «De ce, mişelul de mine, nu m-am luptat cu ele, ci mi-am pierdut vremea jucându-mă şi astfel am ajuns o jucărie?... De ce nu m-am pocăit înaintea Celui Care a ridicat păcatul lumii, ci mi-am petrecut anii în minciună?... Ce să mă fac acum? Vremea de pocăinţă a trecut».

Pe când vor cugeta la acestea întru sine, se va auzi glasul cutremurător al Judecătorului, Care va glăsui: «Arătaţi-vă faptele şi primiţi-vă răsplata». În vremea aceea, toate cinurile omenirii vor ieşi înainte, spre a aduce închinare Domnului. Atunci ocârmuitorii, înţelepţii şi bogaţii vor tremura de frică, pentru că a venit ceasul în care faptele fiecăruia se vor face cunoscute atât îngerilor, cât şi oamenilor şi fiecare va culege ce a semănat...

După ce toate stăpânirile şi domniile au fost desfiinţate, fiecare a fost judecat înaintea oamenilor şi toţi vrăjmaşii lui Dumnezeu au fost puşi sub picioarele Lui (1 Corinteni 15,24-28), mai apoi, la sfârşit, după cum Domnul a spus: «Îi va despărţi pe dânşii unul de altul, precum desparte păstorul oile de capre; şi va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga» (Matei 25,32-33). Atunci părinţii vor fi despărţiţi de copii, taţii de fii, mamele de fiice, prietenii şi rudele unii de alţii. Atunci soţii fără credincioşie, care nu şi-au păzit patul neîntinat, vor fi despărţiţi. Însă multe le voi acoperi cu tăcerea în descrierea mea, căci teama mă opreşte să vi le grăiesc pe acestea “.

FERICIREA CEA VEŞNICĂ

SI CHINUL CEL VEŞNIC

După ce la Judecata cea de obşte se va da sentinţa ultimă şi hotărâtoare, va începe fericirea veşnică a drepţilor în împărăţia Cerurilor, precum şi chinurile cele veşnice ale păcătoşilor în iad (Luca 16, 23) - un loc a toată mâhnirea, suferinţa şi osânda, unde nu e decât neorânduială, groază şi tulburare, unde nu se poate găsi nici o bucurie, de nici un fel şi nici cea mai mică nădejde de uşurare (Marcu 9,44,46,48). Despărţirea veşnică de Dumnezeu şi lipsirea de toate darurile Sale, mustrările îngrozitoare ale conştiinţei, necinstea şi veşnica ruşine, prihănirile, batjocura şi blestemul din partea celor care au fost atraşi în păcat de cei osândiţi, năpustirile dracilor care sălăşluiesc dimpreună cu toţi cei osândiţi - toate acestea vor pricinui „scrâşnirea dinţilor” despre care însuşi Mântuitorul grăieşte (Matei 22,13).

Pentru cei drepţi, dimpotrivă, se găteşte o mare răsplătire. Ei vor fi duşi în locul cel mai desăvârşit şi mai frumos, care e numit în Sfânta Scriptură „Rai” (Luca 23, 43), „Ceruri” (Matei 6, 9) şi „împărăţia Cerurilor” (Matei 5, 3). Aici drepţii se vor bucura de vederea nemijlocită a lui Dumnezeu, văzându-L „faţă către faţă” (1 Corinteni 13,12). Aceasta înseamnă că slava şi măreţia Domnului vor deveni apropiate celor drepţi; în Dumnezeu vor vedea tot ce e mai măreţ, înalt, sfânt şi desăvârşit, şi vor primi în chip nemijlocit întru ei înşişi înrâurirea măreţiei lui Dumnezeu şi a Fiului lui Dumnezeu. În această contemplare vor găsi împlinire şi mulţumire deplină pentru minte, voinţă şi inimă, şi un nesecat izvor de desfătare şi fericire nepieritoare; veselia nemărginită şi bucuria veşnică le vor fi moştenirea. Contemplându-L pe Dumnezeu, cei drepţi vor vedea lumea întreagă întru adevăratul ei chip, vor pătrunde taina mântuirii noastre şi se vor bucura de plinătatea şi desăvârşirea, cunoştintei dumnezeieşti, după cum spune Apostolul: „Acum vedem ca prin oglindă, în ghicilură, iar atunci faţă către faţă; acum cunosc în parte, iar atunci voi cunoaşte deplin, precum am fost cunoscut şi eu” (1 Corinteni 13,12). Iubiţi fiind de Dumnezeu, ei înşişi vor ajunge să-L iubească pe Dumnezeu cu preasfântă dragoste. Drepţii din Ceruri vor fi „ca îngerii” lui Dumnezeu (Marcu 12,25). Atunci miliardele de îngeri îi vor primi în mijlocul lor pe oameni ca pe fraţi şi vor împărtăşi cu ei simţămintele lor de dragoste şi recunoştinţă faţă de Dumnezeu (Evrei 12, 22-23). Întru acelaşi chip, fiecare drept va fi unit cu toti Sfinţii într-o strânsă şi de nedesfăcut legătură a dragostei (Matei 8, 11). Toţi dimpreună vor întregi „turma” lui Hristos (Ioan 10,16), obştea cea una [a celor ce au dobândit înfierea], unită prin dragoste curată (Ioan 17,21).

Schingiuitorii cei cumpliţi ai neamului omenesc, duhurile răutăţii care au dus oamenii la moarte şi iad, îşi vor primi la Judecată răsplătirea fiindcă au ucis - în chipul cel mai chinuitor - fiecare persoană în parte. Ele au îmbiat cupa cu otravă ucigătoare atât pruncului celui nevinovat, cât şi bătrânului încununat cu virtuţi, astfel încât, după moartea acestora, să poată câştiga stăpânim peste sufletele lor şi să le aibă drept trofee de luptă în războiul lor cu Dumnezeu. însă izbânda dracilor nu este veşnică. „[Moartea a fost înghiţită de biruinţă.] Unde îţi este, moarte, biruinţa ta? Unde îţi este, moarte, boldul tău?” (1 Corinteni 15, 54-55). Sfântul Ioan ne spune că „moartea şi iadul i-au dat pe morţii dintr-însele”. Ce se va întâmplă apoi? „Şi moartea şi iadul au fost aruncate în iezerul cel de foc” (Apocalipsa 20,13-14).

Văzătorul Tainelor grăieşte că a auzit „glas mare din Cer zicând: Iată, cortul lui Dumnezeu este cu oamenii şi El va sălăşlui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi însuşi Dumnezeu va fi cu ei” (Apocalipsa 21, 3).

Cel Ce locuieşte întru lumina cea neapropiată, va temelui un sălaş întru cele înalte, unde va sălăşlui dimpreună cu oamenii. Odinioară, Se descoperise pe Sine „ca prin oglindă, în ghicitură” (1 Corinteni 13,12) - adică nedesluşit, greu de descifrat şi foarte stins. Numai glasul lăuntric al inimii mărturisea uneori că El era cu noi aici în biserică, în Sfintele Taine ale credinţei Care aştepta dela noi mereu alte si alte lupte ale credinţei, nădejdii şi dragostei către El, întru biruinţa asupra noastră înşine şi în războirea cu păcatul. Însă acolo, pe muntele cel sfânt, în cortul cel ceresc, a cărui înfăţişare va fi în stare să şteargă toate lacrimile şi să umple inima cu o bucurie până atunci neştiută, prin contemplarea frumuseţii nepământeşti a firii desăvârşite a Raiului ceresc - acolo cei fericiţi nu-L vor vedea pe Dumnezeu în chipuri nedesluşite, ci faţă către faţă. O singură vedere a florilor cereşti - după cum, potrivit Tradiţiei, s-a petrecut la înmormântarea Maicii lui Dumnezeu umple de nespusă mângâiere. Sunetele cuvintelor şi imnelor cereşti sunt atât de minunate şi de veselitoare, încât este cu neputinţă să .asemeni o astfel, de armonie cu sunetele muzicii pământeşti, chiar dacă aceasta e cântată în cel mai minunat chip cu putinţă. SfântuI Pavel, care oarecând a fost răpit la Cer, dă mărturie pentru aceasta (2 Corinteni 12,2-4). Oare ce trebuie să cuprindă o inimă mulţumitoare atunci când îl vede pe Mântuitorul însuşi şi nu va fi niciodată despărţită de cei fericiţi care însetează să-L contemple faţă către faţă? Atunci se vor împlini cele ce s-au spus mai înainte: „Şi va şterge Dumnezeu orice lacrimă din ochii lor şi moarte nu va mai fi, nici plângere, nici strigare, nici durere nu va mai fi, căci cele dintâi au trecut”(Apocalipsa 21, 4).

doktoru

doktoru

joi, 9 iulie 2015

Apostazia și Antihristul după învățăturile Sfinților Părinți - 1