vineri, 7 august 2015

Care este „smochinul” care atunci când va da frunze, va veni sfârșitul lumii?


„SMOCHINUL” CARE DĂ DIN NOU FRUNZE – PREVESTIREA CELEI DE A DOUA VENIRI ȘI A SFÂRȘITULUI LUMII



Învăţaţi de la smochin pilda: Când mlădiţa lui se face fragedă şi odrăsleşte frunze, cunoaşteţi că vara e aproape. Asemenea şi voi, când veţi vedea toate acestea, să ştiţi că este aproape, la uşi. Adevărat grăiesc vouă că nu va trece neamul acesta, până ce nu vor fi toate acestea[1].
Aici, în parabola smochinului, Domnul se referă foarte limpede la anii de pe urmă. Vorbește despre întoarcerea evreilor în Ierusalim și reîntemeierea statului lor. Iar aceasta constituie unul dintre cele mai însemnate și determinante „semne ale vremurilor”.
Vrând să concretizeze timpul, ne spune și că generația aceea care va vedea săvârșindu-se toate aceste evenimente, nu va pleca din viață până ce nu le va vedea și pe toate celelalte despre care a spus Hristos, referitor la antihrist și la a Doua Sa Venire.
           „De la smochin învăţaţi pilda: Când mlădiţa lui se face fragedă şi odrăsleşte frunze, cunoaşteţi că vara e aproape. Asemenea şi voi, când veţi vedea toate acestea, să ştiţi că este aproape (sfârșitul, a Doua Mea Venire), la uşi. Adevărat grăiesc vouă că nu va trece neamul acesta, până ce nu vor fi toate acestea. Cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece, (ci se vor înfăptui întru totul)”[2].
            Să analizăm cu atenție, cu ajutorul lui Dumnezeu, aceste versete ale Evangheliei, ca să vedem cât de revelatoare sunt, dar și ca să ne minunăm, pentru încă o dată, de măreția și de înțelepciunea lui Dumnezeu, Care ne-a prezis cu atâta limpezime și în mici detalii ceea ce are să se petreacă.
            Aici Iisus, în parabola pe care o folosește, vorbește despre un pom, un smochin, pentru a ne spune câteva lucruri care au legătură cu subiectul despre care vorbește în capitolul 24 al Evangheliei după Matei și care de fapt sunt semnele ce vor preceda a Doua Sa Venire.
            Dar de ce folosește drept pildă smochinul, iar nu un alt oarecare copac? Oare ceilalți pomi, în afară de unele excepții, nu încep să scoată și ei frunze primăvara, după ce s-a încălzit timpul și se apropie vara? Desigur. Atunci de ce? Am spus și o vom spune de multe ori că nimic în Sfânta Scriptură nu este întâmplător și nimic nu a fost scris fără scop.
„Cei care doresc să dobândească folos din cele citite, trebuie să nu treacă cu vederea nici cel mai mic amănunt din cele spuse, deoarece pentru aceasta am primit porunca să cercetăm Scripturile, deoarece se socotește că cele mai multe dintre ele au ascunse în adâncul lor multe înțelesuri însemnate”[3].
Și în altă parte Sfântul ne spune iarăși:
„Dumnezeu nu vrea ca noi doar să ascultăm cuvintele care există în Scripturi, ci să le ascultăm cu luare-aminte și să cugetăm la ele”[4].
La fel să procedăm și în textul despre care vorbim, deoarece Domnul are ceva să ne spună aici, vrea să ne trimită un oarecare mesaj, vrea să ne trimită undeva.

Smochinul blestemat și uscat
       Dacă mergem la un alt capitol al Evangheliei și mai concret la capitolul 21 de la Matei, vom vedea că și aici Iisus Hristos ne vorbește iarăși despre un smochin. Un smochin care nu avea roade și pe care Domnul l-a uscat, de vreme ce avea numai frunze.
            Dar să auzim cu atenție această povestire:
            „Dimineaţa, a doua zi, pe când se întorcea în cetate, a flămânzit. Şi văzând un smochin lângă cale, S-a dus la el, dar n-a găsit nimic în el decât numai frunze şi a zis lui: De acum înainte să nu mai fie rod din tine în veac! Şi smochinul îndată s-a uscat”[5].
            Într-o dimineață, ne spune Sfânta Scriptură, pe când Se întorcea din Betania în Cetatea Ierusalimului, Iisus a flămânzit. Și văzând în drumul său un smochin, s-a apropiat de el ca să ia câteva smochine și să mănânce. Însă neaflând nici un smochin în el, l-a „blestemat” și i-a spus: „De acum și până la sfârșitul veacului, să nu mai faci nici un rod”. Și de îndată ce Hristos a rostit aceste cuvinte, smochinul îndată s-a uscat.
Smochinul uscat îi simbolizează pe evrei
Cine este acest smochin? Și de ce Domnul nostru l-a blestemat?
Smochinul simbolizează, potrivit cu spusele Sfinților Părinți, sinagoga iudaică, dar și în general neamul iudeilor.
  1. Sfântul Ioan Gură de Aur:
„Cei mai mulți dintre tâlcuitori spun că acest smochin (pe care Domnul l-a blestemat) simbolizează sinagoga iudeilor[6].
  1. Sfântul Teofilact al Bulgariei:
„Acest smochin are chipul sinagogii iudeilor, care aveau numai frunze, adică legea care le arăta umbra; însă rod nu aveau deloc… Și fiindcă sinagoga nu avea rod, a fost blestemată și s-a uscat, și de aceea nu mai are nici proroc, nici învățător”[7].
  1. Sfântul Chiril al Alexandriei:
„În acest înțeles să cugeți și la parabola Evangheliilor despre smochin. Așadar, a fost tăiat (Israil) de la Dumnezeu ca un pom neroditor, iar nu ca unul roditor. Cu toate acestea, securea nu a lovit rădăcina, spune, ci se află lângă rădăcină. Adică au fost tăiate ramurile, însă copacul nu a fost dezrădăcinat, pentru că s-a mântuit rămășița poporului israelit(Isaia 10, 22) și nu s-a pierdut cu totul rădăcina”[8].
  1. Sfântul Isidor Pelusiotul:
Domnul a blestemat smochinul nu la întâmplare, să nu crezi așa ceva, ci a săvârșit aceasta voind să le arate nemulțumitorilor iudei că așa cum a fost blestemat smochinul, iar el s-a uscat îndată, exact în același fel îi poate pedepsi, atunci când consideră că este necesar, și pe ei, cu toate că este poporul Său cel ales și să pătimească întocmai ce a pătimit smochinul, așa cum de altfel a și făcut-o”[9].
  1. Sfântul Ioan Damaschin:
„Vine așadar în grabă ca să pătimească și Se grăbește ca să bea paharul morții, pentru a aduce mântuirea în lume, să mântuiască lumea. Vinde flămânzind pentru mântuirea oamenilor și nu află rod; deoarece, în chip parabolic, smochinul acesta se subînțelege”[10].
Adică neamul iudeilor. Pentru că la cine alții a venit Hristos ca să afle rod, fapte, virtuți, credință? La celelalte neamuri care erau toate idolatre și de alte credințe? Firește că nu. Ci numai la poporul Său „ales” Israil.
  1. Sfântul Maxim Mărturisitorul:
„Domnul nostru, întorcându-Se din Betania în Ierusalim, adică după prezența sa tipiconală și umbroasă, care era ascunsă în Lege, venind din nou la oameni cu trupul, a văzut pe cale un smochin care avea numai frunze, care exista în umbră și în forme, adică cultul trupesc al Legii… și neaflând rod, adică dreptate, l-a blestemat, deoarece nu dădea hrană Legii sau, mai bine zis, a poruncit să nu mai fie acoperit adevărul și stăpânit de șabloane juridice, lucru care s-a dovedit în continuare prin fapte, de vreme ce s-a uscat cu totul frumusețea legii care și-a avut existența numai în forme și s-a stins trufia iudeilor pentru ea… De aceea spune: „Nu era vremea smochinelor” (Marcu 11, 13). Adică vremea în care stăpânise Legea asupra firii omenești, nu era vremea roadelor dreptății, ci numai închipuia roadele dreptății și iniția oarecum în viitorul Har dumnezeiesc, tainic și mântuitor, la care nu a ajuns și a fost pierdut vechiul popor al lui Israil din pricina necredinței sale


[1] Matei 24, 32-34.
[2] Matei 24, 32-35.
[3] Sfântul Ioan Gură de Aur, EPE 14, 46.
[4] Sfântul Ioan Gură de Aur, EPE 13, 184.
[5] Matei 21, 18-19.
[6] Sfântul Ioan Gură de Aur, PG 59, 587.
[7] Sfântul Teofilact al Bulgariei, PG 123, 373 & 616.
[8] Sfântul Chiril al Alexandriei, EPE 25, 217 & PG 72, 517.
[9] Sfântul Isidor Pelusiotul PG 78, 213B.
[10] Sfântul Ioan Damaschin, PG 96, 580.

 Sursa



Sau iarăși, potrivit unei alte erminii: deoarece mulțimea preoților, cărturarilor, învățătorilor de lege și fariseilor, bolnavi de slava deșartă, arătând o falsă evlavie în moravuri și închipuindu-și că lucrează dreptatea, dar de fapt hrănindu-și trufia lor, Cuvântul spune că trufia acelora de mai sus este smochin neroditor, bogat numai în frunze, pe care, Cel care dorește mântuirea tuturor oamenilor și flămânzește de îndumnezeirea lor, îl blesteamă ca pe un neroditor și se usucă…”[1].
  1. Sfântul Procopie al Gazei:
„Și când s-au arătat pe pământ florile, sfinții bărbați ai creștinilor, a venit vremea tăierii, adică a lepădării iudeilor. Și smochinul (care îi simboliza pe iudei, pentru care i-a poruncit Stăpânul să nu scoată rod), după ce pleacă Hristos, nu va mai înflori niciodată, ci numai din când în când, în perioada de iarnă, va scoate niște smochine mici care nu se coc niciodată, adică niște roade mici de pocăință, care însă nu se vor coace și nici nu se vor mânca vreodată”[2].
  1. În Sinaxarul din Lunea Mare citim următoarele:
„În Sfânta și Marea Luni se face pomenire de fericitul Iosif cel preafrumos şi de smochinul care s-a uscat prin blestemul Domnului.
Smochin de roade duhovnicești lipsit
Pe sinagogă Hristos o a vădit.
Hristos o blesteamă și o usucă…
            Sinagoga iudeilor este un smochin, în care Mântuitorul n-a găsit rod potrivit, ci numai umbra legii; de aceea a luat şi legea de la ei şi i-a făcut cu totul netrebnici”.
  1. Dar și Proorocul Ieremia (cap. 24) vedem că aseamănă poporul iudeu cu două coșuri de smochine. Unul avea smochine bune și frumoase, iar celălalt putrede și netrebnice.
         Smochinele bune și frumoase erau iudeii buni, care avea să-i aducă înapoi în patria lor, în timp ce smochinele putrede și netrebnice erau iudeii vicleni, care avea să-i împrăștie peste tot pământul, trimițându-le totodată blesteme, foamete, boli, războaie, sabie și multe altele.
            Așadar smochinul, fără nici o îndoială, îi simbolizează pe evrei și sinagoga iudaică, potrivit spuselor Sfinților Părinți, așa cum am arătat.
            Deci, într-o dimineață, și mai ales într-o vreme de primăvară, când pomii nu scot încă roade, Iisus „a flămânzit” și s-a apropiat de un smochin ca să mănânce smochine.
            „A flămânzit” Stăpânul tuturor. A „flămânzit” Cel Care le-a creat pe toate din nimic. „A flămânzit” Cel care cu cinci pâini și doi pești a săturat cinci mii de bărbați, afară de femei și copii. „A flămânzit” Cel care se îngrijește de hrana zburătoarelor prin văzduh. „A flămânzit”… „A flămânzit”…
            „A flămânzit Cel Care hrănește toată lumea. A flămânzit Cel Care cu cinci pâini a săturat cinci mii. A flămânzit Cel ce din pământ a făcut ochii să vadă. A flămânzit Cel ce a umblat pe valurile mării și nu Și-a udat picioarele. A flămânzit Cel ce numai cu gândul a prefăcut apa în vin… Cum să nu înseteze Dumnezeu?”[3], spune Sfântul Ioan Gură de Aur.
         „Căci cine mănâncă de dimineață? Împăratul, Domnul, Învățătorul. Flămânzește de dimineață, însă nu are poftă de hrană. Nu stăpânește firea, ci ca cineva nestăpânit și neînfrânat se avântă în chip irațional spre mâncare la vreme necuvenită. Și cum atunci îi mai învață pe Ucenici să postească și să nu fie biruiți de patima poftei? Aceasta nu este așa. Ci așa cum vorbește prin cuvânt, învățând prin parabole, tot așa cu fapta expune parabolele. A venit la smochin flămânzind”[4].
            Așadar Acesta „a flămânzit” și dis-de-dimineață „aleargă” la smochin ca să mănânce smochine. Și fiindcă nu a găsit nimic de mâncare, din „răutate” îl blesteamă? Lucruri de râs și hulitoare.
            Dar să presupunem că a flămânzit cu adevărat, deoarece era și om și avea trup, însă ca Dumnezeu nu știa oare că acel pom nu avea roade?
            Să presupunem că nici aceasta nu o știa, dar nu știa cel puțin că în vremea aceea (primăvara) smochinii încă nu aveau roade? „Căci nu era vremea smochinelor” (Marcu 11, 13).
            Cu siguranță că toate le știa ca Dumnezeu și Om ce era. Dar voia ca prin această faptă a Sa să ne învețe ceva mai profund și mai substanțial.
            „Deoarece nu este nimic din ceea ce spune sau face Hristos care să nu aibă o mare însemnătate și să nu ascundă o oarecare taină. Absolut nimic nu face dacă nu este foarte folositor și adevărat și dacă nu ne povățuiește mintea la lucrurile cerești”[5], ne spune Sfântul Ioan cel cu cuvintele de aur.
            Așadar, în Sfânta Scriptură, toate au scopul și însemnătatea lor.
            A flămânzit dimineața ca să ne arate că dimineața, iar nu la amiază sau seara sau noaptea s-a interesat de om. Sau mai voia să ne spună că de dimineață, de la începutul zilei, adică de la începutul existenței neamului evreiesc, dar și de la începutul creării omului, în general, „flămânzea” și „înseta” de mântuirea neamului omenesc.
            Cuvântul „dimineață” înseamnă viața prezentă, deoarece după moarte va fi deja prea târziu pentru toți, de vreme ce este rânduit oamenilor o dată să moară, iar după aceea să fie judecata[6] și pentru că, așa cum știm cu toții, „în iad nu este pocăință”.
            Așadar S-a apropiat de smochin. A coborât din Cer și S-a făcut om ca să vadă de aproape ce s-a întâmplat cu pomul Său, pomul pe care l-a sădit El Însuși, smochinul, adică pe evrei. A scos oare roade sau nu, după atâta purtare de grijă pe care i-a arătat-o în toți acești ani, săpând pământul la rădăcina lui, punând îngrășământ și adăpându-l? Adică trimițându-i pre proorocii Săi cu legile și poruncile Sale, ajutându-i în multe împrejurări și scăpându-i din multe primejdii, cum a fost în robia babilonică și cea din Egipt, la Marea Roșie, cu manna în pustie, cu zidurile Ierihonului și cu multe alte mii de binefaceri.


[1] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia 14 B, pag. 117.
[2] Sfântul Procopie al Gazei, PG 87B, 1065.
[3] Sfântul Ioan Gură de Aur, PG 59, 587.
[4] Sfântul Ioan Damaschin, PG 96, 580.
[5] Sfântul Ioan Gură de Aur, PG 59, 587.
[6] Evrei 9, 27.


Sursa


               S-a apropiat așadar de pomul Său, de smochin, de neamul iudeilor, flămânzind și însetând de roade: de credință, de fapte, de dragoste, de bunătate și de alte virtuți. Din păcate, însă, nu a aflat nici măcar o smochină, nici un rod, nici o faptă bună la iudei, la pomul Său, la poporul Său, ci numai frunze, adică tipuri, umbre, formalisme, jertfe fără milă, fără dragoste, fără conținut. „Milă vreau, iar nu jertfă”[1].
            Nu a aflat credință (roade), ci numai frunze, litera Legii. A aflat numai sinagogi, rabini, învățători de lege, arhierei, „cărturari și farisei” ale căror inimă le era plină de formalism, ură și mândrie, iar tot ceea ce făceau, o făceau ca să fie „văzuți” de oameni. În loc să se îngrijească ca oamenii să nu încalce poruncile și rânduielile lui Dumnezeu, ei luau aminte ca oamenii să nu încalce poruncile și datinile lor. Căci lăsând porunca lui Dumnezeu, ţineţi datina oamenilor[2]. În loc să țină legile și poruncile lui Dumnezeu, precum și esența lor, ei căutau să țină formele exterioare. Dacă, de pildă, oamenii își spălau mâinile înainte de a mânca, dacă țineau sâmbăta, dacă respectau alte rânduieli ale Legii și altele asemenea.
            Domnul nostru neaflând nici un rod, ci numai frunze – căci în cele din urmă nici pe el Însuși n-au vrut să-L primească și să creadă în El, ca în Mesia și Mântuitorul lor -, mâhnit, descurajat, dar și indignat de această situație, este nevoit să usuce acest pom, smochinul, sinagoga iudaică și tot neamul evreilor, ca popor, de vreme ce, după atâția ani de purtare de grijă și după atâta sârguință, afecțiune, dragoste, pe care le-a arătat lor, în cele din urmă nu au dat nici un rod.
            Ce să facă cu un astfel de pom (un astfel de popor) care nu-i dă nici un rod? Îi este nefolositor. Un astfel de pom nu-i trebuie nimănui, căci își va pierde vremea îngrijindu-l. Singurul loc unde poate fi folosit este la foc. Să fie tăiat pentru lemne de foc.
            Oare nu același lucru va face oricare agricultor la pomul care, deși îl îngrijește cu sârguință vreme de mai mulți ani, el nu dă nici un rod atunci când vine vremea să rodească? Ce să facă agricultorul cu un astfel de pom? Nu se va mai îngriji de el, ci îl va tăia și-l va arunca sau îl va folosi la foc.
            În cele din urmă, Domnul nostru văzând că pomul (neamul evreiesc) s-a dovedit a fi netrebnic, l-a uscat și a sădit un alt pom (Biserica din neamuri) mai bun, mai frumos, mai puternic, mai de preț, care să poată da roade când va veni vremea lor.
            De aceea, în același capitol, după referirea la smochin, le vorbește despre alte două pilde care au legătură cu prima.
            În prima vorbește despre un tată care avea doi fii. Într-o zi tatăl merge la cel mai mare, întâiul născut (Israil), și-i spune să meargă la vie să lucreze. Acela a spus că va merge, însă nu s-a dus. După aceea i-a spus celuilalt fiu (neamurile) să meargă să lucreze. Acesta la început a refuzat, însă după aceea s-a schimbat și s-a dus să lucreze în via tatălui său.
            În cea de-a doua pildă ne vorbește iarăși despre o vie, al cărui stăpân (Dumnezeu-Tatăl) a dat-o unor lucrători (poporul evreu) ca să o lucreze. Însă atunci, după mai mulți ani, când a venit fiul (Fiul lui Dumnezeu) celui care avea via – după ce mai înainte de aceasta stăpânul viei trimisese mulți dintre robii săi (prooroci, drepți etc.), dintre care pe unii i-au alungat, pe alții i-au chinuit, iar pe alții i-au omorât acei lucrători -, l-au omorât și pe acesta, ca să le rămână lor via.
            La întrebarea lui Hristos: „Când va veni stăpânul viei, ce va face acelor lucrători?”, iudeii înșiși dau răspunsul: „Pe cei răi cu rău îi va pierde, iar via o va da altor lucrători, care vor da roadele lor la vremea lor”[3].
            Prin aceste două pilde, Hristos a vrut să le spună că, deoarece nu sunt vrednici și fiindcă aveau să ajungă chiar la înfricoșătoarea faptă de a-L ucide, îi va părăsi – „iată casa voastră se lasă pustie”[4]-, își va retrage Harul și binecuvântarea Sa de la ei și vor înceta să mai fie „poporul Său cel ales”[5]. Și va da moștenirea Sa altor popoare, la alte neamuri, la neamurile idolatre până la acea vreme. De aceea vă spun că Împărăţia lui Dumnezeu se va lua de la voi şi se va da neamului care va face roadele ei[6].
             Atâtea le-a spus, atâtea le-a făcut, ca să-i ajute și să-i înțelepțească, însă inima lor atât de mult li s-a împietrit, încât nimic nu au priceput. Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci şi cu pietre ucizi pe cei trimişi la tine; de câte ori am voit să adun pe fiii tăi, după cum adună pasărea puii săi sub aripi, dar nu aţi voit[7].
            Sfântul Ioan Damaschin, tâlcuind cele de mai sus, spune:
            „Acestea spunându-le prin parabole, nu i-a convins. Căci a făcut ca ochii lor să nu vadă și urechile lor greu să audă. Pentru aceasta nu le-a răsărit lor lumina Evangheliei. O, nesimțita împietrire a nelegiuiților preoți!”[8].


[1] Matei 9, 13.
[2] Marcu 7, 8.
[3] Matei 21, 40-41.
[4] Matei 23, 38.
[5] Deuteronom 14, 2.
[6] Matei 21, 43.
[7] Matei 23, 37.
[8] Sfântul Ioan Damaschin, PG 96, 584.


Sursa
 http://marturieathonita.ro/care-este-smochinul-care-atunci-cand-va-da-frunze-va-veni-sfarsitul-lumii-iii/


Smochinul uscat scoate din nou frunze în 1948
            După ce am văzut că smochinul blestemat și uscat simbolizează sinagoga iudeilor și tot neamul iudeilor pe care Domnul nostru „i-a blestemat”, să venim acum iarăși la începutul parabolei noastre.
            De la smochin învăţaţi pilda: Când mlădiţa lui se face fragedă şi odrăsleşte frunze, cunoaşteţi că vara e aproape. Asemenea şi voi, când veţi vedea toate acestea, să ştiţi că este aproape (sfârșitul, a Doua Mea Venire), la uşi. Adevărat grăiesc vouă că nu va trece neamul acesta, până ce nu vor fi toate acestea. Cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece, (ci se vor înfăptui întru totul)”[1].
            Așadar, ce ne spune aici Dumnezeu?
            Ne spune că atunci când vom vedea smochinul – care smochin? – cel pe care l-a „blestemat” Domnul și s-a uscat, adică sinagoga iudeilor și tot neamul evreilor, că va scoate iarăși frunze – frunze, nu roade -, adică să se întoarcă iar în patria lor, să-și întemeieze stat și să înceapă din nou viața. Potrivit cu legea mozaică, cu rabinii lor, cu sinagogile, cu rugăciunile și jertfele lor etc., atunci să cunoaștem că venirea Sa este foarte aproape, „lângă uși”. Atât de aproape, pe cât este cineva care se află în afara ușii noastre și pe cât de aproape este primăvara de vară.
            Și pentru ca să nu înțelegem greșit sau unii intenționat să strâmbe sensul cuvintelor Sale, ne mai dă încă un semn în plus.
            Și care este acesta?
            Faptul că generația care va vedea că smochinul va scoate din nou frunze, nu va pleca din această viață, înainte de a se face a Doua Venire. Adevărat grăiesc vouă că nu va trece neamul acesta, până ce nu vor fi toate acestea[2]. Adică generația aceea care îi va vedea pe evrei întorcându-se la locurile lor, după 2000 de ani de părăsire de către Harul lui Dumnezeu și fiind împrăștiați peste tot pământul, fără patrie, fără templu, fără jertfe, această generație va trăi și a Doua Venire.
            Dar oare când „smochinul” a scos din nou frunze? Când și-a creat poporul evreu stat, statul Israel, după aproape 2000 ani? Așa cum este cunoscut din istorie, aceasta s-a petrecut în anul 1948.
            Și așa cum un smochin nu scoate dintr-odată frunzele sale mari și gata, ci mai întâi începe să scoată un muguraș care încet-încet se deschide și dă frunze mici și sensibile, care odată cu trecerea timpului se măresc și devin frunze mature și rezistente, până va veni vremea să scoată și „roade”[3], tot astfel și evreii. Și-au întemeiat statul în 1948, dar acesta a fost începutul. Apoi au dobândit treptat vechile lor ținuturi și orașe, cu multe lupte și războaie. Cum a fost și războiul de șase zile din 1967, când au ocupat și și-au luat locul cel mai însemnat și important pentru ei: Ierusalimul, care înseamnă totul pentru ei. Aici se află Sfântul Sion, cetatea lor cea sfântă, unde avea templul cu jertfelnicul lor, Templul lui Solomon, fără de care nu au nimic.
            Încet-încet își construiesc orașele lor, unul după altul, în tot Israelul. Încet-încet se întorc mii de evrei din toată lumea și populează toate regiunile și orașele lor. Își pregătesc vasele sfinte pentru Templul lor, ca să fie toate gata atunci când se va zidi. De asemenea își pregătesc și preoții, și arhiereii. Iar pentru ca să le facă toate acestea, înseamnă că sunt gata să zidească Templul și să-l primească pe messia lor, antihristul pentru noi.
            Așadar, în 1948 „smochinul”, adică poporul evreu, a început să scoată din nou frunze. Deci generația care va vedea sau mai bine zis care i-a văzut deja pe evrei întorcându-se în patria lor după 2000 ani și să facă toate cele despre care am spus, nu va pleca din această viață până ce nu vedea pe Domnul nostru venind din nou la a Doua și slăvita Sa Venire.
       Durata unei generații
       Dar câți ani trăiește o generație? Potrivit celor cunoscute, în jur de 70 de ani. Adaugă atunci 70 de ani la 1948 și vom avea anul 2018. Referitor la sigura obiecție a multora asupra erminiei cuvântului „generație”, adică de ce aici generația să însemne 70 de ani, iar nu 80, 100, 1000 de ani sau toată viața prezentă sau altceva, vom răspunde următoarele:
            În primul rând, se exclude a fi mai mult de 100 de ani, deoarece atunci acesta nu va fi „semn” pentru cei care trăiesc și văd toate acestea, de vreme ce toți aceia care au văzut cum smochinul a dat din nou frunze, au murit cu zeci, sute și mii de ani înainte, potrivit cum a delimitat fiecare o „generație”. Dar așa ceva nu ar fi putut fi „semn” pentru toți aceștia, de vreme ce au murit. De asemenea, nu ar putea fi înțeleasă nici toată perioada prezentei vieți pământești, pentru că aceasta, pe deoparte, nu este proorocie, iar pe de alta, nu s-ar potrivi Domnului nostru.
            Dacă s-ar întâmpla așa ceva, aceasta ar avea drept consecință ca unii să ajungă la concluzia hulitoare că Dumnezeu nu a spus adevărul sau că nu poate cunoaște cu exactitate când trebuie să se petreacă ceva sau că, în felul acesta, Dumnezeu nu numai că nu-i ajută pe oamenii Săi, ci îi înșeală și îi zăpăcește mai mult.
            În al doilea rând, după cum este cunoscut, cuvintele Domnului nostru din capitolul 24 de la Matei și din capitolul 21 de la Luca, sunt răspunsul la îndoita întrebare a Ucenicilor Săi: Când se va distruge Templul lui Solomon și când se va face a Doua Venire a Sa? (Matei 24, 3).
            Domnul nostru uneori se referă la distrugerea Templului, alteori la sfârșitul lumii, iar alteori la amândouă aceste evenimente în același timp. Așadar acest loc se referă în același timp și ca prorocie adresată evreilor despre distrugerea Templului lor. Aici vedem spunându-se că Ierusalimul va fi asediat și cucerit de romani, că Templul lui Solomon va fi distrus în întregime și nu va rămâne piatră pe piatră și că poporul evreu, după ce va trece prin multe suferințe, va fi luat în robie și se va răspândi prin toate țările pământului.
            Toate acestea Domnul nostru le-a spus profetic că se vor întâmpla mai înainte de a pleca generația aceea care trăia atunci.
            Și într-adevăr, tot ceea ce a spus Domnul și Dumnezeul nostru s-a înfăptuit în cele mai mici amănunte în anul 70 d.Hr., sub Tit, generalul roman.
            Dacă atunci Dumnezeu prin cuvântul „neam (generație)” se referea la generația prezentă atunci, de ce aici să se refere la altceva? Mai ales că se referă la evenimente se leagă între ele și au drept destinatari pe poporul lui Dumnezeu de atunci, adică pe evrei, și pe poporul lui Dumnezeu de acum, adică pe creștini.
            Luați aminte și la altceva, care, cu siguranță, în nici un caz nu poate fi întâmplător!
            De atunci de când evreii s-au întors din robia babilonică și au construit din nou zidurile Ierusalimului și Templul lor, până atunci când S-a născut Iisus Hristos, au trecut 70 de săptămâni de ani[4]. De atunci de când S-a născut Iisus Hristos, până atunci când au fost distruse Ierusalimul și Templul lor, au trecut iarăși exact 70 de ani. Și din ceea ce se vede, de atunci de când se va crea („naște”) din nou statul Israel, în 1948, și până când va înceta să mai existe, în 2018, și va fi „distrus” pentru totdeauna, vor trece iarăși exact 70 de ani. Aproape în mijlocul primilor 70 de ani, în anul 33 d.Hr., „pleacă” Domnul nostru, iar aproape în mijlocul ultimilor 70 de ani se naște, vine antihrist.
            Cu alte cuvinte, ultimii 70 de ani se referă la perioada în care evreii și-au reîntemeiat statul lor și măsurătoarea începe de la anul 1948. În mijlocul acestor 70 de ani avem nașterea lui antihrist. 1948+35=1983 – nașterea lui antihrist. Iar în cealaltă jumătate avem a Doua Venire. 1983+35=2018 – a Doua Venire.
            În al treilea rând, în Evanghelia de la Luca (3, 23-38) se arată genealogia lui Hristos. Dacă numărăm generațiile de la Adam până la Hristos, vedem că sunt 77 de generații.
            „Numără așadar neamurile (generațiile) de la Adam până la arătarea lui Hristos, potrivit cu genealogia lui Luca, și vei afla că Domnul S-a născut în a șaptezeci și șaptea generație”[5].
            După cum este cunoscut, Domnul nostru S-a născut în anul 5508 de la Adam. Dacă împărțim 5508 la 77 vom afla câtul 71,5 ani. Așadar și de aici se dovedește că o generație are în jur de 70 de ani.
            În al patrulea rând, și prorocul și împăratul David mărturisește în Psalmii săi că o generație are în jur de 70, cel mult 80 de ani. Zilele anilor noştri sunt şaptezeci de ani; iar de vor fi în putere optzeci de ani şi ce este mai mult decât aceştia osteneală şi durere; că trece viaţa noastră şi ne vom duce[6].
            Dacă acum cineva rău intenționat vrea să „joace” cu anii unei generații și să reducă sau să adauge niște ani, deoarece Domnul nostru nu ne-a spus concret despre anii care vor trece, ci a vorbit nehotărât despre o „generație”, care poate fi între 70 și 80 de ani, tot nu schimbă nimic din esența evenimentelor. Singurul lucru pe care îl va izbuti este să adauge de la unul până la cel mult zece ani până la venirea Domnului nostru. Dar aceasta nu poate fi acceptat, așa cum vedem din alte părți ale cărții noastre.
            Luați aminte ce ne accentuează Domnul nostru tocmai în același loc și stih care vorbește despre smochin. Ne spune că: Să nu îndrăznească cineva să denatureze cuvintele Mele și să nu creadă cineva că toate acestea pe care le-am spus nu se vor împlini. Nu! „Cerul și pământul vor trece, însă cuvintele Mele nu vor trece”[7], ci se vor împlini toate în amănunt.


[1] Matei 24, 32-35.
[2] Matei 24, 34.
[3] Desigur, va veni vremea când va scoate și roade, adică va crede din nou în adevăratul Dumnezeu. Dar când? Cu puțină vreme înainte de a Doua Venire. În anul 2018. La exact 70 de ani de la anul 1948, de când și-au întemeiat statul. Exact 70 de ani, atât cât au fost și anii care le-au trebuit să se întoarcă iarăși în patria lor din robia babiloniană.
[4] Daniil 9, 24.
[5] Sfântul Vasilie cel Mare, EPE 3, 289.
[6] Psalmul 90, 10
[7] Matei 24, 35.
Nota mea : In sfarsit mai deschide si lumea ochii, macar din cand in cand ,chiar daca nu pana la capat...dar totusi este un inceput si ne bucuram !!!